Din cuprinsul acestui număr:

• “De ce nu ar avea şi familia drepturile ei?”

Editorialul pune una dintre întrebările capitale ale vremurilor noastre, în care, în numele „drepturilor omului”, se justifică cea mai amplă răsturnare a tuturor valorilor: copiilor le-au fost acordate drepturi pentru a putea fi desprinşi de părinţi şi a fi supuşi unui amplu program de reeducare sexuală, homosexualii au primit sau sunt pe cale de-a primi dreptul de a se căsători, iar pedofilia şi incestul încep încet-încet să fie dezincriminate.

Graba cu care se găsesc justificări juridice şi drepturi pentru aceste anomalii nu este egalată decât de uriaşul efort pe care instituţiile politice şi mass-media îl fac pentru a distruge din interior familia tradiţională.

Din păcate, reacţia noastră la toate acestea este cu totul inexistentă. Oare chiar nu mai se poate face nimic? Oare Dumnezeu nu are puterea să ne ajute? Sau noi nu mai credem şi nu mai dorim din toată inima acest lucru?

• “Prăznuiri – Părintele Florea Mureşanu”

Părintele Florea Mureşanu a fost unul dintre mărturisitorii din secolul al XX-lea pe care ni i-a dăruit Dumnezeu. Părintele Florea a trecut la Domnul în ziua de 4 ianuarie 1961, în temniţele Aiudului, la cea de-a doua condamnare a sa. Prima fusese în 1952, la Canal. Mare cărturar din ţinutul Ardealului, părintele Mureşanu a ajutat la editarea Cazaniei lui Varlaam. După prima condamnare, părintele a ridicat un schit de lemn cu hramul Sfintei Treimi în Maramureş, aşa cum făgăduise lui Dumnezeu dacă va ieşi din închisoare. A fost arestat pentru a doua oară în 1958, datorită pelerinajelor tot mai numeroase pe care le atrăgea schitul. Comuniştilor le-a fost frică de reacţia poporului, care-l iubea mult pe părinte, aşa că l-au scos din sat pe ascuns, până la maşina Securităţii.

În perioada în care au locuit la Cluj, părintele Florea şi preoteasa găzduiau în casa lor intelectualitatea oraşului, adăpostind cenaclul literar al scriitorului Victor Papilian, printre participanţi numărându-se Lucian Blaga, Ion Luca, Bartolomeu (Valeriu) Anania şi mulţi alţii.

• “Un război nedeclarat împotriva familiei?”

Mai multi părinţi din Germania au fost aruncaţi în închisoare pentru că şi-au retras copiii din şcoală, datorită cursurilor de educaţie sexuală obligatorii, şi au decis să-i educe acasă. Dat în judecată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului – aceeaşi instanţă care a condamnat statul italian pentru că încalcă drepturile copilului la libertate religioasă şi ale părinţilor de a-şi educa copiii conform valorilor (ateiste) prin afişarea crucifixelor în sălile de casă – statul german a avut câştig de cauză, CEDO argumentând că, fiind garantul drepturilor copilului la educaţie, statul poate avea preeminenţă în dauna drepturilor părinţilor.

Acelaşi tip de contradicţie în care intră CEDO – o dată apărând valorile ateiste şi anticreştine ale unei familii împotriva statului, altă dată apărând statul împotriva familiei creştine – e de regăsit în societatea modernă contemporană în întregul ei, când acordă copiilor drepturi justificând protejarea lor, dar dezincriminează şi chiar sprijină pornografia în numele libertăţii.

• “Mai ucigătoare decât cancerul, mai apăsătoare decât teroarea şi mai nocivă decât drogul este astăzi pornografia”

Articolul de la rubrica “Al optulea veac” prezintă cu mijloacele ştiinţelor sociale amploarea şi efectele fenomenului pornografic în societatea noastră: studiile arată că vizionarea materialelor pornografice poate provoca mult mai repede dependenţă chiar decât drogul şi are efecte devastatoare la nivelul fiinţei umane, în dimensiunea ei personală, dar şi comunitară.

Societatea hedonistă în care trăim a slăbit mult legăturile dintre oameni: în societatea drepturilor omului a dispărut omenia, până într-acolo încât părintele îşi poate da la moarte copilul, căzut la pat pentru perioade lungi de timp din cauza unei boli necruţătoare dar lentă, în numele dreptului pe care l-ar avea suferindul de a muri. Şi sunt tot mai multe cazuri de acest fel în societatea occidentală…

• “Mamă, îţi mulţumesc că mă ajuţi să trăiesc!” – de vorbă cu Violeta Ș., o mamă a cărei fiică este imobilizată la pat de 28 de ani

Violeta Ș. a înfiat-o pe Daniela la vârsta de 1 an şi 3 luni. La câţiva ani după aceea, Daniela a început să aibă unele crize asemănătoare epilepsiei, însă la ea acestea erau cauzate de o boală foarte gravă, panencefalita sclerozantă, boală care a făcut multe victime. De 28 de ani, Daniela este imobilizată la pat, iar singura mişcare pe care o poate face este cea a capului, la stânga şi la dreapta. Violeta Ș. ne-a povestit despre felul cum a evoluat boala fetei ei, despre mentalităţile celor din jur, despre rugăciune şi despre modul cum această cruce a apropiat-o de Dumnezeu.

Cu toate că şi Violeta suferă de inimă, are osteoporoză şi alte boli, ea îşi îngrijeşte cu multă dragoste fiica, fără să cârtească, pentru că este conştientă de faptul că “suferinţa este pentru plata păcatelor şi cu cât îţi plăteşti mai mult păcatele aici pe pământ, cu atât vei fi mai aproape de Dumnezeu, dincolo, în ceruri”.

• Rubrica “Minuni contemporane” prezintă istoria lui Iannis cel nebun pentru Hristos, învrednicit de Dumnezeu în contemporaneitatea noastră tulburată de una dintre cele mai înalte harisme ale creştinismului. Deşi lumea râdea şi-l batjocorea pentru păruta lui nebunie, Iannis şi-a pus toată viaţa în slujba Domnului, pe care L-a iubit mai mult decât orice pe lume, şi a aproapelui. Pentru curăţia inimii sale, s-a învrednicit să fie binecuvântat de Însuşi Mântuitorul Hristos. Iannis a avut darul înainte-vederii şi al săvârşirii de minuni încă din timpul vieţii.

• Rubrica “Convertiri” găzduieşte la rândul ei istoria unei călugăriţe catolice care a găsit calea Ortodoxiei după lungi peregrinări. Asistând la liturghia de Paşti la Biserica Învierii din Ierusalim, maica Mateea a avut o reacţie similară cu aceea a emisarilor ruşi trimişi de cneazul Vladimir la Constantinopol: Cerul s-a coborât pe pământ, umplându-l de lumină. Astfel a fost încredinţată!

• “Întrebări ale lumii de astazi” este rubrica prin intermediul căreia părintele Ioan Mina răspunde la câteva frământări ale părinţilor legate de împărtăşirea copiilor. Părintele ne spune că: „Aşa cum trupul are nevoie de hrană, tot aşa şi sufletul are nevoie de hrana cea duhovnicească”, adică de Sfânta Împărtăşanie.

• “Legea Egalităţii – primul pas spre trecerea în ilegalitate a creştinismului”

În Parlamentul Marii Britanii a fost demarată în anul 2006 o aşa-zisă lege a egalităţii, care la 17 decembrie 2009 a intrat în faza de votare în Camera Lorzilor. Aceasta lege face obligatorie angajarea homosexualilor şi transexualilor de către anglicani, romano-catolici sau orice altă denominaţiune din spaţiul Marii Britanii. În mod logic, şi Biserica Ortodoxă poate fi chemată să respecte această lege (a se citi fărădelege). În articol sunt prezentate, de asemenea, cazurile unor “episcopi” homosexuali sau lesbiene.

• Rubrica “Dialoguri cu cititorii” explică prin exemple concrete ce urmaresc de fapt medicii atunci când recomandă femeilor însărcinate să nască prin cezariană.

• “Preot ucis în Rusia pentru activitatea sa misionară” ne dă amănunte despre moartea părintelui rus Daniil Sîsoev, în vârstă de numai 35 de ani, ucis de cei deranjaţi de adevăratul său apostolat, mai ales printre cei de alte credinţe.

Aşteptăm sugestiile dumneavoastră privind anumite materiale pe care le-aţi dori prezente în paginile revistei noastre la adresa familia.ortodoxa@gmail.com

Redacţia Revistei “Familia Ortodoxă”

- partea I -

Din păcate, după cum spunea Sir Richard J. Roberts, laureat Nobel, ştiinţa medicală a zilelor noastre este puternic influenţată de interesele marilor companii farmaceutice, într-atât încât studii esenţiale pentru sănătatea omenirii sunt trecute sub tăcere, iar altele făcute la comandă sunt super-mediatizate. Având în vedere aceste lucruri, începând cu acest număr vom scoate la iveală câteva dintre marile descoperiri ale ştiinţei medicale a modernităţii, pe care ar fi bine dacă fiecare dintre noi le-ar lua mai în serios.

Vom începe cu abordarea metodelor de vindecare care s-au experimentat în cazul uneia dintre cele mai grave boli infecţioase: poliomielita. Aceste studii sunt relevante pentru tratarea bolilor infecţioase îndeobşte, în condiţiile în care trăim sub presiunea mediatică a psihozei gripei porcine.

Este greu sau imposibil de găsit în manualele facultăţilor de medicină o altă metodă de prevenire şi tratament a poliomielitei şi a altor boli similare în afara vaccinului. Şi, totuşi, realitatea se pare că arată altfel. Au existat tratamente eficiente, au fost aplicate pe oameni, s-au obţinut rezultate – dar tratamentele respective nu s-au făcut cu substanţe sau formule patentabile, deci nu aduceau bani unei anumite industrii. Ca urmare, au fost trecute sub tăcere.

În 2004, doctorul Juan Manuel Martinez Mendez a publicat un foarte interesant articol în publicaţia Townsend Letter for Doctors and Patients. Aşa cum precizează autorul, articolul este „un mic tribut către marii oameni de ştiinţă aproape necunoscuţi în şcolile medicale de astăzi. Ei merită recunoaştere pentru modul în care au înţeles cauzele reale ale bolilor acute şi cronice, cât şi pentru abordarea corectă pe care au avut-o în prevenirea şi tratarea respectivelor boli”.

Întrebarea pe care şi-a pus-o autorul este dacă „poliomielita şi bolile similare pot fi prevenite, tratate sau vindecate fără vaccinare. Mai multe studii de caz arată că au fost folosite cu succes metode alternative de tratament şi prevenire în timpul epidemiilor din anii ’50. În acea perioadă, metodele alternative de prevenire şi tratament a poliomielitei au fost neglijate în favoarea vaccinării în masă. Este vorba de trei abordări: a) administrarea orală sau intramusculară / intravenoasă a vitaminei C; b) administrarea orală a unei soluţii de clorură de magneziu şi c) aplicarea unei diete ce limitează aportul de zahar”.

Rolul nutriţiei în dobândirea şi menţinerea sistemului imunitar a fost ignorat sau insuficient înţeles, dar mai ales insuficient şi incorect comunicat. De exemplu, nu s-a scris despre rolul glicemiei în imunitate, nici despre rolul vitaminei C în doze considerate mari, deşi cercetările pe animale arată că aceste doze sunt necesare şi au efecte deosebit de bune asupra organismului.

Regulile sunt simple şi se pot observa la animale:

* glicemia normală constantă este unul dintre cei mai importanţi factori pentru imunitatea şi eficienţa funcţionării organismului;
* vitamina C în doze mari are efecte deosebite, acţionând ca un antiviral.

Societatea Internaţională de Medicină Ortomoleculară menţionează în articolul „Vitamina C ca antiviral: totul este doza”:

„Corpurile noastre nu pot produce vitamina C, deşi majoritatea animalelor poseda încă mecanismele prin care produc cantităţile necesare de vitamină C. Dar de cât de multă vitamină C avem nevoie? Argumentele pot fi găsite dacă ne uitam la câtă vitamină C produc animalele în corpurile lor. Răspunsul este: multă vitamină C. Majoritatea animalelor produc o cantitate ce corespunde la un adult uman cu 5.000 – 10.000 de mg de vitamina C pe zi. Este puţin probabil ca animalele să fi ajuns să producă atât de multă vitamină C dacă nu ar fi avut nevoie de ea şi dacă nu ar fi folosit-o. Chiar şi în celulele din multe ţesuturi umane, concentraţia de vitamină C este şi de 25 de ori mai mare decât concentraţia din sânge.

Nevoia de vitamină C a fiecărei persoane diferă datorită deosebirilor genetice şi biochimiei individuale. Mai mult, corpurile noastre trec prin nivele diferite de stres şi consumăm alimente diferite. De aceea, nivelul de vitamină C pentru un adult ce doreşte să-şi menţină sănătatea variază între 2.000 şi 20.000 de mg pe zi. Linus Pauling lua personal 18.000 de mg de vitamina C pe zi (18 grame). A fost ridiculizat de nenumărate ori pentru asta, dar este interesant de observat că d-rul Pauling avea două premii Nobel mai mult decât criticii săi. A murit la vârsta de 93 de ani. Dr. Abram Hoffer, coleg cu dr. Pauling, lua şi el megadoze de vitamină C şi a recomandat cu succes dozele mari de vitamină C către mii de pacienţi, în cei 55 de ani de practică medicală. Dr. Hoffer a murit la vârsta de 91 de ani”.

