Patericul

Simplitatea contemplată naşte simplitatea formei, iar înălţimea sensului dă prin simpla atingere forţa transformatoare de suflet, precum este scris: “Dumnezeu va da cuvînt celor ce vestesc cu putere multă”. Apoftegmele Părinţilor sînt cele mai simple şi totuşi cele mai multivalente forme literare ale scrierilor duhovniceşti. Formele simple sînt mărturia purităţii contemplării, şi sînt cel mai puternic antidot împotriva uitării care ucide sufletul.

Simplitatea este, în viaţa sfinţilor pustiei, mărturia unei totale şi sfinte întrepătrunderi a fiinţei umane cu lucrările Duhului Sfînt, prin care fiinţa lor zboară deasupra nemărginirii. Descătuşată de obiectele gîndirii precum trupul de cele ale doririi, desfătîndu-se de priveliştea mării de sensuri pure precum sufletul de pacea nepătimirii, se cuprinde de lumina taborică ce izvorăşte inimii unirea cu Dumnezeu după har. „Nu vă faceţi copii cu înţelegerile, ci cu răutatea fiţi prunci, iar cu înţelegerile faceţi-vă desăvîrşiţi”. Aşa cum sărăcia cu duhul nu este a nu avea duhul, ci a nu avea ceva fără-de-Duhul, simplitatea nu este opusă felurimii, ci este sursa ei transcendentă şi fără-de-început. De aceea, lucrarea contemplaţiei nu porneşte de la simplitatea minţii, ci ajunge la ea, ca la o culme a plinătăţii Vieţii din al cărei prisos grăieşte. Dacă puterea cuvîntătoare suie de la felurit la simplu, ne-voinţa pogoară voia de sine către împlinirea smereniei – lepădarea-de-sine – felurind fapta minunată, căci pentru a se pătrunde de simplitate şi fapta are trebuinţă a se „boteza” cu apele Duhului, ca să primească puterea mărturisirii. Astfel Patericul este o tîlcuire a Evangheliei atît pentru contemplaţie cît şi pentru făptuire.

Deasupra apelor gîndirii Duhul se poartă, deschizînd raiul cu preţul unei clipe de sinceritate şi omului modern, acest tîlhar răstignit pe crucea unei lumii atee şi grăbit în toate. Cu un singur cuvînt (ca de pildă: “Toată viaţa omului o zi este la cei ce ard de dor”), Bătrînii pustiei, departe de cele ce se trec şi întru cele ce în veşnicie se petrec, de peste veacuri şi totuşi atît de aici şi acum, deveniţi cuvinte ale Vieţii, şi duhuri sfinţitoare, şi Tatălui fii, vin să închipuie înnoit şi sfînt pe cei ce se împărtăşesc prin ei de Cel pururea Acelaşi, Iubitor şi Simplu.

Completat cu acrivie după originalul elin, după cele mai exigente ediţii şi mai valoroase manuscrise, Patericul egyptean editat la Mănăstirea Petru Vodă şi apărut la Editura Sofia în ultimele zile ale anului 2011 se dăruieşte cerului şi pămîntului romînesc prin traducerea (din 1828) unui sfînt părinte, Cuviosul Pafnutie Dascălul de la mănăstirea Neamţ, ucenic al Sfîntului Paisie, în cea mai frumoasă formă a limbii române, într-un moment în care continuarea ostenelii duhovniceşti începute de Sfîntul Paisie este de mare trebuinţă, şi în care textele sfinte arareori mai văd lumina tiparului fără a fi filtrate de duhul lumesc.

Iar spre o şi mai desăvîrşită bucurie şi folos duhovnicesc, monahi iubitori de sfinţi l-au împodobit şi cu icoane scrise şi pictate, păstrînd acelaşi duh ascetic, şi armonizîndu-se într-un mozaic unitar şi luminos, ca nimic să nu lipsească cinstirii cuvenite sfinţilor. Mulţi dintre ei au astfel, alături de apoftegme, adnotate filologico-istoric şi lămurind întregul lor, o „Viaţă” şi o icoană, toate cu buna mireasmă a prea-iubitei pustii atît de roditoare de fii duhovniceşti, precum este scris: „Bucură-te, cea stearpă, ceea ce nu naşti, izbucneşte şi strigă, ceea ce n-ai durerile naşterii, că mulţi-s fiii celei pustii, mai mulţi decît ai celei ce are bărbat!” , ca o mireasă fără-de-prihană în toate – dogma curată, compoziţia iconică a colecţiei, acurateţea traducerii, synaxarul, icoana byzantină. Ca o icoană a istoriei Patericului în istoria mîntuirii, „Postfaţa” oferă cea mai pătrunzătoare şi mai bine informată viziune tipărită pînă acum asupra acestui subiect, după cuvîntul Domnului: „Cărturarul care se învaţă întru împărăţia Cerurilor, asemenea este omului stăpîn al casei, care scoate din vistieria sa noi şi vechi.”

Munca de restaurare a icoanei lumii este a fiecărui ortodox, ca parte a Trupului lui Hristos, dar a monahului mai cu seamă, ca „înger al Lui care face voia Lui şi aude glasul cuvintelor Lui”, iar partea cea bună, care nu se va lua de la suflet, este restaurarea icoanei cuvîntului duhovnicesc prin trupul înviat al „cuvintelor Domnului, cuvinte curate, curăţite de pămînt, lămurite de şapte ori”.

Patericul este mărgăritarul pe care cel înţelept luîndu-l va să ajungă în Împărăţia Cerurilor. 

r. Neonila, M-rea Paltin, Neamţ

Părintele Gherasim L-a iubit pe Hristos din anii copilăriei. De la doisprezece ani a auzit chemarea Sa şi a intrat frate în Mănăstirea Bogdana. Se trăgea dintr-o familie de ţărani înstăriţi, lucru care nu l-a împiedicat să lase toate şi să aleagă o cale a renunţărilor şi a jertfei.

Înzestrat cu o inteligenţă deosebită, cu râvnă pentru studiu şi mai ales cu mare sete de rugăciune şi viaţă lăuntrică, a fost trimis de către mănăstire să-şi continue studiile, ajungând să absolve ca şef de promoţie nu numai Seminarul de la Neamţ, ci şi Facultatea de Teologie. Dorind o viaţă duhovnicească mai aspră, a ajuns la Tismana, mănăstire care îi „insufla mult respect şi devotament pentru drumul monahal”, aşa cum însuşi o spunea mai târziu. După încheierea studiilor, a primit pentru scurtă vreme ascultarea de stareţ al Mănăstirii Arnota – Vâlcea, iar în anul 1942 a fost trimis de către Mitropolitul Nifon Criveanu ca preot misionar în Transnistria.

Peste tot, Părintele Gherasim s-a sârguit, cu timp şi fără timp, zi şi noapte, să fie înaintea oamenilor şi a lui Dumnezeu un preot adevărat, care să răspundă nevoii semenilor de dragoste, luminare şi rugăciune. Pentru sârguinţele sale pastorale, în 1943, acelaşi mitropolit l-a numit stareţ al Mănăstirii Tismana, ascultare pe care o va împlini cu vrednicie până în ziua arestării sale.

În anul 1948 nu era greu de găsit motive pentru a aresta pe cineva. Iar pentru Părintele Gherasim s-au găsit destule dovezi „incriminatorii”: o predică anticomunistă fulminantă ţinută de hramul mănăstirii, un ajutor dat celor din munţi care organizau rezistenţa şi multe altele… Toate acestea au intrat sub incidenţa Codului Penal ca şi „crime de uneltire împotriva ordinii de stat”. Ajuns în mâinile Securităţii, Părintele Gherasim a răbdat muceniceşte toate chinurile cu putinţă pe care le-au născocit minţile bolnave ale călăilor săi, fără să denunţe pe nimeni ori să recunoască învinuirile aduse. Se zice că, în urma îndelungatei anchete, Căpitanul Oancă ar fi obosit bătându-l şi-ar fi strigat: „Eşti nebun, toţi ceilalţi au recunoscut… şi tot cincisprezece ani vei fi condamnat!”

Calea Golgotei sale va trece apoi prin temniţele de la Aiud, Piteşti, Canal şi Târgu Ocna…

La sfârşit, Părintele Gherasim şi-a găsit odihna veşnică la Târgu Ocna, împreună cu Valeriu Gafencu, într-un cimitir fără mormânt şi fără cruce. A adormit cu rugăciunea lui Iisus pe buze.

Părutu-s-a în ochii celor mulţi plecarea lor de pe pământ pedepsire, dar ei sunt în pace, căci nădejdea lor era preaplin de Nemurire…

Crăciun la Târgu Ocna, 1951

„Era o iarnă liniştită, cu zăpadă, fără ger. Dealurile dimprejur încărunţiseră. Clopotele de la schit ne vesteau rugăciunile călugărilor, şi ne uneam cu ei şi cu toată suflarea creştină într-o rugăciune mută. Este cu neputinţă ca rugile tăcute, revărsate în văzduh de oamenii aceia încolţiţi între moarte şi tortură, să nu fi fost primite. Ele au fost auzite în Ceruri, ele au adus Cerurile pe pământ – şi cred că Dumnezeu se va milostivi de lumea asta şi pentru sufletele acelea mari şi credincioase din Târgu-Ocna…

M-am apropiat uşor de Părintele Gherasim, care şedea cu ochii închişi. Era slab ca o arătare. Fusese la Canal, unde se muncea şaisprezece ore pe zi, urmate de alte patru de program administrativ. Fusese repartizat în brigada specială pentru preoţi, cu un regim de exterminare rapidă. La Canal, Părintele Gherasim îşi îmbărbăta prietenii, pe mulţi îi ajuta la muncă şi tuturor le stătea la dispoziţie cu serviciile religioase. Practica Rugăciunea inimii şi avea mari resurse sufleteşti, care l-au ţinut puternic peste toate mizeriile.

Delatorii l-au turnat însă de mai multe ori că săvârşeşte spovedanii şi cuminecări – şi, drept urmare, a fost bătut, izolat, înfometat, terorizat peste teroarea generală. Omul e din carne şi oase, duhul nu poate ignora legile vieţii, astfel că ascetul îmbunătăţit întru cele sfinte s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a căzut la pat şi, aproape muribund, a fost adus la Târgu-Ocna, ca să moară „umanitar”.

Prezenţa lui în sanatoriu se făcuse simţită prin măiestria cu care ştia să umble în sufletele oamenilor şi să-i îmbărbăteze. Era căutat ca duhovnic. Se dăruia cu bucurie deţinuţilor care-l solicitau, cu toate că se epuiza pe el însuşi.

Dădea şi îndrumări isihaste, nu numai din lecturi, ci şi din bogata lui experienţă mistică – fiindcă în camera 4 din Târgu-Ocna mistica nu numai că era reabilitată ca noţiune şi ca realitate practică, ci era şi vie, densă, intensă s-o prinzi cu mâna. De fapt, nici nu era nevoie să o prinzi cu mâna, căci acolo Dumnezeu era prezent şi te cucerea imediat, pătrunzând în sufletul şi fiinţa ta ca o mireasmă binefăcătoare… Aşa simţeam în preajma Părintelui Gherasim.

Cu sfială, deci, m-am apropiat de el, ca să văd cum îi este. M-a simţit şi a deschis ochii mari, negri, adânci:

- Ai venit?… Mă bucur… Eram departe, în locuri de verdeaţă, de cântec şi mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferinţă prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Şi acesta e un dar al Domnului. Nu ştiu cum să-I mulţumesc… Nu ştiu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina Bucurie… Am certitudinea vieţii veşnice, particip deja la ea. Nu mă sperie nici Judecata, căci merg cu cuget smerit şi cu nădejde numai în mila şi darul Domnului… Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeţi, Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lumea are nevoie de multă suferinţă… Vrăjmaşii cred că am fost învinşi, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie şi nu cunosc căile Lui …

S-a oprit puţin, a respirat adânc, apoi a reluat:

- Aici va fi într-o zi pelerinaj… Azi suntem puţini, dar încă mai există credinţă în lume, încât lumea va fi izbăvită. Acum pare cu neputinţă, dar dincolo de mijloacele omeneşti există o iconomie divină şi ea va renaşte omenirea. Fiţi dar binecuvântaţi!… Am cunoscut aici oameni în faţa cărora cugetul meu se smereşte. Spune-i lui Valeriu să se roage pentru mine… Rugaţi-vă şi voi! Sunt fericit că am ajuns în ceasul acesta…” (Ioan Ianolide, „Întoarcerea la Hristos”)

Dragostea pentru vrăjmaşi

„Atunci (la Târgu Ocna) am văzut o minune: l-am văzut pe preotul (Gherasim) Iscu, în agonie, cum a chemat alţi doi deţinuţi şi, sprijinindu-se pe umerii lor, încet-încet, a trecut pe lângă patul meu, s-a aşezat pe marginea patului torţionarului său şi a început să-l mângâie pe cap. Niciodată nu am să pot uita gestul acesta al lui: mă uitam la cel chinuit cum mângâia capul chinuitorului său! Aceasta este adevărata iubire: preotul, cu toată neputinţa sa, a găsit o mângâiere pentru ucigaşul său! Îl mângâia şi-i spunea: «Erai tânăr. Nici nu-ţi dădeai seama de ceea ce făceai. Te iubesc din toată inima mea!» Dar el nu rostea numai aceste cuvinte. Poţi spune «dragoste» şi să nu fie decât numai un cuvânt din opt litere. Dar preotul Iscu îl iubea cu adevărat pe torţionarul său… Apoi a continuat: «Dacă eu, care sunt un păcătos, pot să te iubesc atât de mult, închipuieşte-ţi-L pe Iisus, care este Dragostea întrupată, cât de mult te iubeşte. Şi toţi creştinii acum te iartă, te iubesc, iar Hristos te iubeşte cu ei şi prin ei. El vrea ca tu să fii mântuit mai mult decât doreşti tu să fii cu El în cer. El este Iubirea însăşi. Nu trebuie decât să te întorci spre El şi să te pocăieşti».

