Într-unul din numerele trecute ale revistei noastre v-am prezentat un reportaj de la Grădiniţa „Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava, instituţie care a fost înfiinţată şi care funcţionează cu binecuvântarea Părintelui Arhiepiscop Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor. Am redat atunci o parte din dialogul pe care l-am avut cu Înaltpreasfinţia Sa, promiţând să revenim cu publicarea celeilalte părţi. Ne-am bucurat că, în ciuda programului încărcat, a avut răgaz să ne primească, să ne binecuvânteze şi – prin ceea ce ne-a povestit – să ne întărească în dreapta credinţă şi în dragostea faţă de neam şi de ţară.

Înaltpreasfinţia Voastră, aş dori să începem dialogul nostru vorbind despre răspunderea pe care o au părinţii în faţa lui Dumnezeu în ceea ce priveşte creşterea şi educarea copiilor.

Părinţii au o răspundere covârşitoare. Cum se materializează această răspundere? Unii caută să le dea copiilor de mâncare,să aibă cu carul; alţii, să le asigure multă îmbrăcăminte ca să o poată schimba în fiecare zi; alţii fac în aşa fel încât să nu muncească copiii lor sau să obţină diplomele pe bani şi să-şi petreacă viaţa într-o formă străină de poruncile lui Dumnezeu. În schimb părinţii care sunt credincioşi îi cresc pe copii în frică de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii, îi cresc pe copii în dragostea faţă de ţară, faţă de muncă,faţă de săraci şi aşa mai departe.

Noi de mici eram învăţaţi cu munca. Îmi amintesc că rămâneam acasă cu bunica. Eu nu puteam să aduc găleata plină cu apă de la fântână. Nici măcar nu puteam să o scot. Dar mă duceam la fântână şi aşteptam până venea cineva. Îmi umplea găleata numai pe jumătate şi aşa o aduceam acasă. Mai târziu mergeam şi cu vitele; uneori dormeam şi în iesle. Deci, de mici, ni se cultiva dragostea faţă de muncă. Învăţătoarea, la şcoală, ne învăţa să avem grijă de bătrâni: iarna le duceam lemne, mâncare şi primăvara le reparam gardurile,le săpam, le punem zarzavaturi, legume.

Unii consideră că grădiniţele ortodoxe,ca forme de învăţământ, reprezintă o intruziune a Bisericii în domenii ce ţin de competenţa unui aşa-zis „stat laic”.

Astăzi se vorbeşte despre un stat laic,un stat în care nu se acceptă să se pomenească despre Dumnezeu, un stat care se vrea fără de Dumnezeu. Statul acesta laic vrea să fie stăpânul deplin peste om. Şi atunci spune: „ Ce cauţi tu în casa mea,tu care vii cu credinţa în Dumnezeu?”. El nu Îl vrea pe Dumnezeu. Dar, cum spune Dostoievski: „Omul care se leapădă de Dumnezeu se leapădă şi de oameni!”. Acest stat nu ne vrea aşa cum suntem noi, prin aceasta încălcând nişte garanţii pe care le dă lumii că va respecta şi elementul religios. Aceste grădiniţe îşi au rostul lor, unul foarte important, pentru că omul, chipul lui Dumnezeu, de mic trebuie învăţat să fie cât mai aproape de Creatorul său. Este o taină legătura dintre om şi Dumnezeu pentru că omul Îl simte pe Dumnezeu şi numai în Domnul îşi găseşte odihna. Omul Îl simte pe Dumnezeu încă din perioada în care se află în pântecele mamei,lucru demonstrat ştiinţific de către medici. S-a constatat că atunci când medicul se apropie de femeia însărcinată ca să intervină pentru eliminarea fetusului, fetusul se tulbură simţind ustensilele respective.

Grădiniţele ortodoxe sunt o lucrare a lui Dumnezeu, sunt ca un termometru duhovnicesc care arată că poporul nostru rămâne în continuare al lui Dumnezeu şi în această epocă a unui stat laic, aşa cum a rămas şi în epoca regimului comunist. Fără credinţă nu putem trăi. De aceea un stat laic este o anomalie, este o nebunie. Statul laic este pentru moment, din cauza păcatelor noastre, şi e îngăduit de Dumnezeu pentru întărirea noastră în credinţă.

Cum se derula legătura dintre şcoală şi Biserică pe vremea copilăriei Înaltpreasfinţiei Voastre?

Sunt multe de spus. Atunci Biserica nu era despărţită de stat. Învăţătorul, preotul şi primarul comunei erau pilonii de bază ai societăţii din comunitatea respectivă. Preotul preda religia în şcoală fără plată. Era misiunea lui. Lecţiile erau texte din Sfânta Scriptură a Vechiului şi mai ales a Noului Testament, din Sfinţii Părinţi. La gramatică, la clasa a III-a primară, analiza sintactică şi morfologică se făcea pe texte din Sfânta Scriptură, din Sfinţii Părinţi şi din clasicii antichităţii greceşti şi romane. Erau texte duhovniceşti şi cu un înţeles adânc pentru viaţa morală a copiilor. Lecturile din cărţile de citire se încheiau cu un proverb moralizator. Copiii, citind sau ascultând cuvântul Sfintei Evanghelii,Îl simţeau pe Dumnezeu. De ce şcoala şi-a avut în vechime începutul în pridvorul bisericii? Ca să arate că orice învăţătură sănătoasă se înţelege mai bine în duhul, în atmosfera bisericii, în atmosfera prezenţei tainice a lui Dumnezeu.

Pe lângă sentimentul religios, important este şi sentimentul patriotic, iubirea ţării, a istoriei, a eroilor căzuţi pe câmpul de luptă pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti. De aceea sărbătorile naţionale se desfăşurau într-un cadru bisericesc. Se mergea la biserică, se oficia slujba Te Deum-ului, se ţinea un cuvânt. De ziua Eroilor, la Înălţarea Domnului după Sfânta Liturghie, se mergea la mormântul Eroului Necunoscut. În orice cimitir era o cruce care marca mormântul Eroului Necunoscut şi acolo se făcea slujba de pomenire. Ce frumos era! Se împletea viaţa pur religioasă cu elemente ale istoriei neamului nostru. Era o deplină unitate între trecut şi prezent, între oameni şi Dumnezeu. Părintele profesor Dumitru Stăniloae spunea că poporul nostru nu înseamnă numai oamenii care sunt în viaţă, ci şi oamenii care au trecut pragul acestei vieţi. Vedeţi cât de numeros este poporul nostru!

