Când începe să înjure şi să spună nerozii, dumneavoastră să râdeţi. Astfel îi veţi da de înţeles că este foarte deştept.

Să nu-i spuneţi niciodată: „Asta-i rău!” Aşa spun doar cei de modă veche, cu mentalităţi depăşite şi înguşti la minte. Când, mai târziu, va întâmpina greutăţi în viaţa sa şi va suferi, atunci va fi convins cu desăvârşire că societatea îl nedreptăţeşte.

Strângeţi dumneavoastră în urma lui tot ce lasă aruncat ici şi colo: cărţi, haine, încălţăminte… Nu care cumva să-i spuneţi vreodată: „Strânge-ţi lucrurile. Pune-le la locul lor”. Astfel va avea certitudinea că mama este sclava lui şi că pentru toate sunt ceilalţi întotdeauna răspunzători.

Lăsaţi-l să vadă orice (mai ales la televizor) şi să citească orice, fără să-l îndrumaţi niciodată. Copilul dumneavoastră este supradotat şi ştie să discearnă! În acest fel, instruirea şi educaţia lui va avea o gamă mai largă şi mai variată.

Nu-i daţi vreo îndrumare duhovnicească. Luaţi în zeflemea şi în batjocură înaintea lui credinţa, Biserica, preoţii şi pe cei ce îi urmează. Când copilul va creşte, „va alege singur”.

Daţi-i bani de buzunar cu nemiluita, ca să nu se simtă inferior celorlalţi şi „să fie în lipsă, aşa cum aţi fost dumneavoastră”. Când va creşte, va fi convins că valoarea omului o dă banul, indiferent de cum a fost obţinut.

Nu-i spuneţi niciodată: „Fă asta!” sau „Nu face asta!”, căci aşa îl constrângeţi, nu-i respectaţi libertatea şi personalitatea. Ba chiar se poate să-i cauzaţi şi traume sufleteşti! Când va creşte, va crede că viaţa înseamnă doar să porunceşti, niciodată să asculţi.

Certaţi-vă, vorbiţi-vă urât unul cu celălalt, în faţa lui, fără pic de ruşine (nu vă neliniştiţi, astfel nu-i veţi provoca… traume sufleteşti!). Mai târziu, când se va căsători, îi va părea firesc să facă la fel.

Când începe să se încurce în mrejele plăcerilor trupeşti, dumneavoastră să închideţi ochii. Nu-i spuneţi nimic. Nu-l povăţuiţi. Nu-l sâcâiţi cu sfaturile dumneavoastră. Lăsaţi-l să se tăvălească în mocirla curviei, de vreme ce „asta-i ceva normal”.

Să-i ţineţi întotdeauna partea înaintea profesorilor şi vecinilor. Să nu credeţi niciodată că „îngeraşul” dumneavoastră poate să facă lucruri de ruşine şi probleme. Ocărâţi-i pe aceia care, prieteneşte şi bine-intenţionaţi, vă aduc la cunoştinţă ceva în legătură cu asta. Sunt… clevetitori şi invidioşi.

***

Când veţi merge la secţia de poliţie, unde l-au dus pentru că a furat sau a luat droguri, să strigaţi tare, de faţă cu toţi, că este un nemernic şi o lichea, un golan; că v-aţi jertfit pentru binele lui, dar n-aţi reuşit niciodată să-l cuminţiţi. Astfel veţi ieşi cu obrazul curat.

PREGĂTIŢI-VĂ PENTRU O VIAŢĂ PLINĂ DE SUFERINŢĂ ŞI DE REMUŞCĂRI. O VEŢI AVEA…

Episcopul Irineu al Ekaterinburgului – Mamă, ai grijă! (Editura Sfintei Mănăstiri Paraklitu, 2007)

 Material apărut în nr. 27 din “Familia Ortodoxă”

D-na Viorica este mamă a cinci copii şi a constatat de-a lungul timpului că nici unul dintre copiii săi nu seamănă între ei ca fire sau ca manifestări; este interesată să afle dacă aşa se întâmplă şi în alte familii, şi cum ar trebui procedat din punct de vedere educaţional.

Când vorbim despre taina persoanei cultivată în taina iubirii, trebuie să ne referim şi la taina copilului. Teologul Oliver Clement, citat de părintele Vasile Gavrilă în lucrarea sa „Cununia – viaţă întru Împărăţie”, spune că „într-o perspectivă propriu creştină nu se poate spune că obiectivul căsătoriei este procreerea. O dragoste adevărată nu are obiectiv; este ea însăşi propria evidenţă. Dar atunci ea nu poate să nu fie fecundă, ca această fecunditate să servească pentru a lupta împreună, a primi împreună pe aproapele sau a aduce pe lume copii…”

Ştiinţa modernă se străduiește să planifice cât mai bine venirea pe lume a copilului într-o familie după prioritățile vieții cotidiene a celor doi soți (studii, carieră, bunuri materiale), neţinând cont că orice copil vine din darul lui Dumnezeu, la vremea cuvenită – cu fiecare nou copil din familie venind şi un nou înger păzitor, şi o binecuvântare în plus. De asemenea, Dumnezeu nu trimite unei familii mai mulţi copii decât poate aceasta creşte. Ca dovadă, sunt familii care numai după multă străduinţă în rugăciune primesc un copil, în timp ce în alte situaţii copii vin unul după altul. Sunt mame care se descurcă singure cu creşterea mai multor copiii, în timp ce în alte situaţii unul sau doi copii sunt crescuţi cu ajutor extins.

Nu de puţine ori sunt chiar mame creştine care primesc cu îngrijorare (şi cârtire uneori) vestea unei noi sarcini, uitând de purtarea de grijă a Domnului. Când, în accepţiunea familiei, un copil vine într-un moment nepotrivit (de pildă după un anumit număr de copii deja existent, după o naştere anterioară relativ recentă, prea curând de la Cununie, prea târziu ş.a.m.d.), acest fapt îi poate face pe părinţi să respingă în mod inconştient sau chiar conştient acel copil. A porni în viaţă cu „vina” de-a veni într-un moment nepotrivit pe lume îşi poate lăsa asupra unui om o amprentă dureroasă pentru tot restul zilelor sale, concretizându-se într-un nedesluşit sentiment al lipsei de valoare ca persoană. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi dacă părinţii sunt dezamăgiţi de sexul copilului lor, atunci când ei şi-au dorit băiat, dar iată că au o fetiţă, şi invers.

Vârsta copilului, locul ocupat în ordinea venirii lui pe lume va influenţa modul în care copilul va fi tratat de către familie. În lucrarea sa „Puncte de cotitură”, pediatrul T. Berry Brazelton apreciază că „cel mai mare dintre copii va fi întotdeauna special pentru părinţii săi” şi că această „calitate” este una foarte amestecată. Pe de o parte, primul copil suferă cel mai mult de pe urma lipsei de experienţă a părinţilor şi a greşelilor care decurg de aici. Pe de altă parte, ca prim născut, el va beneficia de o relaţie privilegiată cu părinţii săi, cu atât mai mult cu cât a fost dorit şi aşteptat. De multe ori, lui i se vor da şi responsabilităţi de a sta cu următorul copil, de a avea grijă de el, de a ajuta la treburile casei. Aceste fapte îi vor dezvolta sentimentul competenţei personale şi simţul responsabilităţii, trăsături care îl vor însoţi şi la maturitate.