În acea celulă, unde nici o intimitate nu era cu putinţă, am auzit fără să vreau spovedania pe care criminalul a făcut-o victimei sale. Viaţa este mai plină de fiori decât orice roman. Nici un autor n-a putut scrie asemenea lucruri. Cel torturat şi pe moarte asculta spovedania aceluia care-l torturase. Victima i-a dat iertarea criminalului. S-au rugat împreună, îmbrăţişându-se unul pe altul, după care preotul a fost dus înapoi la patul său de către doi deţinuţi purtători.

Amândoi au murit în aceeaşi noapte. Era seara Crăciunului. Dar nu era un Crăciun în care noi ne aminteam pur şi simplu că acum aproape două mii de ani Iisus S-a născut în Bethleem. Era un Crăciun în care Iisus se născuse în inima unui comunist criminal.

Acestea sunt întâmplări pe care le-am văzut cu proprii mei ochi…” (Richard Wurmbrand)

Plecarea Părintelui Gherasim

de Constantin Aurel Dragodan

Cu faţa de ceară,

Cu trupul firav ca de sfânt bizantin,

Părintele Gherasim a fost adus într-o seară,

Învăluindu-ne cald cu surâsu-i blajin.

Zile de boală din carne i-au rupt

Şi-acum doar o piele-i înfăşură osul,

Dar tainic el spune Rugăciunea inimii neîntrerupt:

„Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pre mine, păcătosul!”

Ardeau ca făcliile ochii fiecărui bolnav,

Ioan şi Valeriu şi-au împreunat mâinile în rugăciune.

Viaţa mai pâlpâia ca o candelă ce se stinge în trupul schilav;

Apoi, printre gratii, s-a văzut căzând o stea de tăciune.

Domnea-n încăpere o linişte grea.

Doar aripe de îngeri în jur fâlfâiau, mătăsos.

Departe, copii cântau un cântec de stea.

Părintele Gherasim a plecat să se-nchine la ieslea lui Hristos.

Material realizat de obştea Mănăstirii Diaconeşti

Articol apărut în numărul 23 al revistei “Familia Ortodoxă”

De ce nu există, oare, şi daruri care să vină singure la tine acasă, după care nu trebuie să alergi, să te îmbulzeşti, să pierzi atâta vreme şi să cheltuieşti atâţia bani? De ce nu există daruri de suflet, daruri care să nu-ţi hrănească patimile (mâncare şi băutură în exces, haine fistichii şi alte nebunii), ci care să-ţi hrănească nevoia de apropiere tot mai mare de Dumnezeu?

Spun Sfinţii Părinţi că trei lucruri sunt de trebuinţă pe calea mântuirii: Rugăciunea, Sfintele Taine şi citirea scrierilor de suflet folositoare. Cum Rugăciunea ţine de lucrul fiecăruia în parte, iar Sfintele Taine ţin de lucrarea Bisericii, ceea ce ne-a rămas nouă să vă oferim, prin această revistă, sunt scrierile de suflet folositoare. Ne-am gândit ca la aceste sărbători să vă ieşim în întâmpinare, oferindu-vă posibilitatea de a face un dar de suflet celor apropiaţi ai voştri, un dar după care nu trebuie să alergaţi, căci vine chiar el acasă (frumos ambalat!), un dar care nu hrăneşte nici patimi materiale, nici orgolii nemateriale, un dar al cărui preţ nu este mare, deşi conţinutul lui este de nepreţuit, căci este spre zidire duhovnicească. Un dar care poate fi un sprijin pe calea mântuirii, un prieten cu care să stai la sfat, un cuvânt blând, care să-ţi aline auzul, atât de rănit de tumultul zilelor noastre. Un dar de pace, un altfel de dar pentru Crăciun.

Pentru decembrie, ne-am gândit să oferim abonaţilor noştri un „pachet” special: un abonament pe trei luni la revista Familia Ortodoxă pentru numai 12 lei (fără CD) şi 16 lei (cu CD). Oferindu-le celor dragi acest dar, vei primi, pentru fiecare abonament pe care-l vei face cadou, o lună în plus la abonamentul tău.

Pentru aceia dintre dumneavoastră care nu sunteţi abonaţi, oferta este următoarea:

Când începe să înjure şi să spună nerozii, dumneavoastră să râdeţi. Astfel îi veţi da de înţeles că este foarte deştept.

Să nu-i spuneţi niciodată: „Asta-i rău!” Aşa spun doar cei de modă veche, cu mentalităţi depăşite şi înguşti la minte. Când, mai târziu, va întâmpina greutăţi în viaţa sa şi va suferi, atunci va fi convins cu desăvârşire că societatea îl nedreptăţeşte.

Strângeţi dumneavoastră în urma lui tot ce lasă aruncat ici şi colo: cărţi, haine, încălţăminte… Nu care cumva să-i spuneţi vreodată: „Strânge-ţi lucrurile. Pune-le la locul lor”. Astfel va avea certitudinea că mama este sclava lui şi că pentru toate sunt ceilalţi întotdeauna răspunzători.

Lăsaţi-l să vadă orice (mai ales la televizor) şi să citească orice, fără să-l îndrumaţi niciodată. Copilul dumneavoastră este supradotat şi ştie să discearnă! În acest fel, instruirea şi educaţia lui va avea o gamă mai largă şi mai variată.

Nu-i daţi vreo îndrumare duhovnicească. Luaţi în zeflemea şi în batjocură înaintea lui credinţa, Biserica, preoţii şi pe cei ce îi urmează. Când copilul va creşte, „va alege singur”.

Daţi-i bani de buzunar cu nemiluita, ca să nu se simtă inferior celorlalţi şi „să fie în lipsă, aşa cum aţi fost dumneavoastră”. Când va creşte, va fi convins că valoarea omului o dă banul, indiferent de cum a fost obţinut.

Nu-i spuneţi niciodată: „Fă asta!” sau „Nu face asta!”, căci aşa îl constrângeţi, nu-i respectaţi libertatea şi personalitatea. Ba chiar se poate să-i cauzaţi şi traume sufleteşti! Când va creşte, va crede că viaţa înseamnă doar să porunceşti, niciodată să asculţi.

Certaţi-vă, vorbiţi-vă urât unul cu celălalt, în faţa lui, fără pic de ruşine (nu vă neliniştiţi, astfel nu-i veţi provoca… traume sufleteşti!). Mai târziu, când se va căsători, îi va părea firesc să facă la fel.

Când începe să se încurce în mrejele plăcerilor trupeşti, dumneavoastră să închideţi ochii. Nu-i spuneţi nimic. Nu-l povăţuiţi. Nu-l sâcâiţi cu sfaturile dumneavoastră. Lăsaţi-l să se tăvălească în mocirla curviei, de vreme ce „asta-i ceva normal”.

Să-i ţineţi întotdeauna partea înaintea profesorilor şi vecinilor. Să nu credeţi niciodată că „îngeraşul” dumneavoastră poate să facă lucruri de ruşine şi probleme. Ocărâţi-i pe aceia care, prieteneşte şi bine-intenţionaţi, vă aduc la cunoştinţă ceva în legătură cu asta. Sunt… clevetitori şi invidioşi.

***

Când veţi merge la secţia de poliţie, unde l-au dus pentru că a furat sau a luat droguri, să strigaţi tare, de faţă cu toţi, că este un nemernic şi o lichea, un golan; că v-aţi jertfit pentru binele lui, dar n-aţi reuşit niciodată să-l cuminţiţi. Astfel veţi ieşi cu obrazul curat.

PREGĂTIŢI-VĂ PENTRU O VIAŢĂ PLINĂ DE SUFERINŢĂ ŞI DE REMUŞCĂRI. O VEŢI AVEA…

Episcopul Irineu al Ekaterinburgului – Mamă, ai grijă! (Editura Sfintei Mănăstiri Paraklitu, 2007)

 Material apărut în nr. 27 din “Familia Ortodoxă”

Publicam în numărul trecut un articol intitulat „Ni se duc Bătrânii”. Iată că pe 22 februarie Domnul a îngăduit să plece de la noi încă un Bătrân, Părintele Petroniu (Tănase), Stareţul celui mai mare aşezământ monahal românesc din Sfântul Munte – Schitul Prodromu. Născut acum 96 de ani şi călugărit din fragedă tinereţe (la numai 14 ani!) în Mănăstirea Neamţ, a primit din 1978 ascultarea de a lua parte la înnoirea duhovnicească şi materială a obştii românilor athoniţi aflaţi sub ocrotirea Sfântului Ioan Botezătorul. A slujit în Athos deopotrivă ca duhovnic şi stareţ, bibliotecar şi autor de cărţi duhovniceşti, ajungând să fie preţuit şi iubit pentru lucrarea sa atât în ţară, cât şi în Grecia. „Cum ţi-ai pregătit aripile aici, aşa o să zbori dincolo”, zicea Părintele Petroniu, şi nădăjduim că s-a ridicat ca o floare înmiresmată şi bine-mirositoare din Grădina Maicii Domnului nemijlocit către Hristos Domnul, spre a vieţui în lumina cea neînserată a Împărăţiei Cerurilor. (R.H.)

- Părinte Stareţ, vorbiţi-ne despre post şi, îndeobşte, despre cum ar trebui să fie vieţuirea creştină.

- Viaţa creştină şi viaţa duhovnicească înseamnă curăţirea vieţii lăuntrice, a vieţii sufleteşti. Prin ce se întinează viaţa sufletească? Se întinează cu voie şi fără voie. Se întinează fără voie pentru că vezi şi auzi lucruri rele şi păcătoase. Mergi pe drum, vezi, auzi, te întâlneşti şi, chiar fără să vrei, te murdăreşti…

Şi atunci omul trebuie să fie atent şi la cuvânt, şi „cuvântul vostru să fie da, da şi nu, nu”, cum spune Mântuitorul – să pună pază gurii; să pună pază ochilor şi urechilor, cum spune Sfântul Ioan Gură-de-Aur: „Când posteşti, nu posteşte numai pântecele”, că altfel n-ai făcut nimic. Să postească ochii, să nu vadă lucrurile cele urâte; să postească urechile, să n-audă lucrurile cele urâte; să postească mâinile, să nu săvârşească fapte rele; picioarele să nu meargă la lucrurile păcătoase. Vasăzică, întreaga fiinţă să postească.

Să pui rânduială în toate formele de manifestare ale omului – căci fiecare dintre acestea lasă nişte amprente, mai adânci sau mai puţin adânci, în sufletul omului şi chiar şi în trupul lui, potrivit cu intensitatea cu care patimile şi relele din afară acţionează asupra sa. Atunci omul, fără să-şi dea seama, poartă o încărcătură cu dânsul – fie creştinească, fie păcătoasă. Şi, ca să fie în rânduială, nu se pot trăi amândouă lucrurile. Exclus una ca asta! Nu poate să fie şi cu bune, şi cu rele. Dacă intră relele, nu mai intră cele bune. Pocăinţa, şi spovedania, şi nevoinţa în creştinism tocmai pentru această curăţire şi eliberare lăuntrică sunt.

Lucrurile rele pun un fel de stăpânire, îl înrobesc pe om. Omul nu mai e stăpân să se conducă după rostul esenţial al său: năzuinţa de a ajunge la Dumnezeu. Ele îl pleacă pe om, îl schimbă, îl strâmbă în alte direcţii. Şi atunci omul se încarcă sufleteşte, se complexează, iar, pentru aceasta, trebuie să se elibereze de aceste stări lăuntrice.

Aşa, cu nevoinţă, cu post, cu rugăciune, cu spovedanie, omul, încetul cu încetul, în ani de zile, se curăţeşte şi se eliberează.

- Care este locul pe care televiziunea şi internetul trebuie să-l ocupe în viaţa creştinului?

- Poporul român a trăit adânc creştinismul ortodox, a dus o viaţă modestă, simplă. Ori, toate lucrurile acestea venite din Occident sunt strict trupeşti, făcute pentru trup – nu pentru înţelegerea bună a trupului, ci pentru trupul păcătos şi pătimaş. De acolo au venit încoace toate înnoirile acestea tehnice, care s-au făcut şi se fac. Nu sunt din insuflare duhovnicească, nu sunt făcute pentru folosul omului şi nici pentru împlinirea lui creştinească şi duhovnicească, pentru realizarea scopurilor lui de a fi sfânt, cum spune Mântuitorul: „Fiţi sfinţi, fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc” – pentru că tot ceea ce face omul trebuie să-i ajute să realizeze acest scop unic al existenţei lui.

Că doar ce-i foloseşte omului dacă ar câştiga lumea toată, dar şi-ar pierde sufletul? O spune Mântuitorul Hristos, nu o spune altcineva! Vasăzică, menirea omului e să se pregătească să intre în fericirea cea veşnică – să se facă sfânt, să se sfinţească, pentru ca să se apropie de Sfântul Sfinţilor; numai aşa poate să intre în Împărăţia de dincolo.

Ori, toată tehnica asta e făcută pe dos! Nu prevede nicăieri existenţa lui Dumnezeu, nu prevede nicăieri îmbunătăţirea duhovnicească a omului! Căutaţi undeva, să vedeţi dacă o găsiţi! Nicăieri nu se găseşte! Pentru că ea nu e făcută cu scopul acesta.

Care e raţiunea televizorului în viaţa unui om? Să presupunem că televizorul e făcut pentru slujbe bisericeşti. Categoric, e păcat – s-a scris şi în presa românească cândva –, este o nesocotire a Sfintelor Slujbe. Omul nu participă la Sfintele Slujbe care se dau la televizor; el îşi face treburile lui. Încearcă să se uite bolnavul, să se uite muncitorul, dar nu participă la Sfânta Liturghie. Ceea ce văd este doar, cum să zic, o nălucă, o închipuire! Sfânta Liturghie este în biserică – un loc sfinţit, în care se află preotul, unde se săvârşesc nişte Taine deosebite. Dar la televizor nu se săvârşeşte nimic. Este un spectacol, nu o participare. Altceva este participarea şi altceva este spectacolul. Mă uit şi degeaba! Mintea mea se gândeşte la lucrurile acelea, dar nu sunt în contact cu realitatea pe care o văd acolo! E o închipuire. Mintea mea nu trăieşte lucrurile de acolo…

- Oamenii îşi ocupă astăzi mintea cu tot soiul de ştiri, mai mult sau mai puţin senzaţionale, cu filme ieftine, cu „talk-show”-uri în care invitaţii se ceartă între ei… Ce efect socotiţi că au toate acestea asupra sufletului?

