Cuvânt al Mitropolitului Ierothei (Vlahos) al Nafpaktei,ţinut la Bucureşti în ziua de 31 octombrie 2009, la Paraclisul Spitalului de Copii „Grigore Alexandrescu”

Nu îmi programasem să vin aici, la biserica Spitalului de Copii – dar am fost chemat, dacă aş putea, să vin şi să vă văd după Vecernie, şi să vă spun câteva cuvinte despre educaţia copiilor.

Aşa cum a spus şi părintele care ne-a vorbit mai devreme, cu adevărat aici este un loc al durerii, dar şi un loc al dragostei. De altfel, durerea este foarte strâns legată de dragoste. Cel ce iubeşte suferă şi, cu cât este mai mare suferinţa, cu atât mai mare este dragostea. Şi cu cât este mai mare dragostea, cu atât mai mare este şi cunoaşterea. Dragostea pentru oameni are aceeaşi perspectivă ca şi dragostea pentru Dumnezeu. Adică, cu cât Îl iubim pe Dumnezeu, cu atât şi suferim ca să putem ajunge la o cunoaştere şi părtăşie cu Dumnezeu. Şi, pe măsura suferinţei, dobândim şi părtăşie cu Dumnezeu.

Acelaşi lucru se întâmplă şi în cele omeneşti. Înţeleg foarte bine suferinţa mamei pentru copilul ei bolnav. Desigur, nu există doar boli trupeşti, ci şi boli sufleteşti şi duhovniceşti.

Cândva, când mergeam pe drum cu Stareţul Sofronie (Saharov), s-a apropiat de el o femeie şi i-a spus: „Vă rog, părinte Sofronie, să faceţi rugăciune pentru copilul meu!” Şi Stareţul Sofronie i-a spus: „Bineînţeles, o să mă rog – dar cea mai importantă rugăciune este a ta!” I-a spus asta pentru că, aşa cum mi-a explicat, mama iubeşte şi suferă pentru copilul ei – şi, atunci cand cineva are o inimă care suferă, cu atât mai puternică este rugăciunea. Iar acest lucru este valabil pentru toate lucrurile. Adică, atunci cand iubim pe cineva şi, în acelaşi timp, ne rugăm şi suferim, rugăciunea este mai puternică.

Acest lucru se manifestă şi aici, la spital, unde există multă suferinţă. Se manifestă însă şi multă dragoste din partea medicilor, din partea personalului medical şi din partea dumneavoastră, care ajutaţi voluntar la această lucrare.

Am fost rugat să spun cateva cuvinte despre educaţia copiilor în zilele noastre. Nu sunt pregătit să dezvolt tema, aşa cum aş face-o dacă ar trebui să ţin o conferinţă, dar vă voi prezenta din inimă patru puncte simple – pe care cu siguranţă le cunoaşteţi, dar nu strică să le repet.

1. Copiii sunt darul lui Dumnezeu

Cel mai important lucru pe care aş dori să îl subliniez este că nu sunt ai noştri copiii, ci ai lui Dumnezeu, Care ni i-a dat în dar.

L-am ascultat cândva în Atena pe părintele Dumitru Stăniloae, la o cuvântare, în care analiza faptul că întreaga lume este darul lui Dumnezeu. Şi acesta este un mare adevăr teologic. Fiecare este darul lui Dumnezeu pentru celălalt.

Din această perspectivă vedem întreaga Zidire şi o respectăm. Toate sunt darurile lui Dumnezeu, iar noi, care primim darurile lui Dumnezeu, ne aducem sinele ca pe „o întoarcere a darului” în iubirea lui Dumnezeu şi a fraţilor noştri.

Această expresie, doron kai antidoron („dar şi intoarcere a darului”), este liturgică şi ne aminteşte actul pe care îl facem, de a aduce adică la Dumnezeiasca Liturghie pâinea noastră – prescura, ce se preschimbă prin lucrarea Sfântului Duh în Trupul lui Hristos şi se dăruieşte pentru viaţa noastră. De aceea, în centrul Dumnezeieştii Liturghii, preotul rosteşte: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi pentru toate”.

În continuare, noi, cei ce ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos, ne aducem în dar sinele nostru ca mulţumire, ca o „întoarcere a darului” lui Dumnezeu şi omului. Astfel, creştinul participant la Sfânta Liturghie simte o legătură vie cu Dumnezeu, dar şi cu fraţii săi.

Acelaşi lucru se întâmplă, prin analogie, şi în relaţia conjugală şi în viaţa de familie. Bărbatul este darul lui Dumnezeu pentru femeie şi femeia este darul lui Dumnezeu pentru bărbat. Acest lucru este valabil şi în relaţia dintre  părinţi şi copii. Părinţii trebuie să îşi simtă copiii ca darurile lui Dumnezeu pentru ei, dar şi copiii trebuie să îi simtă pe părinţii lor ca daruri ale lui Dumnezeu pentru ei.

Acelaşi lucru trebuie să se întâmple şi între părintele duhovnicesc şi fiul duhovnicesc. Părintele duhovnicesc nu trebuie să se simtă ca stăpan absolut al fiului duhovnicesc, ci că Dumnezeu a îngăduit ca el să îl înveţe întru Hristos. La fel, şi fiul duhovnicesc trebuie să îl simtă pe părintele duhovnicesc ca pe darul lui Dumnezeu pentru el, pe care i l-a trimis ca să crească duhovniceşte. În acest cadru nu se poate dezvolta dependenţa absolută, nici fiul duhovnicesc nu poate deveni „fan-ul” unui cleric.

Această teologie a darului o putem vedea în toate evenimentele şi lucrările vieţii noastre, în harismele pe care le avem, în munca pe care o facem şi îndeobşte în toată viaţa de familie, socială şi bisericească. Astfel, toate devin teologice.

2. Educaţia bisericească a copiilor

De vreme ce copiii sunt darul lui Dumnezeu, atunci de ce ni i-a dat? Dumnezeu ne-a dat copiii ca să îi creştem şi biologic, şi duhovniceşte. În ţinutul unde slujesc ca episcop, se foloseşte o frumoasă expresie. Când părinţii sunt întrebaţi câţi copii au, de regulă răspund: „Doi sau trei, ai lui Dumnezeu”. Aceasta arată sentimentul cel mai adânc că copiii sunt dăruiţi părinţilor de Dumnezeu şi Îi aparţin.

Există multe cărţi în circulaţie care vorbesc despre educaţia copiilor. Cele mai multe dezvoltă tema educaţiei copiilor din perspectiva principiilor pedagogice şi psihologice. Nimeni nu neagă aceste cunoştinţe, dar când ne referim în Biserică la educaţia copiilor, avem în vedere mai ales educaţia bisericească.

Asta înseamnă că în Biserică se consideră că scopul omului are legătură cu scopul creaţiei. Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi întru asemănarea Sa – adică, după chipul Său, cu raţiune şi autodeterminare, ca să ajungă la asemănarea Sa, la îndumnezeire. Aceasta este lucrarea Bisericii şi astfel se defineşte şi educaţia bisericească.

Principiul teologic potrivit căruia copiii sunt darul lui Dumnezeu şi se cuvine ca ei să împlinească menirea creaţiei lor dă un alt conţinut educaţiei lor. Îi legăm pe copii de Biserică, adică de viaţa de Taine şi de proslăvire a Bisericii, şi cu părinţi duhovniceşti, aşa încât copiii să înceapă a păşi pe drumul care duce către unirea lor cu Dumnezeu.

Acesta este înţelesul pe care îl are slujba săvârşită la 40 de zile de la naşterea copilului. Mama duce copilul la biserică şi îl oferă preotului, care face o anumită slujbă. În continuare, acesta o îndeamnă pe mamă să sărute icoana Maicii Domnului şi îi redă copilul. Prin acest act, mama este ca şi cum ar spune: „Dumnezeul meu, îţi mulţumesc pentru că mi-ai dat acest copil. Eu îl afierosesc Ţie.” Apoi Dumnezeu îl redă mamei, ca să îl crească ea, cu ajutorul Lui.

Sfântul Ioan Gură-de-Aur spune că a naşte copii nu este pur şi simplu o lucrare a firii, nici a împreunării dintre bărbat şi femeie, ci este lucrarea lui Dumnezeu. Astfel, femeia, când îşi vede copilul şi spune: „Pe acest copil mi l-a dat Dumnezeu, este copilul lui Dumnezeu, mi l-a dat ca să-l cresc”, ce înseamnă asta? Înseamnă că trebuie să îl facă om al lui Dumnezeu. Care este scopul educaţiei creştine a copiilor? Ca mama şi tatăl să ajute copilul să crească în Biserică şi să se sfinţească. Desigur, părinţii vor ajuta copilul să înveţe literele, să studieze, să dobandească anumite cunoştinţe şi să-şi facă o anumită poziţie în societate, dar scopul mai înalt este să devină sfânt.

Dacă sunteţi atenţi, veţi vedea că toţi părinţii sfinţi îşi cresc copiii cu o asemenea perspectivă, încât să dobândească caracter bisericesc. Cel mai adânc scop al educaţiei copiilor nu este să ajungă înţelepţi sau să fie doar oameni morali în societate, ci să ajungă buni fii ai lui Dumnezeu, să dobândească înfierea după har. Acest lucru este foarte important şi nu trebuie să îl uităm, nici in zilele bune, nici în zilele rele. Adică, şi  atunci când există probleme va trebui să ne rugăm: „Dumnezeul meu, al Tău este copilul, rogu-Te, ajută-l!”

O mamă s-a dus la Părintele Paisie Aghioritul şi i-a spus: „Părinte Paisie, copilul meu a apucat-o pe un drum greşit, ce trebuie să fac?”. El i-a răspuns: „Trebuie să il sfătuieşti după voia lui Dumnezeu, cu multă dragoste şi libertate”. După puţin timp, femeia s-a dus din nou la Părintele Paisie şi i-a spus: „Părinte Paisie, nu ascultă! Eu îl sfătuiesc, dar nu mă ascultă!” I-a răspuns: „Acum nu îi vei mai spune copilului despre Dumnezeu, ci te vei ruga lui Dumnezeu pentru copil. Vei spune: „Dumnezeul meu, al Tău este; ajută-l Tu, eu nu pot face nimic”. După un timp, acea mamă l-a întalnit din nou şi i-a spus: „Părinte Paisie, mă rog pentru copil, dar nu văd nici un folos”. Şi i-a răspuns Părintele Paisie: „Acum nici lui Dumnezeu să nu te mai rogi. Acum vei înceta să te mai rogi. Îi vei spune doar lui Dumnezeu: „Dumnezeul meu, al Tău este; nu mă voi mai ruga, fă ce doreşti, ia-ţi şurubelniţa ca să îl îndrepţi Tu”.

Continuarea în numărul 14 al revistei Familia Ortodoxa

Traducere de Tatiana Petrache

Epoca în care trăim şi-a asumat în mod explicit şi radical distrugerea simbolică şi efectivă a nucleului fundamental în jurul căruia apare şi se dezvoltă viaţa omului pe acest pămant: familia.

Pe de-o parte, de câteva decenii suntem martorii unei ample trivializări a familiei tradiţionale şi a tainei prin care ea e instituită de Dumnezeu. Acest lucru s-a realizat printr-o întreagă „cultură a eliberării” – a „eliberării de sub autoritatea Bisericii, apoi de sub cea părintească, pentru a sfarşi în „eliberarea” sexuală ce i-a urmat. Efectele au fost devastatoare: procesul a dat naştere unei treptate dezmembrări a familiei printr-o adevărată cultură a divorţului şi mai ales printr-un cult al sinelui. Acum culegem, de fapt, roadele filosofiei individualismului egoist, ale cărei baze au fost puse în epoca Renaşterii, pentru a deveni apoi modelul fundamental după care s-a structurat civilizaţia occidentală. Taina cununiei a devenit un mărgăritar aruncat porcilor, care joacă astăzi pe ruinele familiei, glorificând dreptul omului de a dispune de sine însuşi după cum doreşte şi de a-şi împlini toate dorinţele imaginabile şi inimaginabile…

Tocmai de aceea asistăm, pe de altă parte, la o redefinire a familiei după bunul plac al celor care au pus umărul la distrugerea ei: homosexualii primesc dreptul de a se căsători nu numai civil, dar şi religios, instituind astfel taina fărădelegii prin maimuţărirea cununiei religioase.

Am ajuns astăzi intr-un punct critic, in punctul in care iese tot mai mult la iveală un conflict fundamental între două moduri de a vedea lumea şi, implicit, familia. Aşa cum s-a afirmat de atatea ori, avem de-a face cu un conflict între o cultură a morţii şi una vieţii. Dar în cadrul acestui conflict mai avem de-a face, aşa cum ne arată profesorul Patrick F. Fagan, directorul Centrului pentru Cercetarea Familiei şi Religiei, cu un alt conflict, ce tinde să devină axul central al dezbaterii contemporane. Este conflictul între cultura familiei tradiţionale monogame şi cea a unei noi culturi a desfrâului generalizat, care implică eliberarea şi promovarea sexualităţii sub diferitele ei forme: de la manifestări sexuale aberante precum onania, pană la homosexualitate, pedofilie mascată şi chiar incest.