Dar să ne întoarcem la articolul doctorului Juan Manuel Martinez Mendez:

„Întâi a fost contribuţia de excepţie a d-rului Benjamin Sandler, un nutriţionist care a observat că iepurii nu se îmbolnăvesc de poliomielită: «Autorităţile au observat că în mod normal iepurii sunt rezistenţi la viruşii poliomielitei. Dr. Sandler a mai observat că studiile arată că nivelul glicemiei iepurilor nu scade niciodată sub 100 mg» (1)i. Dar declanşarea unei hipoglicemii în condiţii de laborator era posibilă, şi ceea ce s-a observat după instalarea hipoglicemiei a fost că «animalele prezentau simptome de infecţie în aproximativ 10 ore de la inocularea intracerebrală a virusului» (2). De asemenea, în circumstanţe normale, corpul unui iepure produce zilnic vitamina C într-o cantitate ce corespunde, la un adult de 70 de kg., unor valori cuprinse între 1.547 şi 15.820 mg. (1,547 gr. şi 15,820 gr.). În condiţii de stres sau infecţie, cantitatea de vitamina C sintetizată se cvadruplează uşor (3).

Dr. Benjamin Sandler a descoperit că dacă vrei să previi poliomielita, turbarea, tuberculoza, pneumoniile, infecţiile recurente etc. este necesar să eviţi atât hipoglicemia, cât şi hiperglicemia.

Zahărul din sânge şi oxigenul sunt cele două ingrediente ale „combustibilului” ce „arde” constant în fiecare ţesut al corpului. Pentru ca organismul să funcţioneze cu eficienţă maximă (incluzând şi „mintea”), cantitatea de glucoză din sânge trebuie să fie echilibrată de cantitatea de oxigen din sânge. Dacă nivelul de glucoză în sânge variază constant, atunci se instalează hipoxemia (oxigenarea insuficientă). Hipoglicemia cauzează hipoxemie în ţesuturi şi aceasta, la rândul ei, poate duce la o mulţime de probleme. Din câte ştiu, d-rul Sandler a condus o campanie unică în vara lui 1948. Timp de patru luni şi jumătate, cetăţenii din Carolina de Nord au urmat sfaturile doctorului şi o dietă specifică. «Astfel am ajuns la o formulă simplă de a preveni poliomielita: eliminarea din dietă a zahărului şi a alimentelor ce conţin zahăr, precum şi reducerea consumului de alimente ce conţin amidon» (2). Dr. Sandler a mai scris: «Pot afirma fără rezerve că o astfel de dietă, strict controlată, poate genera în 24 de ore un grad de rezistenţă a corpului uman suficient de ridicat pentru a combate boala» (2). Aproape 5.000 de cazuri de poliomielită au fost prevenite.

«În timpul verii din 1949, cetăţenii din Carolina de Nord au redus consumul de zahar cu 90%, şi numărul cazurilor de poliomielită a scăzut în acest stat cu acelaşi procent» (10).

Nu a existat o campanie propriu-zisă în 1949 (au fost raportate 229 de cazuri de poliomielită), dar numărul a fost mult mai mic decât în 1948 (2.498 de cazuri raportate) – şi aceasta datorită faptului că «părinţii din Asheville şi-au amintit de sugestiile legate de dietă şi le-au urmat şi în 1949» (2).

După încheierea acestei campanii generate de unul singur, dr. Sandler a decis în 1951 să publice uluitoarele rezultate ale muncii sale.

După ce întreaga dramă a epidemiilor a fost observată, dr. Sandler şi-a prezentat concluziile realistice şi pragmatice: «Metoda pe care eu o ofer ca protecţie împotriva poliomielitei se bazează pe conceptul că menţinerea unui nivel normal de zahăr în sânge previne invadarea ţesuturilor organismului de către virusul poliomielitei şi astfel se previne infecţia». Şi, mai departe, «după o cercetare intensă, timp de 12 ani, a relaţiei dintre dietă şi susceptibilitatea la infecţii, nu numai în cazul poliomielitei, ci şi în infecţiile respiratorii comune şi tuberculoză, m-am convins că prin nutriţie adecvată organismul uman se poate proteja singur împotriva infecţiilor». Şi doctorul a mai adăugat: «Cunoaşterea este putere». Toate astea au fost scrise în 1951! (2)”

Vindecarea poliomielitei în 48 de ore

Cea de-a doua abordare a fost cea a doctorului A. Neveu, care administra persoanelor ce tocmai contractaseră poliomielita o soluţie simplă, dar extrem de eficientă: 20 gr. clorură de magneziu, dizolvată în 1 litru de apă (soluţia putând fi folosită şi în cazul nou-născuţilor, precum şi al persoanelor în vârstă). Aceşti oameni au fost vindecaţi în 48 de ore (4). Păreau a fi sub o „protecţie sigură” şi se pare că numai persoanele care nu au urmat recomandările s-au îmbolnăvit.

Un pionier al medicinei ortomoleculare

Doctorul Fred R. Klenner a avut o altă abordare. În timpul epidemiei de poliomielită din 1948 din Carolina de Nord, d-rul Klenner le-a administrat la 60 de pacienţi afectaţi de poliomielită doze masive de vitamina C, la fiecare 2 sau 4 ore – fie oral, fie intramuscular sau intravenos. Rezultatul a fost recuperarea pacienţilor în 3-5 zile (5).

Studiu de caz: poliomielita

„Deşi am reuşit să vindecăm multe cazuri de poliomielită folosind doze masive de acid ascorbic, un anume caz demonstrează valoarea vitaminei C. Doi fraţi erau bolnavi de poliomielită. Acestor doi fraţi li s-au administrat intravenos 10 şi 12 grame de vitamină C, în funcţie de greutate; administrarea s-a făcut cu o seringă de 50 cm3, de patru ori la fiecare 8 ore şi apoi de alte patru ori la fiecare 12 ore. Li s-a mai administrat 1 gram de vitamină C pe cale orală, la fiecare 2 ore. S-au recuperat complet şi amândoi au devenit vedete atletice în liceu şi la colegiu. Un al treilea copil, un vecin, aflat în grija altui medic, nu a primit vitamina C. Şi acest copil a supravieţuit. Tânăra femeie este încă nevoită să poarte bretele ajutătoare pentru braţe (6).

Dr. Fred R. Klenner a scris despre acţiunea-cheie extraordinară a vitaminei C: „Am reuşit să adunăm suficiente dovezi clinice care dovedesc fără echivoc că vitamina C este ceea ce avem nevoie în tratarea bolilor generate de tot felul de viruşi. Mai mult, vitamina C este un adjuvant major în tratarea altor boli infecţioase” (7).

Realmente exasperat de părerile colegilor de breaslă, d-rul Klenner concluziona în lucrarea sa din 1959 publicată în Tri-State Medical Journal: „Când boala este în forma sa acută, administrarea de acid ascorbic în cantităţi adecvate, atât oral cât şi injectabil, va duce la recuperarea rapidă a pacientului. Credem că administrarea de vitamină C trebuie făcută injectabil, în cantităţi ce corespund de la 250 mg. până la 400 mg. per kilogram-corp, la fiecare 4 până la 6 ore, timp de 48 de ore, apoi la 8 până la 12 ore. Doza administrată oral este o doză ce poate fi tolerată. Celor ce spun că poliomielita este o boală care nu se poate trata, eu le spun că mint. Poliomielita în formă acută poate fi vindecată în 96 de ore sau mai puţin. Rog autorităţile să încerce această metodă” (The Origin of the 42-Year Stonewall of Vitamin C, Robert Landwehr 1. 1250 Grizzly Peak, Berkeley, CA 94708. From Journal of Orthomolecular Medicine, Volume 6, Number 2, 1991, pp. 99-103).

Rolul neaşteptat al pâinii negre

Mai târziu, R. Klenner a mai adus un argument legat de motivul apariţiei paraliziei la unele cazuri de poliomielită:

„..revăzând cercetările lui McCormick în cazul celor 50 de cazuri de poliomielită dinăuntrul şi din afara oraşului Toronto, Canada, în timpul epidemiei din 1949, am observat că familiile care mâncau pâine neagră şi s-au îmbolnăvit de poliomielită nu au dezvoltat paralizii; pe când în familiile în care se consuma pâine albă, mulţi dintre copiii care au avut poliomielită au dezvoltat paralizii. Ideea este că pâinea neagră conţine de 28 de ori mai multă vitamină B1 decât pâinea albă. În mod evident, paraliziile ce complica poliomielitele acute par să se datoreze lipsei de vitamină B1” (Massive Doses of Vitamin C and the Virus Diseases: Klenner, Southern Medicine & Surgery, April 1951).

Din informaţiile şi cazurile prezentate mai sus, paşii de vindecare a poliomielitei trebuie făcuţi într-o secvenţă precisă şi sincronizată:

* trebuie administrat nutrimentul adecvat, în dozaj corect şi la intervale ce depind de reacţiile fiecărui individ; se are în vedere vitamina C şi magneziul;
* se previne apariţia hipo- sau hiperglicemiei;
* se urmăreşte redobândirea mobilităţii pacientului, el însuşi mobilizându-se sau fiind ajutat de cei ce-l îngrijesc;
* se administrează vitamina B1 sau tiamină pentru terminaţiile nervoase suferinde, urmărindu-se în genere rezolvarea avitaminozei.

Ne oprim aici cu redarea textului din articolul scris de doctorul Juan Manuel Martinez Mendez. În partea a doua, vom trece în revistă şi restul informaţiilor din articol, dar şi multe alte informaţii despre rolul vitaminelor aşa cum sunt ele privite de medicina ortomoleculară.

Note bibliografice:

1. William Duffy. Sugar Blues 1975 Extracted/edited from his book. First published by Chilton Book Co. Padnor, PA, USA. Currently published by Warner Books, USA. Extracted from Nexus Magazine, Volume 7, Number 1 (December 1999 – January 2000). http://www.nexusmagazine.com

2. Benjamin P. Sandler MD. Diet Prevents Polio 1951. The Lee Foundation for Nutritional Lucrarea poate fi obţinută de la adresa http://www.soilandhealth.org

3. Megascorbate therapies: Vitamin C in Medicine: Vol 1, 1 Vitamin C: How Much is Enough by Patrick Holford; http://www.vitamincfoundation.org/mega_1_1.html#HOLFORD

4. Docteur A. Neveu. Comment prevenir et guerir la poliomyelite Traitement cytophylactique des maladies infectieuses par le chloride de magnesium Cinquieme 1968 Edition Depot legal 4eme trimestre Editions Dangles, 38, rue de Moscow, Paris. (8eme); http://soignez-vous.com

5. Frederick R. Klenner, M.D., Reidsville, North Carolina July, 1949, 209-214 Southern Medicine & Surgery The Treatment of Poliomyelitis and Other Virus Diseases with Vitamin C. Fred Klenner, M.D. Cured Polio in 1948 with Intravenous Sodium Ascorbate; http://www.orthomed.com/polio.htm

6. Frederick R. Klenner, M.D., F.C.C.P. Journal of Applied Nutrition Vol. 23, No’s 3 & 4, Winter 1971 Observations On the Dose and Administration of Ascorbic Acid When Employed Beyond the Range Of A Vitamin In Human Pathology; http://www.orthomed.com/klenner.htm

7. Fred R. Klenner, M.D. Reidsville, North Carolina The Use of Vitamin C as an Antibiotic -the foundation of the oxidation redux system now through greater dosage reveals its outstanding qualities as a non-toxic antibiotic. The Journal of Applied Nutrition, Volume 6, 1953, pp. 274-278; Revised Corrections and formatting [c] 1999

8. T. L. Cleave, M. R. C. P. (Lond.); Formerly Director of Medical Research, Institute of Naval Medicine The Saccharine Disease, Conditions caused by the Taking of Refined Carbohydrates, such as Sugar and White Flour. 1974 Bristol John Wright & Sons Limited; http://www.soilandhealth.org/02/0203cat/0203longevitylibcat.html

9. Neil Z. Miller. Vaccines: Are They Really Safe And Effective? A parent’s Guide to Childhood Shots. 2001 New Atlantean Press, PO Box 9638, Santa Fe, NM 87504; http://www.thinktwice.com

10. Dr. Lee. Natural Progesterone. The multiple roles of a remarkable hormone. Jon Carpenter Publishing. The Spendlove Centre, Charlbury, Oxordshire OX7 3PQ 1996

i1 Din cauza lipsei de spaţiu am renunţat să mai punem trimiterile în text. Cărţile şi studiile citate vor putea fi găsite pe site-ul revistei, adăugate la sfarşitul articolului.

În perioada în care armata NATO bombarda Serbia şi Bosnia sârbească, au fost sfârtecaţi de explozii mii de copii şi civili. Răspunsul dat de marii apărători ai civilizaţiei şi ai drepturilor omului a fost acela că trebuie să ne asumăm aceste „pagube colaterale”. În viziunea lor, una dintre cele mai mari misiuni umanitare ale istoriei nu se putea împiedica în atingerea idealurilor ei de câteva suflete vinovate că s-au născut în acele ţinuturi. Tot aşa şi astăzi, trebuie să ne asumăm pe toţi acei oameni care vor fi sacrificaţi pe altarul vaccinării împotriva gripei porcine. Căci orice război are eroii lui.

Din păcate însă, după războiul din Serbia şi Bosnia şi până astăzi alte zeci de mii de sârbi şi chiar români (cei de la graniţa cu Serbia) s-au îmbolnăvit de cancer şi au murit. Spre exemplu, numai într-un singur orăşel bosniac care fusese bombardat în timpul războiului, au murit de atunci şi până astăzi în jur de 4 000 din cei 10 000 de locuitori ai săi. Dar despre aceste pagube colaterale ale bombelor cu uraniu care au însămânţat moartea în pământul pe care l-au atins nu se mai vorbeşte nimic astăzi. Cine ar mai fi interesat să demonstreze că de la bombele cu uraniu vine boala şi moartea.