Mai problematică este situaţia primului născut al familiilor cu mulţi copii. Dacă va fi supra-responsabilizat în a avea grijă de ceilalţi fraţi, nemaiavând suficient timp şi pentru nevoile sale de copil, este posibil ca el să nu îşi dorească pentru viitoarea lui familie prea mulţi copii. După cum, dacă el s-a aflat cu prioritate în centrul atenţiei familiei sale până la venirea următorilor fraţi, este probabil să dezvolte sentimente de gelozie, abandon, chiar şi egoism.

Când mama este însărcinată cu al doilea copil, pe lângă bucurie poate apărea şi un sentiment de îngrijorare, legat de diluarea ataşamentului dintre ea şi primul copil prin venirea următorului prunc, iar aceste sentimente puternice de ataşament dintre părinţi şi primul copil pot genera ulterior sentimente de rivalitate între fraţi.

În ceea ce-l priveşte pe cel de-al doilea copil, pediatrul T. B. Brazelton observa cum de multe ori acesta se plânge că pe el nu-l iubeşte nimeni, că el este întotdeauna „pe locul doi”. Acest fapt va fi şi mai dramatic dacă acest al doilea copil va fi mijlociul. Dacă părinţii nu se simt vinovaţi şi nici nu se lasă înduplecaţi de plângerile sale, în cele din urmă al doilea copil va realiza că şi el îşi primeşte partea sa.

A fi al doilea între trei fraţi (şi de acelaşi sex) poate fi într-adevăr problematic pentru găsirea propriei tale identităţi: nu eşti nici primul, creditat de părinţi cu autoritate şi răspundere, nici mezinul, care atrage asupra sa toata grija. Mulţi dintre fraţii mai mici devin competitivi şi se revanşează că sunt „pe locul doi”, înregistrând succese în raport cu ceilalţi fraţi. Aceşti copii, mijlociii, pot învăţa în plus să devină buni negociatori, conchide Brazelton.

De asemenea, a fi al doilea, în raport cu fratele mai mare, poate structura un profil de „rebel”. Studii efectuate pe această direcţie au indicat că preşedinţii, liderii de orientare tradiţională, conservatoare, sunt mai degrabă întâii născuţi în familiile lor de origine, în timp ce revoluţionarii, înnoitorii provin din familii în care au fost al doilea copil.

Copiii ce urmează după primul născut se vor simţi inevitabil într-o postură de inferioritate în raport cu „polul puterii” – fie şi numai pentru că, devansându-i ca vârstă biologică, acesta dispune de abilităţi şi achiziţii care în mod firesc sunt superioare. De aceea, fraţii mai mici au întotdeauna de învăţat de la fraţii mai mari. A fi al treilea sau al patrulea copil din familie presupune şansa de-a avea mai mulţi „mentori”.

Ultimul copil, mezinul familiei, dispune de multe avantaje, dar, dacă este hiper-protejat de atâţia „părinţi”, el poate ajunge leneş sau nesigur când nu este lăsat să se implice în sarcini şi responsabilităţi pe măsura puterii sale, ori poate ajunge un „răsfăţat’’, rămânând toată viaţa un imatur.

În cartea „Influenţa ordinii naşterii”, Cliff Isaacson şi Kris Radish, doi autori americani, au arătat şi ei că faptul de-a fi unicul copil la părinţi, de-a fi primul născut, al doilea, al treilea sau al patrulea născut determină o serie de trăsături de personalitate care se pot păstra pe tot parcursul vieţii noastre.

Realizând un fel de grafic al ordinii naşterii, autorii au identificat o serie de aspecte care pot fi de folos în educaţie. Şi anume:

-                     Copilul unic trebuie să facă faţă situaţiei de a fi singur; se joacă singur sau cu adultul, tinde să aibă prieteni imaginari, are nevoie de libertate şi timp pentru el, este organizat; atunci când nu e dependent de părinţi, se descurcă singur, pe cont propriu.

-                     Primul născut trebuie să facă faţă pierderii atenţiei în favoarea celui de-al doilea născut. El tinde să creadă că dragostea trebuie câştigată, că dragostea este condiţionată de comportamentul său.

-                     Al doilea născut trebuie să facă faţă neîncetat primului născut, aflat în căutarea atenţiei pierdute. Are impresia că ceilalţi pot face lucrurile mai bine decât el, de aceea devine perfecţionist în anumite domenii, dar nu şi în altele.

-                     Al treilea născut trebuie să facă faţă celui de-al doilea născut, care uneori îi poate întinde capcane, îl poate păcăli pentru a-l deposeda de o anumită jucărie, spre exemplu. De aceea, el tinde să se simtă vulnerabil. Neavând atuurile celor mai mari, se foloseşte de simţul umorului pentru a se descurca într-o lume în care ceilalţi pot deveni ameninţători.

-                     Al patrulea născut trebuie să facă faţă celui de-al treilea născut. Având atâţia fraţi înainte, el tinde să devină o persoană analitică, ce simte în sufletul ei că viaţa este o luptă şi că trebuie să te străduieşti din ce în ce mai mult pentru a reuşi.

Ordinea naşterii se reciclează în familiile numeroase, astfel că al cincilea copil va dezvolta trăsături de copil unic şi aşa mai departe. În familiile armonioase, ordinea naşterii poate fi greu sesizabilă, întrucât copiii nu trebuie să-şi dezvolte „strategii” deosebite de satisfacere a nevoilor lor, aşa cum simt nevoia într-o familie mai dezorganizată. Plecând de la relaţiile particulare din fiecare familie, copii îşi vor dezvolta propriile „strategii” de creştere.

Important pentru noi, părinţii, este să înţelegem că nu se poate pune semnul egalităţii între fraţi, nici ca mod de abordare şi nici ca aşteptări. Părintele trebuie să fie asemeni unui grădinar: un trandafir nu va fi niciodată un crin, şi cu atât mai puţin un ghiocel. Fiecare floare are frumuseţea sa, timpul său de creştere şi înflorire, nevoile sale de căldură, apă, lumină…

Psiholog Irina Constantinescu

Material apărut în nr. 21 din “Familia Ortodoxă”

Dacă lecţiile bune se întipăresc în suflet cât este încă fraged, nimeni nu le va putea şterge, pentru că, o dată întipărite, se vor întări ca o pecete de ceară. Copilul este încă mic şi plin de teamă. Se înspăimântă uşor şi de chipul tău, şi de cuvintele tale, şi de orice altceva. Fă uz de puterea pe care o ai asupra lui, dar aşa cum trebuie. Dacă fiul tău creşte bine, tu vei fi cel dintâi care se va bucura şi al doilea va fi Dumnezeu. Ostenindu-te pentru fiul tău, pentru tine te osteneşti.

