Cuvânt al Mitropolitului Ierothei (Vlahos) al Nafpaktei,ţinut la Bucureşti în ziua de 31 octombrie 2009, la Paraclisul Spitalului de Copii „Grigore Alexandrescu”

Nu îmi programasem să vin aici, la biserica Spitalului de Copii – dar am fost chemat, dacă aş putea, să vin şi să vă văd după Vecernie, şi să vă spun câteva cuvinte despre educaţia copiilor.

Aşa cum a spus şi părintele care ne-a vorbit mai devreme, cu adevărat aici este un loc al durerii, dar şi un loc al dragostei. De altfel, durerea este foarte strâns legată de dragoste. Cel ce iubeşte suferă şi, cu cât este mai mare suferinţa, cu atât mai mare este dragostea. Şi cu cât este mai mare dragostea, cu atât mai mare este şi cunoaşterea. Dragostea pentru oameni are aceeaşi perspectivă ca şi dragostea pentru Dumnezeu. Adică, cu cât Îl iubim pe Dumnezeu, cu atât şi suferim ca să putem ajunge la o cunoaştere şi părtăşie cu Dumnezeu. Şi, pe măsura suferinţei, dobândim şi părtăşie cu Dumnezeu.

Acelaşi lucru se întâmplă şi în cele omeneşti. Înţeleg foarte bine suferinţa mamei pentru copilul ei bolnav. Desigur, nu există doar boli trupeşti, ci şi boli sufleteşti şi duhovniceşti.

Cândva, când mergeam pe drum cu Stareţul Sofronie (Saharov), s-a apropiat de el o femeie şi i-a spus: „Vă rog, părinte Sofronie, să faceţi rugăciune pentru copilul meu!” Şi Stareţul Sofronie i-a spus: „Bineînţeles, o să mă rog – dar cea mai importantă rugăciune este a ta!” I-a spus asta pentru că, aşa cum mi-a explicat, mama iubeşte şi suferă pentru copilul ei – şi, atunci cand cineva are o inimă care suferă, cu atât mai puternică este rugăciunea. Iar acest lucru este valabil pentru toate lucrurile. Adică, atunci cand iubim pe cineva şi, în acelaşi timp, ne rugăm şi suferim, rugăciunea este mai puternică.

Acest lucru se manifestă şi aici, la spital, unde există multă suferinţă. Se manifestă însă şi multă dragoste din partea medicilor, din partea personalului medical şi din partea dumneavoastră, care ajutaţi voluntar la această lucrare.

Am fost rugat să spun cateva cuvinte despre educaţia copiilor în zilele noastre. Nu sunt pregătit să dezvolt tema, aşa cum aş face-o dacă ar trebui să ţin o conferinţă, dar vă voi prezenta din inimă patru puncte simple – pe care cu siguranţă le cunoaşteţi, dar nu strică să le repet.

1. Copiii sunt darul lui Dumnezeu

Cel mai important lucru pe care aş dori să îl subliniez este că nu sunt ai noştri copiii, ci ai lui Dumnezeu, Care ni i-a dat în dar.

L-am ascultat cândva în Atena pe părintele Dumitru Stăniloae, la o cuvântare, în care analiza faptul că întreaga lume este darul lui Dumnezeu. Şi acesta este un mare adevăr teologic. Fiecare este darul lui Dumnezeu pentru celălalt.

Din această perspectivă vedem întreaga Zidire şi o respectăm. Toate sunt darurile lui Dumnezeu, iar noi, care primim darurile lui Dumnezeu, ne aducem sinele ca pe „o întoarcere a darului” în iubirea lui Dumnezeu şi a fraţilor noştri.

Această expresie, doron kai antidoron („dar şi intoarcere a darului”), este liturgică şi ne aminteşte actul pe care îl facem, de a aduce adică la Dumnezeiasca Liturghie pâinea noastră – prescura, ce se preschimbă prin lucrarea Sfântului Duh în Trupul lui Hristos şi se dăruieşte pentru viaţa noastră. De aceea, în centrul Dumnezeieştii Liturghii, preotul rosteşte: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi pentru toate”.