Întocmai, sub presiunea evenimentelor mediatice ale zilei de mâine, toată lumea va uita de vaccinul gripei porcine; multe alte boli şi vaccinuri vor deveni de actualitate. Nici chiar cei chinuiţi de vreo boală autoimună sau de vreun cancer nu se vor mai gândi la acest vaccin, deşi n-ar fi greu de constatat că majoritatea dintre ei s-au vaccinat la timp, graţie asigurărilor celor streini de credinţă şi de neam. Cine ar mai avea puterea să facă statistici şi să se lupte ca să afle vinovaţii atunci când suferă îngrozitor şi mai şi ştie că peste câteva luni de zile va muri. Cu adevărat, mai bine e omului să se pregătească pentru întâmpinarea morţii – cel mai mare eveniment al vieţii sale.

Pe de altă  parte, pentru cei care scapă cu viaţă, fie pentru că nu s-au vaccinat, fie pentru că au o imunitate mai puternică sau pentru că aşa a hotărât Dumnezeu, viaţa merge înainte…

Ungaria, 23 octombrie 2009

Potrivit sitului Budapesttimes.hu o femeie de 64 de ani a murit la două zile după ce a fost vaccinată împotriva virusului gripei porcine.

Israel, 22 octombrie 2009

Potrivit unui raport al Synt-L’Economiste-AFP, statul Israel a suspendat campania de vaccinare împotriva gripei porcine pe data de 22 octombrie 2009 în urma decesului a 4 persoane suspectate că ar fi murit în urma vaccinării.

Olanda, 6 noiembrie 2009

Situl Dutchnews.nl raportează că Institutul Olandez de Sănătate RIVM a oprit distribuţia unei serii de vaccinuri pentru copii Pfizer Prevnar împotriva virusului gripei porcine în urma decesului a 3 copii la scurt timp după ce au fost vaccinaţi.

Finlanda, 13 noiembrie 2009

Cel puţin două persoane au murit în luna noiembrie în Finlanda după ce au fost vaccinate. Un copil de doi ani a murit la o săptămână după ce a fost vaccinat, cu toate că potrivit presei locale copilul ar fi murit tocmai pentru că vaccinul ar fi fost administrat prea târziu. Tot la o săptămână de la vaccinare a murit o fată de 18 ani, dar presa locală afirmă iarăşi că ar fi murit datorită gripei porcine şi nu datorită vaccinului.

Portugalia, 19 noiembrie 2009

3 femei din Portugalia au pierdut sarcinile în luna noiembrie după ce au fost vaccinate cu Pandemrix – vaccinul produs de compania britanică GlaxoSmithKline împotriva gripei porcine – , cu toate că autorităţile din această ţară spun că nu pot confirma o legătură între vaccinuri şi pierderea sarcinilor.

Franţa, 20 noiembrie 2009

Potrivit publicaţiei Le Parisien, o femeie care lucra în sistemul de sănătate a pierdut sarcina la 38 de săptămâni, după două zile de la vaccinarea cu Pandemrix.

Danemarca, 20 noiembrie 2009

Potrivit ziarului danez Politiken, doi bărbaţi au murit în luna noiembrie la scurt timp după ce au fost vaccinaţi împotriva gripei porcine.

Canada, 24 noiembrie 2009

Canada pare să fi suferit cel mai rău de pe urma vaccinului Pandemrix cu 3 decese oficiale şi câteva sute de cazuri declarate de reacţii adverse. Neoficial, însă, se vorbeşte de 200 de morţi. Autorităţile au început să retragă de altfel în luna noiembrie vaccinurile de pe piaţă la cererea producătorului vaccinului, GlaxoSmithKline, datorită numărului mare de oameni care au declarat reacţii adverse. Cu tote acestea, autorităţile au recunoscut că 100.000 de doze din seria de vaccinuri căreia chiar producătorul i-a cerut retragerea fuseseră deja administrate populaţiei. Cifrele neoficiale sunt însă de 170.000 de doze administrate din seria vaccinurilor cu probleme. Cf. Globalresearch.ca

Suedia, 26 noiembrie 2009

Potrivit ziarului suedez Aftonbladet până la data de 13 noiembrie o agenţie guvernamentală suedeză, responsabilă cu controlul calităţii medicamentelor, a declarat că i-au fost raportate de către medici şi pacienţi 8 decese în care vaccinul produs de GlaxoSmithKline a jucat un rol principal. Agenţia a negat orice legătură între decese şi vaccinuri, dar un alt deces, survenit la sfârşitul lunii noiembrie, al unui bărbat de 55 de ani care a suferit un transplant de inimă şi a fost după aceea vaccinat, a readus problema în centrul atenţiei. Medicul care a investigat cazul spune că injecţia a determinat corpul să refuze transplantul, astfel încât vaccinul este cauza directă sau indirectă a morţii. Cifrele neoficiale spun că în Suedia ar putea fi vorba chiar de 80 de morţi şi în jur de 600 de cazuri raportate de oameni care au avut reacţii adverse la vaccin.

Coreea de Sud, 30 noiembrie 2009

Se supectează  că moartea unui student sud-coreean datorată unei hemoragii cerebrale ar fi avut drept cauză vaccinul împotriva AH1N1, cu toate că autorităţile de sănătate spun că nu există nicio legătură.

Germania, 3 decembrie 2009

Mai mulţi medici din Germania au raportat un număr de 15 decese datorate vaccinării împotriva AH1N1, dar autoritatea care reglementează siguranţa medicamentelor în Germania, Institutul Paul Ehrlich, a declarat că nu a găsit nicio evidenţă în acest sens. Cu toate acestea, în Germania au ieşit la iveală în ultimul timp legăturile subterane care există între institutele de cercetare şi marile companii farmaceutice, astfel încât activitatea institutelor poate fi pusă serios sub semnul întrebării.

Slovenia, 3 decembrie 2009

Situl sloven Rtvslo.si raportează că un bătrân din Slovenia a murit la două zile după ce a fost vaccinat. Într-un alt caz, unei femei a încetat să-i bată inima la cinci minute de la vaccinare împotriva gripei porcine, dar s-a reuşit salvarea ei în ultima clipă. Oficial, medicilor li se cere să vaccineze mai ales categoriile de oameni mai vulnerabile, dar experienţa arată că tocmai sănătatea acestora e supusă unui risc mai mare după vaccinare.

În octombrie anul trecut a ieşit la iveală că GlaxoSmithKline, compania producătoare a vaccinurilor, avea contracte secrete şi ilegale cu cele mai importante spitale din Slovenia, contracte prin care se finanţa „educarea” medicilor.

Japonia, 10 decembrie 2009

Potrivit unui raport al ziarului japonez Mainichi, un număr de 64 de oameni au murit din 8 decembrie până acum după ce au fost vaccinaţi împotriva gripei porcine. Un adolescent a murit imediat după injecţie. Un alt bărbat a fost găsit mort în casa sa la patru zile de la vaccinare.

Marea Britanie, 18 decembrie 2009

Agenţia guvernamentală responsabilă cu siguranţa produselor farmaceutice din Marea Britanie (MHRA) a declarat că 8 decese şi 8 pierderi de sarcină i-au fost raportate după vaccinarea cu Pandemrix. MHRA a declarat şi existenţa unui caz de sindrom Guillain Barre. S-au mai raportat de asemenea 64 de cazuri cu reacţii adverse la vaccin, la femei însărcinate.

Taiwan, 22 decembrie 2009

Potrivit TaiwanNews un medic ginecolog a dat în judecată Centrul pentru Controlul Bolilor din Taiwan după ce fiul său de numai 7 ani a murit după ce a fost vaccinat împotriva gripei porcine. Centrul a negat că ar putea fi vreo legătură între moartea copilului şi vaccinarea lui, dar acesta nu fusese niciodată înregistrat cu boli grave, fiind perfect sănătos înainte de vaccinare.

Sursa: http://maps.google.com/maps/ms?ie=UTF8&hl=en&msa=0&msid=113177039868951276280.000479226ef9ed7def612&ll=44.590467,4.570313&spn=140.768745,360&z=2&mid=1259167969

România

19 decembrie – a doua zi după ce s-a vaccinat, un bărbat în vârstă  de 37 de ani, jurist în cadrul Casei de Asigurări de Sănătate din Buzău, a suferit un accident vascular urmat de îngustarea câmpului vizual, adică o semiorbire. Tânărul era perfect sănătos şi a făcut vaccinul cu o săptămână înaintea Crăciunului. Cf. adevarul.ro

8 ianuarie – o femeie din comuna Cerașu (judeţul Prahova) ce suferea de afecţiuni cardiace a murit la o zi după ce s-a vaccinat împotriva gripei porcine. Femeia a fost vaccinată cu Cantgrip pe data de 7 ianuarie, la medicul de familie.

9 ianuarie – Medicul rezident de la dispensarul din comuna clujeană  Aluniş, Mihai Constantin, în vârstă de doar 34 de ani, a fost găsit mort în de către mama sa. Cu o zi înainte îşi administrase singur vaccinul împotriva virusului Ah1N1. Cf. NapocaNews.ro

12 ianuarie – O femeie din localitatea prahoveana Pleaşa a intrat în comă  profundă după administrarea vaccinului contra gripei porcine şi a fost internată la Spitalul Judeţean de Urgenţă Ploieşti. S-a deschis o anchetă pentru a lămuri lucrurile. Cf. stiriprahova.ro

13 ianuarie – educatoarea din Aluniş, jud. Cluj, moare subit la 36 de ani, la câteva zile după vaccinare. Educatoarea împreună cu copiii de la grădiniţa din sat fuseseră vaccinaţi „la comandă” de către medicul care ulterior a decedat şi el. Patru copii prezintă reacţii adverse severe. În această comună izolată din judeţul Cluj s-a instaurat panica, localnicii refuzând acum în cor vaccinul. Cf. NapocaNews.ro

14 ianuarie – un tânăr din Prundu Bârgăului, Bistriţa, Călin Oltean, în vârstă de 29 de ani, moare subit la locul de muncă.  Cu o zi înainte, tatăl său îi dăduse o fiolă de vaccin împotriva A H1N1 pentru a o folosi. Direcţia de Sănătate Publică Bistriţa Năsăud a deschis o anchetă pentru a se stabili dacă acesta îşi făcuse vaccinul sau nu. Cf. bistritaonline.ro

14 ianuarie – O elevă ce fusese vaccinată cu o zi înainte împotriva gripei noi a fost internată în Spitalul Judeţean de Urgenţă „Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava după ce a acuzat o paralizie uşoară a mâinii stângi. Cf. gandul.info

***

La sfârşitul unui articol de pe situl About.com ce lua în discuţie pierderile de sarcină cauzate de vaccinarea împotriva gripei porcine, mai multe mămici din Statele Unite şi-au povestit propriile experienţe. Redăm în continuare aceste mesaje tocmai pentru că vin dintr-o sursă sigură: cei care au experimentat pe viu efectele vaccinului.

9 octombrie, mesajul lui Jo: „Mi-am făcut vaccinul (cel normal nu cel împotriva H1N1) la 8 săptămâni de sarcină. Trei zile mai târziu am pierdut sarcina. Cu siguranţă nu voi mai lua cel împotriva AH1N1.”

- „Eu mi l-am făcut joi. Eram într-a noua săptămână de sarcină. Am pierdut sarcina duminică. Mi s-a spus de către mai mulţi medici să-mi fac aceste vaccinuri. Acum aş vrea să-mi fi urmat instinctul şi să nu mi le fi făcut DELOC!”

29 octombrie: „Lucrez într-un stabiliment asemănător unui spital şi mi s-a spus „că avantajele depăşesc riscurile”. La ora 01:00 dimineaţa mi-am făcut vaccinul, la 03:00 dimineaţa am început să sângerez şi să am crampe, iar la ora 3 după masa am pierdut sarcina. Voi hotărâţi!”

31 octombrie, mesajul lui Sue: „Mi-am făcut vaccinul împotriva AH1N1, iar 24 de ore mai târziu am pierdut sarcina”.

Mesajul Lindei Hill: „Nora mea era însărcinată în săptămâna a zecea şi şi-a făcut vaccinul împotriva AH1N1. În aceeaşi seară, vineri, a pierdut sarcina.”

1 noiembrie: „Eram atât de pregătită să-mi fac vaccinul împotriva AH1N1 săptămâna trecută – şi îl făceau numai femeilor însărcinate! Eram în săptămâna a şasea. Am făcut vaccinul, iar a doua zi am început să am crampe şi am pierdut sarcina. Avusesem deja două sarcini reuşite şi nu am pierdut niciodată sarcina şi nu am avut probleme. Medicii mei mi-au spus că aş fi nebună să cred că e din cauza vaccinului, dar dacă nimeni nu face o investigaţie în această chestiune, atunci alte femei nu vor afla. Îmi pare atât de rău că am făcut vaccinul…”

3 noiembrie, mesajul lui Connie: „Şi eu am primit vaccinul pe data de 22 octombrie, 2009. Totul mergea foarte bine, apoi pe 28 mi s-a rupt apa, iar pe 29 octombrie am dat naştere unui băieţel care deja murise şi nimeni nu poate să-mi spună de ce… Toată lumea vrea să spună că nu e din pricina injecţiei, dar eu cred că asta e cauza. Copilul meu urma o creştere normală şi toată lumea vrea să ignore vaccinarea. Vă spun că, dacă vă vaccinaţi şi suferiţi o pierdere de sarcină, dacă pot să facă o autopsie, faceţi-o.”

