Editorial - Timpul nu mai are răbdare cu noi

Timpul – această anticameră a eternităţii – pare să nu mai aibă răbdare cu noi şi ceea ce reuşeam să facem ieri când timpul era mai aşezat, astăzi cu greu mai putem duce la bun sfârşit. Dacă ieri timpul era pentru noi, azi parcă noi suntem pentru el – iar el ne aruncă într-un vârtej care nu mai lasă loc şi linişte minţii de a se reculege şi a culege astfel seminţele realităţii. Editorialul semnat de Gheorghe Fecioru surprinde tocmai această dimensiune negativă pe care o are timpul din momentul în care am fӑcut din această lume singura realitate a existenţei noastre: timpul a devenit astfel un tiran căruia noi îi slujim prin mulţimea de nimicuri cu care ne-am îmbibat viaţa, chiar prin nenumăratele „realizări” ale civilizaţiei moderne. Dar timpul poate deveni o binecuvântare din momentul în care acesta îşi redobândeşte funcţia: aceea de a ne deschide tot mai mult lui Dumnezeu, pentru că dacă noi îi dăruim Lui timpul nostru, El ne va dărui nouă veşnicia Lui.

Prӑznuiri – Maica Teodosia (Laţcu) dulceaţa lacrimii ce izvorăşte din iubire

Maica Teodosia Laţcu a fost un om al durerilor, un om pentru care suferinţa se împleteşte cu rugăciunea, iar singurătatea devine întâlnire cu Hristos, mai presus de cuvânt şi de închipuire. În 1948 intrӑ în obştea Mӑnӑstirii Vladimireşti, iar începând cu 1956  Dumnezeu o cheamă mai sus, pe o altă treaptă a suferinţei rânduind sӑ petreacӑ trei ani de zile în temniţele comuniste. Dupӑ eliberarea din închisoare nu mai este primitӑ în mӑnӑstire, însӑ maica Teodosia îşi dedicӑ viaţa lui Hristos scriind poezii şi fӑcând traduceri din Sfinţii Pӑrinţi. Maica Teodosia a avut o însemnată contribuţie şi la tălmăcirea primelor volume de Filocalie, editate de părintele Dumitru Stăniloae.

Şcoala părinţilor

Copilul are nevoie să se întoarcă în braţele iubitoare ale mamei sale după fiecare eşec ori nesiguranţă

Educarea omului: această mare taină! Creşterea copilului: această mare responsabilitate! Din lene, indiferenţă şi egoism am fost învăţaţi să-i privim pe copii asemenea unor păpuşi care trebuie dădăcite şi cam atât, fără a fi atenţi la taina existenţei şi creşterii lor. Psihologul Adriana Hâncean ne arată cât de greşită este această atitutine şi cât de complexă este viaţa copilului chiar numai până la vârsta de 3 ani. Copilul nu e o fiinţă statică, ci una activă, pornită în explorarea lumii exterioare a cărei cunoaştere adecvată nu o poate face fără sprijinul permanent al părinţilor. De aceea – subliniazӑ autoarea articolului – lipsa părintelui în această perioadă a vieţii copilului sau lipsa de înţelegere şi discernământ în creşterea lui poate provoca ample dezechilibre sufleteşti, dar şi trupeşti.

Cauzele bolilor

Statisticile vorbesc: libertinajul sexual şi perversiunile conduc la cancer

Articolul semnat de Virgiliu Gheorghe scoate în evidenţӑ un fapt greu de acceptat de cӑtre unii din confraţii noştri şi anume: licenţa sexuală, desfrâul, perversiunile sexuale în general nu numai că ştirbesc persoana umană, dar îi şi zdruncină serios constituţia psiho-fizică. Nu trebuie acum decât să aruncăm o privire fugară pe secţiunile de „ştiinţă” sau „medicină” ale oricărui cotidian pentru a vedea că suntem permanent sfătuiţi de diverşi „experţi” cum să ne îmbogăţim experienţa sexuală şi cât de „sănătoase” ar fi diferitele licenţe sexuale. Dând însă la o parte triumfalismul mizeriei şi făcând o trecere în revistă a adevăratelor studii ştiinţifice asupra acestui subiect vom redescoperi ceea ce ştiam de mult timp, dar am fost permanent sfătuiţi să uităm. Cancerul de prostată, cel oral şi de gât au cunoscut în ultimul timp o creştere vertiginoasă, specialiştii enumerând printre cauze mai ales licenţa şi perversiunile sexuale.

Loţiunile de plajă, hotdogii şi riscurile de cancer

În rubrica “Cauzele bolilor” regăsim o serie de studii rezumate despre pericolul diferitelor loţiuni de plajӑ folosite împotriva radiaţiilor solare. Componenţa chimică a acestora nu numai că lasă de dorit asupra calităţii lor, dar reprezintă un real pericol la adresa sănătăţii: ele „ar putea să crească viteza cu care celulele maligne se dezvoltă şi răspândesc cancerul de piele”.

Pe de altă parte, o altă serie de studii atrag atenţia asupra pericolului reprezentat de consumul de burgeri şi hotdogi, o problemă care bântuie Statele Unite de multă vreme, dar care se manifestă şi la noi datorită înmulţirii fast-food-urilor. Riscul de tumori cerebrale, leucemie şi o serie întreagă de alte serioase afecţiuni creşte considerabil cu cât consumul acestor produse este mai mare.

Cu noi este Dumnezeu

O minune mare şi necunoscutӑ – minunea salvӑrii pasagerilor de la bordul unui avion ce se întorcea din Ţara Sfântӑ şi care a zburat în timp ce ambele motoare ardeau

A.P. credincioasӑ din Grecia povesteşte marea minune pe care a trӑit-o la bordul unui avion Airbus care se întorcea în Grecia din Ţara Sfântӑ în ziua de 29 august 2003. La scurt timp dupӑ decolarea de pe aeroportul din Tel Aviv ambele motoare ale avionului au luat foc. Toţi pasagerii, inclusiv însoţitoarele de bord au intrat în panicӑ, crezând cӑ în scurt timp vor muri. Însӑ un cӑlugӑr care zbura cu acel avion i-a asigurat cӑ totul va fi bine cӑci a vӑzut-o pe Maica Domnului ţinând avionul de dedesubt. Dupӑ aflarea acestei veşti cӑlӑtorii au prins curaj, au cântat Paraclisul Maicii Domnului, iar Prea Sfânta Nӑscӑtoare de Dumnezeu a sӑvârşit încӑ o  minune, avionul s-a întors la Tel Aviv şi a aterizat fără ca vreunul din pasageri să fie clintit câtuşi de puţin de la locul său!

Steliana, vrăbiuţa lui Dumnezeu o nebună pentru Hristos din zilele noastre

Aceasta este povestea Stelianei, o bătrânică necunoscută de majoritatea oamenilor din jurul ei, care şi-a trăit viaţa liberă ca o vrabie, dar cu totul dăruită lui Dumnezeu. A fost dorinţa ei să nu aibă un cămin. Trăia pe stradă; noaptea – şi vara, şi iarna – dormea pe bănci, în parcuri, în barăci şi în sălile de aşteptare de prin spitale, însă era  întotdeauna plină de dragoste pentru Dumnezeu, pentru sfinţi şi pentru oamenii necăjiţi. Hainele ei erau intotdeauna curate. Orice bănuţ pe care-l câştiga îl dădea milostenie. Nu-i plăcea să fie lăudată, iar cand se întâmpla acest lucru, se prefăcea că e cam „prostuţă” şi nu înţelege…

Era o muncitoare obişnuită. Lucra foarte mult; peste 9 ore pe zi. Toată lumea o exploata, toată lumea îi dădea ordine, iar ea îi asculta imediat şi întotdeauna zâmbind. Pentru majoritatea muncitorilor era „proasta de Steliana”. Faţa ei strălucea întotdeauna, buzele ei murmurau întotdeauna ceva. Dacă ascultai atent, o auzeai spunand: „Slavă Ţie, Doamne”.

Spre o vieţuire creştinӑ – Dragostea nu poate fi instituţionaliatӑ

Articolul prezintӑ un interviu cu Leonard Vancu coordonatorul proiectului „Pro- Viaţă” din cadrul Fundaţiei „Sfinţii Martiri Brancoveni” despre

modul în care membrii fundaţiei au inţeles că trebuie purtată lupta pentru salvarea vieţii pruncilor aflaţi în pântecele mamelor lor. În finalul interviului Leonard Vancu atrage atenţia asupra faptului cӑ fiecare dintre noi suntem datori sӑ luptӑm împotriva uciderii pruncilor nenӑscuţi: “Având în vedere realitatea cruntă de la noi din ţară, precum şi faptul că vom fi judecaţi şi pentru binele pe care puteam să-l facem şi nu l-am făcut, cred că toţi trebuie să facem ceva pentru a opri crimele care se petrec în chiar trupul femeii; fiecare trebuie să lupte în felul şi cu posibilităţile sale, dar în primul rând cu inima, căci apoi vine şi sprijinul de la Dumnezeu. Să contestăm şi să demascăm această modă, acest stil de viaţă, în care curvia, crima, consumul nebunesc al plăcerii şi indiferenţa au devenit modele de urmat de către copilaşii noştri, smulşi din sânul familiei şi al Bisericii şi jertfiţi pe altarele patimilor.”

Al optulea veac

Cine vrea discreditarea Bisericii, a Sfintelor Taine şi surparea credinţei oamenilor?

De la celebrul caz Tanacu această întrebare a devenit tot mai legitimă şi îngrijorătoare. Manipularea de către presă a acestui caz împotriva a tot ceea ce înseamnă Biserica şi Tainele ei a făcut ravagii în mentalul colectiv: suntem de altfel deja obişnuiţi din perioada comunistă ca o calomnie bine instrumentată să lase în mintea omului prejudecăţi de neşters pentru lungi perioade de timp. Ceva similar a avut loc de data aceasta cu tragicul eveniment al morţii unui bebeluş din Moldova de peste Prut după ce acesta a fost botezat după rânduiala ortodoxă prin scufundare. Momentul a fost imediat speculat şi s-a lansat „certitudinea” că micuţul ar fi murit înecat datorită botezului, deşi din înregistrări se vede că acesta este cât se poate de viu ieşind din cristelniţă. Că a fost un atac premeditat la adresa Tainelor Bisericii se poate vedea şi din campania de denigrare a tainei botezului prin scufundare, sugerându-se adoptarea stropirii catolice. Dar ce taină ar mai fi aceasta dacă nu e săvârşită după porunca Mântuitorului şi a canoanelor lăsate de El prin Sfinţii Părinţi?

Convertiri – „Simt în suflet o foame şi o sete de Dumnezeu” – de vorbă cu un musulman venit la Ortodoxie

Interlocutorul nostru, Alexie, este un fost musulman care  a căutat mult timp adevărul. Iar în momentul în care L-a cunoscutpe Hristos şi a venit la dreapta credinţă în El, la Ortodoxie, a înţeles cuvintele Mântuitorului: „adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:32). Deşi a devenit ortodox doar de un an de zile, la o vârstă trecută puţin de 40 de ani, fratele nostru Alexie impresionează prin simplitatea credinţei, prin dragostea nefăţarnică ce o are faţă de aproapele şi faţă de Mântuitorul Hristos. Alexie ne povesteşte cum L-a cunoscut pe Hristos, despre botezul sӑu şi cum au lucrat în sufletul sӑu Taina Spovedaniei şi a Împӑrtӑşaniei. Alexie este convins de faptul cӑ mulţi musulmani şi iudei vor veni la Ortodoxie.

“ Să ştiţi că va veni vremea, şi nu mai este mult pană atunci, când mulţi musulmani şi iudei vor veni la Adevărul-Hristos. Deja au avut loc în rândul acestor popoare unele veniri la Ortodoxie – puţine, ce-i drept, dar văd în asta abia începutul. Rog pe Bunul Dumnezeu să-i lumineze şi pe alţii aşa cum m-a luminat şi pe mine, şi să-i aducă de la întuneric la Lumină, de la moarte la Viaţă” mӑrturiseşte Alexie în finalul interviului.

Cuvântul duhovnicului – Gheronda Ambrozie Lazaris (1912 – 2006)

Redăm câteva fragmente din viaţa Bătrânului Ambrozie, extrase şi traduse din cartea „Gheron Amvrosios Lazaris – O pnevmatikos tis Monis Dadiu”, apărută în limba greacă în 2009, în exclusivitate pentru cititorii „Familiei Ortodoxe” şi nu numai, spre folos duhovnicesc şi întărire în credinţă. Viaţa Bătrânului Ambrozie este o propovăduire tăcută, adeverind faptul că astӑzi şi până la sfârşitul veacurilor Biserica Ortodoxă naşte şi va naşte prin Duhul Sfânt sfinţi. Bătrânul Ambrozie, aşa cum mărturisesc mulţi oameni ce l-au cunoscut, îi vedea adesea pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe Maica Domnului, pe Arhanghelul Mihail, pe îngeri şi pe unii dintre sfinţi. Impresioneazӑ în mod deosebit întâlnirea cu Sfinţii Doctori Fӑrӑ-de-Arginţi Cosma şi Damian care l-au vindecat atunci când şi-a rupt piciorul.

Într-unul din numerele trecute ale revistei noastre v-am prezentat un reportaj de la Grădiniţa „Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava, instituţie care a fost înfiinţată şi care funcţionează cu binecuvântarea Părintelui Arhiepiscop Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor. Am redat atunci o parte din dialogul pe care l-am avut cu Înaltpreasfinţia Sa, promiţând să revenim cu publicarea celeilalte părţi. Ne-am bucurat că, în ciuda programului încărcat, a avut răgaz să ne primească, să ne binecuvânteze şi – prin ceea ce ne-a povestit – să ne întărească în dreapta credinţă şi în dragostea faţă de neam şi de ţară.

Înaltpreasfinţia Voastră, aş dori să începem dialogul nostru vorbind despre răspunderea pe care o au părinţii în faţa lui Dumnezeu în ceea ce priveşte creşterea şi educarea copiilor.

Părinţii au o răspundere covârşitoare. Cum se materializează această răspundere? Unii caută să le dea copiilor de mâncare,să aibă cu carul; alţii, să le asigure multă îmbrăcăminte ca să o poată schimba în fiecare zi; alţii fac în aşa fel încât să nu muncească copiii lor sau să obţină diplomele pe bani şi să-şi petreacă viaţa într-o formă străină de poruncile lui Dumnezeu. În schimb părinţii care sunt credincioşi îi cresc pe copii în frică de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii, îi cresc pe copii în dragostea faţă de ţară, faţă de muncă,faţă de săraci şi aşa mai departe.

Noi de mici eram învăţaţi cu munca. Îmi amintesc că rămâneam acasă cu bunica. Eu nu puteam să aduc găleata plină cu apă de la fântână. Nici măcar nu puteam să o scot. Dar mă duceam la fântână şi aşteptam până venea cineva. Îmi umplea găleata numai pe jumătate şi aşa o aduceam acasă. Mai târziu mergeam şi cu vitele; uneori dormeam şi în iesle. Deci, de mici, ni se cultiva dragostea faţă de muncă. Învăţătoarea, la şcoală, ne învăţa să avem grijă de bătrâni: iarna le duceam lemne, mâncare şi primăvara le reparam gardurile,le săpam, le punem zarzavaturi, legume.