- Împrăştiere teribilă! Au un efect rău. Pentru că, din ceea ce văd, nu capătă cunoaştere. Două lucruri, zic părinţii, sunt absolut necesare pentru mântuire: cunoştinţa şi făptuirea. Însă doar cunoaşterea duhovnicească e folositoare! Cunoaşterea aceasta inutilă nu are nici un folos. Ce folos are pentru mintea mea? Doar mă împrăştie – căci, vedeţi doar, acestea sunt făcute pentru împrăştiere. De aici se vede că sunt lucruri diavoleşti…

Mântuitorul spune: „Eu sunt Alfa şi Omega” – Singurul, Unul Dumnezeu. Diavolii sunt mulţi, legiuni, împrăştiaţi. Şi atunci, ca să te întâlneşti cu Dumnezeu, trebuie să intri în locul cel mai ascuns, să te întâlneşti acolo cu Dumnezeu. Diavolul însă te împrăştie la nesfârşit în lucrurile din afară, şi nu mai ai timp. Nu mai ai timp pentru tine însuţi, pentru că eşti pulverizat în lucrurile din afară. De aceea, toate lucrurile astea, care vezi că duc în afară, sunt făcute cu scopul precis de împrăştiere.

Presa zilnică vorbeşte numai despre păcate, despre judecata oamenilor, despre rele. Nu-i creştinesc, nu-i folositor. Informaţiile astea la ce-mi folosesc? Să ştiu că s-a făcut omor, că acela-i politician, că s-au bătut, despre război sau despre altele? Mă tulbur degeaba, îmi creează stări sufleteşti inutile, nefolositoare, care mă abat de la scopul meu principal şi mă împrăştie, mă pulverizează permanent. La fel face şi televizorul, şi radioul! Toate au scopul acesta: să-ţi împrăştie mintea – scop inspirat de diavol.

Sfinţii Părinţi spun că omul, ca să ajungă să se apropie mai uşor de Dumnezeu, trebuie să aibă şi cunoaştere duhovnicească, să cunoască raţiunile lucrurilor şi să-şi dea seama pentru ce Dumnezeu a făcut lucrurile aşa, iar nu altfel. Şi cunoaşterea duhovnicească mă ajută pe mine ca, cunoscând raţiunile lucrurilor, să văd modurile virtuţilor; adică, uitându-mă cum se petrec lucrurile, să înţeleg cum să le aplic şi la viaţa mea personală.

- Cum am putea să discernem care lucruri ne sunt folositoare şi care nu, duhovniceşte vorbind?

- Este simplu: dacă toate lucrurile acestea mă ajută să fiu creştin mai bun, sunt bune; dacă nu mă ajută, nu sunt bune. Simplu ca „bună ziua”! Acesta să fie diagnosticul pe care să-l punem permanent la tot ceea ce ni se propune să facem. Mă uit la televizor. Mă fac mai bun decât cum am fost? Nu mă fac. Informaţia, radioul, dacă le aud, mă fac să fiu mai bun, mai virtuos, mai duhovnicesc?…

Vă spun că foarte multe lucruri sunt zadarnice, inutile de tot. Pentru trebuinţele trupeşti, lumea s-a complicat. Uite, în antichitate era mult mai simplu! Mai încoace, pe măsură ce lumea s-a complicat, s-a îndepărtat de Dumnezeu. S-a înstrăinat, şi acum e ultima pulverizare – de aceea s-a ajuns să nu mai aibă timp pentru Dumnezeu. Loc nu mai este pentru Dumnezeu, lumea e răvăşită într-o lume care nu este a lui Dumnezeu, care-i fără raţiune, care nu înţelege pentru ce-i făcută. E anormală şi cu totul nefirească starea aceasta socială! Ea nu poate să fie altfel decât aşa cum a lăsat-o Dumnezeu – nu o putem cocoloşi, nu o putem fasona într-un fel, ca să fie bună aşa. Nu, ea nu-i bună deloc! Dacă putem fugi de ea, să fugim. Ăsta să fie cuvântul de ordine: dacă mă ajută să fiu mai bun, e bună; dacă nu mă ajută, nu-i bună.

- Spuneaţi mai devreme că cel mai mare rău astăzi este că omul nu se mai poate ruga, că rămâne despărţit de Dumnezeu.

- Acesta e lucrul cel mai grav pe care-l facem. Omul, încărcat de la televizor, nu se mai poate ruga; împrăştiat fiind, nu se mai poate ruga, pierde lucrul cel mai sfânt. Şi spune Mântuitorul: „Rugaţi-vă neîncetat”! Rugăciunea necontenită însemnează menţinerea permanentă a legăturii cu Dumnezeu. Aşa trebuie să fie, şi aşa este, pentru că eu mă găsesc în prezenţa Lui permanent. Nu pot să stau cu Dumnezeu şi eu să mă uit în altă parte, să nu mă uit la El – asta e lipsă de respect. Pentru că Dumnezeu este permanent prezent, atunci rugaţi-vă necontenit. Să fim permanent în legătură cu Dumnezeu! Aşa cum nu putem trăi fără respiraţie, să nu lăsăm rugăciunea. Că nu poţi să trăieşti fără respiraţie, ne-a dat nouă Dumnezeu necesitatea asta. De aceea spun Sfinţii Părinţi că învăţăm uitându-ne la lucruri, văzând cum se petrec lucrurile, uitându-ne la rosturile lucrurilor, învăţăm modurile virtuţilor, învăţăm cum să fim virtuoşi.

Uite, ne-a lăsat Dumnezeu nevoia de aer. Dar de ce l-a făcut pe om cu nevoia de aer, de respiraţie? Pentru că, uite, îngerii nu au nevoie de respiraţie. Ei nu au nevoie de aer, nu trăiesc cu aer. Dumnezeu a lăsat necesitatea aceasta, a unei acţiuni fără de care omul nu poate trăi fiindcă moare imediat, ca să înţeleagă că există şi altceva. Nu numai trupului, ci şi sufletului, dacă îi lipseşte ceva, moare, nu poate trăi. Este nevoie de această legătură cu Dumnezeu, pentru că dacă omul nu păstrează legătura cu Dumnezeu permanent, moare. De aceea, rugaţi-vă necontenit şi fiţi permanent în legătură cu Dumnezeu, şi, precum zice Sfântul Grigorie Teologul, „să respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul”. Pentru aceasta spune şi Sfântul Ioan Gură-de-Aur: „Nu rugăciuni lungi, ci scurte şi dese, ca să umbli tot timpul cu rugăciunea, pentru ca să fii permanent în legătură cu Dumnezeu”.

­- Ce părere aveţi de relativizarea în ziua de astăzi a religiei? Unii vorbesc de religie într-un context idolatru, ba chiar ateu: „religia OZN”, „religia TV” etc. Credeţi că au dreptate?

- Păi, religia nu poate să fie decât una singură, religia legată de Dumnezeu. Nu poate să fie o religie a păcatelor, aşa cum au făcut acum „religia desfrânării”. Acum este „desfrânata cea mare” din Apocalipsă. Asta este, să ştiţi! Nu vedem alta! Că scrie că o să fie o femeie undeva, desfrânată, şi o s-o vadă toată lumea. Aceasta este desfrânarea care astăzi, mai cu seamă prin televizor, este băgată cu sila peste toată lumea, în mentalitatea lumii. Vedeţi? Au ajuns păcate pe care Dumnezeu le-a pedepsit cu distrugere, cu nimicire, să fie declarate drepturile omului. Am văzut într-o revistă, care întâmplător mi-a căzut în mână, ceva legat de activitatea Consiliului Europei. Şi într-un loc spune: „Consiliul se felicită că a reuşit în România să înlăture obstacolele care erau împotriva homosexualităţii”. Deci Consiliul European, nu guvernul românesc! Şi ăştia ai noştri înghit, înghit murdăria care li se oferă, se obligă să o îndeplinească, şi nu se gândesc la tradiţia românească, nu se gândesc la nimic; şi vin şi o bagă, o servesc la populaţie, şi cine vrea se hrăneşte cu ea.

Spun Sfinţii Părinţi: nici un alt păcat nu murdăreşte aşa de mult sufletul omenesc ca desfrânarea. Omul face alte păcate în afara sa, dar pe ăsta îl face în lăuntru. Nici un alt păcat nu murdăreşte aşa de adânc sufletul omenesc ca desfrânarea. Ei, asta-i! Acum e la modă, vedeţi? Să-l murdărească pe om până în străfundurile sufletului – şi nu numai pe omul în vârstă, ci şi pe copiii mici…

- În încheiere, daţi-ne un sfat către toţi creştinii pentru aceste zile grele.

- Sfatul şi îndemnul meu este ca omul să fugă din când în când, să se retragă din cele ale trebuinţelor trupeşti, ca să poată regăsi starea cea duhovnicească, să se întâlnească cu Dumnezeu – Care înăuntrul inimii sale se află –, să intre din afară în cămara Lui de nuntă. De aceea-s rugăciunile de seară, de noapte, pe care omul le face retrăgându-se; că nu le poate face în mijlocul drumului, le face în ascuns.

Să fugi din lume, adică să-ţi reduci trebuinţele cele fizice, naturale, trebuincioase pentru existenţă, la minimum: cu înfrânare, cu post, nu cu răsfăţuri şi cu mese şi cu banchete şi cu celelalte, şi viaţă modestă şi simplă, cu sărăcie, cu smerenie. Să le reduci, deci, la nivelul trebuincios, pentru trebuinţă. Să facem lucruri pentru trebuinţă, pentru necesitate, nu pentru răsfăţ şi pentru distracţie. Uite, mâncarea şi îmbrăcămintea – îmi acopăr trupul ca să mă păzesc de intemperie şi să-mi acopăr goliciunea, nu să mă îmbrac cu lux şi cu mătăsuri şi cu scumpeturi, care răsfaţă orgoliile şi mândria; la fel cu mâncarea, la fel cu toate chestiile astea. Să folosim lucrurile din afară pentru trebuinţă şi pentru folos duhovnicesc…

Părinţii spun că mintea e făcută să umble încolo şi-ncoace. Una dintre greutăţile minţii este aceea că se împrăştie pentru că nu are de lucru. Zic: dă-i minţii o lucrare; dacă mintea are o lucrare, atunci nu mai e atrasă de curiozitate, cum ar fi spre televizor. Şi anume, ce lucrare? Fie o gândire duhovnicească, fie o rugăciune – dacă fixezi o rugăciune necontenită. Să te rogi lui Dumnezeu aşa cum respiri, tot aşa de des. Dacă mintea e mereu prinsă cu rugăciunea, nu mai este atrasă de impresii din afară, nu se mai opreşte. Dacă are o cugetare înaltă, sfântă, duhovnicească, se impresionează prin frumuseţile acestea nu trupeşti, ci duhovniceşti. Doar e aşa simplu!

Părintele Paisie de la Sihla pomenea de un lucru foarte simplu, în privinţa aceasta. Spunea: „Odată a venit la mine o babă dintr-acelea credincioase, care m-a întrebat: «Ce să fac, părinte, că eu nu ştiu carte şi nu am învăţat rugăciuni? Mă mântuiesc eu fără rugăciuni?» Şi i-am zis: «Dar nu te rogi deloc?» «Ba mă rog!» «Atunci cum te rogi?» Zice: «Uite cum mă rog: când mătur prin casă, mă rog lui Dumnezeu: Doamne, curăţă gunoaiele din sufletul meu, cum curăţ eu gunoiul din casă, şi să-Ţi plac Ţie cum îmi place mie casa curată. Când spăl rufele, zic la fel: Doamne, spală răutăţile din sufletul meu, ca să fiu şi eu curată, cum e o cămaşă curată. Şi aşa zic la toate câte le fac. Oare-i bun aşa?» «Aşa să trăieşti toată viaţa!»”.

Asta-i rugăciunea minţii necontenită. Adică: în toate împrejurările în care faci o treabă, să vezi prezenţa lui Dumnezeu – şi să faci treaba aceea, că poţi s-o faci. Dar, făcând treaba aceasta exterioară, trebuitoare, mintea ta este legată de altceva – este legată de prezenţa lui Dumnezeu, Care e peste tot. Atunci mintea nu mai este curioasă, nu mai vrea să mai vadă, pentru că nu mai are timp. Nu mai vrea să mai vadă altceva, pentru că ea e mereu ocupată cu lucruri sfinte şi înalte, duhovniceşti, şi lucrurile celelalte o lasă nepăsătoare.

Interviu realizat de Virgiliu Gheorghe

Articol apărut în nr. 26 din “Familia Ortodoxă”

Multe mall-uri, multe maşini, mult clubbing, multe supermarket-uri pline cu multe produse, multe şaormerii şi fast-food-uri, foarte multe reclame (pe ecrane, pe panouri, pe stâlpi, pe ziduri, pe ferestre, în metrou şi în autobuze, pe maşini, în pliante, în vitrine, pe asfalt, pe acoperişuri), multe canale la televizor şi multe site-uri pe internet, multe religii, multe ziduri acoperite de graffiti, multe apartamente mici şi mari, multă gresie şi mult plastic, multe telefoane cu multe „minute incluse”, multe studii şi teorii, multe oferte şi promoţii, mulţi specialişti, multe magazine, multe datorii şi ipoteci, multe bănci, multe farmacii, multe cazinouri, multe droguri ilegale şi cu mult mai multe legale…

Societatea modernă, prin excelenţă urbană şi nihilistă, poate fi cel mai bine cuprinsă în două cuvinte: MULT şi NIMIC.

Trăim cu adevărat într-o societate care, prin prea multul ei, ne acaparează mintea în exteriorul nostru şi astfel ne secătuieşte interior. Se comunică mult, dar se spun foarte puţine lucruri ziditoare şi odihnitoare. Se împrumută cuvinte din alte limbi, dar limbajul e tot mai sărac. Se promovează diversitatea, dar se îngustează până la sufocare gândirea – până când e adusă în limitele unuia dintre cele câteva clişee „corecte”.

Mai rămâne foarte puţin loc, foarte puţin timp, foarte puţină energie pentru sensul subţire al vieţii, pentru a construi o relaţie profundă, pentru a percepe lucrurile subtile şi nuanţele, pentru bucurie.

Şi, când totul este îngroşat în jurul omului şi diluat în interiorul lui, acesta caută o scăpare.