Sfântul Ioan Gură-de-Aur

Pentru că multe dintre scrisorile primite vizează problemele pe care le ridică educarea copiilor în primii ani de viaţă, revenim asupra acestui subiect, căci, într-adevăr, pornirea copilului în viaţă joacă un rol esenţial în evoluţia sa ulterioară.

La sfârşitul primului an de viaţă, copilul manifestă o mare sensibilitate şi o mare apropiere faţă de mama şi de tatăl său, cărora le sesizează clar intervenţiile diferenţiate.

Timpul trece altfel pentru un copil decât pentru un adult: o zi din viaţa copilului mic este echivalentă cu aproximativ opt zile din viaţa unui om mare. Poate şi pentru aceasta separarea de mamă pe o perioadă mai mare de o lună, începând cu vârsta de şapte luni, are efecte dramatice, putând duce la o adevărată depresie.

La vârsta de un an vom avea un prunc matur, dacă a primit suficientă afecţiune, izvorâtă din prezenţa stabilă şi iubitoare a mamei sale, care este pentru el o persoană vitală.

Mica copilărie ce se va derula între 1 şi 3 ani va însemna, pe de o parte, adâncirea sentimentului de siguranţă şi încredere deja fundamentat şi, pe de altă parte, tinderea către un nou nivel de creştere. Este atât de importantă această perioadă, încât unii autori consideră că până la 3 ani omul dobândeşte 60% din experienţa de viaţă.

Între 1 şi 3 ani, creierul manifestă o amplă expansiune: neuronii se dezvoltă continuu, terminaţiile neuronale şi sinapsele răspunzătoare de stabilirea conexiunilor şi transmiterea influxurilor nervoase se înmulţesc, emisferele cerebrale implicate în adaptare, învăţare şi relaţionare socială se extind şi se activează. La 3 ani, creierul devine asemănător cu cel al adultului în privinţa circumvoluţiunilor şi scizurilor. Deşi toate aceste structuri corticale sunt constituite, ele nu sunt şi consolidate. De aceea vom observa la copilul mic o fragilitate şi labilitate, care se exprimă prin oboseală rapidă, prin trecerea bruscă de la o dispoziţie la alta, printr-o instabilitate în plan psihomotor.

Părintele devine pentru copil un punct de sprijin şi de securitate, o ancoră în aceste momente. Curios în a descoperi mediul, stăpân pe o victorie care-i joacă feste atunci când mai cade alergând, copilul are nevoie să se întoarcă în braţele iubitoare ale mamei după fiecare eşec ori nesiguranţă – şi, de acolo, să pornească din nou explorarea. Este, practic, prima mare experiere a luptei cu obstacolele.

Dacă atunci când micuţul va cădea mama se va arăta speriată şi de îndată îl va cocoloşi, vom observa cum şi copilul izbucneşte într-un plâns uneori de nepotolit. Dacă mama îl va certa sau îl va jigni, neînţelegând că – de pildă – murdărirea hăinuţelor nu a fost voită, copilul va tinde să devină inhibat. Dar dacă mama, pe un ton senin şi dătător de încredere îl va îndemna sau îl va ajuta să revină în picioare (şi eventual amândoi vor drege daunele, scuturând de praf hăinuţa ori adunând cele căzute), copilul va învăţa să cadă şi să se ridice, chipul lui se va însenina o dată cu al mamei şi va porni mai departe, învăţând încetul cu încetul să crească asemenea unui atlet.

Acestea sunt poate lucruri mici, dar, precum spunea şi Sfântul Ioan Gură-de-Aur, poate mulţi vor râde, socotindu-le fără însemnătate. Dimpotrivă, ele sunt foarte importante pentru că părinţii au datoria de a-şi creşte copiii nu oricum, ci antrenându-i ca „atleţi pentru Hristos”.

Când copilul are 1-2 ani, adulţii din casă spun „Ce ştie el? E mic, nu înţelege”. Chiar dacă nu şi-a însuşit încă limbajul verbal, copilul este asemeni unui burete care absoarbe tot ce se petrece în spaţiul său de viaţă, vibrând la orice emoţie semnificativă. Dacă în familie vor fi neînţelegeri ori irascibilitate, micuţul le va oglindi în comportamentul său. De multe ori când sunt agitaţi sau nervoşi, copiii nu fac altceva decât să reflecte o stare a familiei. Aşa că dezvoltarea trupească, sufletească dar şi duhovnicească a unui copil este determinată de ceea ce preia acesta din mediul său şi de purtarea de grijă a celor din jur în privinţa intrării Duhului Sfânt în viaţa lui de zi cu zi – după cum foarte frumos aprecia autoarea ortodoxă Elizabeth White.

Aceeaşi profesoară puncta că dacă vom considera viaţa ca fiind sfântă, dacă o vom percepe ca pe o neîntreruptă călătorie duhovnicească şi dincolo de spaţiul şi timpul liturgic, atunci fiecare moment de zi cu zi va dobândi o importanţă capitală şi fiecare faptă, gând, cuvânt ne va oferi prilejul de-a face un pas spre Dumnezeu. Maica Magdalena de la Essex spunea că nivelul duhovnicesc al unei familii nu se măsoară în cantitatea de rugăciune, ci în gradul de armonie şi odihnă sufletească la care s-a ajuns în acel cămin.

Când copilul este până în trei ani, are o drăgălăşenie aparte, iar adulţii din jurul său nu se prea pot stăpâni să nu-l alinte, să nu-l răsfeţe şi parcă nici nu pot ceda dorinţelor lui: „Lasă copilul!”, „Dă-i copilului ce vrea, nu vezi că plânge?”, „Nu vezi că este mic? Hai la bunica / tata / mama!” ş.a.m.d. Şi aşa, copilul învaţă extrem de repede că între mama şi tata sau între bunici şi părinţi există incongruenţe în numele iubirii pe care fiecare i-o poartă. Şi el, aşa mic cum este, înţelege foarte repede că dacă unul spune „da” şi celălalt spune „nu”, întotdeauna va exista o portiţă de scăpare în a-ţi face voia proprie, chiar dacă îţi este dăunătoare. De aceea, cheia manifestării iubirii părinteşti, începând cu această vârstă, este chiar dozarea iubirii: între permisivitate şi limită, între libertate şi regulă, între blândeţe şi fermitate, în aşa fel încât toţi membrii familiei să fie în acord, iar copilul să trăiască în ascultare, dar fără anularea persoanei sale.

Bineînţeles că acest lucru nu este uşor şi nici simplu, mai ales că fiecare copil este o altă persoană, cu firea lui deosebită (unul mai liniştit sau altul mai energic, unul mai ascultător sau altul mai rebel) şi poate că de multe ori există diferenţe de temperament şi între părinte şi copil, ceea ce complică înţelegerea copilului – însă, în numele iubirii pe care o purtăm, este de folos să ne împropriem faptul că nu numai permisivitatea, dar şi limitarea este o expresie a iubirii.