Unii consideră că grădiniţele ortodoxe,ca forme de învăţământ, reprezintă o intruziune a Bisericii în domenii ce ţin de competenţa unui aşa-zis „stat laic”.

Astăzi se vorbeşte despre un stat laic,un stat în care nu se acceptă să se pomenească despre Dumnezeu, un stat care se vrea fără de Dumnezeu. Statul acesta laic vrea să fie stăpânul deplin peste om. Şi atunci spune: „ Ce cauţi tu în casa mea,tu care vii cu credinţa în Dumnezeu?”. El nu Îl vrea pe Dumnezeu. Dar, cum spune Dostoievski: „Omul care se leapădă de Dumnezeu se leapădă şi de oameni!”. Acest stat nu ne vrea aşa cum suntem noi, prin aceasta încălcând nişte garanţii pe care le dă lumii că va respecta şi elementul religios. Aceste grădiniţe îşi au rostul lor, unul foarte important, pentru că omul, chipul lui Dumnezeu, de mic trebuie învăţat să fie cât mai aproape de Creatorul său. Este o taină legătura dintre om şi Dumnezeu pentru că omul Îl simte pe Dumnezeu şi numai în Domnul îşi găseşte odihna. Omul Îl simte pe Dumnezeu încă din perioada în care se află în pântecele mamei,lucru demonstrat ştiinţific de către medici. S-a constatat că atunci când medicul se apropie de femeia însărcinată ca să intervină pentru eliminarea fetusului, fetusul se tulbură simţind ustensilele respective.

Grădiniţele ortodoxe sunt o lucrare a lui Dumnezeu, sunt ca un termometru duhovnicesc care arată că poporul nostru rămâne în continuare al lui Dumnezeu şi în această epocă a unui stat laic, aşa cum a rămas şi în epoca regimului comunist. Fără credinţă nu putem trăi. De aceea un stat laic este o anomalie, este o nebunie. Statul laic este pentru moment, din cauza păcatelor noastre, şi e îngăduit de Dumnezeu pentru întărirea noastră în credinţă.

Cum se derula legătura dintre şcoală şi Biserică pe vremea copilăriei Înaltpreasfinţiei Voastre?

Sunt multe de spus. Atunci Biserica nu era despărţită de stat. Învăţătorul, preotul şi primarul comunei erau pilonii de bază ai societăţii din comunitatea respectivă. Preotul preda religia în şcoală fără plată. Era misiunea lui. Lecţiile erau texte din Sfânta Scriptură a Vechiului şi mai ales a Noului Testament, din Sfinţii Părinţi. La gramatică, la clasa a III-a primară, analiza sintactică şi morfologică se făcea pe texte din Sfânta Scriptură, din Sfinţii Părinţi şi din clasicii antichităţii greceşti şi romane. Erau texte duhovniceşti şi cu un înţeles adânc pentru viaţa morală a copiilor. Lecturile din cărţile de citire se încheiau cu un proverb moralizator. Copiii, citind sau ascultând cuvântul Sfintei Evanghelii,Îl simţeau pe Dumnezeu. De ce şcoala şi-a avut în vechime începutul în pridvorul bisericii? Ca să arate că orice învăţătură sănătoasă se înţelege mai bine în duhul, în atmosfera bisericii, în atmosfera prezenţei tainice a lui Dumnezeu.

Pe lângă sentimentul religios, important este şi sentimentul patriotic, iubirea ţării, a istoriei, a eroilor căzuţi pe câmpul de luptă pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti. De aceea sărbătorile naţionale se desfăşurau într-un cadru bisericesc. Se mergea la biserică, se oficia slujba Te Deum-ului, se ţinea un cuvânt. De ziua Eroilor, la Înălţarea Domnului după Sfânta Liturghie, se mergea la mormântul Eroului Necunoscut. În orice cimitir era o cruce care marca mormântul Eroului Necunoscut şi acolo se făcea slujba de pomenire. Ce frumos era! Se împletea viaţa pur religioasă cu elemente ale istoriei neamului nostru. Era o deplină unitate între trecut şi prezent, între oameni şi Dumnezeu. Părintele profesor Dumitru Stăniloae spunea că poporul nostru nu înseamnă numai oamenii care sunt în viaţă, ci şi oamenii care au trecut pragul acestei vieţi. Vedeţi cât de numeros este poporul nostru!

Vorbiţi aşa frumos despre sentimentul patriotic. Ce se întâmpla în vremea stăpâniri icomuniste?

Sentimentul patriotic era cultivat şi în acea perioadă la mănăstiri, în cadrul aşa-numitului turism religios. Veneau elevi, tineri şi alte categorii ale societăţii la mănăstiri, şi mai ales la Putna. Ceauşescu a vizitat odată mănăstirea Putna şi după vizita sa mănăstirile au fost invadate mai ales de tineret,dar şi de adulţi, spunând:„Dacă Ceauşescu a vizitat mănăstirea Putna, să o vizităm şi noi!”. Veneau grupuri după grupuri. Într-o zi erau şi douăzeci de autocare. Dacă aveau timp, o explicaţie dura şi două ore. Şi astfel s-a făcut educaţie patriotică şi religioasă. Le vorbeam şi despre spovedanie; şi multe persoane,mai ales cadre didactice, doreau să se spovedească la mănăstire. (ÎPS Pimen a fost ghid al Mănăstirii Putna – n.red.).

Astăzi nu se mai cultivă sentimentul patriotic. De exemplu cei de la UNESCO au comunicat celor de la monumente istorice să ia legătura cu conducerea judeţului şi să se organizeze vizite cu elevii mai mari la mănăstirile unde au fost lucrări de restaurare, mai ales la cele din evidenţa UNESCO. De ce? Ca să înţeleagă copiii valoarea acestor monumente, cheltuielile necesare pentru restaurare şi să li se cultive astfel respectul pentru aceste valori de patrimoniu. Am vorbit cu preşedintele Consiliului Judeţean Suceava ca să ofere mijloace de transport pentru elevi, iar noi să le asigurăm o masă. Nu s-a făcut nimic pentru că astăzi nu mai este prezent sentimentul patriotic în sufletele multora, mai ales ale celor care ne conduc.

Din păcate în jurul nostru sunt mulţi oameni care nu au credinţă. Ce putem face pentru aceştia ca să-i apropiem de Dumnezeu?

Este un autor, Rubinstein, care a scris o carte: „Existenţă şi conştiinţă”, carte tradusă şi în limba română. Rubinstein defineşte cunoaşterea ca oglindirea existenţei în conştiinţa noastră, iar cunoaşterea nu se termină niciodată. Omul îşi dă seama că dincolo de ceea ce simte, vede şi înţelege încă mai este ceva…

Sunt foarte multe posibilităţi de a reveni la credinţă. Dumnezeu aduce astfel de momente în viaţa noastră. De exemplu,Petru Groza… Înainte de a muri, pe patul de moarte, acesta a vrut să vină un preot la el. Comuniştii ziceau că aiurează,dar Groza le-a zis: „Până acum am aiurat. Aduceţi un preot!”.

Oamenii ajung la necredinţă din cauza bogăţiei, a păcatelor, a mândriei. Dar Dumnezeu are varga lui şi metodele Sale de înţelepţire a omului. Credinţa aduce şi linişte în suflet. O icoană, o slujbă, o carte făcută din credinţă foloseşte. Multe persoane din Occident care nu au credinţă ortodoxă au venit special să ne vadă mănăstirile, icoanele şi să întrebe despre felul în care ne trăim viaţa. Le plac frumuseţile credinţei noastre ortodoxe. Mi-a zis un ziarist occidental, în timpul comuniştilor,la Suceviţa: „Dacă vin ateii aici şi văd aceste frumuseţi, vin la credinţă!” Fără credinţă, spune Sfântul Apostol Pavel, nu putem plăcea lui Dumnezeu. Fără credinţă ne lepădăm şi de Dumnezeu, ne lepădăm şi de oameni. Şi un astfel de om trăieşte singur. Credinţa este o bogăţie,este un dar de la Dumnezeu. Fără de ea nu putem trăi.

A consemnat Raluca Tănăseanu

Astăzi, cetăţeanul de mijloc este, în neştiinţa sa, pradă uşoară unui fenomen care acţionează atât de hotărâtor în viaţa sa, încât are posibilitatea să-i influenţeze prezentul şi să-i stabilească viitorul.

Astăzi, „noua” televiziune, prin mesajele ei furtunoase, îşi bombardează fără milă şi fără încetare victimele sale, telespectatorii creduli. Îi bombardează mai ales cu critici şi acuzaţii împotriva tuturor acelora care au constituit până de curând reazem grecului contemporan şi, în genere, al creştinului ortodox:

- împotriva căsătoriei şi familiei, deoarece se bazează pe tirania „tatălui stăpân”, pe „constrângerea sexuală şi economică” a „muncii neplătite” a femeii şi pe „lipsa de înţelegere” în privinţa nevoilor trupeşti şi psihologice ale copiilor;

- împotriva maternităţii (a calităţii de mamă), deoarece împiedică „libertatea”, „întregirea personalităţii” şi „dreptul la muncă şi la dragoste” a femeii;

- împotriva istoriei, deoarece este purtătoarea „şovinismului”, „naţionalismului”, „prejudecăţilor” şi a „urii”;

- împotriva patriotismului, deoarece este „rasist” şi „fascist”;

- împotriva creştinismului, deoarece este fie învechit, fie de origine evreiască, fie animat de antifeminism, fie pentru că morala lui „constrânge” orientările sexuale „fireşti” ale omului şi se împotriveşte „libertăţii” sale şi a „dreptului” său la homosexualitate sau hedonismului „eliberator”;

- împotriva modului apusean de gândire şi de viaţă, deoarece „distruge natura”, „contaminează mediul”, „distruge planeta” etc.

Este vorba despre un adevărat război de idei care, chiar dacă se desfăşoară în spaţiul gândirii – şi mai ales în spatele unor cugetătoare şi sfinte măşti ale celor mai înalte noime şi idealuri – nu încetează a fi război. Armele lui sunt: „umanismul”, „drepturile omului”, „iubirea faţă de om”, „eliberarea” şi „demnitatea” omului, „îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale omenirii”, „pluralismul”, „libera circulaţie a ideilor”, „libertatea cuvântului”, „non-violenţa”, „dreptul la autodeterminare”, „toleranţa”, „restabilirea adevăratei istorii”, „respectul faţă de alteritate”, „dreptul la diversitate”, „evoluţia”, „auto-îmbunătăţirea” şi „schimbarea de gândire”, „schimbarea de mentalitate”, „lărgirea conştiinţei”, „echilibru în oameni şi în natură”, „salvarea planetei”, „salvarea lumii a treia”, „împărţirea echitabilă a energiilor Planetei” etc.

Acest război „nevăzut” reuşeşte tacit, fără vărsare de sânge şi pe neobservate, un lucru pe care, în ciuda măcelurilor, sălbăticiilor şi barbariilor, nici un război convenţional nu l-a izbutit atât de bine în istoria omenirii: să schimbe din temelii modul de gândire al unei uriaşe părţi de populaţie, indiferent de vârstă, şi totodată îi converteşte la o concepţie nouă despre om şi despre lume – aceasta fără să întâlnească împotriviri, obstacole sau rezistenţă.

„Noul iluminism”

Cu toate că, în adevăratul sens al cuvântului, s-a dezlănţuit în ţara noastră, acest război nu constituie un fenomen local, nici nu se desfăşoară exclusiv prin televiziune. Este vorba despre un fenomen multilateral cu acoperire globală, în spatele căruia se ascunde o concepţie nouă despre om şi lume, aşa numitul „Nou iluminism”. Pentru a se impune, „Noul iluminism” a declarat unilateral război împotriva „vechii” gândiri şi a „vechii” realităţi, cu viziunea unei Noi Ere. Teoreticienii „Noului iluminism” numesc eufemistic acest război „deconstrucţie”. Îl mai numesc, încă şi mai eufemistic, „distrugere creativă” – pe motiv că, deşi procesul ajută la distrugerea „vechii” gândiri şi a „vechii” lumi, contribuie totodată la crearea unei „noi” gândiri, care va ajuta la instaurarea pe întreaga planetă a Noii Ere. Într-adevăr, aşa cum confirmă Edgar Morin, gânditor al Noii Ere, războiul „Noului iluminism” împotriva „vechii” gândiri este generalizat. „Deşi lupta în sine are o natură de descompunere, este totuşi parte a naşterii chinuitoare. Astăzi lupta se duce peste tot, în fiecare imperiu, naţiune, clasă, etnie, grup, persoane fizice, între două moduri de gândire, de comportament, de acţiune…”[1].

Autoimpunându-se ca antropocentric, „Noul iluminism” îl cheamă pe om să se „elibereze de legăturile trecutului”, aşa încât să primească raţionalismele „politic corecte” – golite complet de orice noimă morală şi religioasă –, „idealurile” lui, care sunt: „drepturi egale pentru ambele sexe, familii monoparentale, pilula «auto-avortivă», «închirierea» de pântec străin, experimentarea pe embrioni, prelevarea de ţesuturi şi comercializarea lor, drepturile homosexualilor, «moartea demnă», eutanasia, legalizarea sinuciderii şi pedeapsa cu moartea…”[2].

Este limpede că, aplicându-se aceste „idealuri”, vor fi răsturnate din temelii toate aspectele modului de viaţă occidental şi se va configura o nouă realitate, o nouă civilizaţie, o Nouă Eră. Cu toate acestea, neliniştitoare sunt următoarele lucruri paradoxale şi contradictorii: în ciuda „antropocentrismului” său, „Noul iluminism” nu a ezitat să declare unilateral acest război, în neştiinţa omului însuşi şi, mai ales, împotriva gândirii lui – în timp ce „idealurile” lui căzute, exprimate bombastic, care-l desfrânează pe om, le întoarce direct împotriva însăşi existenţei omului. Pentru că acestea fie exclud naşterea lui, fie o întrerup, fie comercializează ţesuturile lui – exterminându-l înainte de a se naşte, fie îl golesc din punct de vedere sentimental, fie îl fac victimă celor mai întunecate patimi ale sale, fie îi grăbesc moartea, fie – iarăşi – îşi epuizează „umanismul”, „toleranţa” şi „dragostea” lor asupra ucigaşilor lui.

„Noua Grecie”

În ţara noastră (Grecia ortodoxă, n.red.),  „Noul iluminism” şi-a adaptat idealurile la realitatea grecească, adăugând la cele amintite separarea de Stat a Bisericii, ştergerea apartenenţei religioase şi naţionale din cartea de identitate, anularea interdicţiei de intrare a femeilor în Sfântul Munte, arderea morţilor, consfinţirea limbii engleze ca a doua limbă oficială – în timp ce, treptat, i se înmulţesc „şoaptele” împotriva botezului pruncilor, despre schimbarea drapelului şi despre înlocuirea imnului naţional, despre „Noua Grecie” etc.