În România, 55% din tinerii cu vârste între 16 şi 31 de ani caută această scăpare în droguri. Pentru ei, societatea are multe „magazine de vise” care comercializează aşa-numitele „etnobotanice” – drogurile legale.

Modelul magazinelor de droguri legale a apărut în Anglia şi s-a răspândit apoi în restul Europei. La noi, afacerea a debutat în 2006, când doi studenţi au lansat prima pagină de internet specializată. În 2009 se înregistrau deja peste 300 de astfel de magazine.

Consumul de droguri creşte exponenţial în România, de la an la an. Cantitatea totală de droguri confiscate în 2009 a fost de trei ori mai mare decât cea din 2008, ajungând la 1,6 tone. Cea mai mare răspândire o are consumul de etnobotanice. Numai în primele şase luni ale anului 2010, numărul persoanelor care au ajuns la spital intoxicate cu aceste substanţe se triplase faţă de întreg anul 2009.

Astfel, într-un timp foarte scurt, România a ajuns pe locul 4 în Uniunea Europeană la consumul de droguri (după Anglia, Germania şi Olanda), în condiţiile în care în 2008 nici măcar nu figura în acest clasament sumbru.

Proporţional cu răspândirea drogurilor legale, a scăzut vârsta debutului în consumul de droguri, ajungându-se la vârste timpurii, sub 14 ani. Tinerii înşişi motivează consumul prin faptul că le pot procura foarte uşor, atât în locurile unde îşi petrec timpul liber (cluburi, baruri, concerte), dar mai ales pe internet şi în „magazinele de vise” care au împânzit toate oraşele mari.

Acestea sunt doar statisticile oficiale. Realitatea le depăşeşte.

Ce se ascunde în spatele denumirii de „etnobotanice”?

Adevărul e că nimeni nu ştie cu exactitate.

În Raportul Naţional privind situaţia drogurilor pe 2010, putem citi: „În categoria «substanţe etnobotanice» sunt incluse toate produsele care se găsesc la vânzare prin intermediul reţelelor on-line şi stradale de magazine de tip weed shop sau smart shop. Substanţele regăsite în aceste produse aparţin mai multor clase: canabinoizi sintetici, mefedronă, MDPV etc. Identificarea şi clasificarea exactă a acestora la nivelul unităţilor sanitare din România este foarte dificilă deoarece, în cele mai multe cazuri, nu există o dotare tehnică corespunzătoare. Pe de altă parte, chiar şi în cazul în care spitalul dispune de un laborator de toxicologie dotat corespunzător, atât librăriile de mostre de substanţe, metodele de analiză, cât şi cunoştinţele specialiştilor toxicologi necesită actualizări permanente, care sunt în general foarte costisitoare”.

Nebuloasa care înconjoară compoziţia şi, prin urmare, efectele etnobotanicelor se datorează în primul rând faptului că plantele vândute în magazinele de vise nu sunt doar plante, ci sunt stropite cu substanţe sintetice pe bază de amfetamine sau metamfetamine. În plus, după ce o parte dintre aceste substanţe au fost analizate şi declarate ilegale, au apărut şi mai multe substanţe noi, despre care nimeni nu ştie nimic.

Substanţele etnobotanice au efecte mai grave decât heroina sau cocaina

„Consumul de etnobotanice este mai periculos decât cel de droguri, pentru că nu sunt cunoscute efectele pe care aceste produse îl pot avea şi, prin urmare, medicii nu ştiu ce tratamente pot aplica,” declara în aprilie 2010 Clara Popescu, vicepreşedinta Colegiului Farmaciştilor.

Situaţia se prezintă paradoxal: etnobotanicele se vând legal, deşi nu se cunoaşte aproape nimic despre profilul farmacologic, toxicologic şi de siguranţă al acestor compuşi la oameni. Tipul şi cantitatea de substanţe adăugate pot, de asemenea, să varieze considerabil, iar unii dintre compuşi pot fi puternic activi în doze foarte mici. Drept rezultat, nu poate fi exclusă supradoza accidentală, cu un risc de complicaţii severe psihiatrice sau de altă natură, afirmă raportul alcătuit de Agenţia Naţională Antidrog.

Efectele produse de aceste substanţe sunt similare celor date de substanţele psihotrope, având efect direct asupra creierului uman: stări de confuzie, pierderea identităţii, halucinaţii, anxietate, ameţeli, confuzie şi atacuri severe de panică, creşterea frecvenţei cardiace, a tensiunii arteriale şi a temperaturii corpului. Substanţele psihotrope sunt cele care acţionează în principal asupra sistemului nervos central, alterând funcţiile creierului, de unde rezultă, spectaculos, schimbări de percepţie, de stare afectivă, de conştiinţă şi de comportament.

Dr. Lucian Vasiliu, de la Spitalul de psihiatrie „Obregia” din Bucureşti, citat de Agerpres, avertizează că „etnobotanicele pot da crize asemănătoare schizofreniei. Din cauza halucinaţiilor, consumatorii pot să devină un pericol pentru ei înşişi şi pentru cei din jur. Unii încearcă să se sinucidă sau să le facă rău celor din familie, fără să fie conştienţi de ceea ce fac. Numai la Spitalul «Obregia» ajung cu ambulanţa în fiecare lună aproximativ 100 de tineri în plină criză provocată de droguri”.

Efectul substanţelor etnobotanice durează puţin, comparativ cu al altor droguri. Acest lucru, în mod paradoxal, este un factor agravant. „Problema este că nu-i suficient să consume un pliculeţ, după o jumătate de oră consumatorii simt nevoia altui pliculeţ – şi, tot aşa, din ce în ce mai mult”.

Prin acţiunea lor chimică, toate drogurile permit creierului să comunice parţial cu subconştientul, adică cu acea zonă a minţii umane la care nu avem acces în mod normal. Dumnezeu a pus un hotar, o limită la ceea ce putem vedea. Când se consumă droguri, acele bariere încep să se prăbuşească – aşa se explică aşa-numitele viziuni. Această anulare a unor bariere creează o falsă senzaţie de putere. Iar omul, ajuns în cea mai neputincioasă stare a lui, este astfel batjocorit.

În mod ironic, drogul imită tocmai starea de har. Omul, prin însăşi firea lui, tânjeşte după Dumnezeu, după bine, după frumos. Harul este o stare de bucurie şi de comuniune cu Dumnezeu, iar drogurile încearcă să reproducă (însă schimonosit) această stare, inducând chimic o stare de euforie artificială. Drogul devine un substitut al vieţii lăuntrice. Când efectul substanţei halucinogene trece, omul este lăsat într-o stare de tristeţe şi deznădejde cumplită. Viaţa devine un iad şi clipa devine din binecuvântare, un chin – şi atunci simte nevoia unei noi „doze de fericire”.

Numărul deceselor cauzate direct sau indirect de consumul de plante etnobotanice este practic imposibil de estimat oficial. În primul rând, pentru că drogurile nu cauzează moartea doar prin supradoză, ci de cele mai multe ori indirect. Multe decese înregistrate oficial ca stop cardiac pot fi corelate cu consumul de droguri. Institutul Naţional de Medicină Legală acuză însă probleme de natură tehnică privind detectarea din probe biologice a acestor substanţe, din cauza concentraţiei infinitezimale a acestora în probele biologice analizate, a lipsei unui standard de lucru şi a informaţiei ştiinţifice insuficiente privind metodele de identificare a acestor substanţe.

„Legalitatea” drogurilor

Sub presiunea opiniei publice, în februarie 2010 Guvernul a emis o ordonanţă prin care 36 de substanţe ce se regăseau în produsele etnobotanice au fost interzise explicit. Reacţia comercianţilor a fost să schimbe rapid compuşii de bază, pentru a evita substanţele aflate pe listă. O altă manevră de a ocoli legea este comercializarea acestora sub numele de „îngrăşăminte pentru plante”, „sare de baie”, „beţişoare parfumate” – care, chipurile, nu sunt destinate consumului uman.

Autorităţile practic nu controlează ce conţine cu adevărat un plic cu astfel de substanţe, ci doar ceea ce scrie pe ambalaj. În plus, lista plantelor interzise poate fi actualizată doar prin hotărâre de guvern, ceea ce face ca procedura să fie greoaie şi lentă.

Restricţionarea ariei geografice în care este permisă funcţionarea unui magazin de etnobotanice (la peste 2 km. de şcoli) şi chiar închiderea cu totul a acestor magazine sunt măsuri insuficiente, atâta timp cât substanţele etnobotanice nu sunt scoase cu totul în afara legii şi pot fi în continuare procurate de pe internet. Legislaţia este slabă, aşa că consumul de etnobotanice a căpătat în România dimensiunile unui fenomen. Mulţi tineri s-au apucat să consume astfel de substanţe halucinogene stimulaţi fiind de preţurile scăzute, dar şi de faptul că le pot cumpăra legal – sub pretextul că ceea ce este legal este permis şi, implicit, inofensiv.

Ingredientele despre care se susţine că sunt din plante ale produselor de tip „spice” nu sunt controlate prea bine nici la nivel internaţional. Însă ţări precum Polonia, Suedia, Danemarca, Anglia, Germania au interzis un mare număr de substanţe identificate ca fiind psihotrope şi psihoactive (Polonia a interzis peste 1200 de astfel de substanţe în numai trei luni).

Deşi sunt considerate droguri „uşoare”, etnobotanicele au efecte dezastruoase şi imprevizibile. Consumul porneşte de la curiozitate şi din dorinţa de a experimenta. Însă experimentarea rareori se opreşte la o singură încercare. Iar dorinţa de a repeta „experienţa” şi de a o intensifica duce de multe ori fie la drogurile „grele”, fie la utilizarea substanţelor etnobotanice ca şi droguri injectabile. Ambele variante au un efect distrugător rapid asupra organismului.

Înrobirea ca „fericire condiţionată”

T. are 16 ani, e pasionat de graffiti şi îmi spune că dacă vreau să ştiu „cum stă treaba cu etnobotanicele”, îmi explică el. Mă priveşte cu nişte ochi negri, imenşi, de copil, care contrastează puternic cu vocea şi mai ales cu ceea ce spune. Deşi mă aşteptam să mă lovesc de un zid de reticenţă sau chiar ostilitate, pare încântat că l-am întrebat şi că sunt dispusă să îl ascult.

Începe prin a-mi explica că, pe la 10-12 ani, apare „o veneraţie pentru iarbă”. Chiar şi elevii foarte cuminţi, pe care părinţii nu s-ar aştepta să-i vadă nici măcar cu o sticlă de bere în mână, încep să fumeze. Dacă ştiu aceşti copii că e ceva rău? Da, zice mama că e rău, dar ea zice la fel şi despre heroină. Dacă părinţii prezintă drogurile la grămadă, fără să le diferenţieze, ei îşi pierd credibilitatea. Pentru că niciodată heroina şi marijuana nu vor avea aceleaşi efecte. După un timp, vin prietenii şi-l întreabă: „Nu vrei mai bine, decât să fumăm, să le tragem şi pe nas, că e mult mai tare?” Şi încerci. După, îţi dă o senzaţie de euforie şi energie, şi aşa se ajunge foarte rapid la dependenţă. După primele cinci dăţi, dependenţa e mare.

Ce simte? Prima oară, senzaţia e „minunată”, după aceea se produce un fel de „reacţie adversă a creierului la euforia sintetică” şi se instalează imediat o stare de depresie adâncă. Soluţia? Să mai iei. Şi, aşa, singurul interes pe care ajung să îl aibă în viaţă este: „Ce băgăm azi”. Tendinţa de a consuma droguri odată instalată, nu ai ce face cu ea. T. îmi vorbeşte despre un cult al propriei suferinţe, iar drogurile devin ca un semn al experienţei de viaţă. Mândria şi ruşinea se amestecă chinuitor.

Despre etnobotanice, îmi spune că dau dependenţă mult mai mare decât marijuana. Efectele au o intensitate mult mai mare, se intră de multe ori într-o stare de paranoia şi anxietate profundă. Organismul este cu atât mai slăbit cu cât nu mai mănânci şi nu mai dormi.

Când îi citesc statisticile despre consum, îmi răspunde că probabil la nivel de liceu procentul este cu mult mai mare, poate chiar 80%. Îmi explică că este ceva aproape normal în majoritatea liceelor ca în spatele curţii să găseşti mai tot timpul cel puţin patru persoane care consumă „legale”.

Care este diferenţa dintre drogurile legale şi cele ilegale? Simplu. Primele sunt mult mai puternice şi mai ieftine. Iar cantitatea de care ai nevoie pentru o doză este mult mai mică. De aici şi „popularitatea” uriaşă pe care au căpătat-o.

Când îl întreb cum se împacă dorinţa de libertate a tinerilor cu consumul de droguri, cade pe gânduri. E de acord cu mine că drogul este o înrobire, deşi consumatorii preferă să o numească „fericire condiţionată”.

Pentru tineri, astăzi drogurile au ajuns o formă de recreere ca oricare alta. Şi acesta este poate cel mai îngrijorător aspect. Şi înainte existau consumatori, dar numărul lor era mult mai mic şi totul era încă înconjurat de o aură de pericol şi ilegalitate. S-a ajuns în numai câţiva ani ca drogurile să devină un fenomen şi un mod de viaţă. Şi astfel, pe nesimţite, se produce chiar sub ochii noştri o profundă schimbare de percepţie, aşa cum s-a întâmplat cu majoritatea valorilor înaintaşilor noştri, care acum sunt răsturnate.

Purtăm fiecare dintre noi, adulţii de azi, o responsabilitate pentru starea lucrurilor. Cultura în care trăim este una a negărilor. Se creează un vid care aruncă copiii şi tinerii într-o profundă stare de angoasă, frustrare şi nefericire. Nemaigăsind bucurie şi linişte, ei încearcă să umple golul prin droguri.