Din punct de vedere neurologic, la această vârstă creierul copilului este imatur şi fragil. La nivelul activităţii emisferelor cerebrale, predominante sunt acum procesele de excitaţie corticală, care permit maxima receptivitate la stimulările din exterior. Copilul găseşte irezistibil orice element nou, tot mai mult cu cât este mai colorat, pare mai deosebit ori suscita atenţia altui frate. Iar totul trebuie să se întâmple „aici şi acum”. Dacă copilul este într-un moment de linişte, impunerea limitării cu blândeţe dar şi fermitate în glas, exersată congruent în timp, va face ca pruncul să accepte de la sine regula ori interdicţia. Dacă este obosit sau foarte atras de un anume lucru, limitarea poate fi încercată fie prin distragerea atenţiei către un alt obiect (sau o altă activitate), prezentat ca foarte atractiv, fie prin temporizarea satisfacerii dorinţei („da, da” – şi între timp îl atragem către altceva). Aplicând consecvent limita ori regula stabilită în familie de comun acord, îl ajutăm de fapt pe copil să-şi interiorizeze modalităţi de control şi de stăpânire de sine, iar în plan neurologic stimulăm echilibrarea proceselor de excitaţie cu procese de inhibiţie (ilustrarea este oarecum simplistă).

Orice copil are deci nevoie de limite. Limitele pe care el de multe ori le testează la cei mari (plânsul care nu mai conteneşte decât cu primirea lucrului dorit neapărat) sunt tocmai cele care-i creează siguranţă, liniştire şi stabilitate. Este dătător de siguranţă să ştii ce e bun şi ce nu-i bun, ce poţi face şi ce nu – aceasta pentru că mama şi tata o spun, şi nu se contrazic între ei.

De foarte multe ori dificultatea ca părinte este legată de asocierea blândeţii cu fermitatea. Alunecând într-o toleranţă excesivă, copilul se va transforma în timp într-un mic şef – nu din voia lui, ci din voia părintelui său. Alteori fermitatea înseamnă duritate şi asprime excesivă, ea va structura un copil temător, ezitant, inhibat. În alte situaţii, unul dintre părinţi este foarte îngăduitor, iar celalalt este moralizator şi critic. Cu timpul, copilul îl va prefera pe cel „bun” şi va tinde să construiască o mică alianţă împotriva celui „rău”. Părinţii trebuie să analizeze această stare nesănătoasă pentru armonia familiei şi să o corecteze.

E nevoie deci de multă atenţie şi discernământ în creşterea unui copil, căci, după cuvântul Sfântului Ioan Gură-de-Aur, „aceasta este lucrarea noastră, şi anume să ne educăm pe noi înşine şi să ne obişnuim copiii să facă ce trebuie (…). Să-L rugam pe Dumnezeu să ne ajute în lucrarea noastră. Dacă asta ne-a dat în grijă, atunci de asta să ne îngrijim şi El o să ne ajute. Dar dacă ne vede nepăsători, n-o să ne mai întindă mâna. Dumnezeu nu ne ajuta să dormim. Ne ajută atunci când ne vede ostenindu-ne. Ajutor nu i se dă celui ce lâncezeşte, ci celui care lucrează. Totuşi, bunul Dumnezeu poate şi ne ajută să ne împlinim această menire şi face ca să ne învrednicim toţi de bunătăţile pe care ni le-a făgăduit” (Omilia XXI la Epistola către Efeseni).

Psiholog Adriana Hâncean

Sfinţii Ioachim şi Ana, părinţii Maicii Domnului

Viaţa nu este benchetuială, aşa cum cred unii care ajung la nuntă şi apoi cad din cer pe pământ. Nunta este o mare întinsă care nu ştii ce-ţi scoate în cale. Te căsătoreşti cu persoana ce-ai ales-o cu frică şi cutremur, cu multă luare-aminte şi după un an, doi ani, cinci ani îţi dai seama că şi-a bătut joc de tine.

Este o concepţie greşită să credem că nunta este calea în care trebuie să căutăm fericirea noastră, refuzul Crucii. Bucurie în căsătorie este atunci când bărbatul şi femeia pun împreună umărul şi înaintează spre urcuşurile vieţii. „Nu aţi suferit? Nu aţi iubit”, spune un poet. Numai cel ce suferă poate iubi cu adevărat. De aceea suferinţa constituie element de bază în căsătorie. „Nunta – spune un filosof şi poet antic – este o lume înfrumuseţată de nădejde şi călită de necazuri”. După cum în foc se căleşte oţelul, tot aşa şi omul se oţeleşte în căsătorie, în focul greutăţilor vieţii. Când priveşti nunta din afară, toate îţi par miere şi lapte, toate îţi surâd. Când te apropii însă, ai să vezi câte clipe grele ascunde.

„Nu este bine să fie omul singur”, zice Dumnezeu. De aceea i-a pus alături un tovarăş, un ajutor pentru toate împrejurările vieţii, mai cu seamă pentru luptele credinţei, căci pentru a-ţi putea ţine credinţa, trebuie să suferi mult. Dumnezeu trimite Harul Său tuturor, însă numai atunci când suntem noi dispuşi să răbdăm şi să suferim. Unii îndată ce dau de greu, dau bir cu fugiţii. Uită şi de Dumnezeu şi de Biserică. Dar credinţa, Dumnezeu, Biserica nu sunt cămaşă pe care o lepădăm îndată ce ne-au cuprins sudorile.

Prin urmare, nunta este o călătorie întretăiată de necazuri şi bucurii. Când necazurile îţi par grele, adu-ţi aminte că Dumnezeu este cu tine. El va ridica crucea ta. El te va încununa.

Traducere de Gherontie Monahul, din „Aghios Minas”, periodicul mitropoliei Kastoriei, nr. 41/2009

Articol publicat în nr. 19 din “Familia Ortodoxă”

Cristina este mama unei fetiţe de 6 ani. Este îngrijorată pentru că fetiţa ei ţine prea mult la jucăriile ei, îi este greu să dăruiască, deşi are suficiente jucării. A fost foarte tristă când s-a despărţit de una dintre păpuşile sale, chiar dacă fetiţa care a primit-o era săracă.

Gabriela are un băiat de 7 ani, care de asemenea are multe jucării. Deşi a trecut de mult de vârsta unora dintre ele, nu vrea să le înstrăineze, aşa încât jucăriile stau la păstrare în saci. Când a fost încurajat să dăruiască din ele, a ales o jucărie mică şi uzată.

Ioana are o fetiţă de 5 ani. Acesteia îi plac foarte mult poneii şi are o întreagă colecţie. Rugată să dăruiască unul dintre ei, l-a ales pe cel mai deteriorat şi a plâns când l-a oferit. Văzând că-i este greu să se despartă de jucăria cea dragă, celălalt copil i l-a înapoiat.

Cele trei mame sunt îngrijorate pentru aceste comportamente ale copiilor lor şi ar dori să ştie ce este de făcut atunci când copiilor le este greu să dăruiască.