În continuare, noi, cei ce ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos, ne aducem în dar sinele nostru ca mulţumire, ca o „întoarcere a darului” lui Dumnezeu şi omului. Astfel, creştinul participant la Sfânta Liturghie simte o legătură vie cu Dumnezeu, dar şi cu fraţii săi.

Acelaşi lucru se întâmplă, prin analogie, şi în relaţia conjugală şi în viaţa de familie. Bărbatul este darul lui Dumnezeu pentru femeie şi femeia este darul lui Dumnezeu pentru bărbat. Acest lucru este valabil şi în relaţia dintre  părinţi şi copii. Părinţii trebuie să îşi simtă copiii ca darurile lui Dumnezeu pentru ei, dar şi copiii trebuie să îi simtă pe părinţii lor ca daruri ale lui Dumnezeu pentru ei.

Acelaşi lucru trebuie să se întâmple şi între părintele duhovnicesc şi fiul duhovnicesc. Părintele duhovnicesc nu trebuie să se simtă ca stăpan absolut al fiului duhovnicesc, ci că Dumnezeu a îngăduit ca el să îl înveţe întru Hristos. La fel, şi fiul duhovnicesc trebuie să îl simtă pe părintele duhovnicesc ca pe darul lui Dumnezeu pentru el, pe care i l-a trimis ca să crească duhovniceşte. În acest cadru nu se poate dezvolta dependenţa absolută, nici fiul duhovnicesc nu poate deveni „fan-ul” unui cleric.

Această teologie a darului o putem vedea în toate evenimentele şi lucrările vieţii noastre, în harismele pe care le avem, în munca pe care o facem şi îndeobşte în toată viaţa de familie, socială şi bisericească. Astfel, toate devin teologice.

2. Educaţia bisericească a copiilor

De vreme ce copiii sunt darul lui Dumnezeu, atunci de ce ni i-a dat? Dumnezeu ne-a dat copiii ca să îi creştem şi biologic, şi duhovniceşte. În ţinutul unde slujesc ca episcop, se foloseşte o frumoasă expresie. Când părinţii sunt întrebaţi câţi copii au, de regulă răspund: „Doi sau trei, ai lui Dumnezeu”. Aceasta arată sentimentul cel mai adânc că copiii sunt dăruiţi părinţilor de Dumnezeu şi Îi aparţin.

Există multe cărţi în circulaţie care vorbesc despre educaţia copiilor. Cele mai multe dezvoltă tema educaţiei copiilor din perspectiva principiilor pedagogice şi psihologice. Nimeni nu neagă aceste cunoştinţe, dar când ne referim în Biserică la educaţia copiilor, avem în vedere mai ales educaţia bisericească.

Asta înseamnă că în Biserică se consideră că scopul omului are legătură cu scopul creaţiei. Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi întru asemănarea Sa – adică, după chipul Său, cu raţiune şi autodeterminare, ca să ajungă la asemănarea Sa, la îndumnezeire. Aceasta este lucrarea Bisericii şi astfel se defineşte şi educaţia bisericească.

Principiul teologic potrivit căruia copiii sunt darul lui Dumnezeu şi se cuvine ca ei să împlinească menirea creaţiei lor dă un alt conţinut educaţiei lor. Îi legăm pe copii de Biserică, adică de viaţa de Taine şi de proslăvire a Bisericii, şi cu părinţi duhovniceşti, aşa încât copiii să înceapă a păşi pe drumul care duce către unirea lor cu Dumnezeu.

Acesta este înţelesul pe care îl are slujba săvârşită la 40 de zile de la naşterea copilului. Mama duce copilul la biserică şi îl oferă preotului, care face o anumită slujbă. În continuare, acesta o îndeamnă pe mamă să sărute icoana Maicii Domnului şi îi redă copilul. Prin acest act, mama este ca şi cum ar spune: „Dumnezeul meu, îţi mulţumesc pentru că mi-ai dat acest copil. Eu îl afierosesc Ţie.” Apoi Dumnezeu îl redă mamei, ca să îl crească ea, cu ajutorul Lui.