În rândurile „Noului iluminism” se înrolează şi mulţi idealişti care, influenţaţi de „deconstrucţie” – fără să-i cunoască obiectivele finale – merg mână în mână cu ea, investind în aceasta convingerile lor personale  şi ajungând în cele din urmă să influenţeze, la rândul lor, opinia publică: „Noua Eră, modelând un cadru deconstructiv în relaţiile dintre oameni, potrivit să sprijine alegerile sale istorice, nu numai că nu mai are nevoie de Căsătorie, acest multisecular contract-invenţie al sexului masculin, ci a intrat deja pe calea depozitării sale la gunoaiele Istoriei universale…”[3]

În „deconstrucţie”, în „alegerea istorică de depozitare” a „vechii” realităţi la „gunoaiele Istoriei universale”, participă, la nivel mondial, cele mai multe mijloace de comunicare în masă – electronice şi tipărite –, dar şi toată industria cinematografică, filologică, editorială, filosofică şi altele; participă de asemenea, după toate aparenţele, şi cele mai multe secte, religii noi, precum şi acelea cunoscute sub numele de „culte distructive”.

Cu toate acestea, televiziunea deţine întâietatea, deoarece eficacitatea sa în manipularea de masă şi coordonată a gândirii unor întregi popoare, compuse din persoane de toate vârstele, se dovedeşte a fi catalizatoare. La aceasta contribuie:

a)                 nemijlocirea sa optico-acustică;

b)      raza sa de acţiune, adică marea ei înrâurire asupra unui uriaş număr de persoane de toate vârstele;

c)      unilateralitatea sa, adică crearea de fapte prin excluderea dreptului de a vorbi[4] (neputinţa imediatei intervenţii sau împotriviri) şi

d)      ignoranţa telespectatorilor creduli în privinţa manipulării la care sunt supuşi.

Motivele pentru care marea parte a telespectatorilor nu au sesizat că cele mai multe posturi TV – fie cu bună ştiinţă, fie nu, fie din pricina constrângerilor, fie din pricina dificultăţilor economice – sunt aproape cucerite de „Noul iluminism” şi s-au mobilizat în războiul „nevăzut” împotriva omului occidental, sunt următoarele:

1. Deoarece este vorba de un război cu adevărat nevăzut, prin faptul că se duce prin „arme spirituale” şi „îndeosebi în spaţiul gândirii”, exact aşa cum a „profeţit” cu multe zeci de ani mai înainte Alice Bailey, a treia preşedintă a Societăţii Teosofice, când scria: „Războiul care va urma acestuia (…) nu va avea o perioadă similară de masacre şi de sânge, ci se va desfăşura îndeosebi cu arme spirituale şi în spaţiul gândirii…”. Menţionăm că Alice Bailey (1880-1949) credea că războaiele mondiale din perioada 1914-1945 au constituit o „perioadă de pregătire şi o pauză de adaptare pentru noua lume şi pentru noua ordine care începe să se întrevadă”. [5]

2. Deoarece telespectatorul a fost „atins” treptat, de vreme ce acest război, în ţara noastră, s-a desfăşurat într-un răstimp de mai bine de 25 de ani şi într-un ritm uşor accelerat: la început, „armele spirituale” au fost folosite de specialiştii modelatori de opinie în tăgăduirea rezonabilă şi neiritantă a modului tradiţional de a gândi şi de a înţelege, cu o rată de emisie lunară şi pe un singur canal. Ulterior, au fost folosite de către diferiţi îndrumători-reprezentanţi ai gândirii „progresiste”, „radicale” şi „sensibilizate” în dezbateri mai intense împotriva valorilor tradiţionale, cu o rată de emisie săptămânală, pe fiecare canal. Au urmat apoi ciocniri mai intense, cu rată de emisie zilnică, pe fiecare canal, care s-au încheiat prin războiul furtunos de astăzi – nevăzut, însă fără milă –, cu care fiecare post TV, cu anumite excepţii, bombardează neîncetat, 24 de ore din 24, publicul naiv.

3. Deoarece războiul acesta se desfăşoară în condiţii inegale, prin faptul că societatea nebănuitoare nu cunoaşte nimic despre el – nici că a fost declarat, nici că se desfăşoară în condiţiile cele mai dure, nici că pune în primejdie sufletul şi voinţa omului şi, prin urmare, viitorul său. Ceea ce observă astăzi telespectatorul obişnuit este numai faptul că el însuşi se afundă – fără Dumnezeu şi fără nădejde – într-o confuzie, dereglare şi dezacord din ce în ce mai mare în raport cu realitatea; că societatea nu mai funcţionează corect, se descentralizează şi se descompune; că, adică, civilizaţia se află în criză şi el însuşi se găseşte în primejdie de moarte, mai ales odată cu venirea noului mileniu.

Dafnis Varvitsiotis, cercetătoare istorică

Apărut în revista „Parakatathiki” nr. 26, sept.-oct. 2002

[2] Μ. Malachi, „The Keys of This Blood”, Ed. Touchstone, 1990, pp. 339-340.

[3] „Adio, căsătorie!”, D. Iatropulos, Ziarul „Ethnos”, coloana KATHETOS, 16.12.1998.

[4] Referitor la aceasta, vezi Cuvântul rostit de academicianul şi profesorul universitar K. Despotopoulos cu prilejul asumării îndatoririlor de Preşedinte al Academiei Atenei.

[5] Pr. Antonie Alevizopoulos, Ocultism, Guruism, „Noua Eră”, Ed. Sf. Mitropolii a Nikopolei, Preveza 1990, p. 105, (Εxteriorizarea Ierarhiei, pp. 453-454, şi Reapariţia lui Ηristos, Α. Bailey, p. 10).

Icoana rusească a Sfântului Mucenic Dimitrie

Multe minuni mari s-au petrecut în Rusia în vremea stăpânirii sovietice. Părintele Haralambie Vasilopulos ne prezintă câteva astfel de întâmplari în cartea “Minuni contemporane din Rusia”, apărută în 1986. O astfel de minune s-a petrecut cu un om de ştiinţă comunist, care a dat mărturie de trecerea sa de la ateism la Ortodoxie. Nu şi-a făcut cunoscut numele, deoarece pe atunci puteai să-ţi pierzi viaţa pentru o aşa declaraţie. Iată scrisoarea sa.

Sunt om de ştiinţă şi membru de partid. Până în 1967 eram ateu. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial am fost rănit, lângă Pskov. Înainte să fiu rănit, am văzut în vis un bătrân, care m-a prevenit de cele ce se vor întâmpla. Chiar mi-a arătat unde voi fi împuşcat. Totul s-a întâmplat întocmai cum mi-a zis. Am fost rănit de trei gloanţe…

Ca mulţi alţii, auzisem de arătările Sfântului Dimitrie din Thessalonic. El, împreună cu alţi trei bătrâni se arătau adesea în somn oamenilor, chiar dacă erau evrei sau atei. De curând, am fost într-o delegaţie în Siberia. Acelaşi fenomen, acelaşi fel de vise se petrec şi acolo. De obicei, apar doi sau trei bătrâni. Ei se înfăţişează chiar şi celor din populaţiile care n-au auzit niciodată de Hristos, şi ai căror părinţi sunt păgâni. Visele în care se arată sunt foarte limpezi, şi în ele se proroceşte că schimbări se vor face asupra întregii lumi, şi un mare număr de oameni va trece la dreapta credinţă…

În seara zilei de 14 august, multe locuri răsunau de bătaia clopotelor, deşi nu era nici o biserică pe o rază de mulţi kilometri – cu atât mai puţin, nişte clopote. Soţia şi fiul meu au auzit la rându-le bătaia clopotelor. Sunetele au răsunat prin ţinut pentru mai bine de un ceas. Se auzea bătaia aparte a unui clopot mare şi a altor câteva mai mici. Aşa că vechea zicală, „Auzim clopotele, dar nu vedem niciunul”, s-a înfăptuit! Nimeni n-avea nici cea mai mică idee despre ce s-a întâmplat – nici măcar autorităţile. Întâmplarea i-a impresionat însă puternic pe toţi, membri şi nemembri de partid…

Sfântul Mucenic Dimitrie, Făcătorul-de-Minuni, este foarte cinstit în Rusia. El a ferit în nenumărate dăţi cetăţile şi ţinuturile drept-slăvitorilor de năvala cetelor barbare, dăruind-le biruinţă asupra acestora, spre slava lui Dumnezeu. Cneazul Dimitri al Donului avea mare evlavie la Sfântul Dimitrie. În 1380, în ajunul Bătăliei de la Kulikovo, a mutat cu mare alai, de la Vladimir la Moscova, odorul preasfânt din Catedrala Vladimir Dimitriev: icoana Marelui Mucenic Dimitrie din Thessalonic, zugrăvită pe o placă luată din mormântul Sfântului. La Catedrala Adormirii din Moscova, s-a clădit un paraclis închinat Marelui Mucenic Dimitrie. Biserica din Rusia a rânduit o duminică aparte de prăznuire a Sfântului Dimitrie, în pomenirea ostaşilor căzuţi în Bătălia de la Kulikovo. Praznicul acesta s-a ţinut pentru întâia dată la Lavra Treimii – Sfântul Serghie pe 20 octombrie 1380, de către Sfântul Serghie din Radonej, de faţă cu Marele Cneaz Dimitri al Donului. Prin cei căzuţi în bătălie se numără şi schimonahii Alexandru (Peresvet) şi Andrei (Osliab).

Vă prezentăm în cele ce urmează un răspuns (nepublicat până acum în România) al Arhimandritului athonit Gheorghie (Kapsanis), egumenul Sfintei Marii Mănăstiri Grigoriu, în privință noilor carduri de asigurări sociale și de sănătate, introduse de curând în Grecia. Cuvântul său are implicații și asupra situației actelor electronice din țara noastră, venind din partea unui duhovnic prețuit și cu dreaptă-socotință, aparținător al pliromei Ortodoxe. (F.O.)

Mulți monahi din Sfântul Munte și frați mireni din lume ne întreabă ce trebuie să facă cu noile carduri de asigurări sociale şi de sănătate, care au pe ele Numărul Matricol de Asigurări Sociale -  NMAS [1]. Ei se întreabă dacă trebuie să le ia sau dacă trebuie să le refuze. Își fac probleme (de conștiință) ca nu cumva NMAS să conțină numărul-simbol al lui Antihrist, 666, sau ca nu cumva prin primirea lui să contribuie la întregirea «îndosarierii electronice», care va înlesni viitoarea impunere a pecetei lui antihrist.

Problema are două aspecte. Pentru fiecare din ele s-au dat răspunsuri satisfăcătoare de către Sfânta Comunitate a Sfântului Munte, în anii 1987 și 1997, când se pusese problema cu prilejul apariției Numărului de Cod Matricol Unic – NCMU[2] și, respectiv, a validării Tratatului Schengen, răspunsuri care rămân valabile peste vremuri.

Primul aspect al problemei este că prin NMAS se realizează o formă de «îndosariere electronică». Fiecare persoană fizică este legată de un număr care, se spune, îl va însoți în toată viața sa; îl va identifica în toate schimburile, în toate tranzacțiile și relaţiile sale cu organele statului. Asupra acestui aspect al problemei, Sfânta Comunitate a Sfântului Munte a declarat:

„Sfânta Comunitate consideră îndreptățită neliniștea multora faţă de consecințele pe care îndosarierea electronică le poate avea asupra libertăţii și a demnităţii omlui”(Comunicat oficial al Sinaxei Lărgite, August 1988).

„Arhiva electronică, a cărei creare este promovată în ultima vreme, împreună anunţatul «card unic de asigurări sociale şi de sănătate », va inaugura cu siguranţă intrarea într-o epocă cu adevărat «Nouă» și de coșmar.” (Comunicatul Oficial al Sfintei Comunități, 5/18 Martie 1993).

„S-a făcut multă vâlvă cu privire la deficitul de democraţie al acestei convenții [Tratatul Schengen]… Prin Convenția și Sistemul de Informații Schengen este înlesnită încălcarea intimității personale și este afectată substanţial prezumţia de nevinovăţie a cetățeanului… De asemenea, se dă posibilitatea celor puternici din punct de vedere economic, care vor avea acces legal la datele personale ale muncitorilor, să-i exploateze în diverse feluri.”(Comunicatul Oficial al Sfintei Comunități, 11/24 Februarie 1997).

„O eventuală încercare de aplicare a Convenției Schengen în țara noastră și, mai ales, cu consecința ei indispensabilă, emiterea cărților de identitate electronice și folosirea Numărului de Cod Matricol Unic, va avea drept consecință firească, punerea statului în situația de a i se împotrivi toţi călugării atoniţi, fără excepţie, ca şi «contestatari de conştiinţă».” (Comunicat oficial al Sinaxei Lărgite, 20.5/2.6. 1997).

„Declarăm încă odată că îndatorirea de temelie a mărturisirii Credinței, dar și credința în toate cele pe care Mângâietorul ni le-a predat ca proorocie în Biserica Creștină, ne obligă să refuzăm a primi orice fel de buletin electronic cu NCMU, ca unul care ofensează libertatea persoanei și conștiința noastră creștină.”(Comunicat oficial al Sinaxei Lărgite, 21.8/3.9. 1997).

Normele impunerii NCMU i-au silit și pe unii stareți renumiţi, precum Părintele Paisie și Părintele Epifanie Theodoropulos, să se împotrivească în modul cel mai sever. Părintele Epifanie a scris chiar cu multă asprime despre noile acte de identitate aflate, pe atunci, în curs de emitere: „Chiar dacă au numai NCMU, fără asigurarea drepturilor democratice și a libertăților cetățeanului, vom spune NU, și iarăși NU, și de mii de ori NU acestor noi buletine, indiferent ce am avea de înfruntat.”

NCMU nu a fost distribuit niciodată. Însă au apărut acum noile carduri de asigurare, care conţin Numărul Matricol de Asigurări Sociale -  NMAS și care ne pricinuiesc nelinişte. Fără îndoială, acest număr nu este rău în sine. Fiecare stat folosește toate mijloacele posibile ca să-şi servească cetățenii și să-i protejeze de răufăcătorii primejdioși. Ar fi fost irațională pretenția de a nu fi folosite noile mijloace tehnologice în scop bun. Cu toate acestea, tehnologia contemporană, în timp ce într-un stat condus pe baza unor legi drepte oferă minunate posibilități de servire și protecție a cetățenilor lui, în regimuri tiranice ea oferă un înspăimântător potențial de control, de urmărire și de asuprire a oamenilor. În acest sens, dacă în mâinile oamenilor cinstiți «arhiva electronică» poate deveni o unealtă binecuvântată în serviciul cetățenilor cinstiţi, în mâinile posibililor tirani sau a statelor care nu se conduc pe baza unor legi drepte, poate funcționa ca o unealtă periculoasă.