Profesorul Fagan descrie această cultură ca fiind o poligamie în serie, extrem de variată în expresiile sale sexuale, şi o denumeşte prin sintagma de „cultură poliamoroasă”, expresie ce cuprinde întreaga paletă de manifestări sexuale enumerate mai sus. Dincolo de aceasta se găsesc, însă, trăsăturile fundamentale care separă cele două culturi – cultura familiei monogame şi cultura poliamoroasă –, trăsături ce privesc viziunea asupra existenţei umane, a modului ei de raportare la Dumnezeu şi asupra orânduirii sociale. Iată un fragment dintr-un articol al profesorului Fagan, intitulat: „Ascensiunea culturii poliamoroase a ieşit să vă vâneze copiii”.

„Culturi opuse”

 Cultura familiei monogame şi cultura poliamoroasă diferă profund în ceea ce priveşte presupoziţiile fundamentale asupra modului în care funcţionează societatea. Iată cateva dintre aceste diferenţe:

Înainte de toate, religia are un loc foarte diferit in fiecare cultură. Cultura monogamă este pătrunsă peste tot de dimensiunea sacrului în viaţa personală, familială, comunitară şi naţională. Închinarea şi credinţa în Dumnezeu sunt definitorii şi asumate. Cultura poliamoroasă tinde mai degrabă să mascheze latura religioasă, ba chiar să o suprime în toate aspectele publice şi cere ca religia să fie privată. În viziunea culturii familiei monogame, libertatea înseamnă libertatea de a fi bun; cultura poliamoroasă vede libertatea ca o eliberare de orice constrangere asupra comportamentului sexual.

În cadrul culturii familiei monogame, discernămantul şi înţelepciunea, prin care se dobândeşte cunoaşterea binelui ce trebuie căutat, sunt de maximă importanţă; în cadrul culturii poliamoroase, principalul este voinţa de a face fiecare ceea ce doreşte.

Cultura familiei monogame tinde să creadă în realitatea obiectivă, anume că adevărul există şi poate fi cunoscut; în vreme ce cultura poliamoroasă îmbrăţişează o înţelegere relativistă şi ideologică a realităţii – anume că adevărul este consecinţa unui arbitrariu al voinţei.

Cultura familiei monogame tinde să imbrăţişeze norme morale universale, în vreme ce cultura poliamoroasă tinde să favorizeze relativismul moral.

Cultura familiei monogame, construită pe înfranarea dorinţei, nu are nevoie de o birocraţie comportamentală (care să impună comportamente, n.tr.). Dimpotrivă, cultura poliamoroasă este concepută ca o reţea de siguranţă nu numai pentru cei mai puţin norocoşi, dar şi pentru cei neînfranaţi, şi tinde să se bazeze tot mai mult pe programe de asistenţă socială pentru a-şi salva susţinătorii de efectele formelor de sexualitate pe care le promovează.

Cultura familiei monogame, fiind orientată spre naşterea de copii, se îndreaptă spre viitor şi este plină de nădejde: copilul este protejat, iar viaţa familiei şi activitatea socială se concentrează în principal asupra noii generaţii – viitorul ţării. Pentru cultura poliamoroasă, bunăstarea prezentă a adulţilor este principala ţintă.

În cadrul culturii familiei monogame, viaţa oricărui om este sacră şi protejată, inclusiv cea a copiilor nenăscuţi, a handicapaţilor şi a bătrânilor. În cadrul culturii poliamoroase, aproximativ o treime din copiii nenăscuţi sunt avortaţi, iar handicapaţii şi bătranii nu sunt bineveniţi şi devin tot mai vulnerabili înaintea unei eutanasii timpurii.

În ceea ce priveşte populaţia, cultura familiei monogame este fertilă şi în expansiune, pe cand cultura poliamoroasă este sterilă şi se îndreaptă împotriva ei însăşi.

Cultura familiei monogame presupune costuri sociale mici pentru a fi menţinută, în vreme ce cultura poliamoroasă este extrem de costisitoare.

 Tactica „ienicerilor”

 În ciuda ultimelor două concluzii ce par să o ducă la distrugere, cultura poliamoroasă a reuşit să-şi găsească o cale proprie de a supravieţui şi chiar de a se dezvolta: prin controlul a trei domenii critice ale politicilor publice, cu ajutorul cărora cultura poliamoroasă reuşeşte câştigarea de „convertiţi” din cadrul culturii monogame. Aceste trei domenii sunt: educaţia copiilor, educaţia sexuală şi controlul programelor de sănătate pentru adolescenţi (ce cuprind industria contraceptivă şi clinicile de avort).

Controlul acestor trei domenii permite culturii poliamoroase să pătrundă în cultura familiei tradiţionale monogame şi să o dezmembreze (din interior). Un ajutor semnificativ vine în această direcţie din partea industriei de divertisment care, mai ales astăzi, este un foarte puternic aliat al culturii poliamoroase, vădit îndreptat împotriva culturii familiei monogame.

Prin controlul educaţiei copiilor, a educaţiei sexuale şi a programelor de sănătate pentru adolescenţi, cultura poliamoroasă reduce influenţa şi distruge autoritatea părinţilor, împiedicând în acest fel eforturile acestora de a-şi forma copiii ca membri ai culturii lor. S-ar putea spune, de ce nu, că agenţii  culturii poliamoroase îi „răpesc” pe copii de langă părinţii lor şi din cadrul culturii monogame, tot aşa cum turcii din perioada Imperiului Otoman îi luau cu sila pe băieţii popoarelor creştine pentru a-i transforma în războinici de elită ai Imperiului – ienicerii.

Cu fiecare adolescent atras într-o activitate sexuală printr-unul dintre programele educaţionale anti-monogame, agenţii culturii poliamoroase au răpit  încă un viitor „ienicer”, reuşind concomitent să câştige alte trei victorii: 1. au iniţiat adolescentul în cultura poliamoroasă (fără ca acesta să-şi dea seama de miza acţiunilor sale); 2. odată cu naşterile în afara căminului familial (şi a avorturilor care, cel mai probabil, vor urma), au reuşit să distrugă o familie înainte ca aceasta să se formeze, întărind statutul de desfrânat al adolescentului sau tânărului adult; 3. au reuşit să-l abată pe tanăr de la părtăşia cu Dumnezeu, de vreme ce se observă că tinerii care au fost odată credincioşi, dar încep să aibă o activitate sexuală în afara căsniciei, tind să iasă din comuniunea cu Dumnezeu.

 Dezvoltările culturii poliamoroase

 Agenţii culturii poliamoroase dobândesc toate acestea, fără un atac deschis şi direct. Programele lor sunt dirijate fără a ieşi în evidenţă şi, tocmai de aceea, sunt tot mai eficiente. Ei ştiu asta şi reacţionează cu sălbăticie pentru a-şi proteja controlul pe care-l deţin asupra celor trei mari programe: educaţia copiilor, sănătatea adolescenţilor şi educaţia sexuală – cu o sălbăticie căreia nu i se poate găsi niciun corespondent în cultura monogamă prin intensitate şi succes!

Ca un exemplu în acest sens, în Statele Unite dezvoltarea în ultimul deceniu a programelor educaţionale ce promovează abstinenţa – adică educaţia monogamă – a concentrat agenţii culturii poliamoroase într-un contra-atac politic masiv şi intens, care a culminat cu succesul lor recent în a determina guvernul federal să elimine finanţarea programelor de abstinenţă. Acest eveniment a avut loc în ciuda rezultatelor bune ale educaţiei pentru abstinenţă printre tineri – printre care reducerea numărului de avorturi, a naşterilor în afara căminului familial, reducerea bolilor cu transmitere sexuală şi creşterea performanţelor educaţionale.

În Europa – unde cultura poliamoroasă are un cuvânt mai greu de spus! – cel mai bun exemplu al avansului continuu pe care îl face această cultură este atacul asupra ultimului bastion al eficacităţii culturii familiei monogame: educaţia acasă şi creşterea acasă (cel puţin până la vârsta de şase ani şi, uneori, dincolo de această vârstă). În educaţia acasă, cele trei programe menţionate mai sus sunt, desigur, sub controlul părinţilor şi – aşa cum am ajuns să cunoaştem datorită datelor din Statele Unite – rezultatele pe care le au aceşti copii sunt mult superioare celor pe care le au copiii din şcolile de stat…

 Sprijinul statului

 Programele controlate de stat din ţările dezvoltate de astăzi sunt aproape toate favorabile culturii poliamoroase şi ostile familiei monogame. Această situaţie este nedreaptă, având în vedere că se încalcă dreptul universal şi inalienabil al părinţilor de a-şi creşte copiii aşa cum cred de cuviinţă, inclusiv creşterea în cadrul propriei culturi monogame. Statul asistenţial pune presiuni asupra culturii monogame şi prin folosirea reţelei universale de siguranţă a sistemului de asigurări, construit prin taxe grele; aceasta, cu scopul de a se asigura că membrii culturii familiei monogame plătesc disproporţionat mai mult pentru a-i susţine pe cei ce aleg să trăiască în cultura poliamoroasă. Lucru care este, de asemenea, nedrept – nu numai pentru că statul nu sponsorizează programe echivalente favorabile culturii monogame, dar mai ales pentru că statul ajută la a-i transforma pe copiii acesteia în ţinte ale „tacticii ienicerilor” dezvoltată de cultura poliamoroasă.

* * *

Din punctul nostru de vedere, este important să fie cunoscute aceste strategii de disoluţie a familiei, aceasta nu pentru a ne speria şi mai mult în faţa spectrului ameninţător al răului, ci spre a conştientiza, a ne problematiza şi a ne uni în apărarea rânduielilor creştine ale neamului nostru. Şi aşa o mulţime dintre copiii şi prietenii noştri au fost răpiţi de cultura desfrâului şi au fost transformaţi în „ieniceri” ai acesteia. Poate că oprirea cu desăvârşire a acestui val imens de necurăţie care se revarsă dinspre Occident şi asupra lumii noastre este cu neputinţă pentru puterile noastre – dar ceea ce este cu neputinţă la om e cu putinţă la Dumnezeu. Aşadar, de credinţa noastră depinde totul, de lupta pe care o vom duce, căci bunul Dumnezeu – pe care strategii culturii marii desfrânate nu-L iau deloc în seamă – poate schimba în fiecare clipă soarta întregului război în favoarea „turmei celei mici”. Depinde şi de noi cât de treji vom fi până la capăt…

Mihai Cristea

Noi însă am ajuns astăzi atât de neputincioşi încât mai uşor ne e, parcă, a mişca un munte, decât a realiza o schimbare pozitivă în viaţa noastră. De pildă, a-ţi cere iertare soţului sau soţiei, indiferent cine este vinovat, a devenit un lucru aproape imposibil; a-ţi creşte copiii cât mai departe de ispita televizorului şi a societăţii de consum pare de neconceput; a pune un nou început în viaţa ta, a-ţi face un program stabil în care să rezervi un timp pentru copii şi soţie, a asculta pur şi simplu liniştea şi gândurile de taină ale celuilalt a devenit mitologie. Lui Dumnezeu îi rezervăm doar gândul că El există şi, ca atare, trebuie să ne ajute, căci noi nu mai avem nici răgazul şi nici puterea măcar pentru un Doamne, miluieşte…

Mă întreba zilele trecute un prieten: Cunoşti oare o singură acţiune comunitară desfăşurată în ultimii douăzeci de ani pentru a ne apăra în faţa ofensivei pornografiei?… Ai auzit de vreo asociaţie, din miile câte există, care să facă ceva pentru a apăra familia din România în faţa mulţimii de mijloace şi mesaje care, programatic, o subminează?… Şi întrebările de felul acesta pot continua, în pofida faptului că toţi ne văităm că nu se mai poate trăi creştineşte în ţara asta şi lucrurile merg tot mai rău. Aşteptăm neputincioşi să vină cineva, întotdeauna altcineva, care să ne rezolve problemele, care să ne facă lumea mai frumoasă. Iar dacă lucrul acesta nu se întâmplă, dăm vina pe Dumnezeu, care ne-a hărăzit un destin atât de amarnic! Uităm însă, din aceeaşi neputinţă, că noi nici măcar nu I-am cerut în rugăciune să ne ajute să ducem o viaţă mai creştinească. De ce toate acestea? De unde vine această neputinţă uriaşă de a mai lucra binele?

Dacă înaintaşii noştri ar fi fost la fel de neputincioşi, probabil că nu s-ar mai fi vorbit limba românească pe aceste plaiuri. Bărbaţii şi-ar fi părăsit femeile şi copiii când ar fi dat de greutăţi ceva mai mari – când, spre exemplu, nu ar fi avut ce să pună pe masă în afară de o mămăligă şi câteva murături. Femeile şi-ar fi luat lumea în cap când s-ar fi înmulţit copii; căci, în optica de astăzi, „femeia nu e vacă de prăsilă”… (privită astfel, însăşi mama lui Liviu Rebreanu ar fi fost o astfel de „victimă”, născând nu mai puţin de 14 copii). Iar copiii ar fi fugit de acasă când părinţii, de la numai câţiva anişori, i-ar fi trimis cu animalele la păscut. Nimic din toate acestea nu s-au întâmplat de-a lungul veacurilor, deşi oamenii de atunci nu aveau nici drepturile, nici înlesnirile de astăzi, nici atâtea informaţii, telefon mobil, televizor şi internet, concedii şi divertisment…

Ce s-a întâmplat între timp? S-au schimbat oamenii sau condiţiile de viaţă sunt mult mai duşmănoase ca în trecut? Sunt oare companiile transnaţionale mai agresive decât erau turcii şi tătarii de odinioară? Sunt politicienii noştri mai corupţi decât boierii, care-şi trădau fraţii la turci pentru a-şi spori puterea sau mai hulpavi decât domnitorii fanarioţi? Puţin probabil. Agresorii doar şi-au schimbat armele şi strategiile, însă noi nu mai suntem aceiaşi. Ce ne lipseşte? Nu mai găsim puterea, nu mai avem credinţa că putem schimba lucrurile, că putem birui? Ne-am molipsit de psihologia învinsului, a complexatului care nu crede în el – bineînţeles, pentru că nu mai crede cu toată tăria în Dumnezeu?