Vorbiţi aşa frumos despre sentimentul patriotic. Ce se întâmpla în vremea stăpâniri icomuniste?

Sentimentul patriotic era cultivat şi în acea perioadă la mănăstiri, în cadrul aşa-numitului turism religios. Veneau elevi, tineri şi alte categorii ale societăţii la mănăstiri, şi mai ales la Putna. Ceauşescu a vizitat odată mănăstirea Putna şi după vizita sa mănăstirile au fost invadate mai ales de tineret,dar şi de adulţi, spunând:„Dacă Ceauşescu a vizitat mănăstirea Putna, să o vizităm şi noi!”. Veneau grupuri după grupuri. Într-o zi erau şi douăzeci de autocare. Dacă aveau timp, o explicaţie dura şi două ore. Şi astfel s-a făcut educaţie patriotică şi religioasă. Le vorbeam şi despre spovedanie; şi multe persoane,mai ales cadre didactice, doreau să se spovedească la mănăstire. (ÎPS Pimen a fost ghid al Mănăstirii Putna – n.red.).

Astăzi nu se mai cultivă sentimentul patriotic. De exemplu cei de la UNESCO au comunicat celor de la monumente istorice să ia legătura cu conducerea judeţului şi să se organizeze vizite cu elevii mai mari la mănăstirile unde au fost lucrări de restaurare, mai ales la cele din evidenţa UNESCO. De ce? Ca să înţeleagă copiii valoarea acestor monumente, cheltuielile necesare pentru restaurare şi să li se cultive astfel respectul pentru aceste valori de patrimoniu. Am vorbit cu preşedintele Consiliului Judeţean Suceava ca să ofere mijloace de transport pentru elevi, iar noi să le asigurăm o masă. Nu s-a făcut nimic pentru că astăzi nu mai este prezent sentimentul patriotic în sufletele multora, mai ales ale celor care ne conduc.

Din păcate în jurul nostru sunt mulţi oameni care nu au credinţă. Ce putem face pentru aceştia ca să-i apropiem de Dumnezeu?

Este un autor, Rubinstein, care a scris o carte: „Existenţă şi conştiinţă”, carte tradusă şi în limba română. Rubinstein defineşte cunoaşterea ca oglindirea existenţei în conştiinţa noastră, iar cunoaşterea nu se termină niciodată. Omul îşi dă seama că dincolo de ceea ce simte, vede şi înţelege încă mai este ceva…

Sunt foarte multe posibilităţi de a reveni la credinţă. Dumnezeu aduce astfel de momente în viaţa noastră. De exemplu,Petru Groza… Înainte de a muri, pe patul de moarte, acesta a vrut să vină un preot la el. Comuniştii ziceau că aiurează,dar Groza le-a zis: „Până acum am aiurat. Aduceţi un preot!”.

Oamenii ajung la necredinţă din cauza bogăţiei, a păcatelor, a mândriei. Dar Dumnezeu are varga lui şi metodele Sale de înţelepţire a omului. Credinţa aduce şi linişte în suflet. O icoană, o slujbă, o carte făcută din credinţă foloseşte. Multe persoane din Occident care nu au credinţă ortodoxă au venit special să ne vadă mănăstirile, icoanele şi să întrebe despre felul în care ne trăim viaţa. Le plac frumuseţile credinţei noastre ortodoxe. Mi-a zis un ziarist occidental, în timpul comuniştilor,la Suceviţa: „Dacă vin ateii aici şi văd aceste frumuseţi, vin la credinţă!” Fără credinţă, spune Sfântul Apostol Pavel, nu putem plăcea lui Dumnezeu. Fără credinţă ne lepădăm şi de Dumnezeu, ne lepădăm şi de oameni. Şi un astfel de om trăieşte singur. Credinţa este o bogăţie,este un dar de la Dumnezeu. Fără de ea nu putem trăi.

A consemnat Raluca Tănăseanu

Icoana rusească a Sfântului Mucenic Dimitrie

Multe minuni mari s-au petrecut în Rusia în vremea stăpânirii sovietice. Părintele Haralambie Vasilopulos ne prezintă câteva astfel de întâmplari în cartea “Minuni contemporane din Rusia”, apărută în 1986. O astfel de minune s-a petrecut cu un om de ştiinţă comunist, care a dat mărturie de trecerea sa de la ateism la Ortodoxie. Nu şi-a făcut cunoscut numele, deoarece pe atunci puteai să-ţi pierzi viaţa pentru o aşa declaraţie. Iată scrisoarea sa.

Sunt om de ştiinţă şi membru de partid. Până în 1967 eram ateu. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial am fost rănit, lângă Pskov. Înainte să fiu rănit, am văzut în vis un bătrân, care m-a prevenit de cele ce se vor întâmpla. Chiar mi-a arătat unde voi fi împuşcat. Totul s-a întâmplat întocmai cum mi-a zis. Am fost rănit de trei gloanţe…

Ca mulţi alţii, auzisem de arătările Sfântului Dimitrie din Thessalonic. El, împreună cu alţi trei bătrâni se arătau adesea în somn oamenilor, chiar dacă erau evrei sau atei. De curând, am fost într-o delegaţie în Siberia. Acelaşi fenomen, acelaşi fel de vise se petrec şi acolo. De obicei, apar doi sau trei bătrâni. Ei se înfăţişează chiar şi celor din populaţiile care n-au auzit niciodată de Hristos, şi ai căror părinţi sunt păgâni. Visele în care se arată sunt foarte limpezi, şi în ele se proroceşte că schimbări se vor face asupra întregii lumi, şi un mare număr de oameni va trece la dreapta credinţă…