Sfântul Ioan Gură-de-Aur spune că a naşte copii nu este pur şi simplu o lucrare a firii, nici a împreunării dintre bărbat şi femeie, ci este lucrarea lui Dumnezeu. Astfel, femeia, când îşi vede copilul şi spune: „Pe acest copil mi l-a dat Dumnezeu, este copilul lui Dumnezeu, mi l-a dat ca să-l cresc”, ce înseamnă asta? Înseamnă că trebuie să îl facă om al lui Dumnezeu. Care este scopul educaţiei creştine a copiilor? Ca mama şi tatăl să ajute copilul să crească în Biserică şi să se sfinţească. Desigur, părinţii vor ajuta copilul să înveţe literele, să studieze, să dobandească anumite cunoştinţe şi să-şi facă o anumită poziţie în societate, dar scopul mai înalt este să devină sfânt.

Dacă sunteţi atenţi, veţi vedea că toţi părinţii sfinţi îşi cresc copiii cu o asemenea perspectivă, încât să dobândească caracter bisericesc. Cel mai adânc scop al educaţiei copiilor nu este să ajungă înţelepţi sau să fie doar oameni morali în societate, ci să ajungă buni fii ai lui Dumnezeu, să dobândească înfierea după har. Acest lucru este foarte important şi nu trebuie să îl uităm, nici in zilele bune, nici în zilele rele. Adică, şi  atunci când există probleme va trebui să ne rugăm: „Dumnezeul meu, al Tău este copilul, rogu-Te, ajută-l!”

O mamă s-a dus la Părintele Paisie Aghioritul şi i-a spus: „Părinte Paisie, copilul meu a apucat-o pe un drum greşit, ce trebuie să fac?”. El i-a răspuns: „Trebuie să il sfătuieşti după voia lui Dumnezeu, cu multă dragoste şi libertate”. După puţin timp, femeia s-a dus din nou la Părintele Paisie şi i-a spus: „Părinte Paisie, nu ascultă! Eu îl sfătuiesc, dar nu mă ascultă!” I-a răspuns: „Acum nu îi vei mai spune copilului despre Dumnezeu, ci te vei ruga lui Dumnezeu pentru copil. Vei spune: „Dumnezeul meu, al Tău este; ajută-l Tu, eu nu pot face nimic”. După un timp, acea mamă l-a întalnit din nou şi i-a spus: „Părinte Paisie, mă rog pentru copil, dar nu văd nici un folos”. Şi i-a răspuns Părintele Paisie: „Acum nici lui Dumnezeu să nu te mai rogi. Acum vei înceta să te mai rogi. Îi vei spune doar lui Dumnezeu: „Dumnezeul meu, al Tău este; nu mă voi mai ruga, fă ce doreşti, ia-ţi şurubelniţa ca să îl îndrepţi Tu”.

Continuarea în numărul 14 al revistei Familia Ortodoxa

Traducere de Tatiana Petrache

Pe de-o parte, de câteva decenii suntem martorii unei ample trivializări a familiei tradiţionale şi a tainei prin care ea e instituită de Dumnezeu. Acest lucru s-a realizat printr-o întreagă „cultură a eliberării” – a „eliberării de sub autoritatea Bisericii, apoi de sub cea părintească, pentru a sfarşi în „eliberarea” sexuală ce i-a urmat. Efectele au fost devastatoare: procesul a dat naştere unei treptate dezmembrări a familiei printr-o adevărată cultură a divorţului şi mai ales printr-un cult al sinelui. Acum culegem, de fapt, roadele filosofiei individualismului egoist, ale cărei baze au fost puse în epoca Renaşterii, pentru a deveni apoi modelul fundamental după care s-a structurat civilizaţia occidentală. Taina cununiei a devenit un mărgăritar aruncat porcilor, care joacă astăzi pe ruinele familiei, glorificând dreptul omului de a dispune de sine însuşi după cum doreşte şi de a-şi împlini toate dorinţele imaginabile şi inimaginabile…

Tocmai de aceea asistăm, pe de altă parte, la o redefinire a familiei după bunul plac al celor care au pus umărul la distrugerea ei: homosexualii primesc dreptul de a se căsători nu numai civil, dar şi religios, instituind astfel taina fărădelegii prin maimuţărirea cununiei religioase.