Suntem puşi în faţa unui fenomen de distrugere în masă, care aproape că anihilează o generaţie întreagă. Legislaţia este slabă. Lupta este grea. Dar să ne gândim că lupta noilor mucenici din temniţele comuniste a fost incomparabil mai grea, iar jertfa a mers până la ultima picătură de sânge. Ei au murit pentru a ne lăsa nouă o mărturie de credinţă. Unde este mărturia noastră acum? Căci, dacă nu o vom da, generaţiile care vin după noi s-ar putea să nu mai aibă nici voinţa, nici forţa de a opune o minimă rezistenţă răului…

Ioana Pârvu

Articol apărut în nr. 25 din “Familia Ortodoxă”

În Sfânta Scriptură ni se atrage atenţia că „diavolul umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Pet. 5:8). Într-adevăr, sunt oameni care ajung în întuneric chiar şi atunci când îl caută pe Dumnezeu – pentru că sunt foarte mulţi „lupi în piele de oaie” care, crezând că cunosc adevărul, nu fac altceva decât să ducă sufletele spre pierzare. Părintele Simeon de la biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” din Bunoaica, comuna Cireşu (jud. Mehedinţi) îl iubea de mic copil pe Dumnezeu şi dorea să afle Cuvântul Său. Dar Dumnezeu a îngăduit ca, până să ajungă la Adevăr, să rătăcească vreo trei ani la baptişti. Mărturia sfinţiei sale ne arată, încă o dată, marea milă a lui Dumnezeu-Adevărul, care Se descoperă oricărui suflet ce se smereşte şi Îl caută cu sinceritate.

- Părinte Simeon, vă mulţumim în primul rând pentru că doriţi să ne daţi această mărturie. Am dori să vă întrebăm care sunt primele amintiri legate de relaţia sfinţiei voastre cu Dumnezeu?

- Eu de mic copil ceream ajutorul lui Dumnezeu, dar nu ştiam nimic despre Dumnezeu. În perioada studenţiei, nu prea am avut timp să merg la biserică, însă în câte o după-amiază mai ajungeam la Patriarhie… Simţeam o eliberare a sufletului de îndată ce intram în Casa Domnului, dar nu ştiam nimic despre ce înseamnă să fii creştin… Am ţinut postul vinerea de mic copil, chiar şi când eram student la Politehnică, chiar dacă nu ştiam pentru ce îl ţin. Şi Sfânta Parascheva (Paraskevi înseamnă Vineri în greceşte – n.red.) m-a ocrotit şi m-a ajutat mult în viaţă. Multe lucruri bune s-au întâmplat în viaţa mea într-o zi de vineri. Vineri mi-am ales profesorul îndrumător pentru proiectul de licenţă de la Politehnică, vineri am fost la Curtea de Argeş să discut cu Preasfinţitul Calinic despre preoţia mea, după ce am devenit preot am fost trimis la biserica Sfânta Parascheva în Teleorman. Apoi tot vinerea am fost trimis la o biserică din judeţul Mehedinţi, unde mi-am stabilit domiciliul.

- Cum aţi ajuns la baptişti?

- După terminarea Politehnicii, am fost repartizat la uzinele IMGB. Acolo am dat de un inginer care era baptist. Şi cum ei au râvnă să le vorbească oamenilor despre Dumnezeu, aşa şi el nu pierdea nici o ocazie pentru a ne vorbi despre Dumnezeu. Eu eram într-o căutare, voiam să aflu mai multe despre Dumnezeu şi m-a atras cuvântul colegului meu. Ştiam că Dumnezeu ne ajută şi ne iubeşte, simţisem în sufletul meu aceste lucruri, şi eram dornic să aud cuvântul lui Dumnezeu. Dar eram la nivelul zero în ceea ce priveşte cunoştinţele religioase… De aceea îl conduceam până acasă, ca să-mi vorbească mai mult despre Dumnezeu. Pe urmă am început să citesc Biblia, am ascultat nişte predici de-ale lor, am căutat să mă informez şi din alte cărţi primite de la ei şi din diferite reviste. Am început să frecventez Duminica adunările lor. Vreau să vă zic că în tot acest timp soţia şi copiii mergeau la slujbe la Patriarhie.

- Puteţi, vă rog, să ne descrieţi atmosfera din „casele de rugăciune”?

- Era o rugăciune „vorbită”. Se ridica unul şi, cu glas tare, Îi mulţumea Domnului şi Îi cerea ce aveau nevoie. Apoi rugăciunea era continuată pe rând de mai mulţi dintre participanţi. Unii îşi spuneau propriile necazuri în rugăciune. Este o diferenţă mare între Ortodoxie şi neoprotestanţi în ceea ce priveşte modul de rugăciune. Domneşte acolo o stare de superficialitate. Şi acum, când mă gândesc, îmi vine să mă iau la palme cum ascultam o femeie cu şapte clase hulind-o pe Maica Domnului! Ei, prin ceea ce spun, deformează cuvântul lui Dumnezeu. În Sfânta Scriptură se arată foarte limpede cum, după Învierea Sa, Mântuitorul a intrat prin uşile încuiate la ucenicii Săi. Deci la Dumnezeu totul este posibil. Aşa cum Mântuitorul a intrat prin uşile încuiate, aşa a putut să intre şi în pântecele Fecioarei Maria, iar Maica Domnului să rămână Fecioară şi după naştere. Apoi, când Mântuitorul Iisus Hristos a fost răstignit, i-a dat-o în grijă pe Mama Sa Sfântului Ioan Evanghelistul. Păi, dacă Măicuţa Domnului ar mai fi avut copii, Mântuitorul i-ar mai fi dat-o în grijă Sfântului Ioan? Este foarte clar că sectarii nu au Duh Sfânt şi interpretează cum vor ei Sfânta Scriptură. Ei, într-adevăr, cunosc foarte bine Sfânta Scriptură, dar şi diavolul ştie foarte bine Scriptura…

- În timp ce mergeaţi la adunările lor, v-aţi dat vreodată seama că sunt în înşelare?

- Eram foarte naiv atunci şi încercam să fac primii paşi pe calea credinţei…

- Soţia ce părere avea despre faptul că mergeaţi la baptişti?

- Ea mergea des la Patriarhie, vorbea cu Părintele Gherontie Ghenoiu (încercat duhovnic, eclesiarhul de atunci al Catedralei Patriarhale – n.red.) şi plângea pentru mine, rugându-L pe Dumnezeu să mă aducă înapoi la Ortodoxie. Cu Părintele Gherontie am vorbit şi eu de câteva ori. El mi-a spus că, dacă voi continua să merg la baptişti, mă ia diavolul şi merg în iad. Eu mă străduiam să nu fac nici un păcat. Auzind ce mi-a zis Părintele, m-am gândit că nu este sănătos! Cum să ajung în iad, din moment ce nu fac păcate? Dar, de fapt, eu eram cel nebun. Mă aflam în cel mai mare păcat, pentru că părăsisem Biserica. În plus, toţi sectarii au o mândrie luciferică, pe care o aveam şi eu. Ei se consideră „copiii lui Dumnezeu”, iar pe noi toţi ceilalţi ne consideră căzuţi. Zic că în Biserica Ortodoxă este idolatrie. Eu simţisem din plin în studenţie ajutorul Maicii Domnului, pentru că o rugasem să mă ajute la examene… Dar dracu-i drac – îmi luase mintea şi uitasem tot binele pe care mi-l făcuse Maica Domnului. Dar tot Măicuţa Domnului s-a milostivit de mine şi m-a adus înapoi, în sânul Bisericii celei adevărate.

- Cum s-a întâmplat acest lucru?

- Într-o vară, am ajuns la Borsec, în concediu. Acolo i-am întâlnit pe vrednicii de pomenire preoţi Constantin şi Viorel Mihoc (părinţii Constantin şi Viorel provin dintr-o familie cu zece copii, dintre care şase au devenit preoţi. Părintele Constantin s-a mutat la Domnul în anul 2009, iar părintele Viorel un an mai târziu – n.red.) O să-i pomenesc cât voi trăi pe aceşti părinţi minunaţi, căci Dumnezeu şi Maica Domnului au lucrat prin ei şi am revenit la Adevăr. Părintele Viorel slujea acolo într-o biserică, iar părintele Constantin era proaspăt student la Teologie. Dumnezeu a rânduit şi am participat la o slujbă în biserica părintelui Viorel. Mi-a plăcut foarte mult predica sa. Veniseră şi nişte femei, care au cântat o cântare foarte frumoasă închinată Maicii Domnului. Eu nu plâng niciodată, nici la moartea tatălui meu nu am plâns, dar atunci mi-au dat lacrimile. Până atunci nu mai auzisem aşa frumuseţe de cântec… După această slujbă, m-am dus zilnic la cei doi părinţi Mihoc şi am stat de vorbă. La toate întrebările mele, ei mi-au dat răspunsuri logice. Din discuţiile pe care le-am avut, mi-am dat seama cât sunt de neştiutor. Am discutat mult despre icoane, despre rugăciunile pentru cei adormiţi. Se simţea că vorbeau în duhul lui Dumnezeu. Şi preoteasa părintelui Viorel m-a impresionat mult. Avea pe atunci vreo patru copii (acum are zece!) şi era însărcinată cu cel de-al cincilea. Eu am încercat să o ispitesc: „În vremurile acestea grele, merită să faci atâţia copii?” Eram pe vremea lui Ceauşescu. Iar ea mi-a răspuns: „Dacă Dumnezeu îi trimite, le va da şi ce să mănânce!”. Pe urmă mi-a arătat filme din Ţara Sfântă, mi-a povestit despre Sfânta Lumină. Mi-am zis: „Sunt net superiori baptiştilor. Situaţia este foarte clară!”. La un moment dat, a venit vorba despre aghiazmă şi părintele Viorel mi-a zis că numai la ortodocşi se face aghiazma – adică numai în Biserica noastră se sfinţeşte apa. Eu mi-am adus aminte că pastorul de la Bucureşti ne vorbise odată despre aghiazmă, zicând că nu este decât o apă în care s-a pus busuioc, busuioc care ionizează apa şi, vezi Doamne, de aceea nu se strică! Având în minte această idee, i-am zis părintelui Viorel: „Dă-mi te rog o sticlă, nişte busuioc, o să-l pun în apă şi o să vezi că apa nu se va strica!” Pe urmă am mai luat o sticlă, în care am pus doar apă de la robinet. Apa în care am pus busuioc s-a stricat în trei zile, în schimb cea fără busuioc a rămas bună! Mi-am dat seama atunci că mă aflam pe un drum greşit. Când m-am întors în Bucureşti, m-am dus direct la pastor şi i-am zis: „M-am lămurit de credinţa voastră. Am verificat ceea ce aţi spus despre aghiazmă şi nu este adevărat. Revin la Ortodoxie!”. El a bălmăjit ceva despre uleiul de la Sfântul Maslu, dar se vedea că nu are habar de nimic. M-am dus atunci la Patriarhie să-i spun Părintelui Gherontie Ghenoiu hotărîrea mea. Părintele mi-a zis că este o mare minune întoarcerea mea la Ortodoxie! Tot sfinţia sa a fost cel ce mi-a propus să mă preoţesc. Şi ce minunat a lucrat Dumnezeu în viaţa mea în continuare! Băiatul meu e preot la Napoli, fata mea a terminat Medicina cu 10, iar apoi s-a închinoviat la Mănăstirea Ghighiu – iată că acum toţi îi slujim lui Dumnezeu!

- Ce aţi simţit după ce aţi revenit la Ortodoxie?

- După ce mi-a făcut mirungerea, am simţit o eliberare. În „adunare” nu puteam să vorbesc, deşi ştiam multe lucruri, pentru că citisem foarte mult. Apoi am putut să vorbesc şi să cânt în biserică. Mergeam în fiecare Duminică la biserică şi cântam. Simţeam nevoia să vorbesc tuturor despre Dumnezeu. La serviciu le vorbeam mai tot timpul colegilor şi şefilor despre Dumnezeu. Când mergeam prin delegaţii, aveam râvna, dorinţa de a transmite şi altora dragostea pe care Dumnezeu ne-o poartă tuturor. Până voi muri, o să am în inimă dorinţa de a-L face şi altora cunoscut pe Dumnezeu! Vreau să transmit cât mai multora prin cărţi, prin reviste, prin cuvânt credinţa cea adevărată. Ortodoxia este o comoară, un tezaur, dar din păcate mulţi sunt ortodocşi doar cu numele… M-am bucurat să întâlnesc în activitatea mea oameni foarte credincioşi, trăitori, care ştiau multe. Eram la uzină şi a venit şeful catedrei de TCM. Eu, în loc să-l întreb probleme de serviciu, l-am întrebat dacă crede că există Dumnezeu. Şi mi-a vorbit atât de frumos despre Dumnezeu! Apoi am ajuns la şeful catedrei de fizică. El lucra la Măgurele, avea relaţii cu NASA. Se ocupa cu cercetările în privinţa lansărilor de sateliţi. Şi acesta mi-a vorbit de la suflet la suflet, parcă era un preot!

- Facem noi, ortodocşii, tot ce ne stă în putinţă pentru a-L mărturisi pe Hristos? Baptiştii şi toţi cei asemenea lor au multă râvnă în a trage după ei cât mai multe suflete…

- Într-adevăr, ei au râvnă, dar nu sunt în Adevăr. Noi suntem în Adevăr, dar nu avem râvnă. Avem un stil cam egoist – adică mulţi zic: „Eu am credinţa mea în suflet”. În plus, dacă ai păcate şi persişti în păcate nu merge să-L mărturiseşti pe Hristos. Adică nu poţi sluji la doi stăpâni, lui Dumnezeu şi lui mamona. Pentru că trupul este duşmanul numărul unu al sufletului. Lumea, trupul şi diavolul sunt duşmanii omului. Majoritatea sunt dominaţi de trup, vor să-i dea trupului tot ce pofteşte. Ca să-I slujeşti lui Dumnezeu, trebuie să fii coordonat de duh şi nu de trup. Ori, dacă laşi duhul în spatele trupului, nu e bine. Se împlineşte Scriptura. Mântuitorul spune: „Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei ce o află” (Mat. 7:13). Fără luptă, fără asceză nu ne putem mântui. Pe cei de la secte i-au luat diavolii în primire. Se cred deştepţi, atoateştiutori. Au o mândrie luciferică în ei.

- Părinte, credeţi că este grea mântuirea?