În seara zilei de 14 august, multe locuri răsunau de bătaia clopotelor, deşi nu era nici o biserică pe o rază de mulţi kilometri – cu atât mai puţin, nişte clopote. Soţia şi fiul meu au auzit la rându-le bătaia clopotelor. Sunetele au răsunat prin ţinut pentru mai bine de un ceas. Se auzea bătaia aparte a unui clopot mare şi a altor câteva mai mici. Aşa că vechea zicală, „Auzim clopotele, dar nu vedem niciunul”, s-a înfăptuit! Nimeni n-avea nici cea mai mică idee despre ce s-a întâmplat – nici măcar autorităţile. Întâmplarea i-a impresionat însă puternic pe toţi, membri şi nemembri de partid…

Sfântul Mucenic Dimitrie, Făcătorul-de-Minuni, este foarte cinstit în Rusia. El a ferit în nenumărate dăţi cetăţile şi ţinuturile drept-slăvitorilor de năvala cetelor barbare, dăruind-le biruinţă asupra acestora, spre slava lui Dumnezeu. Cneazul Dimitri al Donului avea mare evlavie la Sfântul Dimitrie. În 1380, în ajunul Bătăliei de la Kulikovo, a mutat cu mare alai, de la Vladimir la Moscova, odorul preasfânt din Catedrala Vladimir Dimitriev: icoana Marelui Mucenic Dimitrie din Thessalonic, zugrăvită pe o placă luată din mormântul Sfântului. La Catedrala Adormirii din Moscova, s-a clădit un paraclis închinat Marelui Mucenic Dimitrie. Biserica din Rusia a rânduit o duminică aparte de prăznuire a Sfântului Dimitrie, în pomenirea ostaşilor căzuţi în Bătălia de la Kulikovo. Praznicul acesta s-a ţinut pentru întâia dată la Lavra Treimii – Sfântul Serghie pe 20 octombrie 1380, de către Sfântul Serghie din Radonej, de faţă cu Marele Cneaz Dimitri al Donului. Prin cei căzuţi în bătălie se numără şi schimonahii Alexandru (Peresvet) şi Andrei (Osliab).

Cu 55 de ani în urmă, de Anul Nou, într-un oraş din fosta Uniune Sovietică s-a petrecut o minune care a întărit credinţa dreptslăvitoare – un fenomen imposibil de explicat pentru autorităţile atee ale vremii.

Iată faptele. Oraşul Kuibîşev (astăzi Samara), strada Cikalov nr. 84, 31 decembrie 1955. O petrecere de Revelion care s-a preschimbat într-o isterie de masă, potrivit oficialităţilor, sau într-o mare minune, potrivit credincioşilor şi locuitorilor de acolo. O muncitoare de la fabrica de ţevi din localitate, Zoia Karnauhova, fusese invitată în casa Klavdiei Petrovna Bolonkina de către fiul acesteia, împreună cu un grup de prieteni. Klavdia, o femeie credincioasă, dezaprobând această petrecere din timpul Postului Crăciunului[1], a plecat de acasă, iar tinerii au rămas singuri. Zoia îşi aştepta iubitul, un băiat pe nume Nikolai, care însă întârzia să apară. După ceva vreme, tinerii au poftit-o pe Zoia la dans: „Hai, lasă-l pe Nikolai, vino alături de noi!” Încinsă de atmosferă, supărată şi fără să se gândească prea mult, ea a zis: „Bine! Atunci, dacă nu-l am pe Nikolai al meu, o să dansez cu Nikolai Ciudotvoreţ (Nicolae Făcătorul-de-minuni)!” – şi, apucând o icoană a Sfântului Nicolae dintr-un colţ al camerei, a strâns-o la piept şi a început să danseze cu ea. Deşi neduşi pe la biserică, ceilalţi oaspeţi i-au spus: „Mai bine pune-o la loc! Cu aşa ceva nu se glumeşte!” Zoia, însă, le-a strigat: „Dacă există Dumnezeu, să mă pedepsească!” şi a mai făcut nişte paşi de dans prin cameră, cu icoana în braţe. Câteva clipe mai târziu, s-a auzit deodată un zgomot înfricoşător şi a strălucit o lumină orbitoare, ca de fulger. Îngroziţi, petrecăreţii s-au apropiat temător de Zoia, doar ca să descopere că fata pur şi simplu împietrise, ca şi cum ar fi prins rădăcini în acel loc! A fost cu neputinţă să o mişte sau să îi ia icoana din braţe, care parcă se lipise de ea. Albă precum marmura, Zoia nu dădea nici un semn vizibil de viaţă, în afara bătăilor foarte slabe ale inimii.

Prietenii au chemat o ambulanţă, din al cărei echipaj făcea parte medicul de urgenţă Anna Pavlovna Kalaşnikova, care a încercat să o resusciteze pe fată. Sora doctoriţei, Nina, îşi aminteşte: „Anna a ajuns acasă foarte tulburată. Deşi miliţia o pusese să dea o declaraţie prin care se angaja să păstreze tăcerea asupra celor întâmplate, ea mi-a povestit cum încercase să-i facă Zoiei injecţii, însă a fost imposibil! Era ca şi cum trupul Zoiei ar fi fost de piatră – ácele seringii nu intrau în piele, ci se rupeau. «Stăteam în faţa unei fete împietrite cu o icoană în braţe, care era parcă pironită de podea», mi-a zis Anna. Oamenii ziceau că o pedepsise Dumnezeu. Tot oraşul vorbea despre acest eveniment”.

Vestea celor întâmplate a depăşit în scurtă vreme graniţele Samarei. Ruşinate, autorităţile  locale şi de partid au trebuit să recunoască că nu pot explica „ştiinţific” evenimentul şi starea în care se afla Zoia. La casă a fost trimis un echipaj de miliţieni pentru a interzice accesul vizitatorilor, ce se înmulţiseră – pe 2 ianuarie, străzile din jur gemeau de mii de oameni, care au supranumit-o pe fată „Zoia de piatră”. A apărut un articol despre acest caz ciudat chiar şi în presa vremii, în gazeta „Voljskaia Kommuna” din 24 ianuarie 1956. Se spune că fata scotea în răstimpuri nişte ţipete înfricoşătoare, care i-au făcut pe miliţienii ce păzeau casa, în schimburi de câte opt ore, să încărunţească de spaimă.