Epoca noastră nu este cea mai rea din istorie. Neapărat, însă, este una dintre cele mai grele. Problemele sociale, precum şomajul, imigraţia ilegală, corupţia, lipsa de transparență, creșterea vertiginoasă a criminalității, încălcarea legii la toate nivelurile vieţii sociale ș.a., creează nesiguranță și impas. Cetățenii cinstiţi se întreabă dacă locul în care au crescut și trăiesc, Patria în care, prin jertfe de mucenici și de eroi, s-au pus temeliile principiilor duhovniceşti și morale ale poporului nostru binecredincios și ale tradiției lui grec-ortodoxe, se mai conduce încă după legea lui Dumnezeu și după morala evanghelică sau dacă centre obscure de putere și-au impus stăpânirea asupra tuturor structurilor vieții noastre sociale, naționale și spirituale răspîndind o etică antievanghelică, etica Noii Ere a stăpânitorului întunericului veacului acestuia. În fiecare zi constatăm cum sunt dărâmate și ultimele reazăme duhovniceşti și morale pe care societatea noastră le-a întemeiat cu frica lui Dumnezeu, cu multă durere şi cu nădejdea ca ele să le fie reazem copiilor ei. În acest climat de incertitudine, de confuzie și imoralitate, unii vestesc și construiesc «omul nou», omul fără chip, fără inimă, fără suflet, fără dragoste, fără perspectivă veșnică, omul care va fi un număr între alte miliarde de numere. Aritmetizarea persoanei umane, despersonalizarea ei, constituie zbuciumul nemărturisit al tuturor celor care, înlăuntrul lor, mai sunt dispuşi încă să reziste duhovniceşte.

Aritmetizarea în Asigurările Sociale poate avea consecințe neprevăzute și dureroase asupra demnităţii celor bolnavi și a semenilor noștri aflați în necazuri. Ea poate însemna sfârșitul dragostei creștine, a solidarității sociale, sub numele unei serviri mai rapide şi mai comode a acestora. Privatizarea serviciilor sociale (a sănătății, de pildă) într-un mediu precum acela modelat de globalizare, desființează Asistenţa Socială de stat. Filantropia în sectorul sănătății nu va mai fi posibilă, întrucât societatea (de acum impersonală și aritmetizată) nu va mai avea baza legală și nici posibilitatea să acopere cheltuielile necesare spitalizării și îngrijirii medicale a semenilor noștri suferinzi. De altfel, sănătatea este un sector sensibil, care nu trebuie cedat ochilor indiscreți ai unor străini şi, mai ales, unor funcționari necunoscuți și fără chip ai unei organizaţii sanitare impersonale și nepăsătoare.

Așadar, frații aflaţi în lume sunt pe bună dreptate neliniștiţi din cauza unui abuz ca acesta al Numărului Matricol de Asigurări Sociale, ei trebuind să pretindă, prin orice mijloc legal şi democratic, garantarea drepturilor individuale și confidenţialitatea vieții lor personale, care prin aritmetizare este violată în mod direct. NMAS ar putea eventual fi promovat de către Stat pentru controlul celor care încalcă legea. După Apostolul Pavel, stăpânirea lumească, „nu în zadar poartă sabia. Pentru că ea este slujitoarea lui Dumnezeu și răzbunătoarea mâniei Lui, asupra celui ce săvârșește răul.”[3] Însă niciodată NMAS nu ar trebui promovat în scopul unei numerotări generalizate a tuturor cetățenilor, fără excepție, sub presupunerea că ei îşi dau consimţământul.

Al doilea aspect al problemei este corelarea codului NMAS cu numărul 666. Privitor la această latură a problemei Sfânta Comunitate a Sfântului Munte a luat o poziţie precisă:

„Sfânta Comunitate împărtășește sensibilitatea credincioșilor ortodocși greci, care sub nici un chip nu doresc să aibă în cartea lor de indentitate personală, pe care o poartă întotdeauna cu ei, numărul-simbol al lui antihrist, fie el și sub forma codului de bare […] Sfânta Comunitate mai avertizează că monahii athoniți nu vor accepta să primească noile cărți de identitate, dacă se va constata că poartă numărul 666.”(Comunicat Oficial al Sinaxei Lărgite, August 1988).

În cadrul acestei luări de poziţie foarte clare a Sfintei Comunități observăm următoarele:

Declaraţia Sfintei Comunități este valabilă și pentru NMAS. Dacă NMAS ar avea numărul lui antihrist, el nu ar trebui primit de nici un creștin ortodox. Însă NMAS este un număr care se tipărește pe cardul de asigurare cu codul de bare CODE 39, care nu are legătură cu numărul 666 și, cu atât mai mult, el nu este acest număr de proastă faimă. Cel puțin în acest punct statul a respectat sensibilitatea poporului nostru ortodox și nu a introdus în NMAS normele NCMU. Dacă corelăm NMAS cu numărul 666 și creăm panică, pentru că, chipurile, orice formă de cod barat ar conține numărul lui antihrist, exagerăm și nu zidim sufletește pe nimeni.

Din punct de vedere pastoral, ar fi nepotrivit să cerem fiecărui semen al nostru în parte, care are nevoie să se miște în societatea contemporană (din motive de sănătate, educaţie, deplasare, tranzacţii etc.) folosind NMAS, să nu-l primească și să intre la necazuri.

Cu toate acestea, primirea codului NMAS nu anulează neliniștea cea bună, pe care am avut-o atâția ani și prin care ne-am luptat împotriva NCMU. Neliniștea cea bună a avut un sens esenţial și atunci, dar și acum. Ea confirmă faptul că luăm atitudinea corectă față de venirea lui antihrist. Nu intrăm în panică, dar nici nu disprețuim proorocia. Dintru început creștinii îl așteptau pe antihrist și legau venirea lui de situațiile grele din viaţa Bisericii, precum apariţia prigonitorilor Creștinismului (Nero), apariția și acţiunea unor erezii noi (arianismul etc.), năvălirea și înstăpânirea unor regimuri opresive şi tiranice potrivnice lui Hristos (Islamul, stalinismul ateist). Acestea au fost situațiile premergătoare, despre care Evanghelistul Ioan scrie: „Iar acum mulți antihriști s-au arătat; de aici cunoaștem că este ceasul de pe urmă.”[4] Sfântul Vasilie cel Mare, ca să folosim un exemplu clasic, trăind într-o astfel de perioadă grea, îl îndeamnă pe episcopul ortodox al Edessei, Varsas, aflat în surghiun, să sufere cu răbdare surghiunul pentru că va trece curând, afără doar dacă vremea lui antihrist a ajuns în pragul uşii, caz în care el va trebui să se roage să-i îndepărteze Domnul mâhnirile sau să-l păzească să nu cadă asaltat de întristări.[5]

Neliniștea cea bună și interesul creștinilor, în toate perioadele istoriei bisericești, pentru „venirea lui antihrist”[6], au fost pe deplin justificate și s-au întemeiat pe cuvântul Domnului, care spune: „Eu am venit în numele Tatălui Meu, şi voi nu Mă primiţi; dacă altul va veni în numele său, pe acela îl veți primi”[7] și pe tradiția apostolică.[8] Literatura catehetică a Bisericii primare dă mărturie că, între învățăturile de bază predate creștinilor de curând luminați, era și învățătura despre a Doua Venire a Domnului și despre venirea lui antihrist.[9]

Însă uneori au apărut și înţelegeri greșite ale textelor scripturistice, înţelegeri care au dat naştere unor reacții de apărare în rândul credincioșilor. Situații și evenimente care au fost considerate semne ale prezenței lui antihrist au trecut în mod ireversibil, precum a fost anul 6.000 de la facerea lumii[10], căderea Romei, stăpânirea otomanilor etc., fără ca antihrist să-şi facă încă apariția. De aceea, așa cum scrie Sfântul Ipolit al Romei, „arătarea acestuia o va arăta vremea cuvenită”[11], și, completează Andrei al Cezareii, „vremea și cercarea (experienţa) o va descoperi celor trezvitori”[12].

Așadar, problema nu este dacă vom primi un număr pe un document public, fie el dat și într-un climat tulbure și revelator al «semnelor vremurilor», ci dacă îl vom primi ca semn al închinării la antihrist și ca pecete a lui, atunci când va veni el însuși. În acest sens, NMAS, ca număr care i-ar înlesni statului îndeplinirea îndatoririi sale față de cetățeni, este neutru din punct de vedere moral și duhovnicesc. (Desigur am spus deja că aritmetizarea este problematică și periculoasă în mâinile regimurilor tiranice sau în anarhia morală a epocii noastre). Pe de altă parte, prezența numărului NMAS în viața noastră ne amintește de îndatorirea noastră creştinească și poate fi cel mai bun mesaj al lui Dumnezeu către noi toți de a stărui în pocăință zilnică, de a lua aminte la noi înșine „ca să nu se îngreuieze inimile noastre de mâncare și băutură și de grijile vieții, și ziua aceea să vină peste noi fără de veste; căci ca o cursă va veni peste toți cei ce locuiesc pe fața întregului pământ.”[13] De vreme ce am primit poruncă de la Dumnezeu să luăm aminte la „semnele vremurilor”[14] și fiindcă vedem că globalizarea la nivel politic, economic și religios înaintează, îndepărtarea de voia lui Dumnezeu se mărește și cea mai mare parte a lumii trăiește în nepăsare față de viața duhovnicească, putem vedea aceste situații ca „semne ale vremurilor” care ne îndeamnă să ne cultivăm credința, pocăința, dragostea față de Dumnezeu și cugetul mucenicesc. Astfel ne vom putea pregăti să înfruntăm înșelarea lui antihrist, dacă este ca el să vină în zilele noastre, „ca să ne întărim și să scăpăm de toate acestea ce au să vină [prigoana aceluia împotriva Bisericii], și să stăm înaintea Fiului Omului”[15], cu nădejdea în viața veșnică împreună cu El în Împărăția Tatălui.

Această atitudine, caracterizată de credință, nădejde și dragoste, care „scoate frica afară”[16], o recomandase și Sfânta Comunitate a Sfântului Munte când declarase următoarele:

„Împărtășind neliniștea tuturor credincioşilor binecinstitori ai Bisericii ne alăturăm duhului recentelor comunicări ale Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, ale Sinodului Eparhial al Bisericii Cretei și ale multor Sfinte Mitropolii și Sfinte Mănăstiri […]. Îndeplinirea îndatoririi de temelie de a ne mărturisi credința în Domnul nostru Iisus Hristos nu poate merge împreună cu un duh de tulburare și panică, care trădează, dacă nu altceva, cel puțin lipsă de credință și absența din inimă a Harului care încredințează. Aprofundarea semnelor vremurilor și constatarea apropierii vremurilor din urmă, dă naştere unei bune neliniștiri, ale cărei consecințe sunt străduința pentru o pocăință cât mai deplină, o nevoință cât mai hotărâtă pentru biruirea patimilor noastre pricinuitoare de moarte și o mai bună pregătire pentru a intra în Împărăția Mielului Înjunghiat” (Comunicat oficial al Sinaxei Lărgite, 21.8/3.9. 1997).

Această poziție a noastră este o datorie de dragoste față de frații noștri din Sfântul Munte și din lume, care ne întreabă despre NMAS.

Egumenul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie, Sfântul Munte.

Arhim. Gheorghie (Kapsanis) dimpreună cu frații mei cei întru Hristos.

Sfântul Munte Athos, 3 August 2009.

Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu

[2] Ἐνιαίος Κωδικός Ἀριθμός Μητρώου (Numărul de Cod Matricol Unic)

[3] Romani 13, 4.

[4] I Ioan 2, 18.

[5] Sfântul Vasilie cel Mare, Scrieri, (Despre Sfântul Duh, Epistole), Epistola 264, Colecția PSB 12, Editura IBMBOR, București 1988, p. 546.

[6] „Antihristul vine” I Ioan 2, 18.

[7] Ioan 5, 43.

[8] Matei 24, 25; Marcu 13, 14; II Tesaloniceni 2, 1-12; I Ioan 2 și 4; II Ioan 7.

[9] Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza a XV-a.

[10] Vezi Sfântul Irineu de Lugdunum, Împotriva ereziilor, Cap. 22 și 24.

[11] Sfântul Ipolit al Romei, Despre Hristos și antihrist, Cap. 49.

[12] Sfântul Andrei al Cezareii, Tâlcuire la Apocalipsă, 38.

[13] Luca, 21, 34-35.

[14] Matei 16, 3.

[15] Luca 21, 36.

[16] I Ioan 4, 18.

Mulţi tineri sunt astăzi fascinaţi de muzica rock – îşi ascultă ore în şir idolii, considerând că asocierea din rock şi satanism este doar o poveste, amăgindu-se că formaţiile lor favorite afişează nişte simboluri sataniste doar ca să fie la modă, fără a avea nicio legătură cu diavolul. Majoritatea rockerilor sunt convinşi de faptul că muzica lor preferată nu are cum să le facă rău, fiind doar o simplă pasiune. Andrei C. este un tânăr, acum student la Teologie, ce ne mărturiseşte despre cum şi-a vătămat sufletul în perioada în care a fost rocker, căci, aşa cum spune Sfânta Scriptură, „diavolul umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5:8).

- Care sunt primele amintiri legate de relaţia ta cu Dumnezeu?

- Am început să merg singur la biserică începând din clasa a V-a. Aşa m-a îndemnat îngerul păzitor… Ţin minte că atunci când am văzut prima oară o icoană, am vrut să-mi cumpăr şi eu una, dar nu aveam bani suficienţi. Astfel am început să mă interesez de Biserică – pur şi simplu am simţit o chemare de la Dumnezeu. Familia mea nu era credincioasă în acea perioadă, aşa că nu a fost nimeni care să mă înveţe, să mă îndrume pe calea lui Hristos. Mergeam în fiecare duminică la Sfânta Liturghie, uneori şi la Vecernie; participam cu bucurie la toate slujbele bisericeşti. În clasa a VII-a s-a produs ruptura de Biserică, pentru că am început să ascult muzică rock şi să fac parte dintr-un grup de rockeri.

- Cum a evoluat această pasiune pentru rock?

- A fost asemenea exemplului cu ghinda, pe care o plantezi şi apoi iese un stejar. Am început cu nişte formaţii foarte simple, comerciale şi am ajuns să ascult şi să iubesc ceea ce se cheamă „black metal” (lit. „metal negru”, un stil de muzică rock făţiş satanist – n.red.). Ascultam o astfel de muzică cam 4-5 ore de pe zi. Căutam muzică nouă, informaţii şi ştiri despre albumele pe care le scoteau formaţiile acestea, despre stilul lor de viaţă. Am început să scot de pe net şi versurile melodiilor pe care le ascultam. În momentul în care urmăreşti versurile, te laşi influenţat de ele. Mesajele sunt antihristice.

- Ce se întâmpla în anturajul tău?

- Purtam cu toţii îmbrăcăminte neagră, plete lungi, aveam cercei în ureche, piercing-uri. De asemenea, obişnuiam să bem, apoi să fumăm şi să consumăm ocazional stupefiante. Noaptea mergeam prin cimitire, călcam peste morminte, scuipam pe cruci. Prin ceea ce făceam, practic Îl huleam pe Dumnezeu. Când eşti rocker, aderi la o minoritate, una cu mult tupeu. Tot timpul are ceva de spus, tot timpul „ţipă” în societate, tot timpul vrea să iasă în evidenţă. Tu, ca membru al acestei minorităţi, pentru a nu fi exclus, începi să-ţi însuşeşti toate atributele negative ale ei – în cazul rockerilor, să-ţi laşi plete, să-ţi pui cercei, să porţi numai haine negre, să ai tricouri cu formaţiile tale preferate, uneori să consumi droguri, să te apuci de băut ş.a.m.d. Aceasta şi pentru că un astfel de comportament, o astfel de ţinută au idolii rockerilor, cântăreţii de muzică rock. Cred că minoritatea din care faci parte îţi distruge într-un fel personalitatea. Dacă minoritatea este anithristică şi Îl huleşte pe Dumnezeu, ajungi şi tu să-L huleşti pe Dumnezeu. Uitaţi-vă şi la comunităţile gay. Practic, transmit acelaşi mesaj. Dacă faci parte dintr-o minoritate, crezi că toţi ceilalţi sunt împotriva ta şi nu vor ca tu să-ţi manifeşti drepturile. Esenţa muzicii rock este hula împotriva Duhului Sfânt.