Din punct de vedere psihologic

Capacitatea unui copil de a împărţi cu alţii sau de a dărui altor copii din jucăriile, creioanele, dulciurile sale reprezintă pentru psihologie unul dintre indicatorii care aduc informaţii despre măsura în care acel copil s-a dezvoltat până atunci în planul inteligenţei emoţionale, al abilităţilor sociale şi caracterului.

Îngrijorarea acestor mămici este pe deplin întemeiată, cu atât mai mult cu cât tendinţa indusă de programele educaţionale preşcolare şi şcolare actuale este de a supradimensiona cerinţele în sfera dezvoltării cognitive, adică de „înmulţire a minţii”, în defavoarea celorlalte componente, uitându-se că în devenirea sa, încă din fragedă copilărie, omul este atât minte cât şi inimă, şi, de asemenea, este o persoană care nu poate trăi fără comuniunea cu celălalt.

A învăţa să împarţi

A învăţa să împarţi cu alţii este o sarcină dificilă a copilăriei. Aceasta şi pentru că, la început, copilul este în mod natural centrat pe propria persoană, propriile nevoi, propriile dorinţe. Unii duhovnici spun că aceasta se întâmplă însă ca o expresie, respectiv consecinţă, a firii omeneşti după cădere.

Pe de altă parte, atunci când pe la 2-3 ani copilul spune „eu”, „al meu”, el nu face altceva decât să se delimiteze ca persoană unică şi distinctă de mama lui şi de ceilalţi. Când însă rămâne fixat şi dincolo de 4-5 ani în acest „eu şi numai eu” ori „al meu şi numai al meu”, deja se conturează zorii unui caracter pe care, la maturitate, l-am putea descrie în termeni de: capricios, dificil sau poate egoist, zgârcit ori lacom, nepăsător ori altele ca acestea.

Atunci când copilul este singur la părinţi (şi sunt situaţii în care familia nu poate avea decât un singur copil), el poate să înveţe sau poate să nu înveţe să împartă ceea ce are. Nu este însă o regulă ca toţi copiii unici să se comporte egoist, lacom ori să fie zgârciţi. Sfântul Stelian Paflagonul a fost singurul copil al părinţilor săi şi de mic împărţea ce avea cu tovarăşii săi de joacă, iar mai apoi a devenit ocrotitor al copiilor. Cu toate acestea, în planul nostru obişnuit este cu mult mai sigur că existenţa unui frate în familie îl va determina întotdeauna pe copil să împartă ceea ce are.

A învăţa să împarţi cu alţii este o sarcină dificilă a copilăriei, dar dacă părinţii aşteaptă acest lucru de la copil, el va învăţa să o facă. Pediatrul american Berry Brazelton apreciază în lucrarea sa „Puncte de cotitură” că începând cu vârsta de 2 ani, orice copil este suficient de „copt” pentru a deprinde acest lucru.

Dificultăţi

Dacă un copil are dificultăţi în a împărţi cu alţii ceea ce îi aparţine, e recomandat ca părintele să discute cu el înainte de a primi vizita altui copil, spre exemplu. La început, părinţii vor decide împreună cu copilul ce jucării este dispus să împartă cu musafirul, iar pe celelalte să le pună deoparte. Uneori este foarte greu să renunţi la ceva al tău şi, de aceea, ori de câte ori copilul face şi cel mai mic pas către capacitatea de a împărţi cu alţii, trebuie susţinut să continue.

Primele manifestări de generozitate faţă de ceilalţi apar atunci când copilul împarte ceva în mod voluntar cu altcineva. I s-a spus: „să dai”, „să împarţi”, „să fii bun”. Dar când o va face fără să se simtă presat, când îl va privi pe celălalt copil pentru a vedea dacă se bucură de bucăţica de prăjitura oferită, aceasta este „prima zvâcnire a unei importante capacităţi umane – altruismul”, spune de asemenea Brazelton. Şi aceasta se poate întâmpla chiar de la vârsta de 3 ani.

Modelul părinţilor

În acest proces complicat de schimbare a direcţiei de la sine către ceilalţi, dincolo de lecţiile şi consecvenţa părinţilor, ceea ce contează fundamental este modelul părinţilor. Comportamentele părinţilor, bunicilor, naşilor, educatorilor sunt principala sursă de învăţare a copiilor. Reacţiile noastre ca adulţi, emoţionale şi de comportament, sunt modele de învăţare involuntară şi statornică pentru copii.

Observând părintele care face acest lucru, copilul va împărţi şi el cu ceilalţi. Şi va împărţi nu numai jucării, ci şi afecţiune. Aşa încât, de la 4-5 ani cu ajutorul părintelui şi de la 6-7 ani singur, va putea oferi şi cere ajutorul când este cazul, va recunoaşte la alţii calităţi, va îmbrăţişa ori va lua de mână alţi copii într-un gest afectuos, va mulţumi ori îşi va cere iertare, îşi va aştepta rândul la joc, va accepta şi ideile altor copii, nedorind să fie neapărat primul la rând şi nerevoltându-se de fiecare dată când nu câştigă.

Însă toate acestea, pe care psihologia actuală le numeşte abilităţi sociale, iar duhovnicii le numesc fapte ale iubirii, cer timp, consecvenţă, atenţie şi implicare – mai ales din partea noastră, a celor adulţi.

A-i vedea pe părinţii săi cum dăruiesc, îi va învăţa cel mai bine pe copii să facă la fel şi îi va feri de slava deşartă a acestei lumi, atâta timp cât vor vedea că a da este la fel de firesc ca şi a respira.

Copilul idol

Uneori, din prea multa lor iubire, părinţii într-adevăr dăruiesc, oferă, jertfesc, dar totul este orientat către copilul lor propriu. Din prea multa lor iubire, de multe ori părinţii fac din copilul lor un idol, care nu se mai poate sustrage acestei poziţii pentru a mai putea privi către alţii, din moment ce totul i se cuvine.

Pe de altă parte, multitudinea de cadouri, jucării, haine, comodităţi pot reprezenta de fapt o falsă iubire, care de cele mai multe ori compensează o lipsă de disponibilitate reală a părintelui. Sufletul copilului, lipsit de ceea ce este mai important pentru el – afecţiunea şi prezenţa părintelui – se lipeşte într-un fel posesiv de substitutele iubirii, respectiv obiectele primite.

La 6-7 ani, caracterul copilului este aproape format în ceea ce are esenţial. De aceea, va fi mai greu pentru el să înveţe să ofere, să înveţe să iasă din poziţia centrală în care a stat până atunci; nevoinţa lui va fi mai mare, dar cu siguranţă îi va fi mai uşor decât dacă va începe peste zeci de ani.