La Mărăşeşti, de pildă, oastea romană ataca poziţiile fortificate ale germanilor, deşi din toate punctele de vedere eram inferiori. Dar ţăranii aceia aveau în inimă încredinţarea că vor birui. Şi aşa a fost, deşi jertfele nu au fost mici…

Deci problema stă numai în noi. Pe undeva pierdem, se scurge din inima noastră puterea de a face binele – în fond, de a crede şi a nădăjdui. Şi poate că ar trebui să subliniem mai bine acest lucru: oamenii de astăzi dovedesc că încă mai au energie pe care să o cheltuiască în tot felul de nimicuri, într-o muncă adesea epuizantă sau în diferite patimi. De cât efort suntem capabili pentru a cuceri un post bănos sau inima cuiva, pentru a ne cumpăra maşină sau alte lucruri fără de care avem impresia că nu mai putem trăi?! Câtă energie sufletească cheltuim în faţa televizorului şi a internetului, epuizându-ne atenţia într-un milion de informaţii inutile sau tulburându-ne cu ştiri morbide şi filme de groază – senzaţii tari?!

În fond, ceea ce-i lipseşte într-o tot mai mare măsură omului modern e Harul lui Dumnezeu. El singur poate să ne dăruiască acea impresionantă putere lăuntrică de a lupta până la jertfa de sine, până la moarte, cu încredinţarea că biruinţa nu va întârzia. Harul lui Dumnezeu e ceva greu de identificat şi de înţeles pentru mintea omului modern, hrănită cu multă teorie evoluţionistă şi cu mult materialism. Este acela fără de care, numai neştiind ce însemnă cu adevărat fericirea, oamenii se pot socoti fericiţi. Fără el, binele nu mai poate fi făcut – sau ceea ce facem nu este, în esenţă, bine.

Dar dacă la oamenii necredincioşi e mai uşor de înţeles părăsirea lui Dumnezeu, în cazul celor care-şi mărturisesc credinţa şi chiar frecventează cu regularitate Biserica, de unde vine aceeaşi funciară neputinţă? Oare şi în cazul lor poate fi constatată o anumită împuţinare a Harului?

Poate că lucrurile chiar aşa stau, căci ne purtăm paşii la biserică, dar mai avem oare duhul de jertfă şi simplitatea minţii românilor de odinioară? Deşi spunem că în Dumnezeu credem şi pe El Îl iubim, cât timp dintr-o zi gândurile noastre odihnesc întru cele dumnezeieşti şi cît în cele ale lumii? Cât de curată ne mai păstrăm mintea şi cât ne mai împotrivim păcatului de tot felul? Cât de aspru mai postim şi cât de des mai facem milostenie? De ce este oare atat de greu să înţelegem faptul că între Dumnezeu şi Mamona nu este nici o învoială, căci este cu neputinţă să te hrăneşti din duhul lumii şi să păstrezi, în acelaşi timp, şi Duhul lui Dumnezeu în inima ta?

Din păcate, sunt o mulţime de mijloace prin care lumea îşi sădeşte astăzi duhul ei în inimile noastre. Duhul grijilor de multe şi al împrăştierii în lucruri puţin importante sau inutile, duhul nesaţiului şi al desfrânării, al tulburării şi al mâniei… Şi poate că mai mult decât toate televiziunea şi internetul, muzica, filmul şi publicitatea ne racordează astăzi direct la duhul lumii. Prin aceste cordoane ombilicale, lumea de astăzi se hrăneşte constant din sângele realităţii virtuale, din duhul tuturor stărilor pătimaşe. Şi conexiunea este atât de puternică, încat tot mai puţin ne dăm seama că încet-încet propria viaţă ne scapă de sub control. Oare nu a sosit vremea să tăiem acest artificial cordon ombilical care, ca un şarpe, s-a strecurat în mintea şi în sufletul nostru? Oare nu a sosit timpul să ne trezim din somnul visării, în care ne cufundă visul destrăbălat şi mincinos al unei lumi a plăcerilor?

Iar dacă nu o vom face, să fim totuşi conştienţi că în noi şi numai în noi stau toată slăbiciunea şi răul – şi prea puţin în conspiraţiile sau în vrăjmaşii de tot felul, care oricum nu au nici o putere în faţa Harului lui Dumnezeu! Nici marii întreprinzători atei sau anti-hristici, nici sistemele bancare, nici scuturile antirachetă sau războaiele atomice nu ne pot face nici un rău, dacă Duhul Său este în inima noastră.

Nu supermarket-urile ne scot banii din buzunare, nu ne toarnă nimeni alcoolul pe gât, nu suntem obligaţi să fumăm, nu suntem constrânşi să furăm şi să minţim, să desfrânăm şi să ne aruncăm copiii la gunoi. Nu ne-au fost robite fiicele acestui neam ca să fie vândute pentru prostituţie, noi crescându-le în curăţie şi în frica lui Dumnezeu. Să încercăm să socotim cinstit: toate cele rele pe care le facem şi le suferim ni se întâmplă din proprie voinţă, din faptul că am crezut că putem să-L păcălim pe Dumnezeu, urmând celor care se făleau cu necurăţia lor. Şi am ajuns precum cei despre care se vorbeşte în pilde: „Pentru că ei au urât ştiinţa şi frica de Dumnezeu n-au ales-o, fiindcă n-au luat aminte la sfaturile Mele şi cercetarea Mea au dispreţuit-o, mânca-vor din rodul căii lor şi de sfaturile lor sătura-se-vor, căci îndărătnicia omoară pe cei proşti şi nepăsarea pierde pe cei fără minte; iar cel ce Mă ascultă va trăi în pace şi linişte şi de rele nu se va teme” (Pilde 1:29, 33).

De noi depinde, bunăoară, să ne apropiem de Dumnezeu, ca să primim Duhul Său Cel de viaţă făcător, Care să ne împrospăteze fiinţa. Numai atunci vom înţelege, vom simţi din toată inima că nimic nu ne poate împiedica de la săvârşirea binelui atunci când suntem cu Dumnezeu. Cine nu crede în aceste cuvinte, pentru că nu-şi mai aminteşte starea de Har pe care o trăia atunci când era copil, să le încerce – înainte de a se plânge că nu se mai poate face nimic. Oare încă nu a sosit vremea să înţelegem şi să ne maturizăm duhovniceşte?…

 Gheorghe Fecioru

„Cum m-a scos Dumnezeu din iad”

povestea Oanei M., fostă dependentă de droguri

 Orice creştin ştie că Bunul Dumnezeu ne iubeşte necondiţionat foarte mult şi că toate ispitele şi necazurile sunt menite să ne încerce şi să ne sporească credinţa. Din păcate, trăim într-o lume în care majoritatea tinerilor, motivând o aşa-zisă libertate, se cufundă tot mai mult în mocirla unor patimi din care nu vor sub nici un chip să iasă. Sunt însă şi tineri care răspund chemării lui Hristos şi apucă cu putere mâna pe care Mântuitorul ne-o întinde tuturor. Oana M. este o femeie care a gustat din plin tot ceea ce societatea i-a oferit şi a încercat tot ceea ce în ochii tinerilor de azi pare „cool”: nopţi petrecute în cluburi şi discoteci, desfrânare şi adulter, tutun, băutură şi droguri. Însă când L-a cunoscut pe Hristos, s-a umplut de dragostea Lui şi cu puterea primită de la Dumnezeu a ieşit la Lumină.

 - Oana, cum ai început să consumi droguri?

- Locuiam în Miami, eram măritată cu un fost sportiv de performanţă, aveam o casă de iarnă şi o situaţie materială bună. Aveam o gaşcă de fete şi de băieţi, şi eram preocupaţi doar de odihnă, aranjatul în oglindă, ieşitul în cluburi şi în discoteci – în general, de tot ceea ce însemna distracţie. Atunci am luat pentru prima oară ecstasy, apoi cocaină şi marihuana.

 - Să înţeleg că prietenii au fost cei care te-au determinat?

- Nu neapărat! Eu am fost o persoană care mi-am dorit acest lucru. Sigur că am nimerit într-un grup de prieteni care consumau droguri, dar înainte de asta obişnuiam să ies şi să beau, să fumez. M-am apucat de fumat de la vârsta de 15 ani şi m-am lăsat după ce L-am cunoscut pe Dumnezeu, la o vârstă trecută de 30 ani. Când am luat prima pastilă, am crezut că L-am găsit pe Dumnezeu!

 - Dar era un fals Dumnezeu!

- Da. Și acum când vreau să-mi imaginez cum este Raiul, acolo unde nu este oboseală, nu este plictiseală (plictiseala era unul dintre inamicii mei acolo în Miami – pentru că, nefăcând nimic, mă plictiseam foarte repede!), fără răutate, mă gândesc la pastilă şi îmi zic: „Dacă diavolul, care este numai răutate şi este tatăl minciunii, poate să te facă să simţi acele stări pe care le trăiam, îmi închipui cum este să trăieşti printre sfinţi în Împărăţia lui Dumnezeu!”

Am luat câţiva ani pastile şi ajunsesem să trăiesc numai pentru ele. Aşteptam cu nerăbdare sfârşitul de săptămână – asta fiindcă acele droguri le luam numai în week-end pentru că nu le puteam consuma oricum, singură. Trebuia să fie muzică, atmosferă! Atunci mă distram extraordinar. Nu dormeam nopţi în şir, mă simţeam cea mai frumoasă; cum găseam o oglindă, nu mă mai despărţeam de ea! Aşa au trecut doi ani. Îmi doream foarte mult să consum heroină, mi se părea foarte şic. Eram fascinată de modelele acelea slabe, care consumau heroină, şi vroiam să arăt ca ele – era cumva la modă prin anii 1990 să se consume heroină. Pe de altă parte, mă uitam la filme şi eram îndrăgostită de unii din actorii dependenţi de heroină. Deşi cei din jur insistau să nu mă apuc de heroină, eram foarte sigură pe mine că nimic rău nu mi se poate întâmpla, că pot controla situaţia. Practic, heroină am început să consum când am revenit în România şi am continuat aceeaşi viaţă. Am cunoscut un băiat, Mircea, cu care am avut o relaţie extraconjugală şi cu care ulterior m-am căsătorit. Mircea consuma heroină, şi am început şi eu cu heroina.

 - Cum te simţeai când consumai?

- Atunci spuneam că este ceva foarte frumos. Heroina este un drog foarte ciudat, care te face să nu-ţi mai doreşti altceva. După anumite droguri excitante (cocaină, ecstasy), nu mai puteam dormi. Aveam insomnii. Insomnia este unul dintre simptomele cele mai rele de care se izbesc consumatorii de droguri, pentru că este îngrozitor să fii obosit şi să nu poţi dormi! În momentul în care îţi faci heroină eşti liniştit, căci heroina este un fel de antidot. În câteva luni, practic, am devenit dependentă de heroină, fiindcă nu consumam heroină doar după acele droguri excitante, ci mă injectam şi cu alte ocazii. Mă injectam cu heroină şi nu îmi mai trebuia nimic altceva! Stăteam liniştită, nici măcar în cluburi nu mai mergeam. Simţeam o stare de bine independent de ceea ce se întâmpla în jur, independent de locul în care mă aflam.

 - Dar această stare de bine nu era de la Dumnezeu.

- Da, da. Cred că diavolul, prin acest drog, care te face să te simţi bine, vrea să-l imite pe Dumnezeu…

 - Povesteşte-ne despre momentul întâlnirii cu Dumnezeu.

- Dumnezeu mi-a întins mâna. Eram după cinci ani de dependenţă, din care nu credeam că o să-mi mai revin vreodată. Eu, care eram foarte mândră, mă consideram buricul pământului, ajunsesem să-mi doresc să fiu într-un cărucior cu rotile, să nu mai am picioare – doar să nu mai simt ceea ce simţeam! La început aveam multe concepţii greşite, mă gândeam că toţi oamenii se mântuiesc, că oricum o să fie mai bine după moarte. Credeam că după ce mori te transformi într-o „zână perfectă”! Însă în momentul în care am început să mă tem de moarte am luat lucrurile în serios. Îmi imaginam un subsol în care picură apă tot timpul şi este igrasie. Cam aşa era şi în sufletul meu. Mă gândeam: „Dacă mor şi rămân aşa?” Acesta a fost primul lucru care m-a zguduit. Doream să mă las, dar nu puteam. Am păstrat relaţia cu primul meu soţ, Dan, care niciodată nu s-a drogat. Dan este un om foarte bun, m-a ajutat tot timpul. Când îi spuneam că vreau să mă sinucid, mă chema pe unde era el şi părăseam ţara pentru câteva săptămâni. Însă, când reveneam, o luam de la capăt, nu rezistam. Anturajul mă făcea să merg pe acea cale greşită.

 - Și cum s-a produs ruptura?