4 noiembrie, mesajul lui Sioux Falls, Dakota de Sud: „Am primit vaccinul împotriva AH1N1 pe 16 octombrie şi am început să am crampe pe 22. Eram aproape în săptămâna a 17-a de sarcină şi am născut un copil mort pe 23 ale lunii. Asemenea celorlalte femei de pe acest forum, primul lucru pe care l-am bănuit a fost vaccinul. Am întrebat imediat o asistentă de la spital dacă vaccinul ar fi putut avea vreo legătură cu pierderea sarcinii. Fără nicio ezitare, mi-a spus: „în niciun caz”. Avusesem îndoieli dacă să-mi fac vaccinul, dar am urmat sfatul vechiului meu medic de familie, care s-a dovedit până acum de încredere. Într-o întâlnire ulterioară cu medicul meu, la trei zile după ce mi-am pierdut copilul, l-am întrebat dacă e posibil ca vaccinul să fi provocat vreo reacţie adversă copilului meu. La rândul lui mi-a spus că nu e posibil. Nu cred neapărat că medicul meu mă minţise, pur şi simplu urma practicile şi opiniile acceptate în domeniu. Ca naţiune, cred, cu toate acestea, că suntem minţiţi. Acest vaccin nu este sigur în timpul sarcinii.”

5 noiembrie, mesajul unei femei din Washington care aştepta un copil în iunie 2010: „Sunt atât de necăjită!… Eram atât de fericită că sunt însărcinată… Aşteptam naşterea pentru 25 iunie 2010. Avem doi băieţi sănătoşi şi niciun caz de pierdere de sarcină. Totul mergea de minune. Lunea trecută, am primit vaccinul împotriva AH1N1 (cu mercur redus pentru femeile însărcinate). Marţi dimineaţa am început să am crampe, iar miercuri am început să sângerez abundent. HCG-ul meu era 50 miercuri, iar eu eram trecută de 6 luni, deci era scăzut. Medicii credeau cu toate acestea că pot să duc în continuare sarcina, dar vineri HCG-ul meu coborâse la 22. Sunt o epavă emoţională. Mă simt ca şi cum am avut un copil sănătos şi am provocat pierderea sarcinii din cauza vaccinării. Din pricina medicilor mei s-a ajuns la acest rezultat. Am făcut cercetări pe internet şi am aflat că au fost multe pierderi de sarcină după vaccinarea împotriva AH1N1, dar nu au fost raportate pentru că este greu de stabilit motivul pierderii de sarcină. Sper să nu fi provocat eu asta!”

http://preventdisease.com/news/09/110709_H1N1_vaccine_miscarriage_reports.shtml

Există  o mulţime de cazuri asemănătoare, numai că nu este cine să le ia în seamă. E foarte greu să dovedeşti că acest vaccin ţi-a omorât copilul atunci când cei care trebuie să constate ştiinţific acest lucru sunt chiar cei care recomandă vaccinul şi-l susţin. Din păcate, după cum putem constata, am ajuns să ne omorâm unii pe alţii sub acoperirea unor conştiinţe întunecate fie din interes, fie de frică, fie dintr-o mare ignoranţă şi mediocritate.

Ies tot mai mult la iveala gândurile ascunse ale celor ce stăpânesc lumea în acest veac. Recent, Nina Fedoroff, profesor de biologie moleculară şi deţinătoarea unei Medalii Naţionale pentru Ştiinţă (cea mai mare distincţie ştiinţifică din SUA) şi, cel mai important, consilier al sercetarului de stat Hillary Clinton (om de bază al administraţiei Obama), a reiterat filosofia ucigaşă a reducerii populaţiei globului pământesc datorită suprapopulării planetei. Consilierul american îndeamnă la răspândirea pe scară largă a alimentelor modificate genetic (citeşte, otrăvite) pentru a se contracara aşa-zisa problemă a suprapopulării. Dar alegaţiile consilierului nu s-au oprit aici:  “Trebuie să facem ceva pentru micşorarea ratei natalităţii. Pământul nu mai poate suporta atât de mulţi oameni”. Fedoroff a evidenţiat şi necesitatea de a rationaliza mancarea si apa. “În prezent, există aproximativ 6,5 miliarde de oameni pe întreg globul, iar populaţia este în continuă creştere. Trebuie să inventăm modalităţi noi de a raţionaliza apa şi de a multiplica sursele de hrană“, a adăugat “cercetătorul”. De fapt, afirmaţiile consilierului american nu sunt o premieră, ci fac parte dintr-o serie de politici publice care au deja un trecut solid în spatele lor. Ca “teorie”, ele repeta tezele irealiste expuse de Th. Malthus, un cleric anglican cu principii vădit anti-creştine şi cu o filosofie ce contrazice flagrant Scriptura. Dar scrierile sale au devenit foarte influente, inspirand principiile eugeniei, precum si controlul creşterii populaţiei prin controlul naşterilor, avort etc. Redăm mai jos, spre ilustrare, articolul Războiul împotriva populaţiei, apărut în nr. 2 al revistei Presa Ortodoxă.

Războiul împotriva populaţiei

Pentru mintea omului este imposibil de cuprins şi de înţeles provenienţa răului care a ajuns de la un an la altul să inunde societatea, ridicându-ne o mulţime de întrebări: Care este explicaţia promovării pe scară largă a contracepţiei şi a avortului, a desfrânării instituţionalizate în cadrul programelor de educaţie sexuală sau chiar a eutanasiei? Care este cauza răspândirii fără precedent a homosexualilor şi a politicilor care-i protejează, discriminând majoritatea? Cum putem accepta faptul că cineva urmăreşte sterilizarea a milioane de femei şi îmbolnăvirea generală a populaţiei?
Ne vine greu să credem că aceste procese sunt dirijate de o anume instanţă, părând iraţională o asemenea direcţionare a eforturilor umane, a unor oameni care ca şi noi trăiesc în lumea aceasta, au familii, îşi iubesc copiii şi viaţa. Că un nebun ajunge conjunctural să omoare, iar altul să fure este uşor de înţeles, dar ca un grup de oameni să plănuiască distrugerea umanităţii este un lucru cu neputinţă de crezut pentru o minte raţională – doar dacă acceptăm că Cel rău a ajuns să întunece într-atât minţile celor care-i slujesc, încât aceştia urmăresc glasul acestuia, în locul propriei conştiinţe şi a propriei naturi umane.

În anii din urmă, a început să circule tot mai mult ideea că o mare parte a politicilor contraceptive, pro-avort, de sterilizare şi pro-eutanasie sau însăşi propaganda pornografiei, disimulată adeseori chiar sub masca programelor de educaţie sexuală îşi găsesc rădăcinile în ideologia controlului populaţiei. Adică, pentru că am fi prea mulţi şi planeta nu ne mai poate hrăni, trebuie împiedicată înmulţirea populaţiei sau chiar trebuie stimulată reducerea ei, până la o cifră rezonabilă care să asigure bunăstarea tuturor locuitorilor pământului. Vă mărturisesc că multă vreme nu am putut crede acest lucru. Teoria mi se părea alarmistă şi, după cum i se spune, conspiraţionistă, de tipul celor susţinute apocaliptic de mişcările milenariste sectare. Aceasta s-a întâmplat până la apariţia în limba română a cărţii Războiul împotriva populaţiei (Editura Pro Vita, 2008), scrisă de Jacqueline Kasun, o profesoară de economie la universitatea californiană Humboldt, SUA. Lucrarea, întemeiată pe o bibliografie de peste o mie de titluri, demonstrează fără putinţă de tăgadă că într-adevăr politica controlului populaţiei mondiale este îmbrăţişată în mod oficial de conducerea Americii şi de majoritatea organismelor internaţionale, cum ar fi Banca Mondială, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, ONU, UNESCO etc.

Prin urmare, controlul populaţiei – sau, mai corect, reducerea populaţiei (un genocid la scară planetară) – nu este unul dintre miturile explicative ale ideologiei anti-viaţă, care devine tot mai popular în legislaţia statelor lumii, ci chiar vectorul principal al politicii mondiale. Şi pentru că această ideologie este una dintre cheile de boltă ale înţelegerii lumii în care trăim, a presiunilor care se exercită asupra noastră, vom acorda pentru o vreme o rubrică permanentă acestei tematici, sprijinindu-ne pentru început în mod deosebit pe cartea prof. Kasun, Războiul împotriva populaţiei.

Perpetuarea omului în lumea modernă vine în conflict cu interesele utilitariste ale marilor puteri şi ale marilor miliardari

Acest lucru rezultă din raportul final al Comisiei privind Creşterea Populaţiei şi Viitorul American, prezentat Congresului şi preşedintelui SUA de către John D. Rockefeller III:

„Pe termen lung, nici un beneficiu substanţial nu va rezulta din creşterea populaţiei ţării; mai degrabă stabilizarea treptată a populaţiei noastre va contribui semnificativ la capacitatea ţării de a-şi rezolva problemele. Noi am căutat, însă n-am găsit nici un argument economic convingător care să susţină creşterea continuă a populaţiei. Nici sănătatea ţării noastre şi nici vitalitatea afacerilor sau bunăstarea oamenilor simpli nu depind de acest lucru”. (John D. Rockefeller III, Scrisoare către Preşedinte şi Congres, în prezentarea Raportului final al Comisiei privind Creşterea Populaţiei şi Viitorul American, 27 martie 1972)

Planificarea familială cerea ca până în anul 2000 să nu se mai depăşească media de doi copii pe familie în toată lumea

La începutul anilor 1970, birocraţia din Agenţia Internaţională de Dezvoltare a SUA (USAID) şi-a făcut clar planul de a stopa creşterea populaţiei mondiale. Într-un document secret, pregătit în 1974 şi care nu a fost desecretizat decât în 1980, planificatorii ajutoarelor străine şi-au exprimat intenţia de a stabili „o familie de doi copii în medie” în toată lumea, până în anul 2000. Planul presupunea anunţarea, „după o pregătire adecvată”, a unui scop „aproape de stabilizare” a populaţiei SUA. În ceea ce priveşti populaţia lumii, acest plan a prevăzut „un efort de departe mai mare, la nivel înalt” pentru a „ţine sub control creşterea populaţiei” şi a numit ţările pe care planificatorii trebuiau să-şi concentreze eforturile: India, Bangladesh, Pakistan, Etiopia, Mexic, Indonezia, Brazilia, Filipine, Thailanda, Egipt, Turcia, Nigeria şi Columbia. Planul sugerează măsuri specifice pentru a convinge oamenii să aibă familii mai mici şi avertizează că ar putea fi necesare „măsuri obligatorii de control al populaţiei”. (cf. documentului Guvernului SUA, NSSM 200, Implications of Worldwide Population Growth for U.S. Security and Overseas Interests, 10 decembrie 1974, declasificat la 31 decembrie 1980, p. 14).

Programele şcolare sau medicale de educaţie sexuală nu sunt decât mijlocul ideologic principal pentru reducerea populaţiei

După cum vom arăta mai departe, prin educaţia sexuală se contribuie semnificativ la spălarea creierelor şi la formarea omului nou, obsedat de sex şi speriat de perspectivele unei vieţi de familie şi naşterii de copii. „De-a lungul anilor, promotorii de frunte ai programelor guvernamentale de control al populaţiei, cum ar fi Planned Parenthood şi Asociaţia Americană pentru Sănătate Publică, au înţeles că educaţia sexuală este vitală pentru scopurile lor. În planul lor de 5 ani, pentru perioada 1976-1980, Federaţia Planned Parenthood din America a chemat la „o rată zero de creştere naturală a populaţiei”, care trebuie să meargă mână în mână cu necesitatea stringentă a educaţiei sexuale pentru a „ridica în rândul tuturor persoanelor nivelul de conştientizare privind planificarea familială, sexualitatea umană, creşterea populaţiei şi sănătate în general” (a se citi în loc de planificare familială contracepţie şi avort, în loc de sexualitate umană cultivarea sexului în afara perspectivelor unei vieţi de familie, şi în loc de creşterea populaţiei reducerea acesteia, n.n.) Federaţia a făcut presiuni asupra filialelor sale ca acestea „să-şi asume poziţia de lider în dezvoltarea şi promovarea programelor de educaţie sexuală în clinici, şcolile locale alte organizaţii”. (Planned Parenthood Federation of America, A Five Year Plan: 1976-1980 for the Planned Parenthood Federation of America, Inc., aprobat de membrii PPFA la 22 octombrie 1975, cf. Kasun, 146).

„Cuplurile    care    fac    mai    mult   de   doi   copii   sunt   iresponsabile”, declară   un consilier britanic pe probleme de mediu

Jonathan Porritt, consilier pe probleme de mediu al guvernului britanic, consideră că familiile care nasc mai mult de doi copii reprezintă un adevărat pericol pentru mediul înconjurător. Ca soluţii, funcţionarul care conduce comisia guvernamentală pentru dezvoltare durabilă, propune limitarea creşterii populaţiei prin metode contraceptive şi legalizarea avortului.

În opinia lui Porritt, aceste „remedii” ar trebui să se afle în centrul politicilor mondiale de luptă împotriva încălzirii globale.

Un raport al comisiei, care va fi publicat luna viitoare, afirmă că guvernele trebuie să promoveze politicile de reducere a populaţiei printr-o mai bună planificare familială.

“Cred ca vom alege o poziţie prin care să le spunem oamenilor că a avea mai mult de doi copii este iresponsabil“, afirmă consilierul.

Optimum Population Trust, un grup condus de Porritt, afirmă că dioxidul de carbon produs de fiecare copil născut în Marea Britanie, de-a lungul vieţii, este echivalentul cantităţii absorbite de doi acri şi jumătate de pădure de stejari bătrâni.