- Când Îl ai pe Dumnezeu în suflet, te străduieşti să împlineşti cuvântul Lui, te lupţi pentru a câştiga Raiul. Aşa cum orice sportiv munceşte mult pentru a obţine o medalie, fiecare dintre noi, cei ce ne considerăm creştini, trebuie să ne străduim mult pentru a ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu. Dumnezeu ne iubeşte atât de mult, dar noi nu conştientizăm această mare iubire. Dumnezeu ne dă timp de pocăinţă la fiecare. Dacă n-ar fi aşa, ar trebui ca atunci când săvârşim păcate şi stăruim în ele să murim pe loc, să ne ia sufletul. Dar nu se întâmplă aşa! Dumnezeu, pe lângă faptul că este iubitor, este şi îndelung-răbdător şi aşteaptă întoarcerea noastră. Sunt atât de îndrăgostit de Ortodoxie încât, dacă mi s-ar cere, aş fi în stare să-mi pun capul pe tocător!

- Cum ar trebui să ne purtăm cu cei de alte credinţe?

- Să le arătăm dragoste, să-i ajutăm atunci au nevoie, dar să nu amestecăm credinţele şi nici rugăciunea. Le aducem argumente, arătându-le că Ortodoxia este singura credinţă adevărată. Suntem datori a-L mărturisi pe Dumnezeu prin fapte şi cuvânt. Dacă sunt sinceri în căutarea lor şi cer explicaţii, aşa cum am cerut eu părinţilor Mihoc, suntem datori să stăm de vorbă şi să le explicăm cum stau lucrurile. Dar, aşa cum ne învaţă părinţi ca Iustin Pârvu şi Arsenie Papacioc, dacă vor să fim împreună pe motiv că „peste tot este adevărul”, îi refuzăm categoric. „Adevărul” lor fără sfinţi şi fără Maica Domnului mi se pare ceva drăcesc. Ecumenismul, din păcate atât de promovat astăzi, aşa cum ne învaţă mulţi sfinţi şi părinţi cu viaţă sfântă, este o mare înşelare, este o cursă a diavolului. Dar trebuie să se împlinească Apocalipsa, când vor cădea chiar şi dintre cei aleşi… Este foarte scumpă Ortodoxia, avem mii de mucenici care au plătit cu sânge pentru apărarea şi păstrarea adevărului de credinţă, dar noi nesocotim sângele vărsat. Trebuie să fim foarte râvnitori, să avem Ortodoxia în sânge şi să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a face cunoscută această mare comoară!

Interviu realizat de Raluca Tănăseanu

Articol apărut în numărul 26 din “Familia Ortodoxă”

„Să ne îngrijim deci de mântuirea sufletească a fraţilor noştri, căci aceasta este una din cele mai de căpetenie datorii ale noastre. Dintru aceea se va cunoaşte că noi suntem creştini, când ne îngrijim nu numai de noi, ci ne ocupăm a îmbunătăţi şi a mântui şi pe aproapele nostru, care este mădular al aceluiaşi trup. Aceasta este cea mai mare dovadă ce o putem da despre credinţa noastră” (Sfântul Ioan Gură-de-Aur).

Sunt oameni care, prin natura meseriei, se află lângă persoane aflate în suferinţă şi care nu L-au cunoscut pe Dumnezeu, dar au nevoie de cineva care să le arate calea mântuitoare. Mirela este asistentă la secţia de oncologie a unui spital de provincie şi pune mult suflet în relaţia pe care o are cu pacienţii. Ştie că viaţa creştinului trebuie să fie o viaţă de obşte, iar atunci când ne vom înfăţişa înaintea Dreptului Judecător vom fi întrebaţi ce am făcut pentru mântuirea aproapelui şi vom da seamă şi de binele pe care puteam să-l facem, dar nu l-am făcut. Ea are o mare dragoste pentru pacienţii pe care Dumnezeu îi trimite şi-şi doreşte ca aceştia să se vindece mai întâi sufleteşte.

- Mirela, ai avut şi ai în continuare grijă de mulţi bolnavi de cancer. Cum privesc aceştia viaţa?

- Bolnavii luptă pentru viaţă până în ultima clipă. Ar da orice ca să trăiască. Una dintre paciente mi-a zis: „Domnişoară Mirela, mi-aş da averea, aş renunţa la tot prestigiul meu, numai să trăiesc şi să fiu alături de fetiţele mele!”. M-aş bucura foarte mult ca ei să vadă în boală un semn de la Dumnezeu, să regrete că nu au trăit alături de Dumnezeu. Mi-aş dori pentru ei să încerce să privească viaţa într-un alt mod. Unii se mai spovedesc, dar din păcate spovedaniile sunt superficiale. Îşi mărturisesc păcatele, dar nu cu un simţământ al durerii, al pocăinţei pentru păcatele săvârşite…

- Discuţi cu pacienţii despre apropierea de Sfintele Taine ale Bisericii?

- Îmi este foarte greu să le sugerez pacienţilor să se spovedească. Le spun: „Ştiţi, din punct de vedere medical s-a făcut tot ce era posibil. Poate ar fi bine să vină un preot să vă citească o rugăciune!”. Dacă văd că primesc acest sfat, îndrăznesc mai mult şi le vorbesc despre folosul Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii. Am avut o pacientă care se apropia de moarte şi eu, zile la rând, mergeam la ea în salon, dar nu îndrăzneam să-i spun să se spovedească. Până la urmă am reuşit, şi ea a fost foarte bucuroasă: „Atât de mult îmi doream să vină un preot la mine, dar îmi era ruşine să vă rog să-mi aduceţi unul!”. Am mai avut un caz asemănător, un pacient cu cancer bronhopulmonar în stadiu foarte avansat. Se vedea pe zi ce trece cum se duce… Eu voiam să-i propun să se spovedească, dar nu ştiam cum, căci nu doream să se simtă ca un muribund – din păcate, cei care au trăit ani de zile departe de Biserică, atunci când le propui să vină preotul pentru spovedit, văd în aceasta un semn al apropierii sfârşitului. Mă tot rugam la Dumnezeu: „Doamne, învaţă-mă ce să fac! Aş vrea ca acest suflet să nu se arate în faţa Ta nespovedit!”. Într-o zi m-am rugat foarte mult, mai ales că simţeam că ţine o mare durere în el. Şi Dumnezeu a trimis pe secţie un preot. Văzând în aceasta un răspuns al lui Dumnezeu la rugăciunile mele, m-am dus la acest pacient şi i-am zis: „Domnule Mihai, de două zile vă simţiţi foarte rău. Uitaţi, este un părinte pe secţie. Vreţi să-l chemăm să vă citească o rugăciune şi să vă miruiască?”. A fost de acord. Atunci am prins curaj şi i-am zis: „Dacă vă miruieşte, nu vreţi să vă şi spovediţi?”. Şi a zis un „da” foarte hotărât. Când a zis acest da, am simţit că mai multe lanţuri cad de pe el. Chiar şi eu m-am simţit foarte uşoară. Această stare de uşurare, de eliberare, eu o am de fiecare dată când mă spovedesc. După ce s-a spovedit şi s-a împărtăşit, m-am apropiat de el şi l-am întrebat cum este. Mi-a răspuns: „În sfârşit, mă simt liber!”. A murit la scurt timp după aceea. Întâmplarea aceasta mi-a dat mult curaj să vorbesc şi cu alţii despre Sfânta Taină a Spovedaniei. Îmi venea să le spun tuturor: „Spovediţi-vă şi o să vedeţi ce minunat o să vă simţiţi!”. Când a venit soţia domnului Mihai la spital, i-am spus: „Nu ştiu dacă pentru dumneavoastră contează, dar să ştiţi că a murit spovedit!”. A fost foarte bucuroasă să audă acest lucru, mai ales că, neştiind ce s-a întâmplat, a tot chinuit-o gândul că a murit nespovedit. Mi-a spus că în ultima perioadă, din cauza bolii, soţul ei se închisese foarte mult în el şi nu mai putea comunica. De multe ori, din cauza durerii provocată de boală, pleca singur pe câmp. Avea un gol sufletesc şi tot căuta ceva care să umple acest gol, pentru că, oricât de mult ne-am simţi iubiţi de soţ, soţie sau copii, nimeni nu poate umple lipsa comuniunii cu Dumnezeu, pentru că toţi suntem copiii Lui.

- Vezi aproape zilnic oameni murind. Cum te-a schimbat pe tine acest lucru?

- Vreau să trăiesc zi de zi ca şi cum ar fi cea din urmă zi. De asemenea, îmi doresc foarte mult să fiu delicată cu omul. Am tot timpul în minte delicateţea pe care a avut-o Mântuitorul atunci când I-au adus o femeie pe care iudeii au prins-o săvârşind adulter. Hristos a fost delicat cu ambele părţi: şi cu iudeii care o învinuiau pe femeie şi voiau să-L ispitească pe Mântuitorul, şi cu femeia care înfăptuise acel păcat. Nu i-a acuzat pe nici unul dintre ei. Trebuie să fii foarte delicat cu omul, pentru că o privire, un gest necugetat îl poate ucide. Aş vrea ca toţi pacienţii să plece pregătiţi dincolo. Nu vreau să mă gândesc că în mine stă mântuirea lor, dar dragostea pe care simt că Dumnezeu o are faţă de mine mă îndeamnă să încerc să-i aduc şi pe alţii la Dumnezeu.

- Te rogi pentru pacienţii tăi?

- Mă rog ca ei să-L cunoască pe Dumnezeu şi să înţeleagă sensul suferinţei, să lupte în primul rând pentru tămăduirea sufletească. În discuţiile pe care le mai am cu pacienţii, încerc să le explic că e foarte bine că fac tratament, dar să nu-şi pună nădejdea numai în ştiinţă. Frica de moarte nu poate fi învinsă decât prin încrederea totală în Dumnezeu, lăsarea în voia lui Dumnezeu şi rugăciune. Rugăciunea este singura care ne uneşte cu Hristos. Să nu se descurajeze şi să nu-şi piardă nădejdea în Dumnezeu, indiferent de stadiul bolii. Cei care sunt în putere, să participe cât mai mult la sfintele slujbe: Sfânta Liturghie, Sfântul Maslu… Nimeni să nu-şi pună nădejdea în tratamente, indiferent de ce natură sunt ele – chimioterapie, radioterapie, tratamente naturiste – fiindcă sunt limitate, nu pot vindeca. Singurul care ne poate reda sănătatea este Hristos. Dar se cere un singur lucru, să lucrăm la dramul de credinţă pe care îl avem şi să-l facem lucrător. Bolnavii să preţuiască timpul, să-l trăiască la maxim, dar nu în plăceri şi în destrăbălări, ci în duh, adică să facă tot ce le stă în putinţă pentru unirea cu Dumnezeu…

- Te gândeşti la pacienţi şi după ce nu mai sunt printre noi?

- Când vine Sâmbăta Morţilor, mă gândesc la bolnavii de care am fost mai apropiată şi care au părăsit această viaţă. Şi atunci fac un pomelnic mare cu toţi pacienţii adormiţi şi îl duc ca să fie pomeniţi. Un pacient chiar şi-a pus problema ce se va întâmpla cu sufletul lui după ce va pleca din această lume: „Văd că eşti credincioasă. Te rog foarte mult ca după moarte să ai grijă de sufletul meu!”. Şi vreau să vă spun că, după ce a ieşit din spital, l-am visat de trei ori spunându-mi: „Ai promis că vei avea grijă de sufletul meu după moarte!”. După ce am avut al treilea vis, am telefonat şi am aflat că se mutase la Domnul! Este foarte important ca familiile să aibă grijă de sufletele celor dragi şi dincolo de mormânt, să facă milostenie în numele lor şi să se roage pentru ei. Am citit în viaţa Sfântului Macarie cel Mare că acesta a întâlnit o căpăţână de slujitor idolesc în pădure, care prin minune i-a spus că până şi păgânii au o uşurare atunci când creştinii se roagă pentru cei morţi. Aşa că e mare nevoie de rugăciunea familiei, şi nu numai, pentru sufletele mutate la Domnul!

- Cum trebuie să fie relaţia pacient – cadru medical?

- Ca de la om la om. Bolnavul de cancer care face chimioterapie are o stare de irascibilitate, durerea acestui tratament îl face să se închidă foarte mult în el. Noi trebuie să fim foarte delicaţi cu aceşti bolnavi, să avem multă răbdare şi să le arătăm multă dragoste. Dar dragostea trebuie să fie dezinteresată! Mulţi colegi îmi reproşează că pun prea mult suflet în relaţia cu pacienţii, însă nu pot să trec pe lângă aceştia ca pe lângă nişte obiecte. În fiecare pacient văd un om care încă mai are timp să-şi schimbe viaţa, să pună început bun pentru mântuire. Sunt şi oameni care duc această cruce fără să cârtească. Am avut un pacient foarte credincios, care avea dureri foarte mari. M-am oferit de multe ori să-i fac un calmant, dar m-a refuzat de fiecare dată. Nu înţelegeam de ce! Când a plecat din spital, mi-a zis: „De multe ori aţi insistat să-mi faceţi un calmant şi nu am fost de acord. Am vrut să sufăr pentru Dumnezeu!”. Şi era un om simplu, de la ţară, care nu avea carte. Când întâlnesc astfel de oameni simt că renasc, Îl simt pe Dumnezeu mult mai aproape de mine.

- Credinţa îi ajută să treacă mai uşor peste boală…

- Fiecăruia dintre noi, bolnav sau om sănătos, credinţa în Dumnezeu ne dă puteri. Am cunoscut şi alţi oameni care m-au impresionat prin credinţa şi simplitatea lor. Era un bătrân de vreo 80 de ani care venea de vreo patru ani la perfuzii şi ne miram cum de organismul său răspunde foarte bine la tratament. Se simţea că nu avea dureri, de altfel nici nu solicita morfină, făcea chimioterapie şi nu era anemic, nu avea stări de greaţă. Era un paradox pentru mine! Într-o seară, când eram de gardă, a venit la mine şi mi-a zis: „Nu ştiu de ce, dar simt nevoia să vă spun ceva. Când mă doare, mă duc la Sfântul Ioan cel Nou, mă dau cu vată şi cu mir de la candela Sfântului şi îmi trece durerea… Este un schit în apropiere de Suceava, se ajunge mai greu acolo. Trei Duminici am urcat muntele care duce la schit, rugându-L pe Dumnezeu să-mi mai dea timp să-L mai slujesc”. Şi Dumnezeu i-a ascultat ruga…

- Sunt colegi care îşi fac superficial munca?