Am ajuns astăzi intr-un punct critic, in punctul in care iese tot mai mult la iveală un conflict fundamental între două moduri de a vedea lumea şi, implicit, familia. Aşa cum s-a afirmat de atatea ori, avem de-a face cu un conflict între o cultură a morţii şi una vieţii. Dar în cadrul acestui conflict mai avem de-a face, aşa cum ne arată profesorul Patrick F. Fagan, directorul Centrului pentru Cercetarea Familiei şi Religiei, cu un alt conflict, ce tinde să devină axul central al dezbaterii contemporane. Este conflictul între cultura familiei tradiţionale monogame şi cea a unei noi culturi a desfrâului generalizat, care implică eliberarea şi promovarea sexualităţii sub diferitele ei forme: de la manifestări sexuale aberante precum onania, pană la homosexualitate, pedofilie mascată şi chiar incest.

Profesorul Fagan descrie această cultură ca fiind o poligamie în serie, extrem de variată în expresiile sale sexuale, şi o denumeşte prin sintagma de „cultură poliamoroasă”, expresie ce cuprinde întreaga paletă de manifestări sexuale enumerate mai sus. Dincolo de aceasta se găsesc, însă, trăsăturile fundamentale care separă cele două culturi – cultura familiei monogame şi cultura poliamoroasă –, trăsături ce privesc viziunea asupra existenţei umane, a modului ei de raportare la Dumnezeu şi asupra orânduirii sociale. Iată un fragment dintr-un articol al profesorului Fagan, intitulat: „Ascensiunea culturii poliamoroase a ieşit să vă vâneze copiii”.

„Culturi opuse”

Cultura familiei monogame şi cultura poliamoroasă diferă profund în ceea ce priveşte presupoziţiile fundamentale asupra modului în care funcţionează societatea. Iată cateva dintre aceste diferenţe:

Înainte de toate, religia are un loc foarte diferit in fiecare cultură. Cultura monogamă este pătrunsă peste tot de dimensiunea sacrului în viaţa personală, familială, comunitară şi naţională. Închinarea şi credinţa în Dumnezeu sunt definitorii şi asumate. Cultura poliamoroasă tinde mai degrabă să mascheze latura religioasă, ba chiar să o suprime în toate aspectele publice şi cere ca religia să fie privată. În viziunea culturii familiei monogame, libertatea înseamnă libertatea de a fi bun; cultura poliamoroasă vede libertatea ca o eliberare de orice constrangere asupra comportamentului sexual.

În cadrul culturii familiei monogame, discernămantul şi înţelepciunea, prin care se dobândeşte cunoaşterea binelui ce trebuie căutat, sunt de maximă importanţă; în cadrul culturii poliamoroase, principalul este voinţa de a face fiecare ceea ce doreşte.

Cultura familiei monogame tinde să creadă în realitatea obiectivă, anume că adevărul există şi poate fi cunoscut; în vreme ce cultura poliamoroasă îmbrăţişează o înţelegere relativistă şi ideologică a realităţii – anume că adevărul este consecinţa unui arbitrariu al voinţei.

Cultura familiei monogame tinde să imbrăţişeze norme morale universale, în vreme ce cultura poliamoroasă tinde să favorizeze relativismul moral.