Porritt, care are doi copii, încearcă să convingă grupurile de lobby pentru protecţia mediului să se concentreze pe problema populaţiei în campaniile pe care le derulează. (cf. hotnews.ro)

Contracepţia – lecţia de bază a educaţiei sexuale

„Încă din şcoală, copiii trebuie învăţaţi despre necesitatea deciziilor responsabile şi mature privind stabilizarea populaţiei prin utilizarea contracepţiei”. (Arcata School District Family Life Life/Sex Education Curriculum Guide Arcata, California, iunie 1976)

USAID a fost eficient în dezvoltarea sistemului în Indonezia, unde guvernul central a susţinut o reţea de aproximativ 30.000 de unităţi de „planificare familială” la sate. Unităţile locale extrăgeau şi transmiteau informaţia despre comportamentul contraceptiv al cuplurilor de la ţară, în provincia Bali, unde, conform unui raport al Băncii Mondiale, adunarea lunară a consiliului din localitate „începea cu un apel, şi fiecare dintre cei numiţi trebuia să răspundă dacă el şi soţia sa utilizează contraceptive. Răspunsurile erau bifate pe o hartă a satului, afişată la loc vizibil”.

Lucrătorii locali din domeniul planificării familiei primeau bonusuri pentru „recrutarea cetăţenilor către servicii contraceptive”, iar guvernul central stabilea „ţinte” pentru un număr de oameni noi care acceptau contracepţia şi lansa „motivaţii” speciale de recrutare. Guvernul oferea premii colective satelor care atingeau aceste ţinte. Aceste premii constau în suplimente crescute de alimente, servicii medicale şi alte beneficii.

În general, instituţia ajutorului pentru străinătate preferă stimulentele de grup, deoarece astfel se evită impresia că sunt plătiţi indivizii pentru utilizarea controlului naşterilor sau sterilizarea lor (care, deşi este enumerată printre opţiunile din telegrama USAID nr. 017208 şi se află în uz, atrage critici). Şi, în orice caz, aceasta incorporează chiar un stimul mai puternic al presiunii de grup. Femeia care acceptă voluntar „dispozitivul intrauterin” (DIU) în Indonezia, nu numai că se va bucura de un bonus pentru alimente, ci va câştiga şi mulţumirile vecinilor săi, cu care va împărţi acest bonus. Dimpotrivă, cei care refuză aceste servicii vor priva vecinii, precum şi pe ei înşişi de aceste bonusuri (cf. Kasun, 117).

După căderea regimului comunist, înainte de alegerea noului guvern, pe data de 28 decembrie 1989 era dată prima ordonanţă de urgenţă: Guvernul Frontului Salvării Naţionale, avându-l ca prim-ministru pe Petre Roman, a considerat ca fiind de maximă urgenţă şi de importanţă majoră pentru noul destin în care se înscria România liberalizarea avorturilor. Creşterea populaţiei ortodoxe a ţării noastre, pe fondul politicii globale de scădere a populaţiei lumii putea fi văzută ca o adevărată crimă împotriva orânduirii – bineînţeles, a celei noi. La scurtă vreme, ţara noastră a fost inundată cu programe de difuzare a anticoncep­ţionalelor pe fondul ideologiei planificării familiale. Începeam să păşim timid şi oarecum complexaţi pe calea civilizaţiei. În mod paradoxal, părăseam o dictatură care ne impunea să năştem copiii pe care ni i-a dat Dumnezeu, pentru a pătrunde în Minunata Lume Nouă în care naşterea de copii este un posibil atentat la stabilitatea şi bunăstarea lumii.

ONU împotriva „societăţii patriarhale”

Ultimele declaraţii ale unor reprezentanţi ONU fac transparente intenţiile acestei organizaţii mondiale prin politicile de control şi diminuare a populaţiei dar şi prin zdruncinarea valorilor tradiţionale.

Prezent la un colocviu ţinut în Mexico City, Mexic, unul din liderii Fondului pentru Populaţie al Naţiunilor Unite, Arie Hoekman, a declarat că departe de a constitui o criză, distrugerea familiei tradiţionale şi conceperea copiilor în afara acestui cadru stabil reprezintă o oportunitate pentru distrugerea vechii lumi, patriarhale, în care familia este un pilon de bază.

Pentru reprezentantul ONU, criza familiei reprezintă un triumf al „drepturilor omului” împotriva „societăţii patriarhale”: „Mai mult decât o criză, ne aflăm în prezenţa unei slăbiri a structurii patriarhale ca rezultat al dispariţiei bazei economice care o susţine şi datorită apariţiei unor noi valori centrate pe recunoaşterea drepturilor umane fundamentale (s.n.)”.

Un alt reprezentant ONU a declarat la acelaşi colocviu: „Zi de zi, Mexic face experienţa unui proces al acestei diversităţi şi sunt unii care îl percep ca o criză pentru că ei nu recunosc decât un tip de familie“. (http://www.lifesitenews.com-/ldn/2009/feb/09020312.html )

Ceea ce înseamnă că, pentru reprezentanţii ONU, importantă este nu numai destructurarea familiei tradiţionale, ci şi redefinirea ei în sensul unirilor homosexuale. Din declaraţiile reprezentanţilor ONU se desprinde proiectul mondial al distrugerii societăţii tradiţionale şi al restructurării ei, plecând de la ideologia drepturilor omului. Iar politicile ONU de-a lungul timpului nu fac decât să confirme aceste declaraţii.

Gheorghe FECIORU

Au trecut 20 de ani de la ceea ce am crezut că a fost o revoluţie. Libertatea a fost câştigată cu preţul sângelui: cei mai mici şi mai curaţi, copiii şi tinerii s-au oferit primii ca să-l plătească. Şi noi aşa am crezut că revoluţia a biruit comunismul. Dar… Dar teroriştii prinşi trăgând asupra populaţiei au dispărut, iar despre cine a condus din umbră măcelul nu vorbeşte nimeni. Nici un proces, nici un vinovat. De asemenea, am tot aşteptat, dar procesul comunismului nu s-a făcut nici până astăzi, deşi sute de mii de români au fost omorâţi în puşcării şi lagăre, au fost deportaţi în Siberia sau omorâţi în faţa casei pentru că au refuzat să-şi cedeze pământul. Şi mai sunt multe care ar mai putea fi pomenite aici. De cine oare le-a fost şi le este frică conducătorilor noştri? Oare încă nu a căzut comunismul?

Minciuna sau Publicitatea

Comuniştii impuneau minciuna prin teroare şi forţă; acum s-a renunţat la teroare, căci nu mai este nevoie. Minciuna a sublimat în retorică a politicienilor, strategie publicitară, pseudoştiinţă de popularizare, campanie mediatică etc.

Diferenţa? La comunişti, minciunea era oficială, dar mai nimeni nu credea în ea. Acum nimeni nu mai ştie care e adevărul, şi cel mai rău lucru este acela că pe cei mai mulţi nici nu-i mai interesează.

Proletcultismul sau Cultura de masă

Comuniştii îi persecutau pe intelectuali, îi denigrau şi-i aruncau în închisori pentru ca nu cumva să vorbească poporului şi să-i trezească conştiinţa. Acum nimeni nu mai are nevoie de cărturari. Poate doar dacă pot produce o reclamă publicitară, dacă sunt în stare să susţină o idee la modă sau altceva din care să iasă bani. Oricum nu-i mai ascultă nimeni decât dacă sunt puternic mediatizaţi, adică dacă spun ce vor stăpânii.

Diferenţa? Atunci cultura era făcută de către proletari în spiritul ideologiei materialiste. Cărţile se găseau greu, dar românii iubeau cartea şi citeau. Acum cultura e făcută prin televiziune şi ziare în spiritul divertismentului şi a consumatorismului. Cărţile sunt peste tot, dar majoritatea românilor abia mai găsesc timpul şi dispoziţia să citească ziarul.

Antiromânismul bolşevic sau Xenofobia

Comuniştii reprimau sentimentul naţional; acum însă ziarele „democratice” şi intelectualii complexaţi de cultura „minoră” a poporului român au preluat rolul partidului, batjocorind orice încercare de renaştere a culturii române şi a dragostei de neam. Eminescu e declarat extremist sau nebun, împreună cu toţi cei care mai îndrăznesc să creadă în valorile neamului românesc. Oricum naţionalismul a devenit desuet, cine mai crede în el?

Naţionalizarea sau Privatizarea

Ceea ce a făcut naţionalizarea între 1945 şi 1964 a reuşit privatizarea în ultimii 20 de ani. În urma acesteia, pământurile şi cea mai mare parte a economiei ţării au trecut din proprietatea statului român în aceea a companiilor transnaţionale. Deci practic, statul comunist nu a fost decât un intermediar în desproprietărirea poporului român şi în împroprietărirea companiilor străine. A luat de la români în timpul comuniştilor pentru a da totul străinilor astăzi ori direct prin privatizare, ori indirect printr-o politică total defavorabilă românilor pseudoîmproprietăriţi.

Astfel că, România, una dintre cele mai bogate ţări din Europa, a ajuns să nu-şi mai poată întreţine poporul. Peste 4 milioane de români şi-au părăsit casele pentru a căuta o bucată de pâine şi o viaţă mai bună în străinătate. În comunism robeam la stat, acum ne înrobeşte o muncă epuizantă la străini. Nu mai vorbim de datoriile din bănci, prin care o mare parte a românilor nu sunt deplini stăpâni nici pe propria casă. Însăşi impozitarea a tot ce foloseşte omul, chiar şi a aerului se preconizează, ne sugerează că totul aparţine stăpânirii căreia trebuie să-i plătim pentru folosinţă.

Ateismul sau Corectitudinea politică

După 40 de ani de persecuţii şi oprimare a sentimentului religios, după 1990 am avut în sfârşit libertatea să ne manifestăm credinţa. Dar darvinismul a rămas ideologia oficială a şcolii româneşti, impus, de altfel, printr-o directivă a Consiliului Europei. Simbolurile religioase sunt în discuţie să fie scoase din şcoli şi instituţii publice, iar Bisericile au început să se golească din nou. De ce? Libertatea credinţei a fost asociată libertinajului unei vieţi lipsite de Dumnezeu: în prezent în ţara noastră se fac în medie peste 600 000 de avorturi pe an; pornografia a devenit cultură de masă; peste 30% din familiile formate divorţează, iar 80 000 de copii trăiesc fără cel puţin unul dintre părinţi.

Securitatea sau Televizorul

Comuniştii întreţineau un aparat represiv extrem de complicat şi extins pentru ca poporul să nu se revolte împotriva sistemului. Acum aproape totul se rezolvă cu televizorul. Prin el, se pasivizează indivizii, se slăbeşte spiritul critic, se anihilează tensiunile, se creează false probleme şi se elimină cele adevărate, îndeobşte sunt controlate masele. De acum înainte revoluţie stradală nu se mai poate face decât deţinând frâiele „democratice” ale mijloacelor de manipulare în masă.

Puţin cam tristă această retrospectivă. Putea oare fi alta soarta poporului nostru după 1990? În mod cert da, pentru că nimic nu ne-a fost impus cu forţa. Însă undeva am greşit.

Nu cumva acolo că am uitat că numai Bunul Dumnezeu ne-a fost de-a lungul veacurilor sprijin si apărare? Nu cumva pentru că nu am înţeles că esenţa comunismului a fost chiar minciuna, ateismul, antiromânismul, desfrânarea şi hoţia?

Jertfa copiilor din decembrie trebuia continuată, căci fiara comunistă nu murise încă, ci fusese doar ceva ameţită. Se putea oare ca această fiară care peste 50 de ani se hrănise din sângele poporului român, din batjocorirea şi întinarea sufletului său, să fie biruită doar în câteva zile? Nu erau oare nevoie de mai mulţi ani de luptă încordată pentru a ne putea recăpăta libertatea?

Dar ea hidra roşie, atunci la 1990 şi după, s-a prefăcut că este moartă, tocmai pentru a ne înşela trezvia şi a ne face să încetăm lupta, ceea ce s-a şi întâmplat. Şi ca să ne spurce cu totul şi să ne ia din nou în aspra robie şi-a dat trupul de mâncare poporului român: desfrânarea şi avortul, minciuna, lăcomia şi hoţia, mândria şi credinţele bolnave, nădejdea în ideologii şi puteri mondiale, mai curând decât în Bunul Dumnezeu, toate acestea au constituit, de ce să nu spunem adevărul, pâinea cea de toate zilele pentru mulţi dintre români.

În toată această vreme Hristos ne aştepta să-i cerem ajutorul; ne chema în taină să ne împărtăşim cu trupul şi sângele Lui pentru a ne face părtaşi vieţii celei veşnice. Câtă bucurie! Să fii cu Dumnezeu, cu Cel pentru Care se murea în puşcăriile comuniste; împreună cu Acela de care 40 ani s-au luptat comuniştii ca să ne despartă.

În schimbul ajutorului pe care ca întotdeauna Hristos vroia să ni-l dea, El nu ne cerea altceva decât puţin mai multă curăţenie sufletească, puţin mai multă credinţă, nădejde şi, bineînţeles, mai multă dragoste. Acea dragoste jertfitoare care-ţi umple sufletul şi-ţi luminează mintea, care e suficientă ca să poţi fi cu adevărat fericit.

Noi însă am preferat să ascultăm de directivele Europene şi de asprele cerinţe ale Băncilor Mondiale. Aşa am fost făcuţi să credem prin împărtăşirea din trupul fiarei, să credem că de la Apus ne va veni tot belşugul şi fericirea, confortul şi bunăstarea.

Am învăţat oare ceva acum la 20 de ani de la revoluţie?

Am putea să o luăm din nou de la început, cumva de la jertfa acelor copii care au crezut într-o lume mai bună?

Cu siguranţă da, căci Dumnezeu nu e ca oamenii să ţină minte răul şi să se răzbune pe cel care cu părere de rău şi cu smerenie se întoarce ca fiul risipitor.

Nu se poate ca Bunul Dumnezeu care s-a jerfit pentru tot omul să nu ne ierte mintea copilărească şi înşelarea în care ne-am complăcut, să nu ne treacă cu vederea toată nerecunoştinţa de care am dat dovadă în ultimii 20 de ani. El ne aşteaptă cu smerenia şi blândeţea Sa dumnezeiască, ne aşteaptă încă, pe noi poporul Său; ne aşteaptă ca să ne facă iarăşi părtaşi ospăţului împărătesc bucurându-ne de libertatea şi viaţa pe care numai El ni le poate da cu adevărat.