De la Moscova au venit nişte profesori pentru a investiga fenomenul, însă n-au putut oferi până la urmă nici o explicaţie, deşi iniţial s-a lansat supoziţia că a fost o formă necunoscută de tetanos. Însă explicaţia nu stă în picioare, deoarece în cazul acestei boli nu există o astfel de rigidizare a pielii încât medicii să nu poată face injecţii bolnavului; în al doilea rând, Zoia nu a putut fi nici măcar deplasată din casă; în plus, ea a stat în picioare mult mai mult decât ar putea îndura un om obişnuit; şi, în al treilea rând, o simplă boală nu îl întoarce pe un ateu la Dumnezeu.

Deşi propaganda antireligioasă a fost intensificată, n-a dat rezultate semnificative. Responsabilul regional cu ateismul raporta la sfârşitul anului 1956 că „zvonurile despre «fata de piatră» s-au răspândit şi în afara raionului, iar sentimentul religios în rândul populaţiei este în continuă creştere. Oamenii au început să ţină posturile şi să nu mai frecventeze manifestările organizate de autorităţi în perioada Paştilor”. Pe străzile din Kuibîşev au apărut agitatori ai Komsomolului, care pretindeau că au intrat în casa de pe strada Cikalov, dar n-au văzut nimic acolo. Însă toate aceste acţiuni n-au făcut până la urmă decât să toarne gaz pe foc şi să-i pună pe gânduri chiar şi pe cei ce nu credeau în minuni, făcându-i să se întrebe dacă nu cumva era un sâmbure de adevăr în toată povestea.

Până la urmă, autorităţile au îngăduit câtorva clerici să vină la fată, pentru a face ceva. Unul dintre aceştia a fost ieromonahul Serafim (Poloz) de la Sihăstria Glinsk. Acesta era un părinte înduhovnicit şi mare nevoitor; el a săvârşit o sfeştanie în casă şi a sfinţit icoana. Apoi a zis: „Acum trebuie să aşteptăm vreun semn la Paşti! Dacă nu se întâmplă nimic, înseamnă că se apropie sfârşitul lumii!”, arătând prin cuvintele acestea credinţa lui adâncă într-o minune. Autorităţile au încercat după aceea să-l silească pe părintele Serafim să le spună oamenilor că nu ştie nimic despre cele întâmplate. El însă a refuzat, aşa că i s-a organizat în scurtă vreme un proces şi a fost trimis în lagăr. I s-a mai permis accesul şi Mitropolitului Nicolae, care a citit Paraclisul Sfântului Nicolae şi a zis: „Să aşteptăm o nouă minune la Paşti!”, repetând vorbele evlaviosului ieromonah Serafim. A fost înştiinţat şi Patriarhul Alexie I de toate cele întâmplate şi a fost rugat să facă rugăciuni pentru însănătoşirea Zoiei. Patriarhul a răspuns: „Cel ce a pedepsit-o, acela o va şi milui!”

Cu o zi înainte de ajunul praznicului Buneivestiri (care în anul acela a căzut în sâmbăta din săptămâna a treia de post), de miliţienii care o păzeau pe Zoia s-a apropiat un bătrân cu barbă, care i-a rugat să-l lase s-o vadă pe fată. Aceştia au refuzat. Bătrânul a venit şi în ziua următoare, dar nici atunci nu i s-a dat voie. A treia oară, de Bunavestire, paznicul a lipsit pentru câteva clipe, şi bătrânul a intrat în casă. Straja l-a auzit întrebându-o pe Zoia cu blândeţe: „Aşadar, ai obosit de atâta stat în picioare?”. Miliţianul a intrat după el în casă, dar n-a mai găsit pe nimeni.

Şi iată că pe 23 aprilie, în ziua de Paşti – după aproape patru luni fără mâncare sau apă, trupul Zoiei a revenit la viaţă! Fata striga şi plângea fără încetare: „Lumea moare din pricina păcatelor! Rugaţi-vă, aveţi credinţă!” A fost întrebată cine fusese bătrânul vizitator care dispăruse misterios, iar Zoia a arătat spre icoana Sfântului Nicolae. Le-a mai spus şi pentru ce ţipa uneori atât de înfricoşător: „E groaznic! Arde pământul! Rugaţi-vă! Lumea întreagă piere pentru păcatele ei, rugaţi-vă!”. Au mai întrebat-o şi cum a izbutit să trăiască atâta timp, cine i-a dat de mâncare, iar ea a răspuns: „Porumbeii! Porumbeii m-au hrănit!” De aici s-a văzut că a primit milă şi iertare de la Dumnezeu. Domnul a vădit iertarea păcatelor Zoiei şi prin venirea Sfântului Nicolae Făcătorul-de-minuni.

Din nefericire, despre cele ce s-au petrecut mai apoi cu Zoia nu se mai ştie nimic sigur, din pricina autorităţilor comuniste, care au încercat să muşamalizeze întreaga poveste. Unii spun că, după trei zile de la revenirea la viaţă, fata a trecut la Domnul, alţii că a fost închisă într-un ospiciu de nebuni, unde a murit, iar alţii că a intrat într-o mănăstire şi a fost îngropată în ascuns undeva la Lavra Sfintei Treimi – Serghiev Posad.

Puţine s-au schimbat astăzi, după jumătate de veac, pe strada Cikalova. Despre întâmplările din 1956 mai mărturiseşte doar fosta staţie de autobuz de lângă casa cu numărul 84, desfiinţată în acea perioadă, în încercarea de a opri afluxul de oameni. Săptămânal vin acum pelerini de pretutindeni – din Moscova, Krasnodar, Novosbirsk, Kiev, Odessa, Minsk, Riga, Munchen, Helsinki, Vladivostok. Eparhia Samarei plănuieşte să construiască acolo un paraclis.

În 2009 s-a realizat un film, intitulat „Ciudo” („Minunea”), regizat de Aleksandr Proşkin, care încearcă să reproducă pe această cale cele întâmplate.