- Dumnezeu mi-a ajutat foarte mult. A fost dintr-o dată. Am plecat pur şi simplu de la o petrecere de la mare! Și nu m-am mai întors niciodată la soţul meu de-al doilea, Mircea, deşi eram căsătoriţi doar de câteva luni, nici la grupul din care făceam parte. Cred că această decizie a mea a fost şi ca rezultat al rugăciunilor adresate Sfintei Filofteia. În urmă cu două luni, în drum spre Lacul Bâlea, eu şi prietenii mei ne-am oprit la Curtea de Argeş, la catedrală. Eu nu ştiam atunci cui mă închin. Am văzut că este lume care stă la coadă, şi m-am închinat şi eu. M-am rugat să mă las de droguri, pentru că era gândul care mă măcina permanent – cum să fac să mă las. Eram panicată, ajunsesem la o anumită vârstă, am constatat că frumuseţea mi se duce, nu ştiam să fac nimic! Și m-am rugat Sfintei Filofteia să mă ajute. Atunci a fost prima dată în viaţa mea când am avut voinţă. Am părăsit grupul în care eram, am luat trenul şi m-am dus la bunica mea. Cred că Sfânta m-a ajutat. Nu pot spune ce s-a întâmplat cu mine, pentru că eram destul de dependentă de acea gaşcă. De la bunica mea, am plecat împreună cu o vecină în drumeţie, însă am ajuns din întâmplare la o mănăstire, la un părinte bătrân şi foarte înţelepţit de Dumnezeu, părintele Ioan. La acea mănăstire am aprins lumânări pentru copiii avortaţi, pentru că scria acolo „vii”, „morţi” şi „copii avortaţi”. Eu, care făcusem avorturi fără să am deloc mustrări de conştiinţă, am aprins lumânări şi îmi părea rău pentru prima oară! Și m-am rugat din tot sufletul la Dumnezeu să mă ajute: „Doamne, ajută-mă, că eu nu mai ştiu ce să mai fac cu mine! Nu mai am încredere în mine! Nu ştiu cum de am ajuns aşa! Te rog, fă ceva!”. Ulterior am revenit la Mircea, iar ruptura defintivă s-a produs la mare.

 - Se ştie că lupta de abandonare a drogurilor este foarte dură. Cum a fost în cazul tău?

- Totul a fost de la Dumnezeu. Dumnezeu a făcut o minune cu mine, pentru că în primele şase luni, cele mai grele luni pentru un dependent care vrea să se lase, Mi-a tăiat orice posibilitate de a mă conecta din nou la acel grup. De câte ori ne căutam unul pe altul, eu şi soţul meu, nu reuşeam să luăm legătura. Probabil că, dacă aş fi vorbit cu el vreo două minute, ne-am fi împăcat. Ulterior am plecat din ţară şi, când am revenit, m-am implicat în alte activităţi – aşa au trecut cele şase luni. Nu aveam casă, pentru că cea pe care o avusesem de la primul soţ am vândut-o şi am cheltuit banii în America încercând să mă las de droguri, însă fără nici un rezultat. Aşa că am închiriat o casă. Însă nu puteam să dorm, aveam insomnii şi îmi era foarte frică în această casă. Am întrebat agentul imobiliar prin intermediul căruia am închiriat casa dacă cunoaşte un preot, care să vină să-mi facă sfeştanie. Și mi-a recomandat un părinte care avea să-mi devină duhovnic. Părintele a venit şi a văzut la mine nişte cursuri de yoga – în acea perioadă cochetam şi cu yoga. Părintele mi-a spus că nu este bine să practic yoga şi mi-a vorbit despre Dumnezeu. Eu îl contraziceam, îi spuneam că dâsul trăieşte din cărţi, că suntem în secolul al XXI-lea şi că astăzi nu mai sunt oameni ca cei despre care îmi vorbea. Însă părintele mi-a răspuns că există oameni deosebiţi, dar nu-i cunosc pentru că nu mă învârt printre ei. Mi-a mai spus că trebuie să mă spovedesc şi mi-a lăsat un îndrumar de spovedanie.

L-am citit, însă râzând şi necrezând că păcatele scrise acolo sunt cu adevărat păcate! Din această cauză a durat vreo două luni până să mă duc să mă spovedesc. Nu puteam pricepe pe atunci cum poate fi un păcat faptul de a avea o relaţie cu bărbat, dacă eu nu eram căsătorită. Deoarece mă simţeam singură şi necăjită, am luat cartea, mi-am notat toate păcatele şi am mers la spovedit. Aşa a început să se schimbe viaţa mea. Părintele m-a trimis la Sfântul Maslu. La Sfânta Liturghie nu prea ajungeam, deoarece la început vroiam să ies sâmbătă în oraş şi nu mă puteam trezi dimineaţa. Dar părintele a fost foarte înţelegător. Am fost la Sfântul Maslu vreo jumătate de an, apoi am început să merg şi la Sfânta Liturghie. Acum nu aş mai putea trăi fără Sfânta Liturghie! De când mi-a spus părintele să nu mai lipsesc de la Sfânta Liturghie şi am înţeles ce înseamnă, n-am lipsit niciodată, cu excepţia cazurilor când am fost plecată din ţară. Sfânta Liturghie este ca o funie de care mă ţin, căci n-aş vrea să mai cad să ajung de unde am plecat!

 - Este esenţial suportul duhovnicului?

- Da! Tot părintele m-a ajutat să scap de păcatul desfrânării. Am avut câteva relaţii, dar, tot spovedindu-mă, părintele mi-a zis să încetez să mai fac acest păcat – şi am renunţat. Acum, nefiind căsătorită, nu aş putea să mai am o relaţie trupească cu un bărbat. Prietenii, chiar şi cei din familie mă credeau nebună, îmi ziceau că am trecut dintr-o extremă la alta, că din cauza drogurilor am ajuns habotnică. Însă nu m-a deranjat părerea lor. În plus, îl aveam pe părintele, în care aveam şi am foarte mare încredere! Îl întrebam toate neclarităţile mele, iar sfinţia sa mi le explica foarte frumos şi mă linişteam. M-am apucat să citesc şi vieţi de sfinţi – şi am descoperit şi intelectuali şi desfrânaţi şi oameni simpli care au devenit sfinţi.

 - Te-au ajutat mult şi sfinţii?

- M-au întărit sfinţii. În momentul în care am văzut sfinţi care la început au dus o viaţă foarte păcătoasă şi pe urmă şi-au schimbat-o complet, desigur că m-am întărit! Spunea un părinte că sfinţii sunt ca o galerie într-un stadion, tu alergi şi ei îţi fac galerie de pe margine.

 - În afara părintelui tău duhovnic, înţeleg că te-a susţinut şi părintele Ioan, cel pe care l-ai întâlnit atunci la mănăstire…

- Da. Ţin foarte mult la părintele Ioan. Mă apucasem să fac teologia, dar am mers numai un an la facultate. Părintele Ioan mi-a zis că nu sunt realistă, teologia nu este pentru mine; să mă las de teologie şi să fac medicina. La început m-am speriat. Însă m-am consultat şi cu duhovnicul, şi mi-a spus să fac ascultare de părintele Ioan. Acum sunt în anul IV la medicină. La început mi-a fost destul de greu. Toţi colegii mei sunt mult mai tineri decât mine şi foarte competitivi. Mie nu-mi plăcea să fiu obligată să fac ceva anume, îmi plăcea să fac doar ce vreau eu. Aşa că îmi părea imposibil să continui. Dar, atunci când faci ascultare, nimic nu este cu neputinţă! De aceea este foarte important să-i asculţi pe oamenii lui Dumnezeu.

 - Se vede ce minunat au lucrat Sfintele Taine în tine. Oana, crezi că ai putea trăi fără spovedanie?

- Categoric, nu. Fără duhovnic şi fără spovedanie eşti mort. Nu ai nicio şansă – nu numai ca fost drogat, dar nici ca om normal. Duhovnicul este ca o cârmă în viaţă, este omul prin care Dumnezeu îţi spune ce vrea de la tine. Și nu te lasă să mergi pe un drum greşit. Și tu poţi avea diferite idei şi păreri că ar vrea Dumnezeu un anumit lucru de la tine, dar acestea trebuie mărturisite ca nu cumva să fie de la cel rău. Odată am fost la părintele şi i-am zis că înainte eram foarte păcătoasă, făceam tot felul de păcate şi nu mă mustra deloc conştiinţa. Acum conştiinţa nu-mi dă pace. Parcă e cineva permanent în spatele meu, care mereu mă judecă. Și mi-a explicat că acesta este îngerul meu păzitor. Am momente în care mai deschid câte o revistă Vogue şi îmi zic că sunt ruptă de lume, că nu mi-am mai cumpărat de mult ceva, că nu am mai călătorit şi că m-am prostit de când am venit în România. Dar această stare mă ţine până când îmi fac canonul. Și atunci mă apucă râsul, pentru că îmi dau seama că nu sunt gândurile mele!

 - Ţi s-a întâmplat vreodată să mai cazi în consumul de droguri?

- Nu vreau să mă mai întorc unde am fost înainte, pentru că înainte am fost în iad! Recunosc că a fost o perioadă în care am mai fumat câte o ţigară de marijuana, pentru că am o prietenă măritată cu un băiat din fosta gaşcă. Asta până când duhovnicul mi-a spus că nu am voie să mai fac asta, să mă las, că este mare păcat. Însă mai am vise urâte că mă droghez sau că vreau să mă droghez, dar nu găsesc marfa…

- Dumnezeu ne iubeşte pe toţi. Cum simţi acum dragostea lui Dumnezeu, după experienţele prin care ai trecut?

- Dacă nu mă iubea Dumnezeu, eram în iad acum – la propriu. Pentru că puteam să fiu moartă. Odată chiar am trecut prin moarte clinică, din cauza unei supradoze, şi Dumnezeu m-a salvat. Spre Dumnezeu trebuie să păşeşti puţin, şi El, Preamilostivul, te primeşte. Este o carte: „Dai voinţă, iei putere!”. Și aşa şi este: tu doar trebuie să vrei şi Dumnezeu îţi dă multă putere.

 - Crezi că ar fi vreun om care te-ar putea îndepărta de Dumnezeu?

- Nu. Știu că nu este bine să fii sigur pe tine, aşa că mă rog la Dumnezeu să mă apere de orice ispite care m-ar putea îndepărta de El.

 - Spuneai la început că erai mândră. Acum mai eşti?

Și acum mă lupt cu mândria. Știu că patimile se ţin în lanţ. De la mândrie vine şi mânia. Sunt un om mânios. Îmi sare ţandăra foarte repede. Sunt ultimul om de fapt! Eu nu ştiu, cum de mă mai rabdă Dumnezeu? În fiecare seară îmi pun această întrebare…

 - Ce crezi, cei care se droghează vor să se lase?

- Toţi cei pe care i-am cunoscut vor să scape. Chiar şi fostul meu soţ de-al doilea, Mircea, vrea să scape. Un alt prieten, avocat, se luptă şi el să iasă din asta… Dar fără Dumnezeu nu se poate! Și, dacă reuşeşti fără Dumnezeu, cred că degeaba te laşi de droguri, pentru că mai devreme sau mai târziu vei reveni. Un alt mare pericol este să devii sectant, pentru că la noi, în România, există centre de dezintoxicare cu terapeuţi neoprotestanţi. Te lasă un diavol şi te ia altul, mult mai groaznic! În cazul drogurilor te mustră conştiinţa, dar dacă ajungi sectant devii automat mândru şi nu te mai pocăieşti.

 - Ce sfat le dai tuturor celor care îşi doresc din tot sufletul să termine cu drogurile?

- Să nu se bazeze pe ei şi să nu încerce singuri să se lase. Să-şi găsească un duhovnic bun – este obligatoriu. Să facă Paraclisul sau Acatistul Maicii Domnului şi să o roage să le trimită un duhovnic bun. Și Măicuţa Domnului, cu siguranţă, îi va ajuta! Apoi totul o să intre în normal şi nu o să fie aşa greu. În momentul în care m-am lăsat şi după ce l-am cunoscut pe părintele, mă aşteptam să-mi fie foarte greu. Mă gândeam la soldaţii ruşi din tranşee şi îmi spuneam că trebuie să mă întăresc, fiindcă voi trece printr-o perioadă foarte grea. Dar nu a fost aşa. Dumnezeu a luat foarte mult din crucea mea, mi-a dăruit foarte mult.

Oana ne arată că şi cele mai cumplite patimi pot fi biruite prin nădejde şi credinţă puternică în Dumnezeu. Părintele Paisie Aghioritul spune că: „Lupta împotriva patimilor este o mucenicie continuă, dar dulce, pentru păzirea poruncilor, pentru dragostea lui Hristos.” Oana doreşte acum din tot sufletul să-i ajute pe aceia care fiind dependenţi de droguri au senzaţia că nu se mai pot ridica; de aceea, este voluntară la o fundaţie care luptă împotriva drogurilor. Dumnezeu să-i dea putere în ceea ce face, iar pe cei care consumă stupefiante să-i elibereze de această patimă.

Raluca Tănăseanu

Prezentăm în continuare un text publicat în 1899 în San Francisco, Statele Unite, care însă nu şi-a pierdut nimic din vigoare şi autenticitate. Parcă ar fi fost scris azi – azi când modul uşuratic de viaţă modern ameninţă să arunce în aer întreg eşafodajul social după ce a erodat şi destructurat familia, lipsind astfel de substanţă viaţa umană.