Aşadar, trebuie să o luăm din nou de la început, cu gândul că ceea ce e cu neputinţă la oameni e cu putinţă la Dumnezeu. La Dumnezeu toate sunt cu putinţă. (Matei 19:26)

Gheorghe Fecioru

Când unii oameni nu găsesc răspuns la întrebarea Ta: „Voi cine ziceţi că sunt Eu?”, atunci eu, Doamne, sunt fericit că pot să Te văd pe Tine, Dumnezeu-Om şi Om-Dumnezeu.

În scutecele sărace, pe paiele din ieslea grajdului întunecos din Bethleem, Te văd om!

În glasul îngerilor, în lumina care Îţi învăluie locuinţa săracă, Te recunosc Dumnezeu!

Când fugi în Egipt de frica lui Irod, Te văd om slab.

Când, în Egipt, văd idolii din temple striviţi la pământ prin sosirea Ta, Te văd Dumnezeu atotputernic.

Când, în Nazaret, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, creşti cu anii şi cu înţelepciunea, Te văd om Care n-ai ajuns încă la vârsta desăvârşită.

Iar când la doisprezece ani stai în mijlocul învăţaţilor din Templu, ascultându-i şi întrebându-i, pe lângă uimirea cărturarilor, mă uimesc şi eu, şi mărturisesc înţelepciunea veşnică ascunsă în omenirea Ta.

Om eşti când Ţi-e foame, om eşti când dormi în corabie. Dar când Te plimbi pe valuri, când porunceşti furtunii şi vânturilor, când saturi cinci mii de oameni cu cinci pâini – Te văd Dumnezeu.

Când Te cobori în râu şi Te botezi, când Te plângi că nu ai nici o piatră unde să-Ţi odihneşti capul, când Te laşi prins şi legat, Te văd om, înconjurat de slăbiciuni omeneşti.

Când însă cerul se deschide şi de sus Dumnezeu Tatăl glăsuieşte „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care bine am voit”, când aşterni la pământ pe călăii Tăi, când sub picioarele Tale pământul se cutremură, când soarele se întunecă, nesuferind să vadă răstignirea Ta, atunci Te văd Dumnezeu.

Când Te văd mort pe cruce, văd pe omul durerilor.

Om eşti în mormântul pecetluit.

Când ieşi din mormânt, nestricând peceţile, eşti Dumnezeu.

Cu aceşti ochi, cu această inimă, cu această credinţă, mă apropii şi eu de ieslea săracă din Bethleem, care a fost leagănul Tău, Doamne. Îmi plec genunchii cu păstorii cei simpli şi cu magii cei înţelepţi şi mă închin Dumnezeului meu, făcut Om pentru mine şi pentru noi toţi.

Arhimandritul Sofian (Boghiu) – Bethleem, 1970

Daţi clic pe copertă pentru selecţii din revista în format PDF!

Vă anunţăm apariţia numărului 11 din Familia Ortodoxă, care abordează şi de această dată o serie de subiecte arzătoare pentru societatea de astăzi.

Revista se deschide cu un cuvânt al Arhimandritului de fericită pomenire Sofian Boghiu, fostul Stareţ al Mănăstirii Antim, scris la Betleem în 1970, dar la fel de actual şi pentru anul 2009, despre cum trebuie să întâmpinăm şi să înţelegem slăvitul praznic al Naşterii Domnului.

În contextul istoric al împlinirii a 20 de ani de la Revoluţia din decembrie 1989, editorialul revistei, intitulat Ei au murit pentru ca neamul românesc să învie, iar noi am preferat să ne uităm la televizor încearcă să rememoreze încercările acelor vremuri, dar şi felul cum ar trebui cinstită şi înţeleasă duhovniceşte jertfa acelor tineri, ce l-a făcut pe părintele Rafail Noica să zică: “Mulţi sunt astăzi care caută glasul adevărului şi Cuvânt de întemeiere în Duh şi în Adevăr. Poate nu din întâmplare şi înnoirea soartei neamului nostru a început cu strigătul: Nu mai vrem minciună!“. Articolul este completat de o scurtă antologie biografică, intitulată Să nu uitaţi, oameni buni, precum şi câteva amintiri ale unor participanţi la cele întâmplate atunci, reunite sub titlul Vom muri şi vom fi liberi – strigăt din care răzbate un adânc înţeles creştin, căci numai murind în Hristos putem învia ca fii liberi ai lui Dumnezeu.

Problematica răspândirii curentelor New-Age în cultura scrisă şi audio-vizuală a ultimilor ani este tratată în articolul “Despre pericolul lui Harry Potter şi al altor cărţi prin care copiii sunt iniţiaţi în vrăjitorie”, cu câteva studii de caz.

Se discută mult în ultima vreme, pro şi contra, despre vaccinuri şi, în general, despre industria farmaceutică contemporană; în acest context, publicăm un interviu esenţial cu Sir Richard J. Roberts, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină în 1993, care ne desluşeşte de ce Medicamentul care vindecă definitiv nu este rentabil. Tot în cadrul rubricii Cauzele bolilor se găseşte un material care ne înfăţişează părerea specialiştilor despre cum ne putem apăra cu adevărat de bolile infecţioase.

Elena M., o nevăzătoare, ne reaminteşte că Fiecare zi este o nouă şansă la mântuire, într-o convorbire cu Raluca Tănăseanu despre suferinţele şi împlinirile unui om obişnuit, ce încearcă să-şi poarte Crucea firesc şi împreună cu Dumnezeu în lumea de astăzi.

În vâltoarea certurilor şi luptelor politice din acest sfârşit de an, a trecut nebăgat de seamă un eveniment însemnat pentru România – intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, ale cărui implicaţii sociale, dar şi spirituale, ne sunt explicate în articolul Cum şi-a pierdut România suveranitatea în favoarea Uniunii Europene de ziua sa naţională. Una din repercursiunile duhovniceşti ale legislaţiei UE este analizată în materialul numit Ce treabă au Consiliul Europei şi Senatul României cu morţii noştri?

În luna decembrie, îl prăznuim pe Sfântul Nicolae, “dreptarul credinţei şi chipul blândeţelor”, marele făcător de minuni din Mira Likiei, prin care Dumnezeu îşi revarsă până astăzi darurile Sale cele bogate – aşa cum ne dau mărturie câteva minuni contemporane ale sale, istorisite de Maica Nectaria. Tot în decembrie îl cinstim pe Sfântul Spiridon, înzestrat şi el cu darul facerii de minuni – una dintre ele o putem afla tot în acest număr al revistei.

Sub titlul Două milioane de kilometri în căutarea Adevărului puteţi citi partea a doua din interviul acordat revistei de Klaus Kenneth, un elveţian acum în vârstă de 64 de ani, care, în căutarea Dragostei şi Adevărului, a cercetat mai toate religiile lumii, trecând prin romano-catolicism şi protestantism, prin buddhism şi hinduism, meditaţie transcedentală şi yoga, prin ocultism şi ezoterism, până la credinţele indienilor americani; el a descoperit Ortodoxia în urma unei întâlniri proniatoare cu Arhimandritul Sofronie (Saharov), al cărui fiu duhovnicesc a rămas până la moartea acestuia.

Un alt material publicat în foileton (partea a 3-a) este Mărturisirea de credinţă din Volos, iscălită până acum de opt mitropoliţi şi de cinci egumeni athoniţi.

Revista mai conţine şi obişnuitele rubrici Dialog cu cititorii şi Actualitatea, care prezintă şi comentează cele mai recente evenimente cu o relevanţă pentru Ortodoxie.

Fântâna lui Iacov, aflată sub altarul Bisericii, locul martiriului Sfântului Filumen. Pe pereţi, se văd până astăzi urmele de sânge ale noului Mucenic.

29 noiembrie 2009 a fost o zi istorică în oraşul palestinian Nablus: la biserica ortodoxă a Fântânii lui Iacov a avut loc proslăvirea între sfinţi a noului-mucenic Filumen, egumenul Mănăstirii „Puţul lui Iacov”, proclamându-se aşezarea numelui său în Sinaxarul Bisericii Dreptslăvitoare. Preafericirea sa Patriarhul Theofil al III-lea al Ierusalimului a slujit Dumnezeiasca Liturghie, împreună cu episcopii Bisericii Ierusalimului, câţiva arhierei din Biserica Ciprului şi o delegaţie a Bisericii Ruse. Au luat parte mii de pelerini şi închinători. Moaştele sfântului se păstrează în biserica în care a mărturisit pentru Hristos. Data sa de prăznuire este 29 noiembrie, ziua când a mucenicit.

Sfinţitul mucenic Filumen s-a născut în Cipru şi a mers din tinereţe la Locurile Sfinte. A slujit în mai multe mănăstiri şi biserici, călugărindu-se şi fiind hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah.

În seara zilei de 29 noiembrie 1979, părintele Filumen era singur în lăcaşul de închinare. A bătut clopotul, apoi a deschis porţile. Un grup de pelerini italieni a intrat ca să se închine. Împreună cu ei au reuşit să treacă şi doi rabini – presupune-se pentru a vedea locul de închinare – fără ca părintele Filumen să-i urmărească atent. Când italienii au plecat, aceştia s-au ascuns în livada de măslini din acel loc. Puţin mai târziu, părintele Filumen a coborât în biserică pentru Vecernie. Începuse să plouă. Cei doi rabini s-au apropiat de el plini de ură şi l-au ucis. [...] L-au imobilizat pe bunul părinte, l-au chinuit cu ură şi l-au maltratat în chip sălbatic. În faţa ochilor săi au devastat biserica, au distrus crucea altarului şi chivotul Sfintei Mese. Apoi i-au pus drept căluş în gură epitrahilul său binecuvântat şi l-au lovit cu securea în cap în chipul crucii. I-au scos un ochi şi i l-au împuns pe celălalt. I-au dislocat maxilarul inferior, i-au tăiat degetele mâinii drepte şi i-au lovit piciorul stâng cu toporul. Plecând, au aruncat o grenadă a armatei israeliene, care a distrus totul în lăcaşul de închinare.

Pe 8 ianuarie 1985, Preafericitul Patriarh Diodor al Ierusalimului, care se găsea în cimitirul Sfântului Sion pentru înmormântarea pururea-pomenitului Arhiepiscop Clavdie al Perlei, a dispus deschiderea mormântului părintelui Filumen. Un fior de emoţie i-a străbătut pe cei adunaţi, clerici şi mireni, când sicriul a fost scos şi deschis. Toţi au văzut întreg, după cinci ani de la înfricoşata mucenicie, trupul părintelui Filumen. Rămăşiţele pământeşti nu aveau obişnuitul miros greu. Se distingeau şi acum urmele loviturilor prin care faţa îi fusese zdrobită. Preafericitul Patriarh a rânduit ca Sfintele Moaşte să fie mutate în Biserica Sfântului Sion. El a declarat că problema recunoaşterii oficiale a sfinţeniei părintelui Filumen revine Sfântului Sinod al Patriarhiei Ierusalimului.

Când Alexandra, sora după trup a părintelui Filumen, şi copiii ei au aflat, la Atena, despre moartea înfricoşătoare a fratelui şi unchiului lor iubit, au reuşit să vorbească la telefon cu părintele Elpidie, un alt frate al părintelui, aflat în Sfântul Munte Athos. Însă, înainte ca ei să apuce a-i da de veste despre tragicul eveniment, acesta le-a spus: „Ştiu totul. Mi-a vorbit fratele meu, spunându-mi: «Frate, mă omoară, mă omoară! Dar să nu te revolţi, căci mor pentru Hristos!»”.

„În acele zile de după mucenicie, s-a îmbolnăvit Arhiepiscopul Iordanului, Paladie. A suferit un accident vascular cerebral şi i-a paralizat partea dreaptă. A stat în spital o săptămână. Într-o seară, părintelui Sofronie i s-a arătat în vis mucenicul Filumen şi i-a spus: «Să te duci la Vlădica şi să-i spui că sunt şi eu pe aici». Părintele Sofronie s-a sculat a doua zi şi, convins fiind că a primit o poruncă, a luat degetul părintelui său şi a plecat la spital. În timp ce episcopul dormea, l-a însemnat cu degetul, în chipul crucii, pe partea dreaptă, de la cap până la picior. Apoi, episcopul s-a trezit şi era bine… Când am aflat minunea, l-am căutat pe episcopul Paladie şi l-am întrebat dacă este adevărat. Mi-a răspuns: «Eu nu ştiu, dormeam. Am adormit suferind din cauza acestui accident cerebral, şi m-am trezit sănătos. Mi-au spus că, în timp ce dormeam, a venit părintele Sofronie şi m-a închinat cu degetul sfinţitului mucenic Filumen»”, istoriseşte (cine?).