Prin această minune s-a vădit adevărul vorbelor Apostolului: „Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera” (Gal. 6:7). Nu este nici o îndoială despre realitatea celor întâmplate: cu adevărat, o fată a împietrit. Există declaraţii ale martorilor oculari, unii încă în viaţă, precum şi documente ale întrunirilor Partidului Comunist de la acea vreme. Mii de oameni au crezut că există Dumnezeu şi şi-au arătat credinţa, s-au botezat şi au trăit creştineşte. Din toate acestea se vede limpede că a fost o minune din iconomie dumnezeiască, spre întărirea credinţei în acea vreme de prigoană a Bisericii. Sfântul Duh a ţinut-o pe Zoia în viaţă vreme de patru luni pentru ca sufletul ei să învieze din moartea păcatului şi, în ziua cuvenită, să primească trup pentru viaţa cea veşnică – după cum, de altfel, o spune chiar numele ei: Zoia (viaţă)

Radu Hagiu

Cu oarece intarziere, datorita multelor evenimente petrecute intre timp, preluam si noi acest comunicat prin care se anunta aparitia romanului scris de P. Savatie Bastovoi, “Audienta la un demon mut”. Recomandam calduros aceasta scriere, pentru a obtine o imagine cat se poate de realista, scrisa in stilul romanului fantastic, asupra cadrelor in care se desfasoara viata noastra bisericeasca de toate zilele…

De ce un “roman fulger”, asa cum scrie in titlul prezentarii noastre? Nu pentru ca scrierea ar fi o revelatie venita din transcendent, ci pentru ca, asa cum fulgerul lumineaza pentru cateva secunde in noapte si descopera toate cele ascunse de intuneric, asa si acest roman descopera toata mizeria, oasele si viermii din mormantul alb la vedere al celor ce si-au pus ghiarele pe turma lui Hristos. Intr-un stil nesofisticat, direct, simplu, se spune aproape totul si…un pic mai mult decat atat! Sunt remarcabile portretele vladicilor, cel bun si cel vandut. Intelegi mult mai bine jalnica stare a celor care devin slugi ai diavolului, luandu-si inca din aceasta viata jugul josnic si tiranic al iadului. Compatimesti cu cei care sunt slujitori ai lui Dumnezeu, si care sunt intr-atat de coplesiti de rautatea zilelor incat sunt in pericol sa se ruineze launtric pentru a lucra inca in Biserica. Observi cum prin acest “roman fantastic” se pot spune toate acele lucruri incomode care ii fac pe unii sa scrasneasca din dinti. Cum se poate aborda tema masoneriei fara sa fii obligat sa faci lungi excursuri bibliografice ca sa explici de ce o conspiratie istorica nu este echivalenta cu “teoria conspiratiei”. Si multe, multe altele, pe care le veti descoperi, la randul vostru, citind acest roman.

A apărut romanul “Audienţă la un demon mut”

Editura Cathisma prezintă romanul “Audienţă la un demon mut“, de ieromonah Savatie Baştovoi. Începând de astăzi, cartea poate fi găsită în librăria Sophia din Bucureşti, sau pe internet pe site-ul www.librariasophia.ro, urmând ca în viitorul apropiat să apară în toate librăriile importante din ţară.

“Audienţă la un demon mut” este o carte perfectă pentru toţi cei pasionaţi de istoria ideilor, de polemicile purtate între marile religii, de uneltirile organizaţiilor oculte şi teoria conspiraţiei. Documente hotărîtoare, începînd de la scrisorile secrete ale lui Lenin cu privire la exterminarea preoţilor şi pînă la dezbaterile recente din cadrul întrunirilor Consiliului Mondial al Bisericilor, fac obiectul cercetărilor unui profesor de fizică de la Chişinău, fost agent KGB, care, în anul 1987, a participat la şedinţa secretă de la Kremlin unde au fost impuse noile strategii de infiltrare a agenţilor securităţii statului în rîndurile ierarhiei bisericeşti. Acţiunea se desfăşoară pe axa Moscova-Chişinău-Bucureşti-Bruxelles.

Ca şi scrierea antipodică a lui Dan Brown: “Codul lui Da Vinci”, romanul “Audienţă la un demon mut” are nevoie de afişarea obligatorie a siglei: ORICE ASEMĂNARE CU PERSOANE, LOCURI ŞI ÎNTÎMPLĂRI REALE ESTE PUR ÎNTÎMPLĂTOARE.

Savatie Baştovoi este şi autorul unui halucinant roman despre efectele manipulării comuniste asupra minţii copilului – “Iepurii nu mor” – apărut la editura Polirom, care l-a situat printre primii cinci cei mai vînduţi autori români într un top făcut de Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus (2007). În anul 2008 a fost premiat de Consiliul Europei pentru romanul “Nebunul” şi volumul de eseuri “Când pietrele vorbesc – Biserica faţă în faţă cu propria imagine”. Este deţinătorul mai multor premii pentru poezie (fiind prezent în antologii din Franţa, SUA, Germania ş.a.) şi al Premiului pentru Eseu, acordat de Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova în 2007 pentru volumul “Ortodoxia pentru postmodernişti”.

PR  Manager
Ana-Larisa Pospai (blogul Ed. Cathisma)

Va prezentam ca “aperitiv”: Audienţă la un demon mut – Capitolul 13. Scrisoarea secretă a lui Lenin privind executarea preoţilor

C A P I T O L U L 13

Anul 1922. Smol’nyi. Scrisoarea secretă a lui Lenin către Molotov. Uciderea celor 8.100 de preoţi din orăşelul Şuya şi împrejurimi. Cine se află în spatele persecuţiilor împotriva creştinilor?

Epoca modernă a fost marcată de cele mai cumplite crime împotriva umanităţii pe care le-a cunoscut istoria. Numai jertfele celor două războaie mondiale depăşesc cifra de 200 de milioane. Pe teritoriul Rusiei şi a fostei URSS au fost ucişi circa 70 de milioane de oameni. Aici trebuie să numărăm soldaţii căzuţi pe cîmpurile de luptă, orăşenii ucişi în timpul răscoalelor, ţăranii înstăriţi deportaţi, cetăţeni civili ucişi în timpul bobardamentelor şi a atacurilor armate, victimele foametei şi a frigului, intelectualitatea şi studenţimea reacţionară. Un loc aparte îl constituie creştinii persecutaţi pentru credinţa lor. Atît Revoluţia Franceză, cît şi Revoluţia Comunistă din Rusia a declarat război pe faţă Bisericii, ucigînd şi deportînd milioane de creştini pentru motivul că erau creştini.