Textul are la bază o predică ţinută de Arhimandritul Sebastian Dabovici, un adevărat apostol sârb al Lumii Noi, cum încă mai erau cunoscute Statele Unite ale Americii în secolul XIX. Parintele Sebastian Dabovici s-a născut în 1863 într-o familie de emigranţi sârbi – primii emigranţi sârbi înregistraţi pe coasta de vest a Statelor Unite. Părintele Dabovici a fost şi prima persoană născută pe teritoriul SUA care să devină călugăr şi mai apoi preot ortodox. Din 1898, părintele a slujit sub Episcopul Tihon (Bellavin) numit la acea dată de Biserica Ortodoxă Rusă în fruntea eparhiei americane şi care mai târziu va deveni unul dintre cei mai cunoscuţi Patriarhi ai Rusiei şi va fi canonizat ca Sfântul Tihon.

Pentru adevăratul său apostolat – nu numai în SUA, dar şi în alte ţări, Părintele Sebastian Dabovici petrecându-şi ultimii aproape 20 de ani de viaţă şi murind în 1940 în Serbia – Sfântul Nicolae Velimirovici l-a denumit „cel mai mare misionar sârb al timpurilor moderne”.

Starea societăţii

Cât timp timp se va mai continua în felul acesta? Când vor deveni cei botezaţi creştini activi, pentru ca preoţii să se poată concentra asupra convertirii păgânilor? Ce luptă teribilă trebuie să luptăm! Deja focul iadului este în lume!

Mari oraşe se înmulţesc de la un capăt la celălalt al ţării; fermierul – aşa cum este definit cuvântul în dicţionarele noastre – este ceva ce aparţine trecutului. Este acum la ordinea zilei proprietarul de pământuri cu o vilă la oraş, un yacht pe mare şi cu un tren personal ce străbate de-a lungul continentului. Comparativ, nu există decât câţiva muncitori pe câmpuri – prea săraci însă pentru a-şi întreţine familiile. Casele liniştite de la ţară sunt tot mai puţine; pot să spun preţioase? Mă tem că nu, pentru că oamenii îşi pierd repede capacitatea de a estima în mod corect valoarea lucrurilor.

Majoritatea oraşelor în toată lumea sunt suprapopulate. Partea feminină a populaţiei iese mai ales în evidenţă: o goană stupidă şi nebunească după mode nesănătoase reprezintă principala patimă care le absoarbe cu totul pe majoritatea femeilor. Nu mai este loc pentru grădinile şi ograda casei: majoritatea copiilor din San Francisco sunt crescuţi chiar în stradă. O, cât de puţini dintre ei simt influenţa binecuvântată a unui cămin creştin!

Tineri bărbaţi şi tinere femei se află permanent „pe fugă”, aşa cum spun ei. Şi această „fugă” este o grabă nervoasă şi nestatornică de „a fi în pas cu vremurile”. Şi după toată fuga lor nu rămâne nimic în urmă decât abur şi fum, pentru că sunt goi – la fel de goi cum numai această lume schimbătoare şi trecătoare poate fi. Cu toate acestea, ei se agită şi cercetează: „Unde vom merge şi ce vom vedea? Ce vom face? O, dar ce putem face?”

Dacă faci o plimbare de-a lungul marelui bulevard sau treci pe o alee îngustă, dacă faci o vizită sălilor de reuniune din oraş sau priveşti în fabrici, peste tot vezi aceeaşi privire pătimaşă şi devoratoare a unei neruşinate şi îndrăzneţe tinere femei, care priveşte fix cu un soi de mişcare artificială a ochilor. Şi uneori auzi chiar aşa-zişi creştini spunând că este o slăbiciune de caracter în cel care are privirea plecată a smereniei sau roşeaţa inocenţei. Astfel de oameni nu cunosc sentimentul viu şi gingaşul imbold al unei conştiinţe curate. Când un tânăr bărbat pufăie din trabuc sau îşi arată dinţii într-un rânjet dezaprobator în prezenţa şi în timpul conversaţiei cu oamenii mai în vârstă, atunci ceva este greşit în acea societate, ceva nu este în regulă cu familia tânărului.

Având în vedere toate acestea, iubiţii mei, propovăduitorul Cuvântului lui Dumnezeu este obligat de teribilul jurământ pe care l-a făcut înainte de a primi darul succesiunii apostolice la hirotonirea sa, de a vă face cunoscut întregul Adevăr şi nu o parte a Lui.

Numărul celor necăsătoriţi este în creştere. Şi sunt unii dintre cei căsătoriţi care spun: „Nu dorim copii, pentru că dorim să avem cât mai multă plăcere cu putinţă!” Aceasta este o atitudine greşită, pentru că într-o căsnicie creştină o anumită plăcere nu este îngăduită în mod continuu. Creştinii se căsătoresc din dragoste pentru Dumnezeu şi legea Lui la fel de mult ca unii pentru ceilalţi. Dar creştinii care rămân singuri renunţă la căsătorie şi trăiesc în sfântă înfrânare de dragul lui Dumnezeu şi numai pentru El.

Acum aflăm însă că atât legătura din familie este abuzată cât şi starea celui singur. Curtarea între tinerii care abia au trecut pragul şcolii nu este recomandată, pentru că adesea conduce la depravare. Iar o curtare care se prelungeşte de-a lungul mai multor ani oferă ocazia de a păcătui şi a unei fărădelegi particulare faţă de Dumnezeu, întrucât inima şi dragostea ei sunt întoarse de la Dumnezeu şi aruncate asupra unui om.

De-a lungul tuturor veacurilor istoriei Creştinismului, au existat în cadrul Bisericii mădulare eroice, tineri şi tinere, care prin harul lui Dumnezeu şi-au păstrat sufletele curate şi neîntinate şi au închinat slavei lui Dumnezeu cea mai nobilă însuşire a vieţii lor omeneşti, şi anume o curăţenie neîntinată a sufletului şi a trupului. Aceste persoane au avut curajul şi o încredere nelimitată în ajutorul lui Dumnezeu încât, cu toate că au trăit în lume şi printre pericolele ei, cu toate că au fost ameninţaţi de poftele propriilor lor patimi şi de ispitele diavolului, au reuşit vitejeşte să-şi păstreze această comoară chiar în acest plăpând înveliş pământesc, au purtat-o nevătămată de-a lungul întregii călătorii a vieţii de aici de jos, pentru a o depune în cele din urmă la picioarele Domnului lor.

Eroi şi eroine creştine: voi care aţi imitat sau care încă imitaţi pilda măreaţă a Preabinecuvântatei Fecioare, Biserica admiră duhul vostru de jertfă, precum şi cel al sfinţilor mucenici care în câteva ceasuri şi-au încheiat lupta şi au dovedit devotamentul şi credinţa faţă de Dumnezeu! Pentru că trebuie să lupţi, să suferi şi să-ţi sacrifici întreaga viaţă! Cu bucurie şi veneraţie îşi coboară îngerii privirea spre voi, pentru că le semănaţi! Cu dragoste de maică şi cu mare putere Sfânta Fecioară Maria vă acoperă cu Sfântul Său Acoperământ când vă rugaţi cu toată inima, pentru că sunteţi elevii şi imitatorii Ei! Cu dulceaţa dragostei divine Mirele ceresc va umple inimile voastre şi vă va recompensa cu asupra de măsură pentru dragostea efemeră, trecătoare şi pământească pe care aţi pus-o la picioarele Lui. Veşnicul Judecător vă va găsi aşteptând precum fecioarele cele înţelepte şi prevăzătoare care de-a lungul întregii vieţi duc în mâinile lor uleiul curat al dragostei şi flacăra arzătoare a bunului exemplu! Astfel, credincios până la capăt, El vă va chema la veşnicul ospăţ de nuntă din cer. Amin.

Apărut în original în revista “The Orthodox Word”, Numerele 252-253 pe anul 2007, având la bază cartea Arhimandritului Sebastian Dabovici publicată în anul 1899 “Predicând în Biserica Rusă”.

Traducere de Petru Molodeţ

Nu-l văzusem niciodată personal pe Patriarhul Pavel, deşi auzisem multe despre el. Am ajuns pentru prima oară în Serbia în toamna anului 2006. Vroiam mult să-l văd pe Preafericirea sa, cu atât mai mult cu cât de obicei el era cu totul accesibil. Nu că eram încrezător că voi primi „audienţă”, ci pur şi simplu vroiam să văd cu ochii mei un sfânt în viaţă şi să iau binecuvântare de la el, chiar şi asta ar fi fost o fericire pentru mine.

Dar nu s-a întâmplat. Tocmai atunci, în toamna anului 2006, starea lui de sănătate s-a înrăutăţit, iar de fiecare dată când reveneam era din ce în ce mai rău. Pare că nu m-am dovedit vrednic să-l văd pe Patriarhul Pavel. Cu toate acestea am auzit povestiri uimitoare despre el de la oameni vrednici de încredere, şi aş dori să le împărtăşesc cu cititorii.

Patriarhul Pavel este un fenomen unic al vremii noastre. Să îl transformăm în etalon pentru ceilalţi patriarhi ar fi tot de lipsit de sens, precum ar fi să impunem pilda Sfântului Filaret cel Milostiv sau a Sfântului Alexie Omul lui Dumnezeu ca normă pentru majoritatea mirenilor de astăzi. Fiecare are măsura sa şi felul său de nevoinţă duhovnicească. Socotesc că pur şi simplu trebuie să ne bucurăm că a existat un astfel de om în vremea noastră, în Biserica Ortodoxă.

Este cunoscut faptul că şi pe când împlinea slujirea înaltă de întâistătător al Bisericii Sârbe, Patriarhul Pavel şi-a continuat nevoinţa sa ascetică şi se purta cu deosebită modestie. Toate acestea îi veneau foarte firesc, fără nici un fel de ostentaţie. Mergea pe jos prin oraş sau călătorea cu mijloacele de transport în comun prin mulţimea de oameni, era absolut lipsit de bani şi mânca precum părinţii pustnici din vechime – deoarece pur şi simplu era astfel.

Doamna Iana Todorovici mi-a povestit o întâmplare petrecută cu sora ei. Odată, sora ei a fost primită de Patriarh într-o problemă. În timp ce discutau problema respectivă, s-a uitat întâmplător la picioarele Patriarhului şi s-a îngrozit de încălţămintea lui. Purta pantofi vechi, cândva rupţi, iar acum cârpiţi. Femeia s-a gândit: „Ce ruşine pentru noi, sârbii, că Patriarhul nostru trebuie să poarte încălţăminte atât de sărăcăcioasă. Oare nu-i poate dărui nimeni unele noi?” Patriarhul a observat privirea ei şi i-a zis cu bucurie: „Vedeţi ce pantofi frumoşi am? I-am găsit lângă coşurile de gunoi, când veneam spre Patriarhie. Cineva i-a aruncat, şi asta e piele adevărată. I-am cârpit puţin şi acum mai pot fi folosiţi mult timp de-acum încolo”.

De aceiaşi pantofi este legată încă o istorie. O femeie a venit la Patriarhie şi a cerut să vorbească cu Patriarhul într-o problemă care nu suferă amânare, despre care putea vorbi numai Patriarhului personal. Rugămintea era neobişnuită şi nu au lăsat-o imediat să intre, dar până la urmă insistenţa vizitatoarei a biruit şi audienţa a avut loc. Văzându-l pe Patriarh, femeia i-a povestit cu mare emoţie că în acea noapte a visat-o pe Maica Domnului şi ea i-a poruncit să-i ducă Patriarhului bani ca să-şi cumpere pantofi noi. Spunând aceste cuvinte, vizitatoarea i-a întins un plic cu bancnote. Patriarhul Pavel, fără să atingă plicul, a întrebat-o binevoitor: „Spuneţi-mi, vă rog, la ce oră v-aţi culcat aseară? Femeia, mirată, i-a zis: „Păi… undeva pe la ora unsprezece”. „Ştiţi, eu m-am culcat mai târziu, pe la ora patru dimineaţa”, i-a răspuns Patriarhul. „Şi eu am visat-o pe Maica Domnului. M-a rugat să vă transmit să luaţi aceşti bani şi să îi daţi celor care au cu adevărat nevoie de ei.” Şi nu a luat banii.

Odată, venind la Patriarhie, Patriarhul Pavel a observat că la intrare erau parcate multe maşini luxoase şi a întrebat ale cui sunt. I s-a răspuns că acelea sânt maşinile episcopilor. Patriarhul a zâmbit, zicând: „Ia te uită! Dacă, cunoscând porunca Mântuitorului despre neagoniseală, au astfel de maşini, atunci ce maşini ar fi avut dacă nu ar fi fost această poruncă?”

Altă dată, Patriarhul călătorea undeva cu avionul. Când se aflau deasupra mării, avionul a intrat într-o zonă de turbulenţe şi a început să se zdruncine. Un vlădică tânăr, care şedea lângă Patriarh, l-a întrebat ce vor face dacă avionul va cădea în mare. Patriarhul Pavel i-a răspuns netulburat: „Socotesc că pentru mine asta ar fi drept. În viaţa mea am mâncat atâţia peşti, încât va fi drept să mă mănânce acum ei pe mine”.