Cultura familiei monogame, construită pe înfranarea dorinţei, nu are nevoie de o birocraţie comportamentală (care să impună comportamente, n.tr.). Dimpotrivă, cultura poliamoroasă este concepută ca o reţea de siguranţă nu numai pentru cei mai puţin norocoşi, dar şi pentru cei neînfranaţi, şi tinde să se bazeze tot mai mult pe programe de asistenţă socială pentru a-şi salva susţinătorii de efectele formelor de sexualitate pe care le promovează.

Cultura familiei monogame, fiind orientată spre naşterea de copii, se îndreaptă spre viitor şi este plină de nădejde: copilul este protejat, iar viaţa familiei şi activitatea socială se concentrează în principal asupra noii generaţii – viitorul ţării. Pentru cultura poliamoroasă, bunăstarea prezentă a adulţilor este principala ţintă.

În cadrul culturii familiei monogame, viaţa oricărui om este sacră şi protejată, inclusiv cea a copiilor nenăscuţi, a handicapaţilor şi a bătrânilor. În cadrul culturii poliamoroase, aproximativ o treime din copiii nenăscuţi sunt avortaţi, iar handicapaţii şi bătranii nu sunt bineveniţi şi devin tot mai vulnerabili înaintea unei eutanasii timpurii.

În ceea ce priveşte populaţia, cultura familiei monogame este fertilă şi în expansiune, pe cand cultura poliamoroasă este sterilă şi se îndreaptă împotriva ei însăşi.

Cultura familiei monogame presupune costuri sociale mici pentru a fi menţinută, în vreme ce cultura poliamoroasă este extrem de costisitoare.

Tactica „ienicerilor”

În ciuda ultimelor două concluzii ce par să o ducă la distrugere, cultura poliamoroasă a reuşit să-şi găsească o cale proprie de a supravieţui şi chiar de a se dezvolta: prin controlul a trei domenii critice ale politicilor publice, cu ajutorul cărora cultura poliamoroasă reuşeşte câştigarea de „convertiţi” din cadrul culturii monogame. Aceste trei domenii sunt: educaţia copiilor, educaţia sexuală şi controlul programelor de sănătate pentru adolescenţi (ce cuprind industria contraceptivă şi clinicile de avort).

Controlul acestor trei domenii permite culturii poliamoroase să pătrundă în cultura familiei tradiţionale monogame şi să o dezmembreze (din interior). Un ajutor semnificativ vine în această direcţie din partea industriei de divertisment care, mai ales astăzi, este un foarte puternic aliat al culturii poliamoroase, vădit îndreptat împotriva culturii familiei monogame.

Prin controlul educaţiei copiilor, a educaţiei sexuale şi a programelor de sănătate pentru adolescenţi, cultura poliamoroasă reduce influenţa şi distruge autoritatea părinţilor, împiedicând în acest fel eforturile acestora de a-şi forma copiii ca membri ai culturii lor. S-ar putea spune, de ce nu, că agenţii  culturii poliamoroase îi „răpesc” pe copii de langă părinţii lor şi din cadrul culturii monogame, tot aşa cum turcii din perioada Imperiului Otoman îi luau cu sila pe băieţii popoarelor creştine pentru a-i transforma în războinici de elită ai Imperiului – ienicerii.

Cu fiecare adolescent atras într-o activitate sexuală printr-unul dintre programele educaţionale anti-monogame, agenţii culturii poliamoroase au răpit  încă un viitor „ienicer”, reuşind concomitent să câştige alte trei victorii: 1. au iniţiat adolescentul în cultura poliamoroasă (fără ca acesta să-şi dea seama de miza acţiunilor sale); 2. odată cu naşterile în afara căminului familial (şi a avorturilor care, cel mai probabil, vor urma), au reuşit să distrugă o familie înainte ca aceasta să se formeze, întărind statutul de desfrânat al adolescentului sau tânărului adult; 3. au reuşit să-l abată pe tanăr de la părtăşia cu Dumnezeu, de vreme ce se observă că tinerii care au fost odată credincioşi, dar încep să aibă o activitate sexuală în afara căsniciei, tind să iasă din comuniunea cu Dumnezeu.