Într-o scrisoare din decembrie 1913, adresată lui Maxim Gorki, Lenin scria: „Orice idee despre doamne-doamne, orice cochetărie cu doamne-doamne este o urîciune… Orice apărare sau îndreptăţire a ideii de dumnezeu, chiar şi cea mai subtilă şi bineintenţionată, este o îndreptăţire a reacţiunii”.

Prin urmare, creştinii trebuiau lichidaţi.

Victor Rotaru tocmai coborîse din microbuzul nr. 8 şi traversa blulevardul Ştefan cel Mare prin faţa Primăriei Chişinăului. Păşea grăbit, mînat de gîndurile care-i aprindeau mintea. Pe umăr ducea o geantă plină cu hîrtii şi reviste sovietice. Avea o întîlnire la Casa Presei cu un fost student, care scria acum la o gazetă. Acesta îl convinse că oceanul de informaţii care îl interesează sînt mai uşor de găsit pe internet prin motoarele de căutare, decît cercetînd arhivele devastate ale Bibliotecii Naţionale. Oricum, avea să meargă şi la Bibliotecă. Ştia exact ce caută şi mai ştia că doar acolo poate găsi ce-l interesează.

- Salut – îşi făcu Victor intrarea, întinzînd mîna.
- Salut-salut! – îi răspunse fostul student, strîngîndu-i mîna.
- Ai internet?
- Este. Dar merge cam prost… Te interesează ceva anume?
- Ştii că pe mine întotdeauna m-a interesat ceva anume – glumi Victor. – Vreau documente despre persecuţia creştinilor în perioada comunistă.
- Păi… ştii ceva anume? Vreun titlu, nume… ca să ştiu ce caut.
- Există o scrisoare a lui Lenin către Molotov. Am auzit de ea prin 90, atunci, cu Frontu’. A apărut într-o revistă sovietică, dar nu mai ştiu detalii.
- Stai să văd… Deci, Lenin, Molotov, scrisoare… Aşa-a-a – zise printre dinţi fostul student urmărind adresele deschise pe ecranul computerului. – Ia să vedem… „Письмо В.И. Ленина об изъятии церковных ценностей”… Băi, ia vezi dacă nu-i asta!

Victor se aplecă entuziasmat peste umărul fostului student, citind în grabă documentul deschis.

- Asta-i, bre! Băi, minune şi cu internetu’ ăsta! Asta-i! Poţi să mi-o tipăreşti?
- Nici o problemă! Dar pe urmă mă laşi puţin, că am ceva de făcut pentru şefu’
- Dă-mi scrisoarea şi promit că nu te mai deranjez… pînă mîine! – rîse Victor mulţumit şi îşi lovi fostul student peste umăr. – Îţi mulţumesc, fratele meu! Nici nu ştii ce ajutor mi-ai dat! Cînd o să iasă cartea, ai primul exemplar! Hai, te-am lăsat! Spor la treabă!

Victor îşi luă hîrtiile şi coborî în grabă scările de la Casa Presei. Peste cîteva minute îşi sorbea cafeaua într-un bar ieftin, afundat în hîrtiile pe care le înşirase pe toată masa. Îşi scoase o foaie şi începu să traducă:

SCRISOAREA LUI V. I. LENIN DESPRE CONFISCAREA OBIECTELOR BISERICEŞTI

Tovarăşului Molotov pentru membrii Biroului Politic Strict Secret Rugăminte să nu se facă în nici un caz copii, ci fiecăre membru al Biroului Politic (inclusiv tov. Kalinin) să-şi facă propriile notiţe pe documentul însuşi. Lenin

Victor sorbi din cafea şi îşi continuă traducerea.

„În legătură cu cele petrecute în Şuya, care au fost de acum puse în discuţie la Biroul Politic, mi se pare necesar să luăm chiar acum o hotărîre tare în legătură cu tonul general al luptei în această direcţie. Deoarece mă îndoiesc că voi putea participa personal la şedinţa Biroului Politic din 20 martie, îmi voi exprima sugestiile în scris”.

Victor citi mai departe, fără să traducă. Scrisoarea era destul de lungă, iar el era interesat de lucrurile esenţiale şi reprezentative pentru politica anticreştină a bolşevicilor. În continuare, Lenin însuşi făcea referire la o răscoală care a avut loc în orăşelul Şuya ca reacţie la acţiunile de confiscare a obiectelor de cult iniţiate de VŢIK (Comitetul Executiv Central al Rusiei). Motivul oficial al confiscării obiectelor de cult a fost acela de combatere a foametei care s-a abătut asupra Rusiei. În realitate, foametea a fost provocată de bolşevici prin reţinerea recoltei de pîine. Lenin ştia că în ţară există resurse suficiente de pîine şi chiar s-a păstrat scrisoarea lui în care mărturiseşte aceasta: „Nu departe de Moscova, în guberniile vecine: Kursk, Orlov, Tambov, după calculele unor specialişti atenţi, noi deţinem, la momentul de faţă, peste 10 milioane de puduri [un pud este egal cu 16 kg.] surplus de pîine”. Raţiunile lui Lenin nu erau unele comerciale, ci strict politice: „Noi trebuie nu doar să surpăm orice împotrivire, ci să-i obligăm să muncească în noile cadre sociale. Noi avem mijloace pentru aceasta… Acest mijloc este monopolul asupra pîinii, cartela de pîine, totala subordonare a forţei de muncă” [V. I. Lenin, Opere Complete (rus.), vol. 36, pg. 369; 269].

Biserica Rusă a susţinut campania de colectare a aurului şi argintului din biserici pentru combaterea foametei. Însă nici Patriarhul Tihon, nici alţi episcopi, nu au fost de acord ca la topitorie să meargă şi sfintele vase folosite pentru slujirea Euharistiei. Se pare că în acest scop a existat un ordin al Patriarhului, motiv pentru care Lenin îl considera pe preafericitul Tihon, canonizat ulterior de Biserica Rusă, drept cap al rebeliunii din Şuya.