Psiholog Adriana Hâncean

Articol apărut în nr. 16 din “Familia Ortodoxă”

Cu toţii suntem oarecum frământaţi de soarta copiilor noştri, de educaţia şi viitorul lor într-o lume care se arată tot mai ostilă unei vieţuiri creştine, unei vieţi cât de cât normale. Şi, cum este firesc, această sinceră căutare a început să rodească în mai multe locuri ale ţării noastre – căci tot mai mulţi înţeleg că viaţa în Hristos şi Biserica rămân cea mai bună asigurare a familiei şi a viitorului copiilor noştri; Însuşi Mântuitorul ne-o spune: „Fără mine nu puteţi face nimic”. Şi nu ne referim atât la creştinii care merg regulat la Biserică, cât la aceia care nu au încă o viaţă creştină, dar care caută cu sinceritate adevărul. Un astfel de loc, o adevărată poieniţă în jungla lumii de astăzi, este şi grădiniţa ortodoxă „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava”.

Înfiinţată încă din 2005, cu binecuvântarea Înalt-Preasfinţitului Pimen, grădiniţa a funcţionat într-un spaţiu închiriat, dar, pentru că numărul copiilor înscrişi a crescut, s-a construit o clădire în care pot fi educaţi 160 de copii în opt săli de clasă. Acum sunt înscrişi 130 de copii. Întrucât costurile de întreţinere şi funcţionare sunt foarte mari, sunt persoane care au înţeles misiunea acestei grădiniţe şi lucrează ca voluntari: administratorul grădiniţei, părintele profesor de religie, profesoarele de engleză şi pictură, medicul.

Părintele Vartolomeu Chira, stareţul mănăstirii Sfântul Ioan cel Nou, s-a ocupat de construirea acestei grădiniţe şi coordonează toate activităţile desfăşurate aici.

- Părinte Stareţ, ce v-a făcut să luaţi această iniţiativă, sfinţia voastră, un om dedicat din tinereţe vieţii monahale?

- Copiii sunt credincioşii de azi şi de mâine ai Bisericii, şi scopul este să educăm, să formăm caractere, oameni întregi la suflet şi la minte, pregătiţi pentru viaţă, indiferent ce ispite vor întâmpina. Munca a fost asiduă, a fost grea, dar totodată şi mulţumitoare – pentru că am simţit harul, ajutorul lui Dumnezeu, căci într-un timp atât de scurt să realizezi o lucrare atât de vastă… Numai cei care au trecut prin aşa ceva pot înţelege.

Hristos ne-a spus: „Îndrăzniţi, eu am biruit lumea!”, iar Sfântul Apostol Pavel zice: „Roate le pot în Hristos, Care mă întăreşte”. Aceste cuvinte ne dau curaj şi putere să le întâmpinăm pe toate.

- Cum sunt educaţi copilaşii pentru a deveni buni creştini?

- Pe lângă programul educativ pe care-l au potrivit programei şcolare, accentul este pus pe familiarizarea copiilor cu viaţa în Hristos. De asemenea, încercăm să-i apropiem şi de tradiţiile atât de frumoase ale neamului nostru.

În zilele de sărbătoare, copiii vin la paraclisul Mănăstirii Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava îmbrăcaţi în costume populare, pentru împărtăşanie. Copiii ştiu că nu trebuie să mănânce înainte de a se împărtăşi. Ei ştiu că prin Sfânta Împărtăşanie ne împărtăşim cu Domnul, că Sfânta Împărtăşanie este hrana necesară sufletului nostru. Sfânta Împărtăşanie ne ocroteşte pentru că este Trupul şi Sângele lui Hristos, ne întăreşte în credinţă, ne luminează mintea şi ne fereşte de tot răul.

Copiii mai mărişori au învăţat „Tatăl nostru”, „Cuvine-se cu adevărat”, Crezul – şi le spun ei în cadrul Sfintei Liturghii. Copiii învaţă să postească, primind miercurea doar lactate, iar vinerea mâncare de post. Dacă de mici sunt crescuţi într-o astfel de atmosferă, aceste învăţături şi simţăminte, cele ale evlaviei se întipăresc în sufletul lor şi, după cum ne spune Sfântul Ioan Gură-de-Aur, rămân „ca şi sigiliul aplicat pe ceară” care nu se mai poate şterge.

Încercăm, bunăoară, să le comunicăm copiilor şi dragostea pentru datinile şi tradiţiile bucovinenilor: portul popular, încondeierea ouălor, olăritul, şezătorile, pictarea icoanelor.

Narcisa Bompa, administrator la Grădiniţa „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava”, ne-a vorbit mai mult despre activităţile desfăşurate în afara grădiniţei.

- Milostenia este una din virtuţile pe care încercăm să le sădim în inimile copiilor noştri. De aceea, de marile sărbători sau oricând e cald şi frumos îi implicăm pe copii în diferite activităţi filantropice. Cu sprijinul părinţilor, micuţii de la grădiniţa noastră merg la copiii din cămine, din orfelinate, cu dulciuri şi cu jucării. Ei trebuie să ştie că sunt şi copii care nu au condiţiile lor şi nu au atmosfera lor familială, deşi nu sunt vinovaţi cu nimic pentru soarta lor, pe care ar fi putut-o avea oricare dintre noi. Mergem des şi la Căminul de bătrâni din vecinătate, ca să-i înveselim uneori pe bătrânii de aici cu câteva cântecele şi poezii, alteori cu daruri.

- Ce vă impresionează cel mai mult la aceşti copilaşi?

- Faptul că ştiu să ierte foarte uşor. În cadrul activităţilor, doamnele educatoare şi preotul îi învaţă să ierte, să-şi ceară iertare. De altfel, lor nu le este deloc greu. În mijlocul lor înţelegi de ce Dumnezeu ne cere să fim precum copiii, adică să avem inima lor curată, sinceră, fără răutate, fără a ţine minte răul, fără invidie, fără a fi posesivi şi materialişti.

- Dumneavoastră ce aţi învăţat de la ei?

Învăţ de la ei iertarea, încredinţarea deplină în voia lui Dumnezeu. Ei sunt sinceri fără a răni, sunt iubitori fără a fi făţarnici, sunt drepţi fără a fi justiţiari…

- Care sunt bucuriile pe care le aveţi?

- Cea mai mare bucurie este să ştiu că ceea ce învaţă copiii aici va rodi peste un timp. Nu este important să ştiu neapărat ce şi cât asimilează copiii, ci că aici punem bazele unei vieţi plăcute lui Dumnezeu. Primim ocazional şi copii de la alte grădiniţe. S-a întâmplat să avem o fetiţă de la o altă grădiniţă timp de o lună. M-am întâlnit mai târziu cu părinţii ei, care mi-au spus: „Uitaţi, copilul nostru ne invită la rugăciune înainte de masă, la culcare, seara, şi când ne trezim.” Deci a rămas ceva sădit în sufletul ei… Asta ne dorim să se întâmple cu toţi copiii. Şi chiar cu părinţii lor.

Ne-am întâlnit în vizita noastră la grădiniţă şi cu părintele Cosmin Cârlioru, profesorul de religie, care purta sub braţ icoana Buneivestiri. Cu o faţă luminoasă, el se grăbea să intre la oră pentru a le vorbi micuţilor creştini despre acest mare praznic.

