Părintele Fotie din Mytilini, un binecunoscut şi mare duhovnic al Greciei, a trecut la Domnul în vârstă de 98 de ani. A fost un monah lucrător neobosit al evangheliei, însă unul smerit şi autentic – după cum se vede din faptul că obişnuia să umble desculţ şi vara, şi iarna.

Înmormântarea sa a avut loc pe 6 martie 2010, la biserica Sfântului Antonie din Trigona Plomariu, satul unde a slujit vreme de 46 de ani. La slujbă au luat parte mitropolitul Iacov al Mytilinei şi un număr mare de preoţi.

Dumnezeu să-l odihnească cu drepţii şi să avem parte de binecuvântarea sa!

Arhimandritul Fotie Lavriotis, cunoscut în insula Lesvos ca Papa-Fotis, s-a născut în Pamfilla, un sătuc de lângă Mytilini în 1913, din părinţii Dimitrios şi Maria Sardellis.

Împreună cu sora sa, mai tânără decât el cu trei ani, a crescut în mijlocul a multe greutăţi şi lipsuri. La şapte ani a rămas orfan. În adolescenţă a descoperit monahismul şi deşertăciunea lumii după vizita în sat a unui propovăduitor; cu acest prilej, s-a hotărît să se facă călugăr.

La şaptesprezece ani pleacă la Mănăstirea Marea Lavră din Sfântul Munte, unde i s-a spus Lavriotis (în greacă, „din Lavră”). Acolo este tuns în monahism şi hirotonit diacon, apoi preot. A vieţuit în Sfântul Munte douăzeci de ani.

S-a întors pe insula unde s-a născut, Lesvos, la chemarea răposatului mitropolit Iacov I al Mytilinei.

A fost numit paroh în satul Trigona Plomariu, unde a rămas până a fost rechemat. În 1950, fostul arhiepiscop al Atenei, Ieronim, l-a numit slujitor al Sfântului Mormânt, la Ierusalim.

După o şedere de patru ani în Patriarhia Ierusalimului, s-a întors pentru a doua oară la locul naşterii. În acelaşi timp cu slujirea parohiei, s-a apucat de reconstruirea Sihăstriei închinate Cuviosului Luca, noul-mucenic.

Papa-Fotis a fost vreme de 68 de ani slujitor al Sfântului Altar. Era iubit şi cunoscut de toţi pentru bărbăţia, nevoinţa şi dăruirea sa faţă de predania ortodoxă. Referindu-se la înfăţişarea sa neobişnuită, obişnuia să zică: „Sunt călugăr, de-asta nu dau mare însemnătate îmbrăcămintei”.

Patruzeci de ani, Papa-Fotis a adunat pietre, oriunde s-ar fi aflat – plăci de piatră sparte sau tăiate, ţigle, marmură şi cărămizi – toate, aruncate din clădiri, curţi şi depozite. Mai apoi, s-a dus la Pamfilla. Acolo a ridicat de unul singur o biserică, din toate aceste rămăşiţe – o adevărată capodoperă, ce pare a se fi pogorît din cer, neatinsă de mână omenească.

Obişnuia să pribegească prin zonă desculţ, iarnă şi vară, cu o rasă ruptă. După o priveghere la o biserică din Thessalonic, un oarecare preot i-a luat din greşală rasa, lăsându-şi-o pe a sa în schimb pe scaun – o rasă nouă, făcută din mătase. Când Papa-Fotis a băgat de seamă cele întâmplate, a început să plângă ca un copil – rasa nouă era prea călduroasă, iar el o dorea pe a sa, care era mult mai uşoară.

Când, după patruzeci de ani, a încheiat de lucrat la Biserica Sfântului Luca, s-a săvârşit cea dintâi Liturghie. Au luat parte mulţi oameni. Puţin înainte de Vohodul Mic, Papa-Fotis şi-a dat seama că uitase să lase o deschidere în zid pentru uşa din stânga, ca să treacă pe acolo. De îndată, s-a dus şi a luat un târnăcop, cu care a început să spargă zidul. Oamenii au ieşit afară, tuşind din pricina prafului şi înspăimântaţi de pietrele ce cădeau. Însă el şi-a continuat lucrul în tăcere, apoi s-a întors la slujirea dreaptă a Liturghiei…

Părintele Fotie a plecat astăzi dintre noi. Să avem parte de rugăciunile şi binecuvântarea sa.

Traducere şi prezentare: Radu Hagiu

Schiarhimandritul Simeon la Pastile 2007

Dorul după Dumnezeu – amintiri despre Părintele Simeon de la Essex

- Aş vrea să ştiu mai mult despre Dumnezeu! spuse fiica duhovnicească, din toată sărăcia inimii ei, dar cu multă sete de cunoaştere.

- Şi eu aş vrea să ştiu mai multe despre Domnul… răspunse blând Părintele Simeon, cu ochi zâmbitori.

Răspunsul veni prin cuvinte, dar şi din ochi plini de lumină. Cum să fi ştiut eu atunci că primisem răspunsul dintr-o inimă curată care mă înfiase şi mă purta în rugăciune?