Poate nu ar fi inutil să cităm un fragment din convorbirea lui Nikolai Kokuhin cu diaconul Neboişa Topolici:

„Prin mila lui Dumnezeu, avem acum un păstor duhovnicesc de seama Patriarhului Pavel… Duce o viaţă ascetică. Este pentru noi pildă vie de păstor evanghelic. El trăieşte cu Hristos în deplinul sens al acestui cuvânt… Posteşte ca un monah ortodox, adică nu mănâncă carne deloc, iar lunea, miercurea şi vinerea ţine post foarte aspru… Slujeşte în fiecare dimineaţa Liturghia în micul paraclis din clădirea Patriarhiei. Acolo nu e cor, cântă numai enoriaşii…

Se îmbracă singur înainte de slujbă şi se dezbracă tot singur după ea, el spovedeşte enoriaşii şi el îi împărtăşeşte. Veşmintele călugăreşti le poartă de când a primit cinul îngeresc (şi asta s-a întâmplat în urmă cu 50 de ani). Şi nu le-a schimbat. Singur şi le spală, le calcă şi le cârpeşte. Odată, mi-a povestit cum şi-a croit nişte pantofi noi din pantofi de damă. Are toate instrumentele de cizmar şi poate să repare orice încălţăminte. Adesea slujeşte în diferite biserici şi, dacă vede că rasa sau odăjdiile preotului sunt rupte, îi spune: «Să mi-o aduci, ţi-o voi cârpi eu»… Să fii aproape de un astfel de om e mare bogăţie pentru educarea sufletului tău şi pentru sporirea ta duhovnicească. Pe lângă asta, Patriarhul Pavel e doctor în teologie (această chemare a primit-o încă înainte de a deveni Patriarh). Este autorul câtorva cărţi, o monografie a mănăstirii «Sfântul Ioanichie din Devici» şi cele trei tomuri ale cărţii «Pentru o mai bună lămurire în privinţa unor chestiuni ale credinţei noastre».”

* * *

Patriarhul a răposat la vârsta de 95 de ani. Din pricina sănătăţii lui firave, a petrecut multă vreme în spital. În acest timp, funcţiile administrării bisericeşti le-a plinit Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe. Patriarhul Pavel s-a rugat nu o singură dată să fie slobozit din îndatoririle sale din pricina stării de sănătate, dar în timpul ultimului sobor arhieresc s-a decis să rămână cap duhovnicesc al Bisericii Sârbe până la moarte. Patriarhul Pavel a fost foarte apropiat de popor şi poporul îl iubea mult. Personalitatea lui este unică chiar şi pentru Biserica Serbiei şi următorul patriarh nu va mai fi, fireşte, ca el.

Iuri Maximov

Traducere de Valentin Petre-Lică

Daţi clic pe copertă pentru cuprins!

Vă anunţăm că a apărut nr. 13 al revistei Familia Ortodoxă. Iată, în cele ce urmează, o prezentare a cuprinsului acestui număr:

• De ce suntem atât de neputincioşi ?

Editorialul răspunde frământărilor acelora dintre noi care ne plângem de faptul că lucrurile merg tot mai rău în ţara noastră. Dar, dacă L-am căuta cu adevărat pe Dumnezeu, dacă am duce o viaţă cu adevărat creştină, am realiza că în noi stă puterea de a schimba ceva în bine. Din păcate, ne irosim energia în faţa televizorului, urmărind şi comentând tot felul de informaţii inutile, ştiri morbide, filme de groază sau de senazaţii tari. Ceea ce-i lipseşte omului de astăzi este harul lui Dumnezeu, singurul care ne poate dărui puterea lăuntrică de a lupta până la lepădarea de sine, până la renaşterea pentru adevăr şi bine, aşa cum au făcut înaintaşii noştri.

Oare vom înţelege cândva că între Dumnezeu şi mamona nu este nici o învoială, că este cu neputinţă să ne hrănim din duhul lumii şi să păstrăm în acelaşi timp şi Duhul lui Dumnezeu în inimă?

• Prăznuiri – Valeriu Gafencu, “Sfântul închisorilor”

Nume dulce şi scump tuturor românilor iubitori ai adevărului lui Hristos, Valeriu Gafencu este poate exemplul cel mai limpede pentru zilele noastre că sângele mucenicilor rodeşte viaţă până la sfârşitul veacurilor. În temniţele comuniste prin care a trecut (Aiud, Piteşti, Văcăreşti, Târgu-Ocna) a fost un adevărat mărturisitor al lui Hristos, arătând celor din jur că oricât de grele ar fi condiţiile de viată, oricât de mari ar fi încercările, dacă îl ai pe  Dumnezeu în suflet, ai totul. În ciuda condiţiilor foarte grele de detenţie şi a comportamentului diavolesc al torţionarilor, Valeriu şi-a păstrat permanent vrednicia de creştin şi nu a vrut să facă niciun compromis. La propunerea unui temnicer de a primi streptomicină, medicament care i-ar fi putut salva viaţa, în schimbul trădării lui Hristos, a  răspuns foarte ferm: „Dumnezeu nu este de vânzare. Tranzacţii de conştiinţă nu se pot face. Pentru libertatea mea sufletească iau decizia de a muri”. Citind articolul veţi descoperi atât aspecte legate de viaţa sa, precum şi o scrisoare care nu a mai fost publicată şi prin care Valeriu dădea familiei sale nişte îndemnuri de viaţă.

• Educaţia copiilor în epoca noastră

Prezintă o parte din cuvântul despre creşterea şi educaţia copiilor rostit de Mitropolitul Ierothei (Vlahos) al Nafpaktei la Paraclisul Spitalului de Copii „Grigore Alexandrescu”, în octombrie 2009. Preasfinţitul pleacă de la ideea că orice copil este un dar al lui Dumnezeu şi, în consecinţă, părinţii au obligaţia de a-i lega de Biserică pe pruncii lor încă de mici, astfel încât aceştia să înceapă să meargă pe drumul care duce către unirea cu Dumnezeu. Scopul educaţiei creştine, spune Mitropolitul Ierothei, este „acela ca părinţii să-şi ajute copilul să crească în Biserică şi să se sfinţească, să ajungă buni fii ai lui Dumnezeu”.

• Doamne, curăţeşte, rogu-te, sufletul copilului meu! – de vorbă cu o mamă preocupată de mântuirea copilului ei grav bolnav

Dialogul cu Maria, o femeie simplă dintr-un sat din Moldova, dar cu frică şi dragoste faţă de Dumnezeu, este o lecţie de credinţă pentru mulţi dintre părinţii care acceptă ca fii lor să trăiască în desfrâu, pentru că „aşa se poartă acum”. Maria ne povesteşte cu sinceritate necazurile pe care le are cu feciorul ei cel mic, George, grav bolnav. Ştiind că ne vom prezenta cu toţii pe rând în faţa Dreptului Judecător, Maria are o mare dorinţă în ceea ce-l priveşte pe George, aceea de a se pocăi de păcatele săvârşite şi de a-şi curăţi sufletul prin taina Sfintei Spovedanii,  înălţând mereu către Domnul astfel de rugăciuni:

„Ai grijă, Doamne, de sufletul lui! Tu ştii, Doamne, că sufletul omului e cel mai important. Dacă va fi voia Ta, Doamne, să plece din această lume, atunci să plece, dar să plece spovedit şi împăcat cu Tine!”

• Cauzele bolilor

Wolfgang Wodarg, medic şi epidemiolog,  Preşedintele Comisiei de Sănătate a Consiliului Europei, declară că vaccinul împotriva gripei porcine poate conduce la tumori canceroase. Reputatul medic, contestând diagnosticele stabilite şi gravitatea gripei AH1N1, a cerut derularea unei anchete cu privire la rolul companiilor farmaceutice în gestionarea gripei de către O.M.S. şi multe state occidentale. Wolfgang Wodarg prezintă şi modul „nesănătos” în care are loc fabricarea vaccinurilor, aratând că singurul obiectiv al companiilor farmaceutice este acela de a caştiga cât mai mulţi bani cu putinţă.

• Spre o vieţuire creştină este o rubrică nouă, în care vom prezenta de aici înainte grădiniţe şi şcoli creştine – iniţiative ce ar trebui să constituie un model pentru societatea românească.

În acest număr, puteţi afla amănunte despre grădiniţa particulară „Sfânta Ecaterina”, deschisă cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului. Înaltpreasfinţia Sa şi-a exprimat la inaugurare bucuria că, pentru prima dată de când este arhiereu, are ocazia să sfinţească o grădiniţă care uneşte duhul ortodox cu educaţia instituţională a copiilor. În interviul realizat cu Delia Crişan, una dintre educatoarele acestei grădiniţe, puteţi afla despre folosul duhovnicesc pe care îl au copii care frecventează asemenea forme de învăţământ.

• Climategate, sau despre frauda încălzirii climatice ca frauda ştiinţifică a secolului

În plin avânt al teoriei încălzirii globale, două evenimente au venit să zdruncine serios legitimitatea acesteia. Unul a fost iarna neobişnuit de friguroasă şi de bogată în zăpadă care a acoperit întreg Occidentul, iar cel de-al doilea a fost desconspirarea încălzirii globale ca fiind cea mai mare fraudă ştiinţifică a secolului, prin ieşirea la iveală a peste 1.000 de e-mailuri schimbate între cei mai importanţi oameni de ştiinţă din domeniul climatologiei. Rapoartele acestora au fundamentat toate politicile O.N.U. cu privire la pericolul încălzirii globale, generând isteria încălzirii climatice produse de om.
Din schimbul de mesaje dintre climatologii de top preferaţi de O.N.U. rezultă că aceştia manipulau datele pentru a demonstra o încălzire care, de fapt, nu are loc; că încercau să distrugă mărturiile istorice care arătau că în Evul Mediu a existat o perioadă de încălzire climatică mult mai mare decât în secolul XX şi aceasta nu putea fi determinată de om; şi, nu în ultimul rând, încearcau să-i discrediteze şi să-i izoleze pe cercetătorii care au pus serios sub semnul întrebării pretenţiile ştiinţifice ale încălzirii globale.

• „Cultura desfrâului a ieşit să vă vâneze copiii”

În societatea de astăzi, în care mai-marii zilei fac tot ce pot pentru distrugerea familiei, avem de-a face, aşa cum ne arată profesorul Patrick F. Fagan, directorul Centrului pentru Cercetarea Familiei şi Religiei, cu un conflict ce tinde să devină axul central al dezbaterii contemporane. Este conflictul între cultura familiei tradiţionale monogame şi cea a unei noi culturi: a desfrâului generalizat, care implică eliberarea şi promovarea sexualităţii sub diferitele ei forme, de la manifestări sexuale aberante precum onania, până la homosexualitate, pedofilie mascată şi chiar incest.

Profesorul Fagan descrie această cultură ca fiind o poligamie în serie, extrem de variată în expresiile sale sexuale, şi o denumeşte prin sintagma de „cultură poliamoroasă”, expresie ce cuprinde întreaga paletă de manifestări sexuale enumerate mai sus.

• Ce înseamnă să simţi lucrarea Harului ?

O frumoasă povestire în care Părintele Porfirie ne arată cum a reuşit Dimas, un bătrân cu o vieţuire simplă, dar în care sălăşluia Hristos, să-i transmită involuntar, în timp ce se ruga şi făcea metanii, din harul Duhului Sfânt.

• Călătoria mea plină de peripeţii în căutarea Adevărului – cum a descoperit o călugăriţă romano–catolică plinătatea Adevărului în Biserica Ortodoxă, partea a II-a  (continuare din nr. 12)

Maica Mateea povesteşte cum, urmând glasul inimii, cu ajutorul Celui de Sus, a depăşit piedicile  pe care îndrumătorul spiritual i le punea în calea convertirii la Ortodoxie. Încredinţată fiind de faptul că Biserica Ortodoxă este adevărata Biserică, ce păstrează nealterate învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ea  a stat de vorbă cu monahi, preoţi şi chiar cu Patriarhul Ierusalmului despre venirea ei la Ortodoxie. A fost botezată la Mănăstirea Sfântului Gherasim din Ţara Sfântă şi a primit numele de Mateea, de la numele Sfântului Apostol Matei. A doua zi după botez a intrat în monahism, maica considerând că acestea sunt cele mai frumoase zile din viaţa ei, întrucât după o perioadă grea de încercări, căutări şi frământări a ajuns acasă.

• Cuvântul Duhovnicului

În acest număr, un interviu cu Patriarhul Pavel al Serbiei, mutat de curând la Domnul. În prima parte, Patriarhul vorbeşte despre anii copilăriei Preafericirii sale, despre anii de studiu la Academia Duhovnicească, despre felul cum a rânduit Domnul să devină monah şi apoi patriarh. În partea a doua, Patriarhul Pavel răspunde întrebărilor legate de modul în care putem câştiga Raiul încă de aici, de pe pământ.

Tot la rubrica Cuvântul Duhovnicului, mai puteţi găsi un extras dintr-o convorbire a Stareţului Dionisie de la Colciu despre importanţa duhovnicului şi a Tainei Spovedaniei în viaţa fiecărui creştin. Părintele Dionisie ne învaţă că în timpul spovedaniei este prezent Hristos Dumnezeu şi că „dacă te spovedeşti cu sinceritate şi n‑ascunzi nimica, ţi se iartă păcatele. Dar aşa, dacă te duci cu vicleşug, unele le spui, iar altele nu le spui, te păcăleşti singur. Nu‑l poţi înşela pe Dumnezeu”.

• În dialog cu cititorii
Publicăm două scrisori: una din care vedem cum percep copiii sfinţenia lui Valeriu Gafencu, iar cealaltă în care ni se descrie o minune a Sfântului Antipa de la Calapodeşti, săvârşită cu un grup de pelerini români aflaţi în pelerinaj în Rusia.