- Cum te simţeai sufleteşte atunci?

- Simţeam o fericire de suprafaţă, pe care mi-o dădea diavolul. Dar îmi aduc aminte că în adâncul sufletului tot timpul eram supărat, nefericit. Nimic nu mă mulţumea, aveam o privire încruntată. Banii niciodată nu-mi ajungeau, deşi aveam ce cheltui, pentru că, spre deosebire de alţi prieteni, proveneam dintr-o familie mai înstărită. Cu toate acestea, parcă totul se ducea de râpă.

- Simţeai că muzica rock îţi face rău?

- Da, dar mă minţeam că prietenii mei sunt buni, că sunt de gaşcă, că ne înţelegem bine. În sinea mea simţeam o chemare către Dumnezeu, dar mă ruşinam să o recunosc şi ţineam adânc îngropate în sufletul meu aceste sentimente. Am ajuns să mă rup de prietenii mei. Devenisem un tip izolat, închis în mine, deşi seara la bar ne întâlneam. Ştiam textul biblic în care Lucifer L-a rugat pe Dumnezeu să i se închine şi m-am gândit că Dumnezeu ar fi acceptat. În mintea mea se inversaseră rolurile, satana era pentru mine Dumnezeu. Ne închinam satanei, făceam crucea invers şi spuneam aşa-zisa rugăciune „Tatăl nostru care eşti în iad”. În acele momente prindeam un curaj drăcesc, care mă împingea să fac lucrurile rele despre care v-am povestit; prin atitudinea mea, prin felul cum gândeam şi mă comportam, devenisem satanist. Acest lucru cred că s-a întâmplat din pricină că eram foarte preocupat de versuri şi de mesajul lor.

- Şi cum s-a petrecut întoarcerea la Biserică?

- M-am mutat cu locuinţa într-o comună învecinată. Aici mi-am făcut noi prieteni, cărora le plăcea foarte mult alcoolul, numai că ei cântau în strană la biserică. Petreceam foarte mult timp împreună la băutură, iar ei insistau să merg la biserică, să-i văd cum se amuză şi ce prostii fac. Şi m-am dus cu ei, dar făceam tot felul de lucruri necuviincioase pe care mă ruşinez să le spun. Dar lupta cu Cel rău a început să se dea pe câmpul de luptă al lui Dumnezeu, care este Biserica Sa şi pe care „porţile iadului nu o vor birui”…

- E vreun părinte care ţi-a deschis ochii, care ţi-a explicat că nu era plăcut lui Dumnezeu modul tău de viaţă?

- Da, este un părinte la care eu ţin foarte mult – părintele David, de la un schit din judeţul Cluj. Înainte de liceu mergeam foarte des acolo şi stăteam de vorbă. Prin clasa a XI-a, m-am dus din nou la sfinţia sa, dar de data aceasta, rocker fiind, aveam o altă înfăţişare. I-am povestit tot ce făceam, dar lăudându-mă cu faptele mele cele rele. Părintele m-a îndemnat: „Mai spune-mi tot ce mi-ai povestit, dar la spovedanie!” Iniţial nu am vrut, dar părintele a stăruit şi m-am spovedit. Tot sfinţia sa m-a ajutat să mă las de fumat. Eu îi explicam că nu voi reuşi acest lucru, dar părintele David mi-a zis să-L rog pe Dumnezeu să mă ajute: „L-ai rugat pe Domnul să te ajute? Roagă-L, şi ai să vezi că reuşeşti!” Din seara aceea, nu am mai pus gura pe ţigară. Deşi pe moment nu mi-am dat seama de importanţa tainei Sfintei Spovedanii, m-am simţit foarte fericit că am stat de vorbă cu părintele David. De atunci s-a produs schimbarea mea. M-am întors acasă şi am început să merg regulat la biserică, dar de data asta am luat lucrurile în serios: nu mai râdeam, nu mai aveam comportament urât, parohul de la biserica unde mergeam nu îmi mai făcea observaţii ca înainte. Astfel, încetul cu încetul, cărămidă peste cărămidă, credinţa mea a început să crească şi Domnul a început să lucreze. Îmi doream foarte mult să ajung mai des la părintele David, să stau cât mai mult de vorbă cu sfinţia sa – dar, fiindcă el era cam departe de casa mea, nu ajungeam decât o singură dată pe an. Conştientizând faptul că am nevoie de un povăţuitor, am început să caut un duhovnic mai aproape de mine. Chiar dacă eu îmi căutam părintele cu un duh de mândrie („Eu sunt rocker. Cine-a mai văzut un rocker la biserică? Ce părinte a mai spovedit un rocker?”), Domnul s-a milostivit de mine şi mi l-a scos în cale pe Ieromonahul Vasile, care acum slujeşte la Mănăstirea Petru-Vodă.

- Cum a decurs relaţia cu duhovnicul?

- Taina Sfintei Spovedanii are o putere foarte mare. Conştientizând acest lucru, spovedindu-mă des, de îndată a început şi lucrarea harului. Vorbele părintelui duhovnic aveau un efect foarte puternic asupra mea, mai ales atunci când eram sub epitrahil. Îmi doream din tot sufletul să mă schimb, să mă apropii de Dumnezeu – mai ales că Domnul mi-a arătat că mă iubeşte, prin bucuriile duhovniceşti pe care mi le-a trimis. La anumite rugăciuni am trăit bucurii foarte mari, simţeam atunci că nu mai am nevoie de nimic decât să fiu cu Domnul.

Părintele a luat fiecare păcat pe care îl mărturiseam şi mi-a explicat de ce greşeam în faţa Domnului săvârşind acel păcat. Mulţi preoţi zic simplu „nu fă lucrul acela!”, dar părintele mi-a explicat şi de ce nu e bine să-l fac. Încetul cu încetul, prin spovedanie deasă, m-am apropiat foarte mult de sfinţia sa. Nu aveam nici un secret, nici o taină faţă de părintele. Îl sunam ori de câte ori aveam nevoie, îl întrebam de nelămuririle pe care le aveam, îi ceream binecuvântare pentru planurile pe care mi le propuneam. Spovedaniile erau foarte serioase, canonul de asemenea…

- Cum ai reuşit să te lepezi de muzica rock?

- Domnul a rânduit să mi se strice calculatorul. Pe hard-disk aveam toate piesele pe care odată le iubeam foarte mult. Şi astfel nu le-am mai ascultat, iar cu foştii mei prieteni rockeri nu m-am mai întâlnit, pentru că o parte dintre ei au mers la facultate. După ce ne-am reîntâlnit, o parte dintre ei au râs de mine văzând schimbarea mea, iar alţii, mai serioşi, au apreciat că am apucat-o pe acest drum. Când râdeau de mine, mă simţeam jenat, dar în acelaşi timp îi mulţumeam lui Dumnezeu şi ştiam că sunt cu un pas în Împărăţia Sa dacă rabd cu iubire.

- Andrei, acum, prin mila Domnului, eşti mădular viu al Bisericii. Ce lucruri ai vrea să se schimbe în Biserică?

- Mă deranjează că uneori se pune accent pe biserică ca edificiu de cult şi nu se pune accentul pe Biserica cea vie care suntem noi, credincioşii. M-aş bucura să fie ca la începutul creştinismului, aşa cum aflăm din cartea Faptele Apostolilor: „Stăruiau în învăţătura apostolilor, în părtăşie frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”. Era o împărtăşire frăţească între ei, iubire şi înţelegere, se ajutau unii pe alţii. Mai sunt unii credincioşi care vin duminică la biserică şi luni dimineaţă merg la tribunal, pentru că au de participat la proces. Mă mâhnesc de faptul că fiecare dintre noi am putea şi ar trebui să facem mai mult pentru cel de lângă noi aflat în suferinţă, în nevoi. Ar trebui să ne străduim mai mult să facem cunoscut cuvântul Mântuitorului şi către cel ce trăieşte în nepăsare, departe de Biserică.

- Tu ai încercat să aduci pe cineva la credinţă?

- Am încercat, dar nu am reuşit. Rugăciunea cu lacrimi pentru acela pe care vrei să-l aduci la credinţă contează foarte mult. Trebuie să fim conştienţi că noi, cu puterile noastre slabe, nu reuşim nimic. Numai Hristos Mântuitorul este cel ce poate deschide sufletele acelora care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Am avut un cunoscut rocker, i-am vorbit despre Dumnezeu, a venit de câteva ori la biserică – şi eu m-am mândrit cu această realizare. Mă gândeam la cuvântul Sfântului Evanghelist Ioan, că cine aduce un om la Domnul mare plată va avea. Însă acest cunoscut de-al meu a avut nişte ispite şi acum nici nu vrea să mai audă de Biserică. Vedeţi unde duce mândria? Dacă te mândreşti cu realizările tale, imediat ceea ce ai clădit se surpă!

- Ce sentimente ai faţă de rockerii pe care îi întâlneşti în drumurile tale?

- Într-adevăr, văd mulţi tineri rockeri; îi recunosc după îmbrăcăminte. Mi-e milă pentru starea sufletească în care se află şi zic o rugăciune scurtă, rugându-L pe bunul Dumnezeu să-i întoarcă. În momentul în care Îl vor cunoaşte pe Hristos, o să regrete fiecare clipă petrecută departe de El, aşa cum o fac şi eu. M-aş bucura să cugete fiecare dintre ei seara sau când găsesc un moment de linişte că în fiinţa fiecărei persoane sălăşluieşte Domnul. Dacă nu vor recunoaşte acest lucru, Dumnezeu, pentru că îi iubeşte şi nu vrea să-i piardă, poate o să rânduiască un moment mai neplăcut ca să-i întoarcă: un accident, o boală, un necaz… Problema este că cei ce trăiesc departe de Biserică nu vor vedea prin asta binele pe care Îl vrea Domnul pentru ei. Abia după un anumit timp, dacă îşi vor schimba viaţa în bine, pot conştientiza lucrarea lui Dumnezeu…

- Pot influenţa părinţii modul de viaţă al tinerilor?

- Aşa cum am spus, la vremea adolescenţei mele părinţii mei nu erau oameni credincioşi, nu ştiau în ce m-am băgat şi m-au lăsat în pace. De aceea, îndrăznesc să adresez un cuvânt şi părinţilor. Dacă îi văd şi îi simt pe copii că se apropie de muzica rock, să încerce să-i îndepărteze. Şi nu este greu de observat acest lucru, pentru că mai toţi rockerii poartă părul lung. Părinţii să nu le vorbească imperativ, pentru că nici Mântuitorul nu a vorbit mulţimilor imperativ, ci să le explice cu multă dragoste cât de mult rău le pot face piesele muzicale pe care ei le ascultă. Părinţii, dacă nu conştientizează pericolul pe care îl reprezintă muzica rock pentru copiii lor, ar trebui să caute un duhovnic, să se spovedească şi să se sfătuiască cu acesta. Vor primi atunci un cuvânt de învăţătură şi pentru dânşii şi pentru copii.

- Vorbeşte-ne şi despre ispitele pe care le-ai avut revenind la credinţă.

- Am avut şi încă mai am ispite cu demonii. În general noaptea, după ce adorm, îmi spun tot felul de lucruri. Ţipă, urlă, iar alteori cu voci dulci mă roagă frumos să nu mai spun rugăciunea minţii, să nu mai merg la biserică. Îmi ziceau că era foarte bine cu foştii mei prieteni la bar sau pe terasă. Uneori ţipau aşa de tare, încât mă trezeau din somn şi mă speriam foarte tare. La început aveam aceste ispite aproape zilnic, apoi s-au rărit. Acum sunt mai liniştit şi accept aceste lucruri ca pe un canon, pentru că datori suntem să tragem şi să facem pocăinţă pentru orice păcat săvârşit.

- Cum ai ajuns să studiezi teologia?

- După terminarea liceului, părintele Vasile mi-a dat ascultare să mă duc la un duhovnic foarte bun pentru a cere sfat în privinţa drumului pe care trebuie să-l urmez în viaţă. Şi sfatul pe care mi-l dă acel duhovnic să-l iau ca venind de la Dumnezeu. După această discuţie, am luat trenul şi m-am dus la părintele Iustin Pârvu. Cum am intrat la sfinţia sa în chilie, nu am apucat să-i spun decât trei cuvinte şi imediat mi-a răspuns: „Să te faci preot, asta-i chemarea ta!”

Această întâlnire a avut loc acum doi ani, în aprilie, dar m-am apucat de învăţat pentru examene în iulie, după ce am terminat bacalaureatul. În august am avut examenul de admitere la facultate. Dar Domnul mi-a ajutat. Dacă îţi place ceva mult, dacă înveţi cu iubire şi dăruire, atunci îţi însuşeşti cu uşurinţă cunoştinţele respective.

- Cu ajutorul Domnului, vei deveni preot. Cum vezi tu misiunea preotului?

- Mi s-a dat odată un exerciţiu foarte greu. Să închid ochii şi să-mi imaginez cine va fi în biserică peste 30 de ani. Am făcut acest lucru şi imaginea care mi-a venit atunci în minte a fost că peste 30 de ani bisericile vor fi cu 80% mai goale. Pentru a nu se întâmpla acest lucru, preoţii de parohii au o mare misiune. Tinerii sunt purtaţi de valul vârstei şi nu vor veni la Biserică până nu li se va explica ce înseamnă de fapt Biserica. Din păcate pentru mulţi care nu ştiu nimic despre Dumnezeu, Biserica înseamnă o sursă bună de venit pentru preoţi sau un „concert” pe care sfinţiile lor îl dau o dată pe săptămână. Şi, din păcate, aceste lucruri se răfrâng şi asupra modului tinerilor – şi nu numai – de a-L percepe pe Hristos. Eu le explic cât pot unor astfel de oameni că Dumnezeu a rânduit în Biserica noastră mulţi preoţi jertfelnici, realmente preocupaţi de mântuirea credincioşilor. Sunt preoţi care stau ore în şir în scaunul de spovedanie, sunt preoţi care umblă prin spitale încercând să aline durerea fiilor duhovniceşti aflaţi în suferinţă, sunt preoţi care se roagă mult şi postesc pentru binele neamului acestuia. Sunt convins că celor ce cârtesc şi nu au un duhovnic, dacă se vor ruga cu credinţă, Domnul le va trimite părintele duhovnicesc de care au nevoie. Şi, cum spunea Sfântul Ioan din Kronstadt, dacă fiecare dintre noi am încerca să ne schimbăm în bine, atunci mai multe mădulare ale Bisericii ar fi sănătoase şi Cel de Sus altfel ar privi către noi şi ne-ar asculta rugile.