- Da, însă, deşi mă doare, nu pot să le zic nimic. Nu poţi să arăţi că celălalt este incapabil sau nu-şi face treaba bine. Mă gândesc că este o neputinţă pe care o au, şi trebuie să rabd şi eu acest comportament al lor. Mă rog ca aceşti colegi să-I privească pe bolnavi ca pe nişte oameni. Îmi este tare milă de bolnavi, îmi zic că aşa îngăduie Dumnezeu, dar în sufletul meu sufăr mult şi nu am odihnă până nu reuşesc să repar ceea ce a greşit colegul sau colega mea. Medicii de la spitalul meu îi îngrijesc foarte bine pe bolnavi, dar nu cu dăruire. Îşi zic că nu se mai poate face nimic. Într-adevăr, sunt pe moarte, dar trebuie să te simtă până în ultima clipă alături de el! Doctorii nu ar trebui să privească pacientul ca pe un „caz”, căci aşa desfiinţăm persoana din om şi omul devine obiect. I-aş ruga pe colegii mei medici, din toate spitalele, să aibă multă dăruire, să înveţe să compătimească, să nu-i privească pe bolnavi ca pe nişte oameni care oricum vor muri, ci ca pe chipuri ale lui Hristos. Ţinta noastră comună, medici şi asistenţi, este aceea de a ajuta omul până în ultima clipă. Pacienţii aflaţi în ultimul stadiu să nu fie trataţi superficial, pentru că îi răneşti, se simt fără valoare…

- Este foarte greu să ai grijă de bolnavi. Tu cum reuşeşti să te comporţi cu atâta dragoste faţă de ei?

- În momentul în care L-ai cunoscut pe Dumnezeu, nu ai cum să te comporţi altfel. Orice bolnav este fiu al lui Dumnezeu. Sunt pacienţi care au dureri foarte mari, încât nici calmantele nu-şi mai fac efectul. Atunci stau lângă patul lor şi plâng, îi strâng de mână. Vreau să vadă că sunt alături de ei. Mi-aş dori să le iau măcar pentru câteva minute durerea. Relaţia cadru medical – pacient ar trebui să fie o relaţie în duh de rugăciune; noi, medicii şi asistentele, să conştientizăm că avem în faţa noastră fiinţe sensibile şi că omul are o valoare extraordinară. Definitorii în relaţia noastră cu pacienţii sunt delicateţea, gingăşia, dragostea. Pe om îl poate schimba foarte mult dragostea pe care i-o arătăm.

A consemnat Raluca Tănăseanu

Material apărut în nr. 26 al revistei “Familia Ortodoxă”

Ne mirăm, atunci când nu suntem indiferenţi, cum de Dumnezeu mai ţine această lume, în care păcatul creşte de la o zi la alta. O ţine pentru robii Săi, care Îl află . O astfel de persoană a fost o femeie simplă şi deosebit de săracă. Starea ei duhovnicească a rânduit Dumnezeu să se vădească la sfârşitul drumul ei în această lume, drum încununat cu pace şi rânduieli neaşteptate. Însemnarea de mai jos a fost făcută în 29 martie 1999 de către părintele ieromonah care a spovedit-o, adusă fiind de Dumnezeu într-o mănăstire să treacă dincolo.

Un suflet ce a murit la noi la mănăstire, care i-a zidit mult duhovniceşte pe părinţi, este al bătrânei Ana din localitatea Horodnic, judeţul Suceava.

Această bătrână, în vârstă de peste 60 de ani, era văduvă de douăzeci de ani, căci îi murise bărbatul. Prin nu ştiu ce împrejurări, rămăsese fără de casă şi săraca pribegea pe unde putea şi stătea la cine o primea. Venea des la Mănăstirea Putna şi stătea mai mult.

Într-o vineri după amiază, la slujba Vecerniei, fiind în biserică, mă linişteam într-o strană în pronaosul bisericii. M-am uitat la cine a intrat în biserică, făcându-mă atent izbitura uşii ce s-a făcut de către cel ce intrase. Era această bătrână Ana. Avea în picioare cunoscutele ei ciubote de gumă, sparte şi pline de zăpadă. În mâna dreaptă avea o scândură de gard în care se sprijinea, iar în cealaltă o traistă. Nu a luat aminte la izbitura uşii, nici la scândura cu care a intrat în biserică, ci încet, încet, suflând greu, a intrat în naos şi s-a trântit cu zgomot într-o strană. Era primăvară, început de primăvară, însă zăpada era până la genunchi şi gerul aspru. Bătrâna probabil venise de la gară şi, fiind zăpada mare, obosise – aşa gândeam eu.

Sâmbătă eu am intrat de slujbă în săptămâna mea, la altar. Marţi dimineaţa, în timp ce consumam Sfintele taine după Sfânta Liturghie, părintele de la arhondaric a venit la uşa diaconească de la altar tare supărat şi mi-a zis: „Părinte, iată, îţi spun şi sfinţiei tale – dacă voieşti, vii, dacă nu, nu. Faci cum voieşti, dar eu nu voi răspunde pentru sufletul ei”. Eu l-am întrebat ce s-a întâmplat, la care mi-a zis: „Sora Ana este pe moarte şi am fost la toţi părinţii ca să vină careva să o spovedească şi să o împărtăşească, şi nu a voit să vină niciunul. Unul a zis că trebuie să plece şi nu are timp, altul că nu a spovedit niciodată, altul că nu se bagă şi tot aşa – eu ţi-am spus şi sfinţiei tale şi am terminat, eu nu răspund de sufletul ei, voi veţi da răspuns, că eu v-am anunţat. Dacă eu aş fi preot, aş fi spovedit-o eu”. Acestea a zis şi a plecat părintele.

Eu m-am silit să termin mai repede ce mai aveam de făcut în altar, mi-am luat Molitfelnicul şi am plecat la arhondaric.

Am găsit-o pe bătrâna Ana, de care spuneam că intrase în biserică cu scândura în mână, suflând tare greu, înconjurată de mai mulţi creştini pelerini ce s-au întâmplat acolo şi unii călugări şi fraţi de mănăstire. I-am citit câteva rugăciuni de boală şi molitfa de spovedanie. Am spovedit-o cu mare greutate, căci vorbea greu, din pricina slăbirii de care era cuprinsă. Am spovedit-o din copilărie, întrebându-o de păcatele mari. Printre alte întrebări ce i-am pus, amintesc doar de una, al cărei răspuns m-a mişcat adânc sufleteşte şi m-a bucurat mult. Am întrebat-o dacă s-a mândrit la viaţa ei şi mi-a răspuns bătrâna: „Nu, părinte, asta nu mi-a plăcut niciodată, să mă mândresc. Mi-a fost tare urâtă mândria”. Spovedindu-o mai departe, am găsit unele păcate nespovedite. Aceasta s-a întâmplat din neglijenţa preoţilor duhovnici care au mai spovedit-o, că nu au întrebat-o amănunţit.

Bătrânii simpli de obicei nu ştiu prea multe şi trebuiesc întrebaţi cu de-amănuntul.

Aş vrea să fac aici o paranteză, pentru a povesti o convorbire cu sora aceasta Ana, ce am avut-o cu jumătate de an înainte de momentul acela.

Mergând într-o seară la arhondaric pentru a-i da un răspuns unei creştine ce se spovedea la mine, era şi această bătrână Ana în dormitor şi tocmai povestea plângând la creştinele ce mai erau acolo cum îi furase careva nişte bani, puţini câţi îi avea, strânşi pentru moartea ei, spre a i se face cele de îngropare, şi spunea unele cuvinte aspre pentru cei ce-i furase.

Eu am încercat să o opresc a mai spune cuvinte de blestem pentru cei ce-o furaseră şi s-o mângâi, spunându-i să-şi pună nădejdea în mila lui Dumnezeu. Îmi amintesc clar cuvintele ce i le-am spus: „Lasă, soră Ana, nu te mâhni, căci va avea grijă Bunul Dumnezeu de tine, va rândui să ţi se facă toate cele ce trebuiesc la moartea frăţiei tale când vei muri, va avea grijă de tine Maica Domnului. Iartă-i pe cei ce ţi-au furat şi pune nădejdea în Dumnezeu”.

Acestea i le-am spus neştiind ce urma să se întâmple cu jumătate de an mai târziu.

Deci, spovedindu-o cu greu pe bătrână, după ce am dezlegat-o, am întrebat-o dacă a mâncat sau a băut ceva, ca să o împărtăşesc. Mi-au spus cei ce stătuseră în jurul ei că i-au dat ceva pastile şi ceai pentru boală. Deci eram în nedumerire cu împărtăşirea ei, de a-i da sau nu. Am mers totuşi şi am adus Sfinte Taine uscate ca să o împărtăşesc. Însă tot mă oprea faptul că băuse ceaiul cu pastilele. Pentru a fi mai încredinţat, am trimis pe un părinte să dea telefon la Preasfinţitul Gherasim (Putneanul) să-l întrebe, căci îmi era frică ca nu cumva să moară neîmpărtăşită.

Fiind deci cu Sfintele Taine în mâini, le ţineam la piept, acoperite fiind cu procovăţul, într-un mic chivot. Aşteptam răspunsul de la Preasfinţitul Gherasim. În dormitor mai erau mai mulţi părinţi şi fraţi şi pelerini, ce s-au întâmplat atunci acolo.

Deodată, cum priveam la bătrână, am văzut-o cum a întors capul spre uşă şi privea ţintă. Mi-am adus aminte în acel moment de cuvintele unui Sfânt Părinte, care spune: „Când auzi că moare cineva, să mergi să-l întrebi ce vede în ceasul morţii. Căci atunci i se deschid ochii sufletului şi vede taine mari ale lumii nevăzute”.

Deci îndată, de faţă cu toţi care erau acolo, am întrebat-o: „Sora Ana, unde priveşti aşa ţintă? Spune-ne şi nouă, ce vezi?” La care ea, vorbind greu, a răspuns: „Văd aici pe alee (adică pe hol) două cruci de aur în chipul la doi sfinţi, şi strălucesc foarte tare”.

S-au minunat toţi cei care erau de faţă şi au devenit foarte atenţi. Apoi mi-a venit alt gând. Având Sfintele Taine la piept acoperite cu procovăţul, am întrebat-o: „Soră Ana, dar ce am eu aici, la piept?” Şi a răspuns bătrâna: „Ai un prunc mic, care străluceşte mai tare ca soarele şi îl ţii într-un lighean”.

Aceste răspunsuri la întrebările ce i le-am pus le-a dat vorbind greu şi rar, după câteva minute de cum o întrebam.

Deci când mi-a spus ce vede ea că ţin la piept, m-am cutremurat, asemenea şi cei ce erau în dormitor. Căci eu eram în nesimţire şi orb, nevăzând duhovniceşte şi neconştientizând ce ţin în braţe.

Când bătrâna a întors capul să privească spre ce aveam eu în braţe, privea într-adevăr cu ochii sufletului, căci cei ai trupului îi avea închişi.

Am rămas în tăcere multă vreme, şi eu şi cei ce erau în dormitor. Apoi am întrebat-o dacă mai vede ceva şi a spus că vede mulţi preoţi îmbrăcaţi în veşminte luminate. Însă vorbea foarte rar şi cu mare greutate. Între timp, eu, având îndemn înăuntru, am împărtăşit-o fără să mai aştept răspunsul de la Preasfinţitul Gherasim. Când a venit părintele ce dăduse telefon, a spus că Preasfinţitul nu este acasă.

Am lăsat-o pe bătrâna Ana cu pelerinele ce erau în dormitor, ca să o ajute la tot ce-i va mai trebui. Spre seară, am mers iarăşi şi i-am mai citit rugăciunile de la Sfântul Maslu.

A doua zi, după Sfânta Liturghie, iarăşi m-am dus la ea şi i-am citit canonul de rugăciune pentru ieşirea sufletului şi dezlegarea de păcate la urmă.

Apoi, fiind apăsat de boală şi oboseală, am mers la chilie. După un sfert de oră, au venit şi m-au anunţat că sora Ana a plecat la Domnul. Ridicându-o în braţe femeile ce erau acolo cu ea în dormitor, ca să-i dea o cană cu ceai, a adormit pentru totdeauna în braţele lor. Mi-a părut rău că nu am mai rămas puţin până şi-a dat sufletul, dar aşa a voit Dumnezeu, să-şi dea sufletul în mâinile acelor femei credincioase.

Părinţii, între timp, au împânzit în toată mănăstirea întâmplarea de cu o zi înainte, anume cum bătrâna Ana l-a văzut pe Hristos în Sfintele Taine, Prunc mic strălucind mai tare decât soarele.

Deci îndată cum au auzit că a murit, i-au făcut repede sicriu şi s-au îngrijit de cele pentru îngropare. Bătrâna nu avea pe nimeni ca să o îngroape. Un singur copil avea, şi acela locuia în Franţa. Soţul îi era mort de douăzeci de ani. Casă nu avea, averi nu avea, bani nu avea. Rudele nu o primeau. L-a avut însă pe Dumnezeu de Tată. Şi Acesta, fiind Tatăl orfanilor şi al văduvelor, i-a rânduit toate după cum a meritat sufletul ei.

S-au îngrijit părinţii pentru toate cele de îngropare. S-au rânduit la cititul Psaltirii la capul bătrânei. Mare bucurie şi mulţumire au avut unii părinţi din citirea la capul bătrânei!

Aş vrea să spun câteva cuvinte despre simplitatea acestei văduve, smerită şi necăjită. Eu, de când o ştiam că vine pe la mănăstire, cu aceleaşi haine o vedeam îmbrăcată totdeauna. Avea un pardesiu vechi care-l purta şi vara şi iarna, apoi ciubotele ei de gumă, la fel, şi vara şi iarna le avea în picioare. Baticul acelaşi îl avea. Alte haine nu avea. Bani nu avea deloc. Ce a avut, după cum am amintit mai înainte, i-au fost furaţi.

Dar a avut grijă Bunul Dumnezeu de toate pentru îngroparea ei, după cum îi spusesem cu jumătate de an înainte, însă fără să ştiu eu că aşa se va întâmpla.

Puteai să vezi cum se plimbau pe faţa ei chiar şi zece păduchi o dată, în zig-zaguri, care ieşeau din părul ei, căci nu mai aveau de mâncare! Se minunau părinţii care-i citeau Psaltirea la capul ei.