Lenin scria:

„Eu cred că aici duşmanul nostru face o greşeală uriaşă, încercînd să ne atragă într-o luptă hotărîtoare, într-un moment cînd aceasta este extrem de disperată şi extrem de neconvinabilă pentru el. Dimpotrivă, pentru noi anume acest moment reprezintă prin sine nu doar unul în exclusivitate prielnic, ci îndeobşte singurul moment cînd noi putem, cu un procent de 99 din 100, să-l zdrobim pe duşman cu desăvîrşire, asigurîndu-ne poziţiile de care avem nevoie pentru multe decenii înainte. Anume acum şi doar acum, cînd în locurile foametei sînt mîncaţi oameni, iar pe drumuri zac sute, dacă nu chiar mii de cadavre, noi putem (şi de aceea trebuie) să efectuăm confiscarea bunurilor bisericeşti cu cea mai turbată şi mai necruţătoare energie, neoprindu-ne în faţa nici unei presiuni din partea celor ce se împotrivesc. Anume acum şi doar acum masele ţărăneşti vor fi pentru noi, sau cel puţin, nu vor putea susţine acea mînă de clerici şi parte a burgheziei reacţionare care pot şi vor să aplice politica de împotrivire decretului sovietic…”

Victor sorbi ultima gură de cafea şi comandă un ceai neagru fără zahăr. Îi era şi foame, dar nu prea avea bani. Va mînca acasă, mai are o bucată de salam şi un sac de cartofi pe care i l-a adus vlădica Mitrofan. Era nervos pe Lenin şi pe cei din jurul lui. Cîtă minciună şi cîtă ură! Oare pentru hrana poporului avea nevoie Lenin de aurul bisericilor? Dacă ar fi fost aşa, nu ar fi înfometat cu bună ştiinţă Rusia…

Continuă traducerea:

„Chiar şi în ruptul capului trebuie să efectuăm confiscarea bunurilor bisericeşti în cel mai hotărît şi mai rapid mod, prin care putem să ne asigurăm un fond de cîteva sute de milioane de ruble în aur (trebuie să ne amintim bogăţiile gigantice ale unor mănăstiri şi lavre). Fără asta nici o activitate de stat şi, în genere, nici o construcţie gospodărească în parte şi nici lupta pentru poziţia noastră la Genova sînt cu totul inimaginabile. A lua în mîinile noastre acest fond în valoare de cîteva sute de milioane de ruble în aur (dar poate că chiar cîteva miliarde) este un obiectiv care trebuie atins cu orice preţ. Iar acest lucru poate fi făcut doar acum! Toate calculele ne arată că mai tîrziu aceasta nu ne va reuşi, deoarece nici un alt prilej decît foametea disperată nu ne va oferi o astfel de dispoziţie a maselor largi a ţăranimii, căci, ea [foamea] ne va garanta simpatia acestor mase, sau ne va asigura neutralitatea lor, astfel ca victoria în lupta pentru confiscarea bunurilor să fie negreşit şi pe deplin a noastră”.

Victor îşi primi ceaiul şi mulţumi. Următorul pasaj mai întîi îl sublinie pe textul original, apoi îl traduse:

„Un scriitor înţelept în chestiuni de stat – îşi continua Lenin scrisoarea -, a zis, pe bună dreptate că, dacă, pentru atingerea unui scop politic, este nevoie de a recurge la un şir de atrocităţi, ele trebuie făcute în modul cel mai energic şi într-un timp cît mai scrut, deoarece masele populare nu vor suporta o perioadă prea lungă de atrocităţi”.

Atrocităţile nu au întîrziat să urmeze. Numai în anul acela, 1922, în Şuya şi în împrejurimi au fost executaţi 8.100 de clerici, dacă este să urmăm doar cifrele dovedite documentar. Lenin a ordonat ca răfuiala cu clerul să fie dură şi rapidă:

„…Biroul Politic va da o directivă detaliată instanţelor judecătoreşti, verbală, ca procesul împotriva rebelilor din Şuya să aibă loc cu repeziciune maximă şi să sfîrşească nu altfel decît prin împuşcarea unui număr foarte mare a celor mai influente persoane din clerul oraşului Şuya, iar, după posibilitate, şi din Moscova şi din alte cîteva centre duhovniceşti.

Pe Patriarhul Tihon eu consider de cuviinţă să nu-l atingem, cu toate că el se află fără nici o îndoială în fruntea acestei rebeliuni a patronilor de sclavi. În privinţa lui trebuie să emitem o directivă secretă către „Gospolitupr” (Conducerea Politică de Stat), ca toate relaţiile acestui activist să fie cît mai exact şi mai amănunţit supravegheate şi descoperite, în special la momentul de faţă. Să fie împuterniciţi Dzerjinski şi Unşliht să facă săptămînal raport deste aceasta către Biroul Politic.

…La întrunirea Partidului să se ia o decizie secretă precum că sustragerea bunurilor, în special din lavrele bogate, mănăstiri şi biserici, trebuie să aibă loc cu o necruţătoare hotărîre, să nu se oprească, indiferent ce ar fi, iar totul să se petreacă în cel mai scurt termen cu putinţă. Cu cît mai mare va fi numărul reprezentanţilor burgheziei şi a clerului reacţionar pe care îi vom împşca cu această ocazie, cu atît mai bine”.

Încrîncenarea lui Lenin împotriva creştinilor avea să devină linia de aur a partidului comunist. Nu se ştie numărul exact al creştinilor exterminaţi, dar marea majoritate din zecile de milioane de victime ale comunismului erau creştini. Numai dintre clerici au fost executaţi peste 200.000. A crede în Dumnezeu, a-L mărturisi pe Hristos, a devenit o infracţiune care se pedepsea cu ani grei de exil, dar cel mai des cu moartea. Persecutarea preoţilor şi a episcopilor nu avea nici o legătură cu dorinţa de îmbogăţire a bolşevicilor. Preoţii au continuat să fie persecutaţi chiar şi după ce bisericile au fost pustiite şi demolate. Lupta aceasta era deasupra unor simple interese politice. Era o luptă duhovnicească.