- Am înţeles, părinte, că ei merg la slujbe cu grădiniţa, se împărtăşesc des. Cum percep ei Sfintele Taine?

- Cred că în modul cel mai ortodox cu putinţă. Cred că mai ortodox de multe ori decât noi, cei mari, poate şi decât noi, preoţii. Pentru că lor toate aceste taine le sunt lucruri fireşti, adică primesc taina aşa cum este: un lucru dăruit de Dumnezeu, o lucrare lăuntrică tainică a lui Hristos. Şi ei aşa o percep, aşa o simt şi nu o pun niciodată în discuţie – aşa cum o facem noi, cei mari, câteodată. Noi poate că ne întrebăm uneori cum poate Dumnezeu să coboare la noi, oamenii, să ne dea nouă Trupul şi Sângele Său sub chipul vinului şi al pâinii? Ei nu se întrebă, ei acceptă ca atare şi tocmai aceasta este adevărata credinţă.

- Cum decurge o oră de religie?

- Niciodată o oră nu seamănă cu cealaltă şi nici o grupă de copii nu seamănă cu cealaltă. De fiecare dată trebuie să fii spontan, trebuie să te adaptezi, trebuie să răspunzi celor mai neaşteptate întrebări – şi bucuria mea cea mai mare este când mă întâlnesc cu părinţii copiilor şi-mi spun că au aflat de la copii lucruri noi, pe care ei nu le ştiau.

- Să încercăm să lărgim puţin subiectul acesta, al roadelor educaţiei primite la această grădiniţă…

- Cred că roadele se vor vedea în timp. Aceşti copii îşi petrec în grădiniţă doar câţiva ani, poate cei mai frumoşi ani şi după aceea vor merge în societate; cu timpul vor deveni oameni, vor deveni la rândul lor părinţi şi cred că aceste seminţe care sunt sădite astăzi în suflet vor rodi cândva. Mă gândesc că cei din generaţia noastră au cunoscut credinţa în principal de la bunici, şi au pus-o în lucrare poate un pic mai cu teamă, pentru că trăiam în comunism. Totuşi, în momentul, în care intram în biserică, acea sămânţă încolţea, îşi revărsa aromele cu o mirodenie tainică. Sunt bucuros să constat că foarte multe din noţiunile pe care vin eu să le împărtăşesc, de multe ori le-au primit chiar de la educatoarele lor sau de acasă şi după aceea reuşesc să le împărtăşească, să le dezvăluie altora. Copii discută între ei, discută cu părinţii şi îi obligă de multe ori pe părinţi să studieze ei ca să le poată da răspunsurile potrivite. Sunt sigur că aceleaşi probleme le vor pune şi în faţa viitorilor profesori, colegi din şcolile de stat şi sper că măcar aşa, încetul cu încetul, vor fi un exemplu viu pentru toţi ceilalţi.

Am citit pe chipurile părinţilor veniţi să-şi aducă copii la grădiniţă o mare mulţumire.

Corina Istratoaie: Am auzit multe lucruri bune despre această grădiniţă. Eu mai am doi copii, dar numai pe cel mic am avut şansa să-l dau la grădiniţa „Sfântul Ioan ce Nou”. Am simţit că aceşti copii au parte de dragoste, de afecţiune – şi acest lucru se simte în tot, în privirea, în gesturile copiilor. Când mergeam la grădiniţa de stat, la ceilalţi copii, mă întrebam cum rezistă educatoarele patru ore să stea în ţipete, într-un spaţiu restrâns. Copiii de acolo mi se păreau foarte agitaţi. Aici copiii sunt foarte liniştiţi şi au mult spaţiu la dispoziţie. Mă bucur de faptul că îi duc des la biserică şi îi împărtăşesc. Am fost şi eu de câteva ori cu ei la slujbe şi am rămas impresionată să-i văd pe toţi în genunchi, spunând rugăciuni. Cred că ei, atunci când sunt adunaţi împreună la biserică, trăiesc altfel Sfânta Liturghie.

Dorind să aflu cum îl percep aceşti copii pe Dumnezeu, am intrat în câteva săli de clasă. Micuţii creştini nu s-au intimidat în faţa reportofonului şi mi-au împărtăşit sentimentele lor faţă de Cel de Sus.

- Pe mine Doamne-Doamne mă ajută să merg, să mă joc, să colorez, mă ajută să construiesc, să lipesc.

- Eu le spun părinţilor rugăciuni: „Îngeraşul”, „Tatăl nostru” şi „Cuvine-se cu adevărat”.

- Pe mine mă iubeşte Doamne-Doamne pentru că este bun.

- Dumnezeu, când vede copiii că se roagă, Îi iubeşte.

Ultimul popas l-am făcut la grupa mare, unde predă d-na Viorica Antoniac. Am asistat câteva minute la oră şi am simţit cât suflet pune domnia sa pentru formarea copiilor. Cu dânsa am vorbit despre ispitele pe care le are în această lucrare.

- Nu toţi părinţii copiilor noştri au avut parte de o educaţie religioasă, pentru că au crescut în vremurile ştiute. Uneori se mai dărâmă unele dintre obiceiurile şi deprinderile pe care le formăm noi aici. De aceea facem frecvent şedinţe cu părinţii, în care le vorbim despre influenţele negative ale televizorului, calculatorului, discutăm despre violenţa care este prezentă în mass-media. La vârsta aceasta nu este indicată vizionarea programelor TV, părinţii putând găsi alte modalităţi în care copiii lor să-şi petreacă timpul liber, prin care să-şi dezvolte imaginaţia, creativitatea şi să-şi exprime sentimentele frumoase faţă de părinţi, fraţi, surori în timpul jocurilor din familie. Părinţii ar trebui să-şi petreacă mai mult timp împreună cu copiii lor.

O educaţie temeinică pentru copilul adus la grădiniţa noastră este o „împreună-lucrare” a trei grădinari: părinţii copilului, educatoarea şi părintele duhovnic. Doar aşa, acest „boboc de floare” creşte şi înfloreşte în duhul evlaviei creştine, iar sub ocrotirea Bisericii ea este sădită în grădina lui Dumnezeu.

În încheierea vizitei pe care am făcut-o la Grădiniţa „Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava”, l-am rugat şi pe Înalt-Preasfinţitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, să ne spună câteva cuvinte despre importanţa pe care o are învăţământul care se ghidează după învăţătura şi viaţa creştină.

- Omul de mic simte legătura lui cu Dumnezeu. Dar, în afara acestor simţăminte sădite de Dumnezeu în sufletul nostru, şi noi suntem datori să venim în ajutorul acestor fiinţe atât de mici şi atât de nevinovate. De aceea, la grădiniţă se predau cunoştinţe pentru educarea creştină a copilului, nu numai pentru informarea lui; a omului ca chip al lui Dumnezeu, pentru a dobândi asemănarea cu Dumnezeu.