A consemnat Raluca Tănăseanu

Stimată Redacţie,

Mă numesc Alexandra Tatulea, am 24 de ani şi locuiesc în Iaşi. Naşii mei de cununie au trei copii, David – 7 ani, Samuel - 2 ani, iar Siluan, cel mic, în vârstă de aproape 6 luni suferă de ciroză din cauza unei malformaţii a căilor biliare, suprapuse cu infectarea cu cytomegalovirus. De 3 luni părintele George şi doamna preoteasă Cecilia aleargă prin clinicile din Braşov şi Bucureşti-Fundeni, apoi în Germania la Salzburg pentru tratarea acestui copil. În Germania li s-a spus că trebuie efectuat urgent un transplant de ficat în maximum o lună, altfel Siluan va muri.

Cazul micuţului a fost mediatizat până acum cât s-a putut de mult. Totuşi, citind regulat revista dumneavoastră m-am gândit să vă scriu în ideea că cineva va adăuga un bănuţ, o rugăciune, o speranţă acestei familii excepţionale, care are nevoie de 700 de euro zilnic pentru menţinerea copilului sub supraveghere 24 de ore din 24.

În total ar fi nevoie de 126.000 de euro pentru transplant şi tratament, însă chiar dacă este o sumă uriaşă, eu cred că se va strânge din jertfa fiecărui om cu inimă bună. Cunosc oameni care au refuzat să creadă că are vreun sens să ne zbatem atâta, pretinzând că oricum dacă va vrea Dumnezeu, Siluan va muri, independent de încercările noastre disperate.

MĂ APUCĂ GROAZA CÂND MĂ GÂNDESC CĂ MEDICII NU ÎNCEP OPERAŢIA PÂNĂ NU SE STRÂNG BANII TOŢI!

Eu cred că trebuie să facem tot ce depinde de noi oamenii, apoi Dumnezeu va decide mai departe.

Vă rog să luaţi în considerare publicarea unui anunţ despre Siluan.

Blog-urile unde este descris istoricul micuţului, cu toate documentele de spitalizare scanate le redau mai jos.

http://siluan.weebly.com/diagnostic.html

http://www.bebesiluan.blogspot.com/

http://bebesiluan.wordpress.com/

Pentru donaţii, datele sunt următoarele:

Unicredit Ţiriac Bank

Sucursala Braşov Mureşenilor

Titular: BOTA GEORGE LAURENTIU

Swift BACXROBU

Cont EURO: RO74BACX0000005005204320

Cont RON: RO81BACX0000005005204000

_______________________________________________

Cont în USD

Titular: Natalia Patrascu

RO 52 INGB 0000999902067724

cod swift: INGBROBU

Cont USD deschis la ING Bank N.V. Amsterdam, Sucursala Bucuresti: Sos Kiseleff 11-13, sector 1 Bucuresti

Vă mulţumesc din tot sufletul,

Alexandra TATULEA

Deja celebra vorbă a nu mai puţin cunoscutului Henry Kissinger, unul dintre strategii de vârf ai politicii americane, „Cine controlează hrana va controla populaţia”, nu are nevoie, credem, de prea multe comentarii. Sau nu a devenit oare în ultimii 20 de ani tot mai evident pentru oricine are ochi de văzut şi urechi de auzit că populaţia României se hrăneşte tot mai prost, iar numărul afecţiunilor fizice şi psihice a crescut şi s-a diversificat într-un ritm îngrijorător?

Recentele propuneri de a rezolva unele din problemele pe care le pune hrana necorespunzătoare prin închiderea reţelelor McDonald’s – ca multe alte soluţii ce vin din spaţiul politic românesc – sunt cel puţin propagandistice, pentru că nu atacă problema în cauzele ei profunde. Problema o constituie, aşa cum bine s-a observat recent într-o investigaţie a unui post local de televiziune, aditivii alimentari folosiţi la nivel industrial în hrana procesată pe care o consumăm zi de zi. Iar cauza este, înainte de toate, mai ales glutamatul de monosodiu – „nicotina alimentelor”, aşa cum a fost denumit de John Erb, autorul lucrării „The Slow Poisoning of America” („Otrăvirea lentă a Americii”).

Glutamatul de monosodiu (MSG) este, aşa cum observa neurochirurgul Russell L. Blaylock, un alt cercetător cunoscut al aditivilor alimentari şi al efectelor acestora asupra creierului, o excitotoxină, adică un element toxic ce produce supraexcitaţia unor importanţi receptori şi neurotransmiţători din creier, al cărui rezultat este moartea neuronilor. Astfel, cu toate că încă nu s-a descoperit o legătură directă între boli precum Alzheimer, Parkinson, autism sau diferite forme de scleroză (a căror principală caracteristică este afectarea unor ample zone neuronale) şi o supralicitare a consumului de glutamat de monosodiu, substanţă folosită în mod curent şi în mari doze în hrana noastră, este cu toate acestea evident pentru doctorul Blaylock că MSG-ul este un factor de agravare a acestor boli – dacă nu cumva este şi una dintre principalele cauze care le determină.

Istoria „nicotinei” din hrana noastră

Glutamatul este de fapt un aminoacid des întâlnit în hrana naturală, mai ales în roşii, drojdie, ciuperci, extracte vegetale, dar în vreme ce asimilarea lui de către corp se face treptat şi este atenuat de antioxidanţi puternici existenţi, spre exemplu, în tomate, care blochează toxicitatea glutamatului, substanţa produsă în mod artificial şi adăugată sub formă de aditivi alimentari în hrana noastră de către industria alimentară provoacă un amplu dezechilibru asupra întregului corp, chiar din pântecele mamei şi de-a lungul întregii vieţi.

Glutamatul de monosodiu este un potenţator de gust descoperit ca atare în 1907, în Japonia, de către Kikunae Ikeda. Bucătăria japoneză folosea deja de cel puţin o sută de ani un extract dintr-o plantă de mare, numită kombu. Uscată şi preparată, aceasta era folosită ca aromă specială cu rolul de potenţator de gust, fără însă a se cunoaşte cu adevărat cauza pentru care dădea un gust atât de plăcut mâncării. Cercetătorul japonez a descoperit că substanţa responsabilă pentru potenţarea gustului este glutamatul şi a vândut patentul companiei japoneze de condimente Suzuki. Împreună au pus bazele companiei Ajinomoto în 1909, denumire care în traducere ar însemna „esenţa gustului”. Aşa a început producţia în masă a glutamatului de monosodiu – substanţă produsă prin procedee chimice şi mult mai puternică decât kombu, varianta sa naturală –, iar în 1933 în Japonia se ajunsese deja la o producţie de aproximativ 5 tone.

După cel de-al Doilea Război Mondial, oficialii armatei americane şi-au dat seama că raţiile de mâncare ale soldaţilor japonezi erau mult mai gustoase decât cele americane şi au descoperit glutamatul de monosodiu – elementul cheie care potenţează gustul. Astfel, cele mai mari companii producătoare de alimente din Statele Unite s-au întâlnit în 1948 şi, aflând de acest potenţator de gust, au hotărât să-l folosească pe scară largă. Până în anii ’70 ai secolului trecut, companiile americane au folosit substanţa până şi în alimentele pentru copii, astfel încât în numai câţiva ani folosirea MSG-ului ajunsese o afacere de miliarde de dolari.

Dar în 1957 doi cercetători au descoperit că folosirea glutamatului la şoarecii abia născuţi distruge celulele din retina ochilor, iar în 1968 John Olney, un neurocercetător şi neuropatolog de la Departamentul de Psihiatrie al Universităţii St. Louis din Washington, a repetat experimentul pe şoareci şi a descoperit că glutamatul de monosodiu nu distruge numai retina, dar este responsabil şi de distrugerea unor importante zone ale creierului, producând efecte extrem de asemănătoare cu cele pe care le observăm în atacurile cerebrale sau în boli precum Alzheimer şi Parkinson.

Cercetătorul şi-a comunicat descoperirile către Congresul S.U.A., într-o audiere la care au fost prezenţi şi marii producători de alimente pentru copii. Aceştia şi-au dat seama de ameninţarea care planează asupra afacerilor lor dacă publicul află rezultatele cercetărilor şi au fost de acord să retragă singuri substanţa din alimente. Însă acest lucru s-a petrecut numai aparent, pentru că glutamatul a fost reintrodus sub multe alte forme şi denumiri. Astfel încât, de atunci şi până astăzi, folosirea glutamatului de monosodiu este o afacere în plină creştere, cu încasări anuale de miliarde şi miliarde de dolari şi de euro, folosirea acestuia răspândindu-se pe scară largă în toată lumea.

Companiile alimentare şi-au angajat armate de „cercetători” care să susţină contrariul unei evidenţe documentate foarte solid în ultimii 50 de ani. S-a creat astfel o confuzie, ce nu poate totuşi rezista în faţa sutelor şi miilor de studii şi experimente pe animale. Acestea arată că folosirea compusului chimic de glutamat de sodiu şi a altor potenţatori de gust şi îndulcitori artificiali, precum aspartamul, provoacă nu numai diabet şi obezitate (un adevărat flagel în America, dar tot mai mult şi în ţara noastră!), ci afectează şi hormonul de creştere, împiedicând creşterea normală a organelor şi a corpului, influenţează negativ funcţiile reproductive, producând infertilitate, ridică mult nivelul de agresivitate şi comportament antisocial, provoacă ample probleme cardiovasculare şi, nu în ultimul rând, distruge creierul, prin supraexcitarea neuronilor, astfel încât atât la animale cât şi la oameni se observă o diminuare a capacităţilor cognitive şi intelectuale. Distrugând neuronii şi reţelele neuronale, glutamatul distruge memoria, devenind cel mai probabil una dintre cauzele maladiei Alzheimer, ce a cunoscut în ultimii ani o amploare fără precedent.

Cum acţionează glutamatul asupra creierului

Glutamatul este unul dintre cei mai importanţi receptori şi neurotransmiţători din corp şi din creier, fiind responsabil, alături de alţii, cu buna funcţionare a sistemului nervos. Pe lângă faptul că glutamatul este o substanţă ce se găseşte în produsele naturale, acesta a fost unul din argumentele folosite de „cercetătorii” marilor companii alimentare pentru a susţine că folosirea glutamatului artificial în mâncare nu face decât să meargă pe linia naturii. Dar cercetările au arătat că supraexcitarea acestor receptori ai glutamatului din corpul nostru produce un dezechilibru în întregul corp.

Practic, glutamatul este o substanţă care, adăugată în alimente, ne poate face să mâncăm mai mult, cu poftă şi la intervale mai scurte de timp o mâncare cu slabe capacităţi nutritive şi, obiectiv, mai puţin gustoasă. S-a ajuns astfel în situaţia paradoxală – aşa cum s-a observat de multe ori în ultimii ani – de a avea o populaţie care mănâncă mult dar este malnutrită, tocmai pentru că din mâncare lipsesc acei nutrienţi fundamentali pentru buna funcţionare şi întreţinere a corpului nostru.

Cercetătorul Russell L. Blaylock descrie în lucrarea sa „Excitotoxinele – gustul care ucide” modul în care acţionează asupra celulelor şi neuronilor glutamatul produs în cantităţi industriale şi adăugat în hrana noastră. Celulele folosesc un sistem de siguranţă pentru a absorbi elementele nutritive, iar cheia acestui proces este calciul sau sodiul, substanţe care deschid „uşa” celulei. Calciul este deci şi substanţa care deschide uşile neuronilor din creier, pentru a face loc agenţilor nutritivi, care, la rândul lor, determină neuronul să transmită semnale. Dar când neuronul este expus unor excitotoxine precum glutamatul de monosodiu, sistemul de blocare al neuronului este perturbat: nu numai că o doză prea mare de calciu dăunează, dar neuronul devine supraexcitat şi transmite neîncetat semnale până ce se epuizează şi moare.

MSG-ul activează prin supraexcitarea tuturor tipurilor de receptori şi neurotransmiţători cunoscuţi. Magneziul şi zincul sunt substanţele care închid sistemul şi blochează canalul deschis de calciu pentru toxine nedorite, dar ceea ce se observă în hrana servită de fast-food-uri, de exemplu, este faptul că aceasta este extrem de săracă tocmai în substanţe precum zincul şi magneziul. Astfel, canalul neuronal nu se închide, permiţând excitotoxinelor să distrugă creierul, iar efectul este somnolenţa şi letargia, la care se adaugă o stare generală de neputinţă.

Să fie oare întâmplător faptul că în ultimul timp în ţara noastră tot mai mulţi pacienţi acuză astfel de stări şi li se administrează magneziu? Cauzele sunt multiple, cu siguranţă, dar afecţiunile raportate în ultima vreme datorită unei proaste nutriţii sunt tot mai numeroase.

Efectele documentate ale glutamatului de monosodiu

Într-un raport prezentat în 2006 în faţa comisiei de experţi pentru aditivii alimentari din cadrul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, intitulat „Otrăvirea lentă a omenirii”, cercetătorul John Erb a rezumat sute de studii ce au tratat în ultimii 50 de ani efectele glutamatului de monosodiu asupra animalelor şi oamenilor. Urmărind acest rezumat, prezentăm în continuare câteva dintre aceste efecte.

Potrivit cercetătorilor F. Bellisle şi M. Monneuse, un procent de 0,6% de glutamat de monosodiu este suficient pentru a-i determina pe oameni să mănânce mai mult şi mai repede; se pare că în jur de 6% din dieta zilnică a unei persoane ar putea fi alcătuită din MSG. Astfel încât, la un consum de două kilograme de alimente pe zi, un adult sau un copil ar primi o doză de 12 grame de glutamat de monosodiu; o astfel de doză este suficientă pentru a omorî un şobolan de un kilogram (cf. JECFA Toxicology Study, FAO Nutrition Meetings Report Series, 1974, No. 53).

Într-un studiu realizat în 1984, cercetătorii au reuşit să provoace atacuri de epilepsie şoarecilor cărora li s-au administrat mici doze de MSG: „Severitatea convulsiilor şi frecvenţa deceselor a crescut în mod progresiv odată cu vârsta” (cf. Monosodium-L-glutamate-induced convulsions–I. Differences in seizure pattern and duration of effect as a function of age in rats, Arauz-Contreras J., Feria-Velasco A., 1984).

Glutamatul de monosodiu a fost folosit de asemenea într-un experiment din 1980 pentru a produce leziuni la nivelul creierului şi sistemului nervos central al şoarecilor şi puilor de găină: „Glutamatul de monosodiu (MSG) a fost folosit pentru a crea o leziune în sistemul nervos central al unui şoarece abia născut. Administrarea de injecţii subcutanate şoarecilor cu o vârstă de patru zile a produs un grad ridicat de necroză celulară în hipotalamus” (cf. Reaction of the hypothalamic ventricular lining following systemic administration of MSG, Rascher K., Mestres P., 1980).

În literatura de specialitate, „şoareci trataţi cu MSG” este o expresie sinonimă cu obezitatea, letargia şi creşterea nivelului de insulină. De zeci de ani, cercetătorii produc în laborator şoareci ce suferă de obezitate datorită administrării de glutamat de monosodiu în diferite doze. De asemenea, MSG-ul adăugat în hrana oilor a condus la o creştere a apetitului, astfel încât consumul de hrană de slabă calitate poate fi mărit prin tratarea acesteia cu MSG (cf. Factors affecting the voluntary intake of food by sheep, Colucci P.E., Grovum W.L., 1993). Într-un alt studiu având la bază subiecţi umani, „Umami and Appetite” („Umami şi apetitul”), realizat în 1990 de către P.J. Rogers şi J.E. Blundell, s-a constatat că atunci când un om consumă o masă la care se adaugă MSG, acestuia i se face în curând din nou foame şi va consuma o cantitate mai mare de hrană tratată cu MSG decât fără acest ingredient.