Dezvoltările culturii poliamoroase

Agenţii culturii poliamoroase dobândesc toate acestea, fără un atac deschis şi direct. Programele lor sunt dirijate fără a ieşi în evidenţă şi, tocmai de aceea, sunt tot mai eficiente. Ei ştiu asta şi reacţionează cu sălbăticie pentru a-şi proteja controlul pe care-l deţin asupra celor trei mari programe: educaţia copiilor, sănătatea adolescenţilor şi educaţia sexuală – cu o sălbăticie căreia nu i se poate găsi niciun corespondent în cultura monogamă prin intensitate şi succes!

Ca un exemplu în acest sens, în Statele Unite dezvoltarea în ultimul deceniu a programelor educaţionale ce promovează abstinenţa – adică educaţia monogamă – a concentrat agenţii culturii poliamoroase într-un contra-atac politic masiv şi intens, care a culminat cu succesul lor recent în a determina guvernul federal să elimine finanţarea programelor de abstinenţă. Acest eveniment a avut loc în ciuda rezultatelor bune ale educaţiei pentru abstinenţă printre tineri – printre care reducerea numărului de avorturi, a naşterilor în afara căminului familial, reducerea bolilor cu transmitere sexuală şi creşterea performanţelor educaţionale.

În Europa – unde cultura poliamoroasă are un cuvânt mai greu de spus! – cel mai bun exemplu al avansului continuu pe care îl face această cultură este atacul asupra ultimului bastion al eficacităţii culturii familiei monogame: educaţia acasă şi creşterea acasă (cel puţin până la vârsta de şase ani şi, uneori, dincolo de această vârstă). În educaţia acasă, cele trei programe menţionate mai sus sunt, desigur, sub controlul părinţilor şi – aşa cum am ajuns să cunoaştem datorită datelor din Statele Unite – rezultatele pe care le au aceşti copii sunt mult superioare celor pe care le au copiii din şcolile de stat…

Sprijinul statului

Programele controlate de stat din ţările dezvoltate de astăzi sunt aproape toate favorabile culturii poliamoroase şi ostile familiei monogame. Această situaţie este nedreaptă, având în vedere că se încalcă dreptul universal şi inalienabil al părinţilor de a-şi creşte copiii aşa cum cred de cuviinţă, inclusiv creşterea în cadrul propriei culturi monogame. Statul asistenţial pune presiuni asupra culturii monogame şi prin folosirea reţelei universale de siguranţă a sistemului de asigurări, construit prin taxe grele; aceasta, cu scopul de a se asigura că membrii culturii familiei monogame plătesc disproporţionat mai mult pentru a-i susţine pe cei ce aleg să trăiască în cultura poliamoroasă. Lucru care este, de asemenea, nedrept – nu numai pentru că statul nu sponsorizează programe echivalente favorabile culturii monogame, dar mai ales pentru că statul ajută la a-i transforma pe copiii acesteia în ţinte ale „tacticii ienicerilor” dezvoltată de cultura poliamoroasă.

* * *

Din punctul nostru de vedere, este important să fie cunoscute aceste strategii de disoluţie a familiei, aceasta nu pentru a ne speria şi mai mult în faţa spectrului ameninţător al răului, ci spre a conştientiza, a ne problematiza şi a ne uni în apărarea rânduielilor creştine ale neamului nostru. Şi aşa o mulţime dintre copiii şi prietenii noştri au fost răpiţi de cultura desfrâului şi au fost transformaţi în „ieniceri” ai acesteia. Poate că oprirea cu desăvârşire a acestui val imens de necurăţie care se revarsă dinspre Occident şi asupra lumii noastre este cu neputinţă pentru puterile noastre – dar ceea ce este cu neputinţă la om e cu putinţă la Dumnezeu. Aşadar, de credinţa noastră depinde totul, de lupta pe care o vom duce, căci bunul Dumnezeu – pe care strategii culturii marii desfrânate nu-L iau deloc în seamă – poate schimba în fiecare clipă soarta întregului război în favoarea „turmei celei mici”. Depinde şi de noi cât de treji vom fi până la capăt…