Statul împotriva familiei

Punerea în practică a unor astfel de legi este, din păcate, tot mai vizibilă în societatea occidentală a drepturilor şi a democraţiei. Potrivit sitului Lifesitenews.com, în luna decembrie 2009 opt bărbaţi de origine ruso-germană, capi de familie din Salzkotten, Germania, au fost băgaţi în închisoare pentru că au refuzat să-şi trimită copiii la cursurile obligatorii de educaţie sexuală care încercă să-i transforme pe copii în cobai sexuali, distrugându-le astfel educaţia creştină deprinsă în familie, şi i-au retras din şcoală.

Autorităţile germane au recurs la această soluţie după ce în prealabil familiile au refuzat să-şi lase copiii să joace într-o piesă de teatru denumită Corpul meu imiaparţine („Mein Körper gehört mir”), o introducere a copiilor în diverse modalităţi de a relaţiona sexual. Părinţii au refuzat să plătească amenzile usturătoare impuse de statul german şi denumite într-un mod inedit: Bussgeld – „bani pentru penitenţă”. Amenda, atât prin denumirea, cât şi prin semnificaţia ei, este o încercare de a-l umili pe cel care o suferă, motiv pentru care părinţii copiilor din Germania au refuzat să o plătească. În acest fel, ei au refuzat să recunoască abuzul statului german şi pretenţia acestuia de a şti mai bine decât familia ceea ce este bine pentru copii.

Cazul celor opt familii din Salzkotten nu este singular, el venind în urma unui îndelung şir de abuzuri ale statului împotriva familiilor, abuzuri ce presupun o continuă stare de hărţuire, amenzi exorbitante, ameninţarea cu închisoarea şi retragerea, în cele din urmă, a custodiei copiilor. În 2008, Juergen şi Rosemarie Dudek din landul german Hesse au suferit 3 luni de închisoare pentru „crima” de a-şi educa copiii acasă. În acelaşi an, Uwe şi Hannelore Romeike, împreună cu cei cinci copii ai lor, au fugit din Bissingen, Germania, cerând azil politic în Statele Unite, după ce nu au mai suportat regimul de hărţuire permanentă la care au fost supuşi în ţara de origine.

În 2007, Melissa Busekros, o fetiţă de 15 ani din Erlangen, Germania, a fost de-a dreptul luată din casă în miezul nopţii de o echipă de poliţişti greu înarmaţi – ca pentru a face faţă unor infractori periculoşi – fără a avea mandat şi dusă într-un stabiliment public pentru copii. Crima părinţilor? Retragerea fetiţei din şcoala publică unde educaţia sexuală era obligatorie şi educarea ei acasă plecând de la principiul că părinţii sunt, în fond, principalii responsabili pentru educaţia şi valorile ce le vor fi transmise copiilor, iar nu statul.

În Suedia întâlnim aceeaşi situaţie: în 2008, autorităţile statului l-au luat pe Dominic Johansson din custodia părinţilor săi, Christer şi Annie Johansson, doar pentru că aceştia au hotărât să-şi pună în practică dreptul de a fi principala autoritate în privinţa valorilor ce vor fi transmise copilului şi nu statul. ^{Informaţii preluate de pe situl Lifesitenews.com}

CEDO susţine drepturile copiilor împotriva drepturilor părinţilor

Relevant pentru înţelegerea spiritului general care animă instituţiile Europene şi educaţia pe care acestea o propun este cazul soţilor Fritz şi Marianna Konrad (2003), care au făcut o plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numele copiilor lor, Joshua şi Rebekka Konrad, în care se argumenta că prezenţa obligatory în şcoală, impusă de statul german, pune în pericol educaţia lor religoasă. Trebuie să menţionăm în acest context faptul că în Germania există o lege în vigoare de pe vremea regimului nazist care interzice explicit educaţia acasă. Legea încearcă să suprime apariţia „societăţilor paralele” ce s-ar putea naşte în urma aplicării unor „convingeri filosofice separate” de cele susţinute de stat, prin integrarea copiilor în sistemul public de învăţământ.

Plângerea avea în vedere în special cursul obligatoriu de educaţie sexuală impus de statul german, dar şi cursurile în care vrăjitoria şi ocultismul sunt prezentate într-un mod care aduce un afront direct credinţei creştine.

În virtutea Articolului 2, Protocolul 1 cu privire la dreptul la educaţie din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului – care afirmă: Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, in exercitarea funcţiilor pe care şi le va asuma in domeniul educaţiei şi al invăţămantului, va respecta dreptul părinţilor de a asigura această educaţie şi acest invăţămant conform convingerilor lor religioase şi filozofice. –, părinţii şi-au susţinut dreptul de a-şi educa copii şi de a le transmite valorile creştine. Astfel, aceştia şi-au susţinut dreptul de a-i retrage pe copii din şcolile publice – care impun educaţia sexuală – şi de a-i educa conform propriilor valori religioase.

Hotărârea din 2006 a Curţii*, deşi le recunoştea părinţilor dreptul enunţat mai sus, a fost deconcertantă: în virtutea principiului că interesele statului au întâietate în faţa drepturilor părinţilor de a-şi educa copiii, s-a dat câştig de cauză statului german. Astfel, Curtea a susţinut că „părinţii nu pot refuza, pe baza convingerilor lor, dreptul la educaţie pe care îl are un copil”, drept ce „prin natura lui pretinde reglementarea Statului”, astfel încât „obligaţia Statului de a educa promovează de asemenea interesele copiilor şi are funcţia de a le proteja drepturile personale” (p. 3). Mai mult, „părinţii nu pot obţine o excepţie de la prezenţa obligatorie în şcoală a copiilor lor, chiar dacă sunt în dezacord cu conţinutul [numai] anumitor părţi din silabus, chiar dacă dezacordul lor are o motivaţie religioasă” (p. 3).

În continuarea argumentaţiei, Curtea afirmă că, deşi părinţii nu şi-au impus convingerile copiilor împotriva voinţei acestora, „copiii nu puteau să prevadă consecinţele deciziei părinţilor de a-i educa acasă, datorită vârstei lor fragede” (p. 3). Cu toate acestea, Curtea a susţinut că în virtutea faptului că Statul este cel chemat să „protejeze pluralismul în educaţie, ceea ce este esenţial pentru conservarea „societăţii democratice” şi, „ţinând cont de puterea Statului modern, acest scop esterealizat înainte de toate prin învăţământul de stat” (p. 7). De unde putem deduce că, în viziunea CEDO, Statul este cel care în ultimă instanţă ştie mai bine decât părinţii care sunt concepţiile şi acţiunile care pot afecta pe viitor dezvoltarea copiilor.

Astfel, prin decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului funcţia naturală a părinţilor de a-şi proteja copii de acţiuni care pot avea un efect dăunător în viitor, fără ca aceştia să-l poată conştientiza datorită vârstei lor, este transferată statului. Curtea Europeană a consfinţit juridic, aşadar, abuzurile statului german de a-i desprinde pe copii de părinţi prin retragerea custodiei – aşa cum am văzut în exemplele de mai sus –, în virtutea dreptului pe care îl are Statul de a preîntâmpina apariţia „societăţilor paralele” bazate pe „convingeri filosofice” care pun în pericol „pluralismul” şi „toleranţa”, valorile care fundamentează „societatea democratică” apărată de stat. Statul se face astfel purtătorul ideologiei pluralismului şi toleranţei!

Semnificaţia hotărârii CEDO în favoarea statului german

Semnificaţia acestei decizii a CEDO este deosebit de importantă pentru că pune în aplicare în practica juridică europeană Convenţia ONU pentru drepturile copilului. Toată argumentaţia CEDO pleacă de la întâietatea pe care o au drepturile copilului în faţa drepturilor părinţilor de a-şi educa copiii. Decizia Curţii constituie astfel un periculos precedent juridic pentru introducerea obligativităţii cursurilor de genul celor privind educaţia sexuală în numele drepturilor copilului. Alături de recenta decizie a CEDO de a condamna Italia pentru afişarea crucifixelor în şcolile publice, motivând că acestea încalcă dreptul copiilor la libertate religioasă, această decizie deschide larg porţile unui nou abuzz îndreptat în primă instanţă împotriva părinţilor, dar şi a copiilor lor. Pentru că orice abuz împotriva părinţilor va fi inevitabil un abuz împotriva copiilor.

Din decizia CEDO împotriva Italiei aflăm însă că: „Expunerea obligatorie a unui simbol aparţinând unei confesiuni [religioase] particulare în incinte folosite de autorităţile publice… restrânge dreptul părinţilor de a-şi educa părinţii în conformitate cu propriile convingeri”.

Cum e posibil ca într-un caz CEDO să afirme întâietatea intereselor de stat în faţa părinţilor când aceştia încearcă să-şi protejeze copiii în faţa unei curricule şcolare anticreştine impusă de stat, dar în alt caz să susţină dreptul părinţilor de a-şi educa copiii conform propriilor convingeri ateiste în dauna statului în care sunt afişate simboluri creştine?

Contradicţia flagrantă în care se află cele două decizii ale CEDO – una împotriva familiei creştine şi în favoarea statului şi alta în favoarea familiei anticreştine şi împotriva statului – în chestiuni care tratează acelaşi subiect îşi găseşte un numitor comun în faptul că CEDO acţionează în ambele cazuri împotriva oricărei manifestări sau simbol al credinţei creştine. Faptul că el se contrazice în premizele după care judecă cele două cazuri este cea mai bună dovadă a orientării anticreştine a acestui organism supra-statal.

De asemenea, prin instituirea drepturilor copilului se introduce o breşă atât psihologică, cât şi juridică între copii şi proprii părinţi. În acelaşi timp, dacă Statul este cel care acordă şi garantează aceste drepturi chiar împotriva părinţilor, atunci acesta este cel care se instituie pe furiş ca adevăratul tutore al copilului. Şi aceasta în ciuda faptului că într-o primă fază îi proclamă autonomia şi îi acordă drepturile care să o susţină. Aşadar, ceea ce se întâmplă acum e un simplu transfer de autoritate dinspre familie înspre stat: Convenţia ONU pentru drepturile copilului reprezintă astfel fundamentul juridic al acestui transfer, iar decizia CEDO – integrarea ei în practica juridică în statele europene. Prin aceste legi copiii trec în proprietatea statului, părinţilor rămânându-le doar să se sacrifice pentru a-i naşte şi a le asigura mâncarea, restul rămânând la latitudinea instituţiilor anticreştine ale statului. Ce ne rămâne nouă de făcut?

Notă: Textul deciziei CEDO „Fritz KONRAD şi alţii împotriva Germaniei” poate fi găsit la adresa: http://www.alliancealert.org/2006/20060926.pdf

Petru Molodeţ

Desfiinţând ce a mai rămas din Muzeul Ţăranului Român aşa cum a fost el conceput de Horia Bernea, actuala conducere “dilematică” a muzeului şterge ultimele urme muzeografice ale unui om, Horia Bernea, şi ale unei tradiţii intelectuale interesate de cum vedea ţăranul român cerul. E, într-un fel, normal ca acest lucru să se întâmple astăzi. De douăzeci de ani elitele noastre, oligarhii politici, mogulii economici şi minigarhii intelectuali, nu fac decât să evacueze ultimele rămăşiţe ale României vechi. Pretextul e că, oricum, românii au fost dintotdeauna nişte violatori, beţivi, leneşi şi nespălaţi a căror istorie nu valorează nici cât o varză de Bruxelles. Comuniştii au ucis România veche. Elitele neoliberale o evacuează în virtual. O filmează, o cataloghează şi o stochează într-un fişier, criogenată pentru generaţiile – de extratereştri probabil – viitoare.

După epoca masacrelor sistematice (’44-’64), după deceniile complicităţilor şi pervertirii calculate (’65-‘89), poporul român a cunoscut, după 1989, epoca evacuării în virtual. Totul, de la istorie la literatură, şi de la religie la familie, a fost “rescris” astfel încât să nu ne mai rămână nimic solid, niciun punct de rezistenţă, nicio icoană, niciun criteriu. Sub pretextul diverselor „procese” istorice prin care ar trebui să trecem, de la cel de „restructurare” la cel de „integrare”, şi de la cel de „privatizare” la „procesul comunismului”, conducătorii noştri ne-au rescris ca simplă ficţiune politică pe baza căreia pot accesa fonduri UE/FMI.

Dacă „renovarea” Muzeului Ţăranului Român e un bun pretext pentru a scăpa de „crucea lui Bernea”, care depune mărturie pentru o Românie a ţăranilor creştini, „privatizarea” a fost doar un pretext pentru a rescrie infrastructura economică a României, pentru a transfera în buzunarele câtorva întreaga economie naţională. Lipsiţi de putere economică datorită unei legislaţii care penalizează micul întreprinzător onest sau ţăranul harnic, românii au trăit democraţia ca pe o nouă modalitate de a fi ţinuţi sub control. În contextul unei vieţi economice şi culturale dominate de oligopoluri, democraţia românească a ultimilor două decenii nu a fost decât un mod de a ne evacua în virtual, în zona opţiunilor lipsite de miză, libertatea.