MSG-ul este responsabil şi pentru creşterea secreţiei de insulină, potrivit unui studiu din 1990 al cercetătorilor A. Niijima şi T. Togiyama: „Când cavitatea orală a şoarecelui a fost infuzată cu o soluţie de MSG, s-a constatat o creştere rapidă a nivelului de insulină din sânge la 3 minute de la stimulare”. Aceleaşi efecte au fost observate şi într-un experiment cu subiecţi umani (cf. Glutamate ingestion and its effects at rest and during exercise în humans, Mourtzakis M., Graham T.E., 2002).

Glutamatul de monosodiu reduce, de asemenea, secreţia hormonului de creştere în timpul adolescenţei. Experimentele realizate pe şoareci au arătat că MSG-ul reduce secreţia hormonului de creştere, şoarecii devenind obezi şi având o creştere deficitară. Efectele se observă însă şi la oameni: „La indivizii obezi, secreţia hormonului de creştere este împiedicată (…), iar gradul acestui defect în secreţie este proporţional cu gradul de obezitate” (cf. Growth hormone status in morbidly obese subjects and correlation with body composition, Savastano S., Di Somma C., Belfiore A., 2006).

În anii ’80 şi ’90 ai secolului trecut, cercetătorii au descoperit că MSG-ul poate depăşi bariera reprezentată de placentă şi periclita, astfel, animalul sau copilul în formare. Efectele negative au fost amplu documentate pe şoarecii folosiţi în experimente, iar „aceste observaţii cresc posibilitatea existenţei unei otrăviri dincolo de placentă a fetuşilor umani, după consumul de către mamă a unor alimente bogate în glutamat” (cf. Neurotoxicity of monosodium-L-glutamate in pregnant and fetal rats, Toth L., Karcsu S., 1987).

„S-a demonstrat că glutamatul de monosodiu (MSG) penetrează bariera placentei. Activarea excesivă a receptorilor de glutamat şi supraîncărcarea intracelulară cu calciu indusă de către MSG, care duce în cele din urmă la moartea neuronilor, ar putea rezulta într-o reducere a capacităţii de învăţare şi memorare a puilor de şoareci, dacă mama a fost tratată cu MSG pe când purta puiul în uter” (cf. Transplacental neurotoxic effects of monosodium glutamate on structures and functions of specific brain areas of filial mice, Gao J., Wu J., Zhao X.N., 1994).

În urma acestor observaţii experimentale asupra efectelor nocive pe care le are glutamatul asupra sarcinii, cercetătorii M. Hermanussen şi J.A. Tresguerres au tras în 2003 un puternic semnal de alarmă: „Sugerăm cu tărie abandonarea agentului aromatizator glutamat de monosodiu şi reconsiderarea dozelor zilnice de proteine şi amino acizi recomandaţi în timpul sarcinii”.

Un alt efect deosebit de important observat de cercetători în testarea glutamatului pe şoareci este comportamentul agresiv şi antisocial pe care îl generează asupra rozătoarelor. Aceasta este de fapt o trăsătură surprinsă de către toate experimentele din domeniu, fără excepţie, aşa cum subliniază şi doctorul Russell Blaylock în cartea sa „Excitotoxinele”. Şi cum omul este de cinci ori mai receptiv la glutamat decât şoarecii, iar copiii de patru ori mai mult decât adulţii, să ne mai mire oare că, lăsaţi pe mâna televizorului şi internetului, lipsiţi de o educaţie adecvată şi îndopaţi cu glutamatul găsit mai ales în cipsuri, dresinguri şi supe, copiii noştri sunt tot mai agresivi?…

Având în vedere că studiile ştiinţifice arată tot mai concludent cum glutamatul distruge zonele cerebrale responsabile cu concentrarea şi atenţia şi, în general, slăbeşte capacităţile cognitive – atât la animale cât şi la oameni, iar aceasta chiar din faza intrauterină, dacă mama a consumat multe alimente bogate în glutamat –, de ce să ne mai mirăm de slabele rezultate cognitive ale copiilor noştri? Sau că, aşa cum arată aceleaşi studii, oamenii devin infertili?

Războiul împotriva populaţiei şi hrana

Suntem martorii unui „război împotriva populaţiei” fără precedent, unul în care omului i se cere o atenţie sporită faţă de ceea ce se întâmplă în jurul său, pentru a evita ceea ce altfel i-ar putea distruge viaţa, fără ca măcar să-şi dea seama de ce a ajuns atât de neputincios şi lipsit de vlagă. Ajungem treptat asemenea puilor din crescătoriile de păsări – o masă obeză, fără memorie şi iniţiativă, cu dată de expirare cât mai recentă, înhămată degrabă la căruţa morţii. Şi, dacă se poate – fără urmaşi!

Paradoxul epocii noastre este nu numai acela că în societăţile abundente oamenii sunt subnutriţi, ci mai ales faptul că, în societatea informaţiei, omul este tot mai dezinformat. Altfel cum ne-am putea explica faptul că, deşi avem acces la atâta informaţie, totuşi nu ştim ceea ce se petrece cu adevărat în jurul nostru?

Acest război perfid împotriva omului mizează însă nu numai pe dezinformarea lui „informată”, ci pe ceea ce este mai propriu omului după Cădere: pofta. Ceea ce aduce nou epoca noastră, a alimentelor procesate la nivel industrial, este esenţializarea poftei sau mai degrabă a elementului chimic care o produce. Tocmai de aceea, soluţia se găseşte în asceza plină de discernământ pe care Biserica o învaţă de mii de ani. Mai mult ca niciodată, trebuie să fim „înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii”…

Petru Molodeţ

Daţi clic pe copertă pentru cuprins!

Din sumar:

Editorial - Au venit inundaţiile. Ce ne-a mai rămas?

Editorialul analizează pricinile pentru care se abat asupra poporului nostru inundaţiile şi alte nenorociri, precum şi starea sufletească a celor mai mulţi dintre cei care au avut de suferit de pe urma calamităţilor naturale. „Harul Duhului Sfânt păzeşte lumea în faţa tuturor revărsărilor de răutate diavolească”, spune Părintelui Paisie Aghioritul. Dar harul se îndepărtează de la popor când acesta se adânceşte în păcate mari cum ar fi avortul, desfrânările şi celelalte nedreptăţi. Din păcate cei mai mulţi dintre semenii noştri nu vӑd în ceea ce se întâmplă rău în ţarӑ mânia lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. Aşa cum spunea Dl. Băsescu când i-a vizitat pe sinistraţi: ar trebui să ne asigurăm locuinţele prin contracte de asigurare. Dar de un alt fel de contract avem nevoie şi nu de acela la care se gândea preşedintele ţării. Cum se poate încheia acest contract de asigurare? În primul rând, crezând din tot sufletul în Dumnezeu şi nu în Europa, în America, în preşedinţi precum Băsescu, Iliescu, Constantinescu sau în alte asigurări omeneşti. Apoi, rugându-ne la Dumnezeu pentru sănătate, mai curând decât să ne încredem orbeşte în medici; cerând pace sufletelor şi nu bunăstare materială; smerenie şi dragoste în locul slavei deşarte şi al pricinilor desfrânării trupeşti şi ferindu-ne cu toate puterile noastre de păcate.

Prăznuiri - Părintele Ilie Lăcătuşu – omul lui Dumnezeu

Părintele Ilie Lăcătuşu este un preot care s-a sfinţit în prigoana comunistă, îndurând cu smerenie şi fără compromisuri umilinţa vieţii de întemniţat. A fost arestat în mai multe rânduri şi a cunoscut regimul crunt de la Canal, fiind inclus în brigada de preoţi destinată exterminării. Părintele Ilie Lăcătuşu a rămas în amintirea celor care l-au cunoscut ca un om al rugăciunii ; indiferent de ce se întâmpla în jurul său, părintele era neîncetat cu mintea la Dumnezeu, al Cărui Nume Îl chema în toată vremea. Trupul său se află în Bucureşti, în cimitirul Adormirea Maicii Domnului din cartierul Giuleşti, şi are toate caracteristicile Sfintelor Moaşte: nestricăcios, frumos mirositor, uscat şi uşor, pielea de culoarea alunului, păstrându-şi dimensiunile şi aspectul, nepricinuind teamă celor ce-l privesc, ci bucurie duhovnicească, dând impresia unui om care doarme. Mulţi credincioşi care au mers şi i s-au închinat şi i-au cerut ajutorul au primit tămăduire sufletească şi trupească, au fost ajutaţi pentru a depăşi situaţiile grele prin care au trecut.

Şcoala părinţilor – Cum putem trata gelozia fraternă

Gelozia fraternă: pare o realitate măruntă în cadrul familiei, însă e de fapt extrem de importantă. La apariţia unui nou membru în cadrul familiei, copilul – care până atunci se afla singur în centrul atenţiei – începe să experimenteze sentimente de gelozie pe noul venit. Lăsate la voia întâmplării, aceste sentimente se pot acutiza dând naştere unor adevărate sciziuni în familie dacă nu sunt tratate la timp cu delicateţea şi discernământul necesare. În cadrul acestui material doamna psiholog Adriana Hâncean enumeră câteva remedii ale geloziei fraterne şi propune câteva strategii pentru părinţii care pot întâmpina aceste probleme. Implicarea copilului în apariţia pe lume şi creşterea noului venit stă la baza acestor strategii de depăşire a sentimentelor de gelozie fraternă.

Cauzele bolilor – Controlul populaţiei prin glutamatul de monosodiu

Cea de-a doua parte a anchetei realizate asupra glutamatului de monosodiu – acest potenţiator de gust de găsit peste tot în hrana noastră şi denumit „nicotina alimentelor” – scoate în evidenţă rezultatele a peste 30 de ani de cercetări realizate asupra efectelor acestei substanţe la animale şi oameni. Iar rezultatele arată în mod zdrobitor că glutamatul de monosodiu nu este numai un factor ce provoacă dependenţă ci mai ales unul care provoacă ample dezechilibre psiho-fizice: de la diabet şi obezitate până la afectarea hormonului de creştere, a capacităţilor cognitive şi ajungând la boli precum Alzheimerul.

Cu noi este Dumnezeu – “Regret fiecare clipă petrecută departe de Hristos!” – mărturia unui fost rocker

Mulţi tineri sunt fascinaţi de muzica rock, îşi ascultă ore în şir idolii considerând că asocierea dintre rock şi satanism este doar o poveste, minţindu-se fără să vrea că formaţiile lor preferate doar afişează nişte simboluri sataniste mai mult pentru a fi la modă, fără a avea nicio legătură cu diavolul. Majoritatea rockerilor sunt convinşi de faptul că muzica lor preferată nu are cum să le facă rău fiind pentru ei o simplă pasiune. Andrei C. este un tânăr, student la Teolgie, care dă mărturie despre cum şi-a vătămat sufletul în perioada în care a fost rocker. Despre starea sufletească din acea perioadă Andrei ne-a mărturisit: “Simţeam o fericire de suprafaţă, pe care mi-o dădea diavolul. Dar îmi aduc aminte că în adâncul sufletului tot timpul eram supărat, nefericit. Nimic nu mă mulţumea, aveam o privire încruntată. Banii niciodată nu-mi ajungeau, deşi aveam ce cheltui, pentru că spre deosebire de alţi prieteni proveneam dintr-o familie mai înstărită. Cu toate acestea parcă totul se ducea de râpă. ”

Drumul către Hristos i l-a arătat părintele David de la un schit din judeţul Constanţa, iar mai apoi ieroschimonahul Vasile de la mănăstirea Petru Vodă. Andrei suferă văzând în jurul lui atâţia tineri rockeri, se roagă pentru ei să-L cunoască pe Hristos considerând că : “În momentul în care Îl vor cunoaşte o să regrete fiecare clipă petrecută departe de El, aşa cum o fac şi eu. M-aş bucura să cugete fiecare dintre ei seara sau când găsesc un moment de linişte că în fiinţa fiecărei persoane sălăşluieşte Domnul. ”

“Boala m-a adus aproape de Dumnezeu…”

Cea de-a doua mărturie a rubricii „Cu noi este Dumnezeu” ne prezintă povestea Elenei B. o femeie care a adus pe lume o fetiţă deşi avea mari probleme de sănătate: a fost operată de cinci ori la ficat (de două ori – chist hidatic, de trei ori – abces interhepatodiafragmatic) şi a avut două eventraţii post-operatorii ştrangulate. Medicii pe care i-a întâlnit o îndemnau să facă avort repetându-i de fiecare dată că dacă vrea să păstreze copilul va muri în timpul sarcinii. Pe tot parcursul celor nouă luni de sarcină Domnul a făcut minuni mari cu Elena salvând-o pe ea şi pe fetiţa din pântece când erau la un pas de moarte.

Spre o vieţuire creştină – “Avem această şansă, de a ne mântui şi sfinţi prin copii noştri”, reportaj la Fundaţia “Sfinţii Martiri Brâncoveni” din Constanţa

Cu binecuvântarea Înaltpreasfinţului Teodosie, Arhiepiscop al Tomisului şi Dobrogei, Fundaţia „Sfinţii Martiri Brâncoveni” din Constanţa a demarat în anul 2005 cel mai important proiect al său şi anume înfiinţarea unei grădiniţe şi a unei şcoli creştin-ortodoxe, forme de învătământ creştine absolut necesare în societatea antihristică în care trăim. „Nu credem că poate fi un lucru mai important şi mai stringent în zilele noastre decât educarea copiilor în duhul lui Dumnezeu; aceasta ar fi singura garanţie că fiii şi fiicele noastre vor ajunge oameni de care să ne putem bucura şi pentru care să avem a da un bun răspuns când va sosi clipa judecăţii. Avem această şansă, de a ne sfinţi şi mântui prin copiii noştri.” – ne-a declarat Înaltpreasfinţia sa Teodosie, Arhiepiscop al Tomisului şi Dobrogei. De asemenea în reportaj aflăm motivele pentru care părinţii au ales să-şi înscrie copiii la grădinţa şi şcoala ortodoxe, dar şi despre modul în care se derulează activităţile la aceste forme de învăţământ.

Al optulea veac – Exploatarea de la Roşia Montană: război economic şi atentat la sănătatea poporului român

Investigaţia realizată de această dată în cadrul secţiunii Al optulea veac tratează un subiect tot mai dezbătut în ultima vreme în ţara noastră: exploataţia minieră de la Roşia Montană. Jaful la care e supusă ţara noastră datorită corupţiei clasei politice este unul fără precedent: în dispreţul logicii şi al bunului simţ reprezentanţii statului român au concesionat pe mai nimic cea mai bogată zonă în aur din Europa, dar şi în capital simbolic – Roşia Montană fiind cea mai veche aşezare din România. Realizată cu ceanuri – simbolul barbariei moderne – exploataţia condusă de firma canadiană Gabriel Resources îi va aduce acesteia un profit de cel puţin 13 miliarde de dolari, statul român mulţumindu-se cu firimituri. Nu numai atât, dar va lăsa în urmă un pământ otrăvit şi stors de vlagă. Acţionarii companiei canadiene însă dau cel mai mult de gândit: mari companii implicate în afacerile sângeroase cu diamante din Africa, mari speculatori mondiali etc.