Mihai Cristea

În urmă cu câteva săptămâni, Teodosian G. din Iaşi şi-a omorât cu sânge rece mama, profesoară la Grupul Şcolar A.S., pentru că – după spusele lui – nu-l lăsase să iasă afară. Şocant este faptul că băiatul nu are nici un fel de remuşcări. Care este cauza pentru care Teodosian, un copil aparent normal, chiar bun la învăţătură, s-a năpustit asupra mamei sale, lovindu-o în cap cu ciocanul până a desfigurat-o complet şi n-a mai dat semne de viaţă? Se ştie doar faptul că Teodosian era un pasionat al jocurilor pe calculator. Oare aceasta să fie explicaţia? I-am pus această întrebare d-lui Virgiliu Gheorghe, autorul cărţii „Efectele televiziunii asupra minţii umane”, realizând interviul pe care îl puteţi citi în continuare. (P.O.)

Virgiliu Gheorghe: Un psiholog din Marea Britanie observa că dacă, întorcându-ne de la serviciu, am găsi acasă un individ care ne învaţă copilul să facă tot felul de rele, să desfrâneze, să fure şi să omoare, am chema imediat poliţia şi am lua măsuri împotriva acestuia. Dar dacă l-am afla pe copil uitându-se la televizor, învăţând după exemple vii tot ce poate fi mai rău, am spune liniştiţi: „Ei, ce să-i faci, se uită la televizor!” Vreau să spun că deşi toate studiile desfăşurate în ultimii 50 de ani demonstrează că violenţa virtuală generează un comportament violent, pe micul ecran avem tot mai multă violenţă, iar părinţii, în cele mai multe cazuri, nu iau nici o măsură pentru a-şi proteja copiii.

Presa Ortodoxă: Dar, totuşi, de la un comportament violent şi până la a-ţi omorî mama e o distanţă apreciabilă…

V.G.: Desigur, însă jocurile pe calculator sunt mult mai eficace în formarea comportamentului criminal decât filmele cu violenţă.

P.O.: De ce?

V.G.: În primul rând, pentru că jucătorul se implică activ, nu doar empatic, în actul de violenţă. El însuşi apasă de mii de ori pe o manetă sau pe un buton pentru a omorî, pentru a schingiui, de aceea e mult mai probabil ca acest gest să devină reflex. Să nu uităm că tot ceea ce omul vede rămâne înscris în subconştientul său şi poate ieşi la suprafaţă când nici nu ne aşteptăm. Gândiţi-vă că în mintea unor astfel de jucători pe calculator au pătruns milioane de imagini cu oameni torturaţi şi omorâţi, adesea el însuşi fiind autorul crimei virtuale! Care credeţi că poate fi urmarea?

P.O.: Este însă o diferenţă între a omorî un caracter animat în lumea virtuală şi a-ţi ucide mama!

V.G.: Problema este tocmai că tinerii aceştia, care au petrecut mii şi mii de ore în lumea virtuală, nu mai deosebesc foarte bine realul de imaginar.

P.O.: Cu alte cuvinte, Teodosian nu realizează că şi-a omorât mama?

V.G.: În momentul crimei, poate că nu, dar fenomenul e mult mai complex. Implicarea în violenţa virtuală duce la desensibilizare. Adică, atunci când loveşti pe cineva, când vezi cum curge sângele nu mai realizezi durerea, suferinţa pe care o produci, nu mai compătimeşti deloc cu celălalt – sentimente care, de când e lumea, îi împiedică pe oameni să omoare cu sânge rece. De exemplu, astăzi, în armata americană se folosesc jocuri pe calculator pentru a induce această desensibilizare şi a-l educa pe soldat (sau, mai degrabă, pe un ucigaş perfect) să omoare fără nici o tresărire de conştiinţă. John Naisbitt analizează într-una din cărţile sale cazurile de copii ucigaşi din America, aducând în discuţie chiar antrenamentele speciale ale soldaţilor americani, desfăşurate pe nişte programe video asemănătoare jocurilor cu care se desfată mulţi dintre copii noştri.