Părintele Iustin, care i-a urmat Sfântului Filumen la biserica de la Fântâna lui Iacov, a fost izbăvit, dimpreună cu sfânta biserică, tot printr-o minune a înaintaşului său. Iată cum s-a întâmplat: în timp ce dormea, părintele Iustin l-a visat pe părintele Filumen: „Scoală-te repede – i-a spus acesta – este ora slujbei!” S-a trezit şi a văzut că era încă devreme pentru slujbă, dar nu s-a mai culcat la loc. În timp ce stătea pe pat şi-şi punea ciorapii, dintr-o dată l-a împins de la spate părintele Filumen, spunându-i: „Coboară în biserică! Dar pe uşa din stânga, nu pe cea din dreapta”. Părintele Iustin s-a însemnat cu semnul crucii şi a început să se roage, fără să priceapă ce se întâmplă. Noul mucenic al lui Hristos i s-a arătat din nou. De această dată, părintele Iustin i-a văzut culoarea anteriului; era cel pe care-l purta când trăia. „Nu te îndoi, sunt Filumen. Numai du-te repede!”, i-a spus. Părintele Iustin a chemat îndată câinii, pe care îi avea ca paznici, a aprins reflectoarele şi s-a grăbit către biserică. Deodată a văzut larg deschise cele două uşi ale bisericii. Înspăimântat şi rugându-se cu cutremur – cumplită clipă! – coborând pe uşa din dreapta, a auzit un mic zgomot, ca al unui ceas. Privind cu atenţie, a ajuns la proscomidiar şi în dulapul micuţ a zărit o bombă cu ceas! A alergat la telefon şi a chemat poliţia. În scurt timp a ajuns şi un echipaj al armatei din Nablus, oraş aflat în apropiere. Imediat a intrat în biserică un specialist pirotehnist, care i-a zis părintelui: ,,Nu văd nici o fereastră! Trebuie să aruncăm bomba, pentru că peste puţin timp va exploda!” Luminat de Domnul, părintele Iustin s-a repezit la ferestruica din absida altarului, de deasupra Sfintei Mese. A dat la o parte obiectele sfinte şi s-a urcat pe Sfânta Masă. Soldatul i-a dat repede bomba şi părintele a aruncat-o afară. S-au trântit apoi la pământ şi peste puţin timp a avut loc explozia.

Părintele Filumen a fost jelit de toţi cei care l-au cunoscut, deoarece era un duhovnic bun şi sfânt. Patriarhul l-a numit „înainte-mergătorul săracilor”. Şi aşa şi era. Sfintele sale moaşte sunt izvor de har şi binecuvântări, şi au tămăduit pe mulţi de bolile lor. Trupul său izvorăşte mir şi cei ce intră în biserică simt bună-mireasma răspândită de sfântul mucenic.

Cei desăvârşiţi moştenesc Împărăţia Cerurilor. A îndurat pentru puţină vreme martiriul şi se află acum între sfinţiţii şi cuvioşii mucenici. Cu ale lui sfinte rugăciuni, să ne învrednicim şi noi de Împărăţia cea cerească! Sfinte al lui Dumnezeu Filumen, roagă-te pentru noi! (Povestirea muceniciei şi a minunilor a fost preluată din cartea „Noul Sfinţit Mucenic Filumen”, Editura Egumeniţa)

Troparul, glas 5

Vieţii Samarinencei urmând, părinte, lui Hristos Dătătorul de viaţă ai urmat bucurându-te şi Fântâna lui Iacov păzindu-o, ai câştigat desfătarea raiului în chip luminat, în zilele din urmă, prin luptele muceniciei, sfinţite Filumene, lauda cea nouă a dreptslăvitorilor.

Ciprian Aioanei

Klaus Kenneth înconjurat de o parte din clericii participanţi la Târgul de Carte Ortodoxă de la Varna (Bulgaria)

Între 16 octombrie-8 noiembrie 2009, ne-a vizitat ţara în cadrul unui turneu de conferinţe Klaus Kenneth, un elveţian acum în vârstă de 64 de ani, pentru a ne împărtăşi povestea sa neobişnuită. Vreme de doisprezece de ani, viaţa l-a purtat de la anarhie şi comunism până la ateism, de la droguri până la o cumplită depravare trupească. În căutarea Dragostei şi Adevărului, a cercetat mai toate religiile lumii, trecând prin romano-catolicism şi protestantism, prin buddhism şi hinduism, meditaţie transcedentală şi yoga, prin ocultism şi ezoterism, până la credinţele indienilor americani. Descoperă Ortodoxia în urma unei întâlniri proniatoare cu Arhimandritul Sofronie de la Essex, al cărui fiu duhovnicesc a rămas până la moartea acestuia. Am avut bucuria de a-i lua un interviu, în care am încercat să abordăm câteva subiecte de interes pentru cititorii noştri.

- Aţi vorbit în treacăt, în conferinţele ţinute până acum, despre Uniunea Europeană. Ne puteţi spune cum vedeţi relaţia dintre Ortodoxie şi Europa?

- Puteţi vedea în istorie ce s-a întâmplat cu toate marile imperii, imperii precum cel egiptean, cel roman, cel carolingian etc. – toate s-au destrămat. Aşa se întâmplă cu toate puterile lumeşti. Ele sunt de obicei ostile Bisericii şi caută să o subjuge. De pildă, în secolul al VIII-lea, regele Charlemagne a căutat să impună în Apus adaosul filioque; în zilele noastre, după ce Grecia a aderat la Uniunea Europeană, a fost silită să renunţe la menţionarea religiei în actele de identitate (e vorba, bineînţeles, de credinţa ortodoxă) – astăzi grecii nu mai au buletine în care să scrie „ortodox”. Se poate vedea din cele întâmplate până acum că Europa nu este deloc interesată de binele României, de a-i ajuta pe români. Au vrut numai să o „prindă”; dau bani, însă doar ca să primească mai mulţi bani înapoi. O astfel de dragoste are Europa – o dragoste materială, lumească. E o dragoste care nu dă de bună voie, ci din interes – aşa că, de fapt, Europa nu are dragoste. Europa vrea ceva înapoi, mult mai mult decât a dat; vrea putere, vrea influenţă…

- Vedeţi şi o posibilă influenţă secularizantă, cu efecte duhovniceşti, în afară de cea politică?

- M-am tot întrebat, în răstimpul în care am stat aici, văzând aceste minunate biserici, adevărate mărgăritare preafrumoase – ce se va întâmpla când gândirea oamenilor va deveni din ce în ce mai lumească, din ce în ce mai posesivă? Vei fi condiţionat de lume să crezi că, pentru a fi mulţumit, trebuie să deţii lucruri, trebuie să cumperi lucruri. Însă singura mulţumire o poate da Hristos, iar dacă Îl dai pe El la o parte, atunci oamenii vor încerca să-şi găsească mulţumirea într-o maşină nouă, într-un ecran cu plasmă nou, în toate aceste avuţii materiale…

Când am fost în Braşov, m-am uitat la canalele TV muzicale de pe ecranele stradale (eu personal nu mă mai uit la televizor, şi văd acestea pentru prima dată); dacă le urmăreşti, vei vedea că toate melodiile sunt la fel – o uniformizare! –, iar toate fetele sunt pe jumătate dezbrăcate, foarte atrăgătoare, transformându-se într-un obiect ale poftelor; am văzut acelaşi lucru şi în reclamele pentru maşini, care includ acum o femeie atrăgătoare – dacă îţi place femeia, îţi va place şi maşina. Se vede în toate acestea un duh antihristic; dacă ai duh lumesc, îţi vor place.

Noi toţi avem ceva lumesc în noi, ne ispitesc acestea, ne-ar place, dar cu timpul se poate vedea ce se ascunde în spatele lor – un duh care te hăituieşte, dându-ţi o viaţă falsă, neadevărată, o realitate virtuală. Îi înţeleg pe oamenii aceştia, şi ce încerc eu să fac? Încerc să le zic: dacă ai o îmbrăcăminte frumoasă, dacă ai o maşină frumoasă, dacă ai un prieten sau o prietenă frumoasă, e în regulă; numai că există ceva şi mai frumos. Şi atunci când cunoşti acest mai bine, lepezi aşa-zisul bine de mai înainte – ceea ce cred oamenii că este bine. Iar acest mai bine este adevărata viaţă în Hristos; dar dacă cineva doar îţi vorbeşte despre ea, nu-l crezi, fiindcă sunt doar cuvinte; ajungi să crezi abia când o experiezi, când o trăieşti tu însuţi. Cunoaşterea din încercare este esenţială; după ce o ai, te poţi lepăda de cele lumeşti – înainte, nu. Taina propovăduirii este de a-i motiva pe oameni să încerce să trăiască cu Hristos şi să vadă ei înşişi ce vine o dată cu aceasta. Sunt ortodox de douăzeci de ani; eram la început un ortodox care se uita la meciuri de tenis, de fotbal, ascultam multă muzică. Mi-au plăcut toate, dar acum le-am lepădat, deoarece nu mă mai hrănesc.

Să vă zic ceva: într-o excursie de vacanţă, nimeni nu mai este interesat de televizor sau de ziare; oamenii se duc în Tunisia, în Africa, văd tot felul de animale sălbatice şi peisaje – şi toţi o să-ţi zică, dacă-i întrebi, că se simt mult mai bine acolo. Dar când se întorc acasă, după două-trei zile, şi sfârşesc de văzut pozele făcute, îşi reîncep viaţa la fel – revin la televizor, la ziare, la rutina de zi cu zi. După un pelerinaj la o mănăstire, însă, lucrurile stau cu totul dimpotrivă; când te întorci de acolo, ai ceva în plus, ceva mai bun. Cu cât creşte conştiinţa lui Hristos, cu atât faci mai uşor alegerea de a nu te mai întoarce la TV, la ziare, la cele lumeşti, la cele vechi. Sigur, nu e un proces rapid, ci unul care cere timp. Însă aşa stau lucrurile – aşa a lucrat Hristos şi în viaţa mea.

- Ce părere aveţi, aşadar, despre mass-media contemporană, din perspectiva unui creştin ortodox trăitor în Occident?

- Ştiţi, în Elveţia ziarele se dau acum gratuit; există cotidiene care se găsesc gratis la colţurile străzilor, în gări, în staţiile de autobuz. Dacă deschizi unul şi începi să citeşti ce scrie în el, vezi numai ştiri despre cutremure, crime, furturi, tâlhării – numai mizerii! – apoi, o pagină de sport, încă câteva pagini despre idolii pop-rock, iar la sfârşit horoscopul. Asta înseamnă ziarele – toate, bineînţeles, gratuite! Şi asta deoarece, aşa cum am mai spus şi în conferinţe, nu tu citeşti ziarele, ci ele te „citesc” pe tine – aruncă o sămânţă în mintea ta, sămânţa neîncrederii. Aşa începi să te îndoieşti de fratele tău, începi să crezi că şi el poate e un criminal, că şi el poate îţi vrea banii, că şi el poate e rău.

Un alt lucru pe care l-am observat: ecranele televizoarelor au devenit atât de mari şi atât de ieftine, încât toată lumea visează să aibă acasă un sistem home-cinema; pe cablu, ai peste 60 canale; pe satelit, mult mai multe – lucrurile au început să o ia razna! Şi, bineînţeles, marea lor parte sunt canale cu tematică sexuală. Însă lucrul cel mai important este că toate acestea caută constant să te îndepărteze de rugăciune, de conştiinţa lui Hristos – acesta este un duh antihristic.

Spuneam mai devreme că Europa a căutat să „prindă” ţările acestea nou venite – România, Bulgaria – drept „clienţi”; vrea să le atragă în lumea aceasta, departe de credinţă. Şi cred că e un lucru tragic că Biserica doarme; nu Biserica în sine, ci mădularele ei. Preoţii ar trebui să facă misiune, să prevină oamenii, să-i trezească la realitate…

- Cum credeţi că ar trebui să se preocupe creştinii ortodocşi de această problemă, a vremurilor din urmă? Ce reacţie ar trebui să aibă?

- Eu, de pildă, acord interviuri şi încerc să-i avertizez pe oameni prin presă, prin toate mijloacele posibile. Mass-media îşi foloseşte puterea într-un mod negativ, dar în Hristos ea poate fi folosită şi într-un mod pozitiv. Aceasta ar putea fi o cale de propovăduire, de trezire a conştiinţelor despre ce se întâmplă. Ortodocşii ar trebui să meargă la tineri, să organizeze tabere de tineret – lucruri care îi atrag pe tineri. În astfel de locuri se pot petrece multe lucruri bune – pot începe să se roage împreună dimineaţa, seara. Am fost invitat în astfel de tabere ortodoxe; ar trebui invitaţi preoţi tineri, care pot vorbi mai bine decât mine. Bătrânii, însă, cu greu se mai pot schimba – cei obişnuiţi cu o credinţă formală sau superstiţioasă (de pildă, cum am văzut aici, obiceiul atingerii de veşmintele preotului). Pe aceşti oameni nu-i putem schimba. Să începem să sădim o pădure nouă; nu poţi salva o pădure bătrână şi putrezită, e o irosire de energie. Trebuie început de la tineri. …Mai rău e, însă, când şi preoţii sunt cuprinşi de acel duh formalist. Ar trebui ca patriarhul, mitropoliţii şi ceilalţi episcopi să sădească o pădure tânără, curăţată de uscături; ar trebui să ajute la întărirea conştiinţei lui Hristos printre preoţi.

- Să ne îndreptăm acum înspre alt subiect. Am observat că mulţi convertiţi la Ortodoxie îşi descriu călătoria ca o revenire la origini – oameni din contexte sociale diferite, din ţări diferite, vorbesc despre acelaşi lucru: Ortodoxia este o întoarcere acasă. Ce ne puteţi spune despre aceasta, din experienţa avută?

- Da, este adevărat – când simţi dragostea, şi dragostea te umple, ea te face să te simţi acasă (cel puţin aşa a fost în cazul meu). Un alt lucru ar putea fi că Hristos este modelul, chipul nostru, iar în Ortodoxie poţi simţi ceva ce nu poţi numi, ceva ce ţine de ipostas…

Mulţi protestanţi mi-au spus, de multe ori chiar, că simt că ceva le lipseşte. Catolicii sunt un caz aparte; ei sunt crescuţi din copilărie cu credinţa că se pot mântui numai alături de Papă, în Biserica lui, iar toţi ceilalţi cred greşit – ce prostie!.. Editorul meu din Fribourg, care mi-a publicat de curând o carte despre viaţa Sfintei Ecaterina din Sinai, muceniţa din veacul al IV-lea, a scris în introducere: „Aceste lucruri s-au petrecut pe vremea când Biserica Ortodoxă nu se despărţise încă de Biserica noastră (cea Catolică)”. Asta cred oamenii! Am luat cartea, am rupt-o şi-am aruncat-o pe foc, în şemineul de acasă… Sunt pur şi simplu nişte minciuni, care se tot perpetuează. Aşa că e de înţeles când oamenii spun că s-au întors acasă în Ortodoxie, fiindcă noi le-am fost lor casă… Catolicii tot vorbesc despre unire, zicând că poate ortodocşii ar trebui să se întoarcă la ei; au uitat că de fapt ei sunt cei ce s-au rupt de Biserică. Ce nebunie!… Asta-i problema lor.