Noua eră şi „noua” televiziune

Avem în materialul realizat de cercetătoare greacă Dafnis Varvitsiotis şi tradus pentru Familia Ortodoxă un excelent tablou sinoptic al epocii în care trăim: caracteristica fundamentală a „noii ere”, aşa cum o denumeşte cercetătoarea, este tendinţa de a distruge tot ceea ce ţine sau ar putea aduce aminte de Vechea Ordine, Vechiul Regim, Vechea Gândire, în sfârşit Vechea Lume – acea lume pentru care ordinea ei se fundamenta într-o ordine superioară. Războiul declarat de Noua Eră şi Noul Iluminism Vechii Orânduiri este unul total, dar în ultima vreme el a devenit mult mai eficient prin intermediul televiziunii, care luptă prin toate mijloacele împotriva căsătoriei şi a familiei, a maternităţii, a istoriei şi patriotismului şi mai ales împotriva creştinismului. Şi încearcă să impună lumii o nouă ideologie atotcuprinzătoare care promovează libertatea sexuală, avortul, homosexualitatea, umanismul, toleranţa. Filosofia care stă la baza noului iluminism este deconstructivismul – adică „distrugerea creativă” a tot ceea ce ţine de vechea ordine – şi antropocentrismul absolut: în centrul lumii stă omul cu toate poftele şi dorinţele lui, la care pretinde că are dreptul în mod absolut.

Teologica – “Pentru că îi iubim trebuie să le spunem adevărul”, interviu cu Mitropolitul Athanasie de Limassol

Dupӑ cum se ştie la începutul lunii iunie a acestui an Papa a efectuat o vizitӑ în Cipru, vizitӑ care a creat mari tulburӑi în rândul credincioşilor. Interviul prezentat în acest numӑr i-a fost luat Mitropolitului Athanasie de Limassol la sfârşitul lunii mai 2010, înainte cu câteva zile de vizita Papei în Cipru. Mitropolitul Athanasie explicӑ foarte clar de ce acestӑ vizitӑ a smintit Biserica, care sunt ereziile Bisericii Catolice şi ce fel de comunicare trebuie sӑ existe între ortodocşi şi cei de alte confesiuni : „Putem purta un dialog cu oricine, cu atât mai mult cu eterodocşii şi cu cei de alte religii. Dar una este să purtăm dialog, şi alta să-l primeşti pe Papă ca pe un episcop canonic. El, pentru noi, ortodocşii, este eretic, adică rupt de Biserică – deci nu este episcop.” De asemenea Mitropolitul Athanasie ne arată ce ascund vizitele Papei: “Vaticanul nu acţionează la întâmplare, nici nu face mişcări naive. Toate vizitele oricărui Papă au scopul de a-l prezenta drept lider mondial al creştinismului. În acest moment, însă, el nici măcar nu este episcop canonic, nu e ortodox, deci nu este în măsură să se prezinte pe sine ca primul dintre episcopi…”

Cuvântul duhovnicului – Pustnica Teodora din munţii Neamţului

În acest articol, care trimite cititorul cu gândul la viaţa Sfintei Maria Egipteanca, redăm discuţia pe care pustinca Teodora a avut-o cu un părinte de la Mănăstirea Sihăstira şi din care aflăm cât de importantă este pocăinţa pentru mântuire, dar şi ce se întâmplă cu sufletele oamenilor dupӑ ce pӑrӑsesc aceastӑ viaţӑ. Din dorinţa ca toţi fraţii în Hristos să ştie ce ne aşteaptă dincolo de moarte, Maica Teodora vorbeşte cu multă simplitate şi smerenie despre mortea şi învierea ei, despre întâlnirile cu demonii şi despre oamenii pe care i-a întâlnit dincolo, despre ajutorul primit de la Maica Domnului şi de la Sfântul Ioan Iacob. Povestea acestei pustnice ne îndeamnă pe fiecare la pocăinţă, la meditaţie asupra felului cum ne ducem viaţa pentru a putea câştiga Raiul.

Cu 55 de ani în urmă, de Anul Nou, într-un oraş din fosta Uniune Sovietică s-a petrecut o minune care a întărit credinţa dreptslăvitoare – un fenomen imposibil de explicat pentru autorităţile atee ale vremii.

Iată faptele. Oraşul Kuibîşev (astăzi Samara), strada Cikalov nr. 84, 31 decembrie 1955. O petrecere de Revelion care s-a preschimbat într-o isterie de masă, potrivit oficialităţilor, sau într-o mare minune, potrivit credincioşilor şi locuitorilor de acolo. O muncitoare de la fabrica de ţevi din localitate, Zoia Karnauhova, fusese invitată în casa Klavdiei Petrovna Bolonkina de către fiul acesteia, împreună cu un grup de prieteni. Klavdia, o femeie credincioasă, dezaprobând această petrecere din timpul Postului Crăciunului[1], a plecat de acasă, iar tinerii au rămas singuri. Zoia îşi aştepta iubitul, un băiat pe nume Nikolai, care însă întârzia să apară. După ceva vreme, tinerii au poftit-o pe Zoia la dans: „Hai, lasă-l pe Nikolai, vino alături de noi!” Încinsă de atmosferă, supărată şi fără să se gândească prea mult, ea a zis: „Bine! Atunci, dacă nu-l am pe Nikolai al meu, o să dansez cu Nikolai Ciudotvoreţ (Nicolae Făcătorul-de-minuni)!” – şi, apucând o icoană a Sfântului Nicolae dintr-un colţ al camerei, a strâns-o la piept şi a început să danseze cu ea. Deşi neduşi pe la biserică, ceilalţi oaspeţi i-au spus: „Mai bine pune-o la loc! Cu aşa ceva nu se glumeşte!” Zoia, însă, le-a strigat: „Dacă există Dumnezeu, să mă pedepsească!” şi a mai făcut nişte paşi de dans prin cameră, cu icoana în braţe. Câteva clipe mai târziu, s-a auzit deodată un zgomot înfricoşător şi a strălucit o lumină orbitoare, ca de fulger. Îngroziţi, petrecăreţii s-au apropiat temător de Zoia, doar ca să descopere că fata pur şi simplu împietrise, ca şi cum ar fi prins rădăcini în acel loc! A fost cu neputinţă să o mişte sau să îi ia icoana din braţe, care parcă se lipise de ea. Albă precum marmura, Zoia nu dădea nici un semn vizibil de viaţă, în afara bătăilor foarte slabe ale inimii.

Prietenii au chemat o ambulanţă, din al cărei echipaj făcea parte medicul de urgenţă Anna Pavlovna Kalaşnikova, care a încercat să o resusciteze pe fată. Sora doctoriţei, Nina, îşi aminteşte: „Anna a ajuns acasă foarte tulburată. Deşi miliţia o pusese să dea o declaraţie prin care se angaja să păstreze tăcerea asupra celor întâmplate, ea mi-a povestit cum încercase să-i facă Zoiei injecţii, însă a fost imposibil! Era ca şi cum trupul Zoiei ar fi fost de piatră – ácele seringii nu intrau în piele, ci se rupeau. «Stăteam în faţa unei fete împietrite cu o icoană în braţe, care era parcă pironită de podea», mi-a zis Anna. Oamenii ziceau că o pedepsise Dumnezeu. Tot oraşul vorbea despre acest eveniment”.

Vestea celor întâmplate a depăşit în scurtă vreme graniţele Samarei. Ruşinate, autorităţile  locale şi de partid au trebuit să recunoască că nu pot explica „ştiinţific” evenimentul şi starea în care se afla Zoia. La casă a fost trimis un echipaj de miliţieni pentru a interzice accesul vizitatorilor, ce se înmulţiseră – pe 2 ianuarie, străzile din jur gemeau de mii de oameni, care au supranumit-o pe fată „Zoia de piatră”. A apărut un articol despre acest caz ciudat chiar şi în presa vremii, în gazeta „Voljskaia Kommuna” din 24 ianuarie 1956. Se spune că fata scotea în răstimpuri nişte ţipete înfricoşătoare, care i-au făcut pe miliţienii ce păzeau casa, în schimburi de câte opt ore, să încărunţească de spaimă.

De la Moscova au venit nişte profesori pentru a investiga fenomenul, însă n-au putut oferi până la urmă nici o explicaţie, deşi iniţial s-a lansat supoziţia că a fost o formă necunoscută de tetanos. Însă explicaţia nu stă în picioare, deoarece în cazul acestei boli nu există o astfel de rigidizare a pielii încât medicii să nu poată face injecţii bolnavului; în al doilea rând, Zoia nu a putut fi nici măcar deplasată din casă; în plus, ea a stat în picioare mult mai mult decât ar putea îndura un om obişnuit; şi, în al treilea rând, o simplă boală nu îl întoarce pe un ateu la Dumnezeu.

Deşi propaganda antireligioasă a fost intensificată, n-a dat rezultate semnificative. Responsabilul regional cu ateismul raporta la sfârşitul anului 1956 că „zvonurile despre «fata de piatră» s-au răspândit şi în afara raionului, iar sentimentul religios în rândul populaţiei este în continuă creştere. Oamenii au început să ţină posturile şi să nu mai frecventeze manifestările organizate de autorităţi în perioada Paştilor”. Pe străzile din Kuibîşev au apărut agitatori ai Komsomolului, care pretindeau că au intrat în casa de pe strada Cikalov, dar n-au văzut nimic acolo. Însă toate aceste acţiuni n-au făcut până la urmă decât să toarne gaz pe foc şi să-i pună pe gânduri chiar şi pe cei ce nu credeau în minuni, făcându-i să se întrebe dacă nu cumva era un sâmbure de adevăr în toată povestea.

Până la urmă, autorităţile au îngăduit câtorva clerici să vină la fată, pentru a face ceva. Unul dintre aceştia a fost ieromonahul Serafim (Poloz) de la Sihăstria Glinsk. Acesta era un părinte înduhovnicit şi mare nevoitor; el a săvârşit o sfeştanie în casă şi a sfinţit icoana. Apoi a zis: „Acum trebuie să aşteptăm vreun semn la Paşti! Dacă nu se întâmplă nimic, înseamnă că se apropie sfârşitul lumii!”, arătând prin cuvintele acestea credinţa lui adâncă într-o minune. Autorităţile au încercat după aceea să-l silească pe părintele Serafim să le spună oamenilor că nu ştie nimic despre cele întâmplate. El însă a refuzat, aşa că i s-a organizat în scurtă vreme un proces şi a fost trimis în lagăr. I s-a mai permis accesul şi Mitropolitului Nicolae, care a citit Paraclisul Sfântului Nicolae şi a zis: „Să aşteptăm o nouă minune la Paşti!”, repetând vorbele evlaviosului ieromonah Serafim. A fost înştiinţat şi Patriarhul Alexie I de toate cele întâmplate şi a fost rugat să facă rugăciuni pentru însănătoşirea Zoiei. Patriarhul a răspuns: „Cel ce a pedepsit-o, acela o va şi milui!”

Cu o zi înainte de ajunul praznicului Buneivestiri (care în anul acela a căzut în sâmbăta din săptămâna a treia de post), de miliţienii care o păzeau pe Zoia s-a apropiat un bătrân cu barbă, care i-a rugat să-l lase s-o vadă pe fată. Aceştia au refuzat. Bătrânul a venit şi în ziua următoare, dar nici atunci nu i s-a dat voie. A treia oară, de Bunavestire, paznicul a lipsit pentru câteva clipe, şi bătrânul a intrat în casă. Straja l-a auzit întrebându-o pe Zoia cu blândeţe: „Aşadar, ai obosit de atâta stat în picioare?”. Miliţianul a intrat după el în casă, dar n-a mai găsit pe nimeni.

Şi iată că pe 23 aprilie, în ziua de Paşti – după aproape patru luni fără mâncare sau apă, trupul Zoiei a revenit la viaţă! Fata striga şi plângea fără încetare: „Lumea moare din pricina păcatelor! Rugaţi-vă, aveţi credinţă!” A fost întrebată cine fusese bătrânul vizitator care dispăruse misterios, iar Zoia a arătat spre icoana Sfântului Nicolae. Le-a mai spus şi pentru ce ţipa uneori atât de înfricoşător: „E groaznic! Arde pământul! Rugaţi-vă! Lumea întreagă piere pentru păcatele ei, rugaţi-vă!”. Au mai întrebat-o şi cum a izbutit să trăiască atâta timp, cine i-a dat de mâncare, iar ea a răspuns: „Porumbeii! Porumbeii m-au hrănit!” De aici s-a văzut că a primit milă şi iertare de la Dumnezeu. Domnul a vădit iertarea păcatelor Zoiei şi prin venirea Sfântului Nicolae Făcătorul-de-minuni.

Din nefericire, despre cele ce s-au petrecut mai apoi cu Zoia nu se mai ştie nimic sigur, din pricina autorităţilor comuniste, care au încercat să muşamalizeze întreaga poveste. Unii spun că, după trei zile de la revenirea la viaţă, fata a trecut la Domnul, alţii că a fost închisă într-un ospiciu de nebuni, unde a murit, iar alţii că a intrat într-o mănăstire şi a fost îngropată în ascuns undeva la Lavra Sfintei Treimi – Serghiev Posad.

Puţine s-au schimbat astăzi, după jumătate de veac, pe strada Cikalova. Despre întâmplările din 1956 mai mărturiseşte doar fosta staţie de autobuz de lângă casa cu numărul 84, desfiinţată în acea perioadă, în încercarea de a opri afluxul de oameni. Săptămânal vin acum pelerini de pretutindeni – din Moscova, Krasnodar, Novosbirsk, Kiev, Odessa, Minsk, Riga, Munchen, Helsinki, Vladivostok. Eparhia Samarei plănuieşte să construiască acolo un paraclis.

În 2009 s-a realizat un film, intitulat „Ciudo” („Minunea”), regizat de Aleksandr Proşkin, care încearcă să reproducă pe această cale cele întâmplate.

Prin această minune s-a vădit adevărul vorbelor Apostolului: „Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera” (Gal. 6:7). Nu este nici o îndoială despre realitatea celor întâmplate: cu adevărat, o fată a împietrit. Există declaraţii ale martorilor oculari, unii încă în viaţă, precum şi documente ale întrunirilor Partidului Comunist de la acea vreme. Mii de oameni au crezut că există Dumnezeu şi şi-au arătat credinţa, s-au botezat şi au trăit creştineşte. Din toate acestea se vede limpede că a fost o minune din iconomie dumnezeiască, spre întărirea credinţei în acea vreme de prigoană a Bisericii. Sfântul Duh a ţinut-o pe Zoia în viaţă vreme de patru luni pentru ca sufletul ei să învieze din moartea păcatului şi, în ziua cuvenită, să primească trup pentru viaţa cea veşnică – după cum, de altfel, o spune chiar numele ei: Zoia (viaţă)

Radu Hagiu