Nu a fost bătrâna robită de veacul acesta, nu a avut legături ale materiei acesteia putrezicioase. Nu a fost sufletul ei rob trupului, ci l-a lăsat pe acesta să fie mâncat de păduchi, neîmbrăcat cu haine scumpe, nemâncat adeseori, neluat în seamă, chinuit şi robit duhului.

Chipul feţei bătrânei era tare liniştit, smerit, tăcut – simplă, săracă, modestă. Se vedea suferinţa trupului pe chipul ei, însă totodată se vedea şi libertatea duhului şi pacea şi tainica bucurie a Duhului Sfânt în inima ei.

Nu era legată de nimic, nu avea nimic. Nu avea duşmani, nu avea prieteni, nu era datoare nimănui. Se ruga lui Dumnezeu în simplitatea şi sărăcia inimii sale – în sărăcia duhului sau, mai bine zis, în smerenia duhului, în fericirea duhului.

Cred că întrecea pe mulţi călugări în lepădarea de sine. Mai ales în ce priveşte cele materiale, eu nu voi ajunge poate niciodată la măsura ei. Eu nu suport să mă mănânce puricii, d-apoi păduchii! Deci, iată încă un exemplu pentru noi, călugării. Dar să continui cu cele petrecute mai departe după moartea bătrânei.

După cum mai sus am spus că în vară îi consolasem eu durerea bătrânei ce-o avea în suflet pentru puţinii bani care-i avea pentru înmormântarea ei, pe care-i furaseră unii hoţi pe când stătea la un rând să cumpere ceva, iată că acum, moartă fiind bătrâna, a avut Bunul Dumnezeu grijă cu adevărat de toate cele pentru îngroparea ei.

Au citit părinţii Psaltirea la capul ei cu multă dragoste, până în ceasul când s-a început slujba înmormântării. Apoi toată obştea mănăstirii, în frunte cu Stareţul, i-au făcut toată rânduiala îngropării.

A venit şi preotul din sat, însoţit de corul bisericii, şi împreună cu toţi călugării şi fraţii mănăstirii au condus-o pe ultimul drum până la cimitirul satului, unde primii îngropaţi fuseseră din primii vieţuitori ai Mănăstirii Putna.

Puteai să vezi în acea zi frumoasă şi binecuvântată cum Dumnezeu a adunat atât de mulţi slujitori, preoţi şi diaconi, călugări şi fraţi, pelerini şi mulţi creştini din sat împrejurul sorei Ana, cântând cu dragoste cele de îngropare şi bucurându-se de harul şi pacea ce le dădea Dumnezeu în inima lor, pentru acel suflet ales al său.

Aşa a voit Dumnezeu şi aşa s-a făcut. Şi s-au făcut acestea toate aproape neconştientizat de cei în cauză, căci au fost conduşi şi purtaţi de puterea lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, totuşi eu, care am spovedit-o, nu am fost la înmormântarea ei. Nu am slujit, deşi eu trebuia să-i fac dezlegarea de toate păcatele, fiindu-i duhovnic.

Datorită bolii şi epuizării care continuu mă apăsa, abia de am terminat Sfânta Liturghie, apoi, spunându-i starea în care mă aflu Părintelui Stareţ, m-a înţeles şi mi-a dat blagoslovenie să merg la chilie să mă odihnesc şi să mă pregătesc de slujba de seară.

Eu cu mult efort reuşeam să termin săptămâna de slujbă la Sfântul Altar. Dacă mai făceam şi alte lucruri afară de slujbă, nu reuşeam să termin săptămâna.

Deci, cu părere de rău, am mers la chilie şi m-am silit să mă odihnesc. Însă nu am reuşit nicidecum să adorm, din cauza bolii şi a duhurilor rele. M-am chinuit aşa să adorm, până ce s-au întors părinţii de la înmormântare.

Au intrat la masă, iar la sfârşitul mesei i-au făcut parastasul ultim din acea zi pentru sora Ana. Chilia mea fiind deasupra trapezei, am auzit clar când au început părinţii parastasul.

În momentul când a început parastasul, eu am fost cuprins de un somn uşor şi liniştit. Cum am adormit, am simţit că parcă zburam deodată şi nu mai simţeam greutatea trupului. Eram tare uşor şi zburam prin locuri necunoscute. Zburând aşa, am ajuns la un loc tare frumos, cu iarbă de culoare aurie şi un peisaj foarte frumos. Aici erau două palate foarte frumoase şi nu erau locuite de nimeni. Şi mai era zidită şi temelia la al treilea palat.

Locul acela era luminat de un soare tare blând, care nu dogorea şi mă puteam uita la el. Totul era frumos şi luminat. Se vedea într-o parte o pădure – şi, deodată, am auzit un urlet ca de lup, care m-a trezit din acea stare. Când m-am trezit, auzeam tocmai cum părinţii, ridicând coliva, cântau veşnica pomenire pentru sora Ana, apoi „Cu sfinţii odihneşte…”

Atât de mult am simţit uşurarea sufletului în scurtul timp ce am văzut cele de mai sus, că nu voiam să deschid ochii să mai văd cele din afară, căci voiam să văd iarăşi palatele acelea şi să mai zbor, să fiu iarăşi uşor. Dar în zadar mă chinuiam cu mintea să ies din mine şi să zbor, că nu am reuşit. M-am ridicat din pat şi am început să realizez ce s-a întâmplat.

Deci chiar când a început parastasul, mintea mea fiind cuprinsă de acel somn, dar conştient de tot ce se întâmplă, a zburat şi s-a bucurat de cele ce le-a văzut, care le-am scris mai sus.

Eu am înţeles că palatele acelea au fost pregătite spre odihna sufletului sorei Ana. Urletul înfricoşător al acelui lup socotesc că a închipuit tânguirea diavolului, pentru că a scăpat din ghearele lui pe sora Ana, care l-a biruit prin simplitatea şi sărăcia ei.

Aceasta s-a întâmplat deci chiar în timpul dezlegării ultime ce i s-a făcut sorei Ana.

Pacea şi bucuria sufletului meu m-au încredinţat că Dumnezeu a voit să arate mântuirea acelui suflet ales şi locul unde va locui. Viaţa acestui mare suflet m-a folosit mult, atât pe mine, cât şi pe părinţii şi toţi care au auzit de ea. Iată oameni sfinţi, neştiuţi şi necunoscuţi de oameni, ascunşi în mijlocul lumii acesteia stricate!

Cei care au fost atunci prezenți își amintesc că, deoarece nu avea haine, s-a croit repede o fustă, un părinte i-a dat o cămaşă şi o vestă. În cuvântul de la înmormântare Părintele Stareţ a vorbit despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru această creştină: „Putea să moară oriunde, acasă, în tren, în gară. Dar Dumnezeu a adus-o la mănăstire. Puţini creştini au şansa să fie petrecuţi pe ultimul drum între clopotele unei mănăstiri  şi cele ale unui sat”. Aşa a fost, căci mergând de la mănăstire către biserica satului, clopotele mănăstirii o conduceau, iar cele ale bisericii din sat o primeau…

Material apărut în nr. 26 din “Familia Ortodoxă”

Iată, aşadar, cele două povârnişuri ale vieţii Bisericii: viaţa monastică şi viaţa familială. Amândouă se desfăşoară într-o obşte, într-o comunitate – eşti adică de acord să înaintezi spre un ţel final împreună cu cineva anume, cu care îţi împarţi întreaga existenţă. Amândouă obştile se întâlnesc şi se desăvârşesc prin integrarea lor fiinţială deplină, liturgică şi sacramentală, în Trupul cel Unul şi Tainic al lui Hristos – Biserica.

Dimensiunea fundamentală a spiritualităţii ortodoxe a fost dintotdeauna asceza. Cunoaşterea sinelui, precum şi a voii dumnezeieşti în relaţia tainică, personală cu Dumnezeu a creştinului nevoitor, dar şi împărtăşirea cu harul cel sfinţitor au drept condiţie de căpătâi curăţirea inimii de patimi, curăţirea minţii de gânduri viclene şi adunarea ei în inimă. Monahii, prin rânduiala zilnică de nevoinţă personală şi rugăciune comună, sunt într-o permanentă stare de postire, de priveghere şi de slăvire a lui Dumnezeu; de aceea, monahismul se mai numeşte şi chip îngeresc de viaţă. Posturile rânduite de Biserică sunt, însă, invitaţii mai ales pentru familia ortodoxă la un alt mod de viaţă: la experierea unei vieţi raportată întru totul la celălalt şi la Dumnezeu.

Sfântul Grigorie Palama, strălucit reprezentant şi apărător al chipului aghiorit de viaţă, sublinia faptul că dreapta credinţă precum şi rătăcirea se răsfrâng asupra felului în care se nevoieşte îndeobşte tot omul, şi îndeosebi monahul. O metodă greşită de nevoinţă va duce omul la o abatere dogmatică, iar rătăcirile teologice se văd în modul de viaţă. De aceea, părinţii aghioriţi din toate veacurile, dar mai ales sfinţi teologi precum Grigorie Palama, Nicodim Aghioritul ori Paisie Velicicovski, susţin că prin nevoinţa creştină (adică prin postire, priveghere şi rugăciune), trăită înlăuntrul vieţii bisericeşti, omul se tămăduieşte de rănile pricinuite de căderea lui Adam, dobândind din nou starea paradisiacă de trăire a unirii tainice cu Făcătorul său.

Din cele spuse până acum, reiese limpede că asceza este o necesitate pentru om, iar cel ce crede că poate avea experienţa unei relaţii autentice cu Dumnezeu fără nevoinţă trupească şi sufletească se amăgeşte. Observăm, însă, o tendinţă tot mai mare de mărginire, de diminuare a rolului nevoinţei în viaţa duhovnicească a familiei ortodoxe contemporane – creştinii de astăzi apelează la trucuri sau şmecherii fie teologice, fie gastronomice, pentru a limita sau chiar a se „elibera” de obligativitatea ascezei. Încercările acestea, aparent îndreptăţite la prima vedere, nu fac decât să îndulcească gustul amar rezultat din asceză. Această amărăciune, mai ales fizică, este rezultatul căderii şi suferinţei ontologice în care zace de veacuri firea omenească; este de asemenea caracteristica unui stadiu începător în urcuşul duhovnicesc la care este chemat omul. Asistăm la o explozie a reţetelor de post, a unor produse precum brânza, caşcavalul, salamul, pateul de post – e o grijă constantă să mâncăm cât mai gustos „de post”!

Avem, aşadar, nevoie de nişte măsuri, pe care le găsim în viaţa Bisericii primare şi în sfaturile Sfinţilor Părinţi cu privire la relaţia dintre nevoinţă şi celelalte aspecte ale vieţii în Hristos. Studiile istorice ne dezvăluie că postul în primele veacuri însemna consum de legume fierte şi fructe uscate. Pentru cinstirea anumitor zile cu însemnătate teologică deosebită, din veacul al IV-lea apare ideea de „mângâiere”: dezlegare la ulei, vin, peşte. O mărturie vie până astăzi a modului de postire al primilor creştini este tipicul monahal, cei ce aleg acest drum având conştiinţa că sunt continuatorii felului de viaţă creştinesc, apostolesc şi mucenicesc.

Este relevantă pentru noi şi poziţia în această privinţă a Sfântului Nicodim Aghioritul, cunoscător de excepţie al vieţii liturgice şi al problemelor de tipic. Acest Părinte, în contextul editării Pidalionului (carte ce cuprinde canoanele după care se rânduieşte viaţa Bisericii, din toate punctele de vedere), amintea că tipicul în vigoare nu dezleagă la peşte în marţea şi joia din Postul Crăciunului, ci numai în sâmbete şi Duminici, dar a văzut obiceiuri locale ce dezleagă şi în aceste zile. La fel şi pentru perioada dintre Paşti şi Cincizecime – potrivit canoanelor, nu se dezleagă la peşte în fiecare zi de miercuri şi vineri, în afara de miercurea Înjumătăţirii Praznicului şi miercurea Odovaniei Paştilor. Concluzia înţeleptului Părinte este că măsura la care suntem chemaţi să trăim în Hristos este cea mărturisită de canoane şi de întreaga Tradiţie, însă cei ce nu izbutesc să o atingă datorită diferitelor slăbiciuni pot dezlega la peşte, după obiceiul locului, cu binecuvântarea duhovnicului sau a episcopului.

Un alt aspect al vieţii duhovniceşti neluat defel în seamă în vremea noastră este faptul că ortodocşii au devenit nişte „creştini de Duminică”: implicarea liturgică a creştinului s-a redus la prezenţa la Dumnezeiasca Liturghie din ziua de Duminică. Această practică este ceva specific zilelor noastre, şi ar putea fi îndreptăţită omeneşte – dar, dacă o analizăm mai bine, vom vedea că este specifică înţelegerii protestante. La primii creştini, şi nu numai la aceştia, ci până prin veacul al zecelea participarea liturgică era mult mai intensă. Aşa cum clericul nu poate sluji Dumnezeiasca Liturghie dacă nu a slujit mai înainte Vecernia, aşa şi mireanul nu va înţelege părtăşia sa la iconomia divină fără a cunoaşte şi trăi cele citite la Vecernie şi Utrenie. Nu întâmplător aceste două slujbe fundamentale sunt menţionate istoric încă din primele veacuri.

Încercând să încheiem, cred că trebuie să ne întoarcem la simplitatea lucrurilor, inclusiv a felului în care postim – la o simplitate practică şi a gătitului de post. Pentru a trece peste greutăţile de început, provenite din împotrivirea firii obişnuită cu feluritele îndulciri ale vieţii, vom găsi destule sfaturi la marii duhovnici contemporani. Voi încheia prin a aminti două dintre acestea. Avva Anthim Aghiannanitul spunea că gustul amar lăsat de postire şi îndeobşte de înfrânare este îndulcit de rostirea cât mai deasă a rugăciunii inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Iar vestitul Gherondă Efrem Katunakiotul îşi sfătuia mereu ucenicii cu privire la post şi rugăciune: „Fiţi atenţi şi la cantitate, şi la calitate!”

Preot dr. Constantin Petrache

Articol apărut în nr. 23 din revista “Familia Ortodoxă”