Revenind la sentimentul „întoarcerii acasă”, cred că oamenii aceştia simt că au recăpătat posibilitatea de a trăi ipostatic, că pot avea hrană duhovnicească întreagă, că pot avea libertatea Duhului. Dragostea te face să te simţi acasă oriunde.

- Aţi cunoscut Ortodoxia prin intermediul Arhimandritului Sofronie (Saharov), care v-a devenit apoi părinte duhovnicesc. Ne puteţi împărtăşi câteva experienţe personale trăite alături de dânsul?

- De fapt, mi-am notat tot ce mi-a spus când era cu mine, dar am rătăcit acele însemnări – nu ştiu unde sunt! Poate că aşa vrea Dumnezeu, ca să-mi amintesc doar la momentul potrivit. Mi-a zis atâtea când eram acolo, şi sunt încredinţat că la clipa potrivită Dumnezeu le va aduce înapoi… Îmi revin în memorie doar întâmplările amuzante – ciudat că se întâmplă aşa, e probabil din cauza bucuriei acelor clipe. Părintele Sofronie mi-a spus odată, când eram în Elveţia: „Klaus, când ţii o conferinţă, să începi cu o glumă. Aşa o să câştigi inima audienţei!” Şi l-am ascultat… Îmi mai amintesc şi că mi-a cerut să cânt la chitară din cântecele mele, la mănăstire – ceea ce nu-i un lucru deloc obişnuit! Eram acolo cu părintele Zaharia (Zaharou), cu părintele Rafail (Noica) şi cu toţi ceilalţi părinţi – ei stăteau într-o parte, maicile în cealaltă, iar eu stăteam la mijloc…

Lucrul minunat era că Părintele Sofronie se cobora mereu la măsura mea – era prietenul meu, jumătatea mea. Te făcea să te simţi că şi el e la fel ca tine. E un lucru mare… Trei ani m-a făcut să mă simt la fel de înţelept ca şi el, la fel de bun, la fel de sfânt – mi-a dăruit acest sentiment. Şi Părintele Sofronie se purta la fel cu toţi; era atât de blând, atât de smerit, atât de iubitor – fără excepţii. Rânduiala sa monahală era să înfăptuiască cea dintâi poruncă: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău” – e o rânduială foarte greu de ţinut, dar este cea mai bună.

Am întâlnit la Essex monahi din Muntele Athos; mulţi dintre ei, fii de ţărani greci, foarte robuşti, foarte solizi. Ei se puteau scula la trei dimineaţa şi bate metanii întreaga zi; au putere să ţină o astfel de rânduială. Eu, din păcate, nu-s bun de aşa ceva… Erau unii care mă dispreţuiau pentru asta, dar o rânduială nepotrivită te poate dărâma, aşa cum li s-a şi întâmplat unor zeloţi. Însă Părintele Sofronie mă întâmpina întotdeauna cu dragoste, iar dragostea sa pentru mine a fost cea mai mare lecţie primită, în răstimpul celor zece ani petrecuţi alături de dânsul.

Părintele Rafail şi părintele Zaharia mi-au spus un lucru: Părintele Sofronie mă socotea, se pare, un caz special, deoarece trebuie că-şi dăduse seama că aveam nevoie de „injecţii” de dragoste. De obicei, o întâlnire cu Părintele ţinea 20-30 de minute, şi mergeai tu la el – dar Părintele Sofronie venea el în odaia mea şi, mai mult!, stătea cu mine două ore. Îmi aduc aminte că uneori stăteam şi peste un sfert de oră fără să vorbim, iar el doar mă ţinea de mână – era o „injecţie” a dragostei sale, care-mi inunda venele… Aşa mi-a umplut inima cu dragoste, cu acea dragoste ce nu cade niciodată – de atunci sunt fericit, până în clipa de acum; sunt cel mai fericit om din Europa! Dragostea sa cea dumnezeiască şi desăvârşită m-a umplut şi nu m-a mai părăsit.

Înainte să moară, mănăstirea era plină de oaspeţi cu ranguri înainte, mitropoliţi, episcopi (a fost şi un episcop român, Sofian); Părintele Sofronie era foarte slăbit şi nu acorda nimănui mai mult de douăzeci de minute. Într-o zi, le-a spus părinţilor: „Astăzi am o întâlnire foarte importantă!” Ei ştiau lista de vizitatori, şi nu-şi puteau închipui cine poate fi. Apoi Părintele Zaharia şi-a dat seama: „Trebuie să fie vorba de Klaus!” Iar Părintele Sofronie n-a stat cu mine douăzeci de minute, ci, iarăşi, aproape două ore… Nu mai făcuse până atunci aşa ceva cu nimeni, obştea chiar se speriase că poate Părintele a murit!

Aşadar, de aici îmi vine puterea de a vorbi neîncetat oamenilor, pentru Hristos, până la miezul nopţii (conferinţele lui Klaus în România au fost extrem de lungi şi istovitoare, prelungindu-se până târziu în noapte, n.red.) Ştiu că trebuie s-o fac chiar şi dacă cedez de epuizare – din dragoste pentru aproapele.

Cam asta-i tot ce mi-a rămas de la Părintele Sofronie, fiindcă am pierdut însemnările cu cuvintele sale, după cum v-am zis – dar sunt încredinţat că vor ieşi la iveală, la momentul potrivit…

- Aţi amintit mai devreme de zeloţi. Există astăzi un curent în rândul anumitor ortodocşi, care stăruiesc că trebuie să ne ridicăm, cu orice preţ, în apărarea Ortodoxiei. Ce le-aţi spune unora ca aceştia?

- Hristos e Cel ce apără Ortodoxia. Hristos în inimile noastre – aceasta este Dreapta-slăvire. „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”, zice Hristos. Ortodoxia a fost mereu atacată, din lăuntru şi din afară, încă din vremea lui Hristos. Aşa că nu trebuie să apărăm nimic. Şi dacă crezi că trebuie să aperi ceva, trebuie spus limpede că Hristos stă şi păzeşte Dreapta-slăvire. Trebuie să ne păstrăm mintea în Hristos, trebuie să stăm alături de El; iar dragostea nu încape zelotism, dragostea îi cuprinde şi pe vrăjmaşi… Ce am putea noi apăra? Noi suntem unelte ale lui Hristos. Dacă începem după mintea noastră să apărăm dogme, sau cuvinte, sau tâlcuiri ale dogmelor şi ale cuvintelor, putem greşi.

Am avut zilele trecute o întâlnire cu nişte zeloţi, care încercau să mă încredinţeze de părerea lor, folosindu-şi cuvintele precum un topor – şi am putut vedea în ochii lor o înrâurire diavolească… Un astfel de zelotism este satanic, fiindcă dezbină oamenii, nu îi uneşte – rupe dragostea. E o boală. Iar la sfârşit diavolul stă şi râde.

Dragostea trebuie să fie pentru toţi – ea e cea care convinge. Noi nu avem nimic de apărat – Hristos e Cel ce se apără pe Sine.

- În încheiere, câteva cuvinte despre vizita făcută în România – ce impresie v-a făcut ţara noastră? Aveţi vreun mesaj pentru cititorii revistei?

- Una peste alta, nu cred că pot avea o impresie foarte realistă, fiindcă toată lumea m-a întâmpinat cu multă dragoste. Toţi s-au purtat foarte bine cu mine – ca să nu mă umplu de mândrie şi de slavă deşartă, ar fi trebuit poate să iau şi ceva bătaie (râde). …Am vorbit cu părintele Zaharia despre asta, şi el mi-a zis: „Să nu uiţi niciodată că eşti păcătos, şi să ţii mereu gândul ăsta înaintea lui Dumnezeu”.

M-am bucurat mult să văd pretutindeni în România, aproape la fiecare colţ, biserici minunate, paraclise preafrumoase, şi trebuie să mărturisesc că sunt teribil de gelos pe voi, deoarece Elveţia este cea mai săracă ţară din lume în această privinţă – financiar este bogată, dar duhovniceşte este foarte săracă… România are o moştenire duhovnicească foarte bogată, temelia adevăratei vieţi, care va dăinui chiar dacă vor veni încercări din partea Europei. Nădăjduiesc să mă pot reîntoarce aici, probabil prin luna mai a anului viitor, după Paşti – abia aştept să o fac. Iar bucuria mea este că pot ajuta, cât de puţin, oamenii de aici să se apropie de Hristos, să se întărească în credinţă. Eu nu sunt un model adevărat, aşa cum era Părintele Sofronie, dar le pot zice oamenilor măcar atât: Uitaţi-vă la mine, sunt fericit, pentru că Hristos este cu mine!

A consemnat Radu Hagiu

În data de 7 august 2007 a apărut în cadrul rubricii La contra din ziarul spaniol La Vanguardia un interviu cu Sir Richard J. Roberts (laureat al Premiului Nobel pentru Medicină în 1993 şi participant la Campus Excellence, ce reuneşte la Fuerteventura 14 laureaţi Nobel), sub titlul „Medicamentul care vindecă definitiv nu este rentabil”.

Richard J. Roberts este unul din cercetătorii consacraţi în domeniul biotehnologiilor.

- Ce model de cercetare vi se pare cel mai eficient, cel al Statelor Unite sau cel european?

- Evident că modelul american, la care participă în mod activ capitalul privat, este mult mai eficient. Puteţi lua ca exemplu progresul spectaculos al industriei informatice, unde capitalul privat este cel ce finanţează cercetarea de bază şi cea aplicată. În ce priveşte industria sănătăţii, însă… am rezerve…

- Vă ascult.

- Nu se poate ca cercetarea în domeniul sănătăţii umane să depindă numai de rentabilitatea economică. Ceea ce e bine din punctul de vedere al dividendelor nu este întotdeauna bine pentru oameni.

- Explicaţi-ne.

- Industria farmaceutică vrea să fie utilă pentru pieţele de capital…

- Ca orice altă industrie…

- Da, dar aceasta nu este orice altă industrie: aici vorbim de sănătatea noastră, de vieţile noastre, ale copiilor noştri şi ale unor alte milioane de fiinţe umane.

- Dar, dacă sunt rentabile, se va realiza o cercetare mai bună.

- Dacă te gândeşti doar la profit, nu te va mai preocupa să fi util oamenilor.

- De exemplu?…

- Am dovezi că, în anumite cazuri, cercetătorii care depind de fonduri private ar fi putut descoperi medicamente foarte eficace, ce ar fi pus capăt cu totul anumitor boli…

- Şi de ce au renunţat la cercetari?

- Pentru că industria farmaceutică este interesată nu atât să vă vindece pe dumneavoastră, cât să vă ia mai mulţi bani – aşa că, dintr-o dată, cercetarea respectivă este deviată către descoperirea de medicamente care nu va vindecă întru totul, ci doar cronicizează boala şi vă fac să experimentaţi o îmbunătăţire ce va dispărea din momentul în care nu mai luaţi medicamentul.

- Este o acuzaţie gravă.

- Ei bine, este un lucru obişnuit ca firmele din industria de medicamente să fie interesate în linii de cercetare nu pentru a vindeca, ci pentru a croniciza durerile, cu medicamente cronicizante, mult mai rentabile decât cele ce vindecă o dată şi pentru totdeauna. Şi nu trebuie decât să urmăriţi analiza financiară din industria farmaceutică ca să verificaţi ceea ce spun.

- Există dividende care ucid.

- De asta vă spuneam că sănătatea nu poate fi o piaţă în plus, nici nu poate fi înţeleasă doar ca un mijloc de a câştiga bani. Şi, de aceea, cred că în modelul european mixt, cu capital public şi privat, este mai puţin facil să se propage acest tip de abuzuri.

- Un exemplu de astfel de abuzuri?

- S-a renunţat la cercetarea în domeniul antibioticelor, pentru că sunt prea eficiente şi vindecau complet. Iar pentru că nu s-au produs noi antibiotice, microorganismele infecţioase au devenit rezistente – şi acum tuberculoza, care fusese învinsă când eram eu copil, reapare: a ucis anul acesta peste un milion de oameni.

- Nu ne vorbiţi de „lumea a treia”?

- Acesta este un alt capitol trist: bolile din „lumea a treia” sunt prea puţin supuse cercetării, pentru că medicamentele care le-ar combate nu ar fi rentabile. Dar eu vă vorbesc de „lumea întâia”, cea a noastră: medicina care vindecă definitiv nu este rentabilă şi, de aceea, nu se fac cercetari în acest domeniu.

- Politicienii nu intervin?

- Nu vă faceţi iluzii: în acest sistem, politicienii sunt simpli angajaţi ai marilor capitaluri, care investesc atât cât este nevoie pentru că copiii lor să fie aleşi – iar, dacă nu sunt aleşi, să îi cumpere pe cei ce sunt aleşi.

- Totul e posibil.

- Pentru capital, există un singur interes: să se multiplice. Aproape toţi politicienii – şi ştiu ce vorbesc! – depind cu neruşinare de acele multinaţionale farmaceutice care le finanţează campaniile. Restul sunt vorbe goale…

Prof. Mihai Cristea