Un iubitor al Domnului şi al Ortodoxiei scria de curând despre prigonirea ortodocşilor şi despre mişcarea de ponegrire a Bisericii şi a valorilor ei. Într-adevăr, se pare că tendinţa actuală este de a vorbi despre Sfinţii Părinţi ca despre nişte personaje din serialul american Heroes – oameni cu puteri supranaturale sau care săvârşesc doar minuni. Dimpotrivă, în trecut Sfinţii Părinţi erau înfăţişaţi ca nişte oameni obişnuiţi, poate chiar slabi, dar în neîncetată luptă cu patimile. Acesta era chipul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii ortodoxe. Atunci, veţi întreba, de ce s-a scris atât de mult despre ei? Pricina se găseşte lesne: pentru virtuţile pe care le-au dobândit prin necontenita lor întoarcere către Dumnezeu. Astăzi, mai mult decât oricând, imaginea Sfinţilor Părinţi îmi apare ca dintr-o poveste. Cu adevărat, ei sunt „eroii” noştri, dar şi adevărate pilde de urmat pentru noi toţi, chiar şi într-o societate în care scara valorilor a fost răsturnată şi virtuţile sunt socotite slăbiciuni.

În vechime, toţi creştinii se numeau sfinţi. În zilele de acum, abia dacă mai izbutim cu greu să ne împărtăşim de patru ori pe an… Venind din lume spre mănăstire, descoperim ce s-ar putea numi o „realitate alternativă” – de fapt, viaţa cea adevărată. V-am vorbit despre Sfinţii Părinţi şi… „virtuţile lor supranaturale”. Acestea i-au făcut „eroi”, aici este cea mai mare minune pe care au săvârşit-o; nu că au vindecat bolnavi, ci că şi-au vindecat propriile suflete – prin întoarcerea lor şi dăruirea întregii fiinţe şi vieţi Domnului; nu că au mutat munţii din loc, ci că au spart piatra din jurul inimilor celor din jur. Un astfel de om a fost Părintele Simeon de la Essex.

„Şi eu aş vrea să ştiu mai multe despre Domnul…” În clipa în care am primit acest răspuns, smerenia bunului om din faţa mea a fost ca un balsam pentru suflet. Priveam la acest nevoitor şi mă gândeam cât de aproape este de Domnul. Şi, totuşi, îmi dăduse un răspuns atât de neaşteptat… Eu cerusem o descriere, ca şi cum aş fi zis: „Spuneţi-mi totul despre Dumnezeu! Vreau să ştiu totul, chiar acum!” Şi el mi-a răspuns. Prin acele câteva cuvinte, mi-a spus totul, deşi nu am înţeles chiar atunci. Mi-a spus că Domnul este nesfârşit; că merită să-L cunoşti; că… ESTE.

Acum, când am aflat despre „lărgirea inimii” (2 Cor. 6:13), acum când mă simt, aparent paradoxal, tot mai săracă duhovniceşte, am înţeles un lucru important. Părintele Simeon nu-mi vorbise astfel numai din smerenie în faţa Domnului şi din grijă pentru mine, ca să nu mă smintesc sau să deznădăjduiesc din pricina depărtării mele de Adevăr. Acum simt că inima Părintelui era deschisă. După o viaţă de luptă împotriva lumii păcatului, viaţă în care acumulase atâta cunoaştere şi lumină, inima lui crescuse şi era în căutare de mai mult. Cu adâncă smerenie, Părintele îl căuta pe Dumnezeu cu toata fiinţa sa. Şi pilda lui era de libertate deplină, în acest act de dăruire.

Libertatea era deplină, aşa încât nici o clipă nu am simţit vreo presiune de nici un fel. Simţeam că vreau să-l ascult, căci cuvintele lui schimbau ceva în mine. Este greu de descris delicateţea Părintelui şi bucuria sfântă pe care o avea pururea în glas. Dar, când cădeam în vreun păcat, tristeţea din ochii lui arăta că inima îi plângea pentru noi. Nu a fost niciodată aspru cu mine. Nu am simţit nici o dojană în voce, indiferent de greşelile mele – nici un reproş, doar dragoste! Şi aceasta mă schimba. De câte ori ne apropiam de omul aceasta, din carne şi oase ca şi noi, cu toţii ne simţeam diferit. O pace blândă ne învăluia. Şi înţelegeam, ştiam. Nu era ca noi, deşi era mereu acolo, răspunzând chemării şi nevoilor noastre în orice moment. Era Lumină în el, şi Lumina aceasta sfântă ne arată şi nouă drumul către Domnul.

…Acesta este Părintele Simeon pentru mine. Dar eu nu pot spune că am fost apropiată de dânsul. Cred că nu l-am „văzut” niciodată cu adevărat. Într-o conversaţie la o mănăstire, un pelerin abia sosit vorbea cu părintele stareţ, fără să ştie cine era: „Vreau să-l văd pe stareţ!” „Rămâneţi la noi peste noapte?”, îl întreba gheronda cu o politeţe gentilă dar sugestivă, caracteristică rolului de gazdă. Vizitatorul stăruia: „Da, da, dar vreau să vorbesc cu stareţul, vreau să-l văd!” „Dacă rămâneţi la mănăstire, veţi avea cu siguranţă prilejul să-l vedeţi”. Mi-am amintit de această poveste când mă gândeam că nu l-am „văzut” pe Părintele Simeon. Am întâlnit un om cu viaţă sfântă, dar nu am fost capabilă să-l „văd” cu adevărat. Dar acum simt că părintele mi-a lăsat o moştenire. Lumina, pacea, dorul după Dumnezeu – dragostea nesfârşită. Odihnească-l Domnul cu sfinţii Săi! Părinte Simeon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Cristina M.,

Anglia

Vedeţi şi Scurtă pomenire despre Părintele Simeon de la Essex