P.O.: Dar dragostea faţă de părinţi nu te poate împiedica de la o asemenea faptă?

V.G.: Pe un om normal, da. Dar un copil care-şi petrece timpul omorând sau, pur şi simplu, trăind în spaţiul halucinant al realităţii virtuale mai poate fi socotit perfect normal din punct de vedere afectiv şi mintal?

P.O.: Dar nu toţi copiii care se joacă pe calculator ajung să omoare…

V.G.: Vedeţi, toţi copii învaţă matematica la şcoală, dar numai puţini ajung la olimpiadă. În chip răsturnat, aşa se întâmplă în cazul nostru. Deşi nenumăraţi copii se antrenează astăzi să omoare prin aşa-zisele jocuri pe calculator, doar unii dintre ei ajung la crimă. Poate pentru că au o mai mare labilitate psihică, un mai mare deficit afectiv sau pur şi simplu pentru că trec printr-o conjunctură care le favorizează violenţa… În urmă cu câteva luni, un băieţel de numai patru ani din Bihor şi-a omorât surioara cu un cuţit de bucătărie pentru că nu i-a dat o jucărie. Aţi mai auzit de aşa ceva până în zilele noastre? Eu mă gândesc şi că Dumnezeu nu îngăduie toate crimele şi răul pe care copiii noştri l-ar putea face, antrenaţi fiind în mod profesionist să omoare prin simple desene animate sau prin jocuri pe calculator…

P.O.: Credeţi că aceste crime pot fi cauzate şi de o anumită înrâurire de natură demonică?

V.G.: Mi se pare o lucru foarte plauzibil în condiţiile în care pornografia, violenţa şi uciderea sunt acte iraţionale cu un potenţial malefic de necontestat. Atâta timp cât copiii noştri se împărtăşesc din ele, e foarte probabil ca demonii care le gestionează să se facă stăpâni pe minţile lor. Astfel se poate explica şi orbirea care însoţeşte adesea în zilele noastre crimele săvârşite. Spre exemplu, Cristian, un băiat din Alexandria, şi-a omorât surioara cu câţiva ani în urmă lovind-o de mai multe ori cu cuţitul în spate. Era un copil liniştit, dar pasionat de filmele de groază. Crima a făcut-o într-o stare de somnabulism, având în faţa ochilor un „mascat” din filmul pe care-l văzuse cu câteva zile în urmă…

P.O.: Ce recomandaţi?

V.G.: Nu cunosc nimic mai periculos pentru educaţia, pentru mintea şi sufletul unui copil decât jocurile pe calculator sau accesul necontrolat la televizor şi internet. Aceste mijloace lăsate pe mâna unui copil sunt mult mai periculoase decât chibriturile şi chiar decât o armă de foc.

P.O.: Ce altceva putem face decât să-i creştem cât mai departe de aceste mijloace?

V.G.: Să nu lăsăm să treacă timpul, căci toate aceste mijloace dau dependenţă, uneori mai puternică decât drogurile. Trebuie să le găsim copiilor noştri alternative: să petrecem mai mult timp cu ei, să-i obişnuim cu lectura, cu ieşitul în natură şi poate, înainte de toate, să-i familiarizăm cu cele ale credinţei, cu Biserica. O legătură vie cu Dumnezeu ar putea asigura copiilor noştri un echilibru sufletesc şi mintal, o vioiciune a spiritului şi mai multe şanse în viaţă. Creşterea unui copil este de mii de ori mai dificilă astăzi decât odinioară, de aceea doar cu puţin mai multă înţelepciune şi cu mult ajutor de la Dumnezeu ne vom putea face până la capăt datoria de părinţi.