Istoria confirmă că atît Lenin, cît şi Stalin şi cei din anturajul lor au trăit la limita sărăciei. Averile imense ale Bisericii nu au fost răpite pentru a fi folosite de oamenii partidului, dar nici pentru a fi redate poporului, aşa cum se afirma în mod oficial. Unde pleca aurul din Rusia în timp ce populaţia murea de foame? Se poate oare crede în Teoria Conspiraţiei care susţine că, dincolo de teatrul politic, există un Guvern Mondial ocult, lucrînd la făurirea unei „noi ordini mondiale”, condusă de cei aleşi şi că toate bogăţiile din lume se scurg încetul cu încetul în fondurile acestui grup de iniţiaţi? Dar cine sînt „aleşii”? Din cele aflate pînă acum, cei aleşi nu pot să fie în nici un caz creştini…

Victor îşi plăti cafeaua şi ceaiul şi plecă abătut spre casă. Era trecut de ora mesei. Se înghesui în microbuz, sprijinindu-se de oameni necunoscuţi şi antipatici. În difuzor răsuna Russkoe Radio pe care Victor îl ura. Acasă îşi curăţi nişte cartofi şi-i mîncă prăjiţi. Ieşi la balcon şi stătu abătut cîteva minute. Era mulţumit de rezultatele cercetărilor sale. Se duse la masa de lucru şi-şi făcu următoarele notiţe din memorie:

„Componenţa Biroului Politic. 1917 – 7 membri, dintre care 4 evrei (Troţki, Kamenev, Zinoviev, Sokolnikov). A ţinut trei zile. Reînfiinţat ca organ conducător al Partidului (practic al ţării!) în martie 1919. Din organul întărit oficial, în perioada 1921-1922 făceau parte 5 persoane, dintre care 3 evrei – ceilalţi doi erau Lenin şi Stalin. Evreii au ocupat funcţii importante în conducerea URSS pînă în anul 1957. De atunci evreii nu au mai fost admişi în posturile de conducere”.

Victor căzu pe gînduri. El încerca să înţeleagă ce s-a petrecut în 1957. Să se fi retras evreii din funcţiile de conducere doar pentru a lucra din umbră? Cum se face că mai toţi oligarhii postsovietici sînt evrei? Victor îşi notă această întrebare, hotărînd să o dezlege prin cercetarea arhivelor de stat. Avea acolo o relaţie şi era sigur că i se fa oferi accesul la dosare.

În mintea lui Victor încolţi o idee grozavă. Brusc, el se întrebă dacă nu cumva, aşa cum în spatele persecuţiilor anticreştine purtate de comunişti au stat evreii, să fi fost posibil ca şi persecuţiile din Imperiul Roman să fie orchestrate de evrei.

Acest gînd nu era cu totul absurd. Imperiul Roman era un imperiu al toleranţei religioase. Aici a fost ridicat Pantheonul, templul tuturor zeilor, deci şi a tuturor religiilor. Singura religie persecutată de romani era creştinismul. Motivul era acela că cinstesc alt Împărat decît Cezarul. Aţi mai auzit undeva această acuzaţie? Sigur, ea a fost adusă lui Hristos atunci cînd Pilat a replicat că nu-l găseşte vinovat de nimic şi că, dacă a greşit ceva împotriva legii iudaice, să-l ia şi să-l judece după legile lor. Atunci evreii au găsit scăparea, ei au zis: „Acesta S-a făcut pe sine Împărat, iar noi nu recunoaştem ca împărat al nostru decît pe Cezarul!”

A te numi pe tine împărat, precum şi a glumi pe seama demnităţii împăratului, în Imperiul Roman era considerat lez-maiestate şi se pedepsea cu moartea. Dacă evreii au avut atîta influenţă, încît au putut impune lui Pilat să ordone o execuţie pe care el nu a dorit-o, găsindu-i pe loc şi acuzaţia potrivit dreptului roman, ce ne poate face să credem că în spatele persecuţiilor împotriva creştinilor, care se făceau doar sub acuzaţia de lezare a demnităţii cezarului, prin cinstirea lui Hristos ca Împărat, nu erau tot şoptitorii evrei? Oare Hristos era numit de creştini doar împărat? Nu le era mai simplu să-l numească Dumnezeu sau Fiul lui Dumnezeu şi să scape de prigoană? Este clar că în cazul persecuţiilor romane împotriva creştinilor a fost vorba de o manipulare care nu urmărea şi nu reprezenta politica, dealtfel foarte tolerantă, în ce priveşte mărturisirea credinţelor de orice fel, a Imperiului Roman. De atunci şi pînă acum, creştinii au fost întotdeauna persecutaţi sub acuzaţia că nu recunosc autoritatea dominaţiei statului.

Nebunia este că în diferite epoci creştinii au fost acuzaţi de lucruri total contradictorii: ba că deţin monopolul asupra învăţămîntului, ba că sînt împotriva iluminării prin ştiinţă; ba că propagă pasivitatea şi laşitatea prin lauda sărăciei, ba că au măcelărit lumea prin războaie duse cu scopul de a se îmbogăţi. Într-un cuvînt, cele mai năstruşnice învinuiri au fost aduse creştinilor doar pentru a-i ciocni cu orînduirea dominantă, cu scopul de a-i distrugi cu armele statului.

Poate cineva să susţină că există în lume astfel de guverne şi astfel de oameni politici care să fie atît de preocupaţi de chestiunile religiei şi în special de cea creştină, încît să-şi facă din lupta împotriva creştinismului o politică de stat, aşa cum s-a întîmplat în cazul Franţei şi a Rusiei? Aţi văzut vreodată vreun politician care să exceleze în cunoaşterea istoriei religiilor sau măcar a religiei pe care zice că o mărturiseşte? Veţi reproşa că nu este asta treaba politicienilor? Ba este, atîta timp cît sondajele arată că majoritatea oamenilor sînt religioşi. Dar oare mai există politicieni care să creadă cu adevărat în Dumnezeu? Poate că da, dar cu siguranţă sînt număraţi. Atunci cine sînt consilierii din umbră care, ca şi în cazul Revoluţiilor din Franţa şi Rusia, orchestrează la nesfîrşit campaniile de suprimare a creştinilor?

La această întrebare urma să caute răspunsul Victor Rotaru. Pentru el orice ipoteza era valoroasă doar din momentul în care putea fi demonstrată prin fapte concrete. Altfel, ea rămînea o simplă înflăcărare a minţii. Se ridică de la masă şi merse în bucătărie. Îşi puse ceainicul. Afară se auzea zgomotul maşinilor şi lumea îşi continua mersul său, cumva inconştient, prin istorie.

(sursa: blog P. Savatie Bastovoi)