În contextul unui regim al cărui rol e acela de a rescrie democraţia într-un cod (de bare) autoritar, „procesul comunismului” a devenit, în mod deloc suprinzător, vehicul pentru practici comuniste, pentru trafic de influenţă, pentru sinecurişti şi pentru şantaje. În loc de a fi parte a unei campanii pentru restabilirea adevărului istoric şi a criteriilor de judecată care ne-ar permite să fim liberi, „procesul comunismului” a devenit, sub oblăduire prezidenţială, parte a algoritmului politic care întreţine minciuna şi corupţia în România. Lichidarea fizică a luptătorilor anticomunişti din anii ‘50 e desăvârşită, astăzi, de lichidarea discursivă a adevărului pentru care au luptat martirii anticomunişti. Ambele operaţiuni s-au făcut prin „decret” de sus şi cu ajutorul politrucilor vremii, gata oricând să elimine în virtual crucea din miezul lucrurilor.

Se pare că, printre intenţiile celor care şi-au făcut trambulină academică din oasele deţinuţilor politici, se numără şi înfiinţarea unui „departament” pentru „memoria şi nostalgia comunismului”. Nu ştiu cum poate un institut public să „cerceteze” nostalgiile cuiva. Nu ştiu ce politruc orwellian s-ar putea dedica unei asemenea activităţi. Şi nici în ce scop. Dar ştiu că, atât timp cât va exista în România un astfel de „minister al nostalgiei”, e semn clar că cineva, acolo sus, ne vinde.

Articol publicat iniţial în Ziuaveche.ro din 18 februarie 2010

A căzut regimul comunist şi ne-am bucurat; cine să se gândească că, într-un fel anume, comunismul nu făcuse decât să se replieze puţin, schimbându-şi doar înfăţişarea, pentru a se pregăti pentru bătălia finală? Acum se foloseşte o muniţie cu mult mai distructivă pentru sufletul uman, mai nocivă decât cancerul, mai eficace cu mult decât teroarea: numele ei e marea desfrânată sau pornografia.

Câţi oare conştientizează faptul că desfrânarea sau erotismul obsesiv este cel mai mare inamic al omului modern? Îşi arată chipul seducător la fiecare colţ de stradă în chioşcurile cu de toate; ne întâmpină aţâţător în paginile ziarelor de mare tiraj; dar mai ales ni se scurge în vene precum otrava cea dulce atunci când ne conectăm la lumea televiziunii şi internetului, canalele sau armele preferate ale marii desfrânate. Exagerăm?

Studiile desfăşurate în ultimele decenii demonstrează fără putinţă de tăgadă că pornografia dă dependenţă mai repede decât oricare drog. În general, narcoticele creează dependenţă după cel puţin două săptămâni de la debutul consumului, pe când pornografia, conform unor studii recente, poate conduce la dependenţă după primele vizionări. Evident însă că educaţia, stabilitatea psihică, credinţa sunt factori de atenuare a efectelor pornografiei.

„Plecând de la efectul de dependenţă, doctorul Cline ^{(Zillmann Bryant & Huston 1994)}, tratând sute de persoane cu dereglări sexuale, prezintă un proces în pa­tru paşi al implicării în consumul de materiale sexuale, în special cele pornografice. Primul este «efectul de dependenţă», în care persoana revine în mod repetat după mai mult material, deoarece acesta îi furnizează un foarte puternic stimulent sexual, având un efect afrodisiac (…). Cline continuă cu descrierea unui «efect de creştere», în care este resimţită «o nevoie crescută de mai mult stimulent pentru a obţine acelaşi efect». În al treilea stadiu, apare «desensibilizarea». Lucrurile care odată păreau şocante sunt din ce în ce mai puţin şocante şi, prin urmare, devin legitime cu tim­pul. În al patrulea stadiu, Cline constată că există «o tendinţă crescândă de a pune în practică comportamentul văzut în mate­rialele pornografice».”

Mulţi dintre prizonierii regimului comunist au fost aşteptaţi cu ani buni, uneori chiar zeci de ani, de femeile iubite, pentru ca după ieşirea din puşcărie să-şi întemeieze familia. Suferinţele, reeducarea, lipsa speranţei de viaţă nu au putut distruge dragostea acestor oameni, care nici măcar prin scrisoare nu puteau comunica. Acum pornografia e capabilă să zdruncine în numai câteva săptămâni şi cea mai curată şi proaspătă iubire, sau sentimentul adânc de dragoste clădit în zeci de ani!

„Zillmann şi Bryant sunt interesaţi de gradul în care «porno­grafia intră în conflict cu valorile familiale» şi ne oferă din nou dovezi experimentale. În aceste studii, un grup experimental de adulţi este expus la materiale video pornografice pe o perioadă de câteva săptămâni (de obicei, şase). La o săptămână după expu­nere, răspunsurile grupului la întrebările puse sunt comparate cu cele ale unui grup de control care nu a fost expus.

Concluziile? Expunerea prelungită la pornografie, realizată experimental, duce la o mai mare acceptare a promiscuităţii atât la bărbaţi, cât şi la femei, iar pe măsură ce promiscuitatea este considerată a fi normală, fidelitatea faţă de partenerii de viaţă sexuală se diminuează mult faţă de cazul adulţilor din grupul martor (de control). Subiecţii participanţi raportează, de asemenea, că ar accepta mult mai uşor o intimi­tate sexuală neexclusivă pentru ei înşişi, adică relaţii sexuale în afara vieţii conjugale, cu persoane care, de asemenea, trăiesc cu altcineva”.^{(Gheorghe, 2008)}

Nu numai dragostea, dar nici măcar respectul firesc faţă de ceilalţi oameni nu rezistă prea mult bombardamentului cu fantasme erotice. Ceea ce nu a reuşit să facă poate cea mai demonică „reeducare” din toate timpurile, practicată în anii 1950 la închisoarea de la Piteşti, se reuşeşte astăzi prin pornografie şi practicarea perversiunilor. De fapt, lucrurile merg mult mai departe. Consumatorii de pornografie ajung nu numai să prezinte simptome de irascibilitate şi lipsă de respect, dar ajung şi la un comportament violent faţă de femei.

„Cercetările efectuate de Weaver au arătat că pornografia creşte comportamentul sexual dur cu femeile. ^{(Weaver, 1994)} Această duritate include agresivitate crescută asupra femeilor, precum şi o insensibilizare la rănile pe care violenţa şi atacurile sexuale le provoacă. De asemenea, Larry Hoo din Hong Kong analizează în anul 1986 rezulta­tele a 35 de cercetări privind efectele expunerii la pornografie. «Din aceste studii, 20 arată că pornografia măreşte agresivitatea; în 4 din ele s-a găsit că există o legătură între expunerea la por­nografie şi cazurile de viol, iar în 11 s-a scos în evidenţă faptul că bărbaţii care vizionează pornografie acceptă mai uşor violenţa îndreptată împotriva femeilor şi batjocorirea acestora”. ^{(Gheorghe, 2008)}

Cum de s-a ajuns aici, cum s-a putut ca desfrânarea să devină nota generală pe mai toate canalele mediatice ale societăţii moderne, deşi are un efect atât de disolutiv pentru mintea şi viaţa oamenilor?

În mod cert, pornografia este una din cele mai profitabile afaceri, de aceea răspândirea ei într-o societate de consum este foarte explicabilă, dar aceasta nu poate fi o explicaţie satisfăcătoare decât într-o societate tribală condusă de instincte şi magie. Pentru lumea modernă însă, unde există instituţii şi legi, unde orice fenomen poate fi monitorizat şi analizat sociologic în vederea luării de măsuri pentru protecţia indivizilor, o astfel de explicaţie nu poate fi suficientă. Mai ales în condiţiile în care însăşi organizaţiile internaţionale, care nu ar trebui să fie motivate de vânzarea de pornografie şi prostituţie, susţin legislativ desfrânarea. În urmă cu două numere, arătam cum ONU şi UNESCO impun educaţia sexuală în grădiniţă şi şcoală încă de la vârsta de 5 ani. Altminteri, Uniunea Europeană este principalul suporter al homosexualilor, dând legi care impun atât recunoaşterea acestora, cât şi căsătoriile între ei sau înfierea de copii. Aşadar, desfrânarea, pornografia şi chiar perversiunile sunt nu numai îngăduite, dar şi promovate obsesiv de marile organizaţii internaţionale. Se poate vorbi, aşadar, chiar de o politică globală…

Lectura cărţii lui Aldous Huxley – Minunata lume nouă ne va face să înţelegem motivele sau resorturile acestei politici mondialiste. În distopia sa scrisă prin anii 1930, el preconiza introducerea obligativităţii educaţiei sexuale de la vârstele cele mai mici. Prichindeii, la numai câţiva anişori (precum ne cere UNESCO astăzi!) erau iniţiaţi în practicarea jocurilor erotice, atât pentru a‑şi cultiva mai bine impulsurile sexuale, cât şi pentru a învinge ruşinea sau alte ob­sta­cole de natură psihologică care i‑ar fi împiedicat mai târziu în vi­a­ţă să se împreu­neze precum animalele cu cine se întâmpla să se afle în preajmă…

„Pe o peluză cuprinsă de tufe de arbuşti mediteraneeni, doi copii – un băieţel de vreo şapte ani şi o fetiţă cam cu vreun an mai mare – jucau, cu toată gravitatea şi atenţia concentrată a savanţilor adânciţi într‑un stu­diu consacrat unei mari descoperiri, un joc sexual rudimentar.

Dintr-un grup de arbuşti din apropriere ieşi o educatoare, conducând de mână un băieţel care urla în timp ce era tras înainte. Pe urmele lor venea trap-trap o fetiţă cu mutra îngrijorată.

– Ce s-a întâmplat? întrebă directorul.

Educatoarea dădu din umeri:

– Nu cine ştie ce. Numai că băieţelul ăsta se lasă greu implicat în jocuri erotice obişnuite… ^{(Huxley: 69)}

Scopul acestor jocuri sexuale nu era altul decât educarea unor indivizi în spiritul libertinajului sexual, pentru o societate în care fidelitatea şi dragostea în cadrul unei familii erau considerate obscene şi ilicite. Statul lui Huxley trebuia să-i pedepsească pe cei ce îndrăzneau să persiste prea mult în dragostea faţă de o singură persoană. Astăzi, televizorul şi pornografia împlinesc cu succes acest tip de reeducare…

Cum de s-a gândit Huxley la posibilitatea apariţiei unui asemenea tip de societate? Care e explicaţia unei asemenea educaţii, câtă vreme aceasta nu poate face fericit pe nimeni şi nu poate asigura o societate sănătoasă?

Primul motiv enunţat de eroii Minunatei lumi noi este acela că oamenii desfrânaţi sunt mai uşor de manipulat. Sunt ca şi reeducaţii care, având conştiinţa morală distrusă, nu se pot opune represiunii sistemului. Al doilea motiv este acela că desfrânarea este cea mai bună metodă de control, de reducere a populaţiei. Cultura erotismului, pornografiei şi prostituţiei vin în conflict direct cu viaţa de familie, cu naşterea de copii, după cum demonstrează studiile făcute în zilele noastre.

„Zillmann şi Bryant ^{(Kubey 1996:7)} au arătat că expunerea la pornografie reduce dorinţa participanţilor la studiu – bărbaţi sau femei, studenţi şi nestudenţi – de a avea copii. Zillmann apreciază că această con­statare poate susţine ideea următoare: consumul prelungit de pornografie face ca faptul de a avea copii şi a întemeia o familie să apară drept inconvenienţe, care nu sunt necesare pentru obţinerea plăcerii. Aceasta deoarece pornografia înlesneşte accesul facil la satisfacţii sexuale «superlative», satisfacţii care sunt disponibile fără investiţii emoţionale, fără îngrădire socială, fără obligaţii economice, fără sacrificarea timpului şi a efortului. Din această perspectivă, satisfacţia imediată, pe care televiziunea comercială o oferă şi o promovează atât de frecvent poate fi, în însăşi esenţa ei, în conflict cu valorile de stabilitate şi angajament atât de ne­cesare funcţionării sănătoase a vieţii de familie”. ^{(Gheorghe, 2008)}

Huxley anticipa la nivelul anilor 1930 şi necesitatea dezvoltării tehnicilor contraceptive şi a abortivelor pentru controlul populaţiei, în contextul destrăbălării generale a indivizilor. Astfel, fericirea omului din cadrul vieţii de familie este substituită cu plăcerea obţinută într-o extrem de seducătoare cultură a desfrânării şi pornografiei. Bucuriilor frumoase ale împlinirii dragostei în familie şi naşterii de copii, Huxley le opune plăcerea trupească, rezultată dintr-o excitare a simţurilor.

Faptul că acum 70 de ani se prevedea cu atâta precizie introducerea educaţiei sexuale în şcoli şi grădiniţe, precum şi răspândirea fără precedent în istorie a desfrânării nu poate fi ceva întâmplător. Să ne gândim numai că la începutul secolului al XX-lea aceste lucruri păreau de-a dreptul aberante, într-o vreme când şi sărutul în public era considerat un act indecent.

Şi, totuşi… Poate că este la fel de întâmplător precum faptul că fratele lui Huxley a fost primul preşedinte al ONU, organizaţie care astăzi pare să pună în practică utopia scrisă în urmă cu aproape 80 ani în urmă…

De ce tot în anii 1930 începea să se fundamenteze „ştiinţific” ideologia pe care mai târziu se va întemeia promovarea obsesivă a desfrânării, a perversiunilor şi homosexualităţii?

- va urma -

Gheorghe Fecioru

(Articol apărut în nr. 12 al revistei “Familia Ortodoxă”)