Mai mult decât atât, prezenţa acestor grădiniţe şi mai ales solicitarea părinţilor de a-şi da copiii la grădiniţe cu profil accentuat creştin arată că în această lume atât de dezorganizată, atât de laicizată, totuşi există conştiinţa importanţei religiei, a credinţei în Dumnezeu. Deci nu trebuie să ne îngrijorăm când luam aminte la atâtea primejdii, mai ales pentru copii care se vatămă foarte mult sufleteşte când privesc pe ecranele televizoarelor sau pe reviste cu diferite scene. S-a constatat că aceşti copii, educaţi creştineşte încă de la grădiniţă, de multe ori îi corectează şi îi îndrumă pe părinţii lor în comportamentul lor moral, şi le spun: „Tată sau mamă, acest lucru nu este bun. Ieri mi-ai spus într-un fel, astăzi în alt fel!” Ei nu acceptă minciuna. Aceste grădiniţe sunt într-adevăr o lucrare a lui Dumnezeu.

- Înalt-Preasfinţia voastră, pentru că mai este puţin până la Sfintele Paşti, profit de ocazie şi vă rog să adresaţi un cuvânt cititorilor revistei „Familia Ortodoxă”.

- Să reţină permanent jertfa cu care Mântuitorul ne-a adus bucuria Învierii, prin primirea crucii. Permanent să avem conştiinţa că avem de dus o cruce, o cruce care înseamnă tăierea voii celei rele, înlăturarea egoismului. Deci viaţa noastră să fie o permanentă purtare a crucii, a nevoinţelor duhovniceşti, în orice clipă. Şi, cum spune Sfântul Ioan Gură-de-Aur: „A trecut Paştile, dar nu au trecut nevoinţele duhovniceşti!”

A consemnat Raluca Tănăseanu

Material apărut în nr. 15 din “Familia Ortodoxă”

Principalul risc pe care îl prezintă o naştere normală după cezariană este riscul de ruptură uterină. Acest risc este calculat în mai multe studii, care au arătat că riscul este relativ scăzut şi că el este puţin mărit la două operaţii cezariene. Şansa de reuşită a unei naşteri normale după cezariană este, în ultimele studii, între 60% şi 80% – ceea ce înseamnă o rată importantă! Oricum, ratele de succes diferă în funcţie de factorii clinici. Cele mai recente studii s-au concentrat asupra riscurilor asociate mamei şi copilului, generate de naşterea naturală după cezariană. Complicaţiile mari apar acolo unde încercarea de travaliu eşuează şi este necesară o intervenţie cezariană. În mod contrar, siguranţa este maximă în cazul în care se reuşeşte naşterea naturală după o operaţie de cezariană. Cele mai multe studii au identificat ca factori care conduc la insuccesul unei naşteri normale după cezariană preeclampsia (o stare de hipertensiune şi de rău generată de sarcină), macrosomia (corpul prea mare al copilului), obezitatea şi provocarea naşterii naturale. În plus, existenţa unei naşteri naturale înainte de cezariană este un factor major care indică reuşita unei naşteri după cezariană.

Oricum, naşterea normală este posibilă după cezariană şi este de dorit, reprezentând cea mai sigură şi sănătoasă cale de a naşte un copil, în ciuda cererilor în creştere ale mamelor de a naşte prin cezariană. Complicaţiile la nivelul placentei, placenta previa sau placenta accreta, disfuncţionalităţi placentare în termeni de creştere intrauterină, sunt adesea asociate naşterilor anterioare prin cezariană. De asemenea, greutatea la naştere şi vârsta gestaţională sunt influenţate negativ de operaţia cezariană.

În România, cezariana este folosită foarte frecvent în practica medicală, medicii ignorând complicaţiile care pot apărea atât pentru mamă, cât şi pentru copil în astfel de cazuri. Şi aceasta, din cauza percepţiei asupra cezarienei! Medicii o consideră mult mai comodă, pentru că este mult mai scurtă decât naşterea normală, în care doctorii ar trebui să stea ore în şir cu pacienta în aşteptarea momentului naşterii. Mamele o văd ca pe o metodă de a scăpa de durerile din timpul naşterii. Cu atât mai mult, o naştere naturală după cezariană este un lucru pe care foarte puţini medici în România îl susţin şi îl practică – deşi o astfel de naştere poate salva o mamă de complicaţiile majore pe care o nouă operaţie de cezariană le generează asupra sănătăţii sale (în condiţiile în care cezariana este o practică naţională pentru ginecologia din România!).

Naşterea este un moment esenţial al vieţii şi, de aceea, orice familie trebuie să acorde o atenţie sporită acestui eveniment, informându-se şi căutând un medic experimentat. O problemă importantă apare atunci când medicii recomandă cezariana; de multe ori ea este recomandată fără un temei medical, ci mai mult pentru „siguranţa medicului”, dintr-o anumită comoditate. Propunerea de cezariană apare uneori ca o presiune pe care medicul o face asupra pacientului, chiar înaintea sarcinii. Însă primul şi cel mai important efect este limitarea numărului de sarcini şi numărului de copii, cu impact important asupra natalităţii şi a viitorului unei naţiuni. La acest lucru ar trebui să se gândească atât medicul cât şi mama – când primul propune şi al doilea acceptă operaţia de cezariană ca alternativă la o naştere naturală…

Prof. Elena Anastasiu

Articol apărut în nr. 14 din “Familia Ortodoxă”

Mulţi ne plângem că tineretul de astăzi nu mai este cum era odinioară, că nu mai cinsteşte adevăratele valori. Dar câţi facem ceva pentru a schimba această realitate, câţi ne rupem din timpul şi din câştigul nostru pentru a ne implica în activităţi care pot să-i apropie pe copii şi tineri de Hristos? Părintele Florin Stan, de la parohia Înălţarea Domnului din Târgu-Lăpuş, ajutat de mai mulţi părinţi, profesori sau simpli credincioşi, a iniţiat în anul 2005 un proiect care se dezvoltă an de an şi care aduce mult folos duhovnicesc copiilor şi părinţilor pe care îi păstoreşte: tabăra creştină „Dragoste şi Prietenie”. Deşi efortul fizic şi financiar este mare, deşi are multe ispite, părintele Florin Stan nu renunţă la acest proiect, pentru că ştie că întotdeauna alături de sfinţia sa este Hristos, Cel ce a spus: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” (Ioan 16:33).

- Părinte Florin, de şase ani vă ocupaţi de organizarea taberei creştine „Dragoste şi Prietenie” de la Târgu-Lăpuş. De ce aţi dorit să vă implicaţi într-un astfel de program?

- Am pornit de la ceea ce Mântuitorul Iisus Hristos a făcut pentru noi, ca Fiu al lui Dumnezeu: a renunţat la slava Sa, S-a coborât la mintea noastră, la condiţia noastră umană, pentru ca pe noi să ne ridice la Dumnezeu. Şi noi încercăm, prin aceste activităţi, să ne coborâm la mintea copiilor – fără însă să rămânem la mintea lor sau să ne comportăm copilăreşte. Încercăm să ne coborâm la felul lor de a fi şi, prin lucrarea lui Dumnezeu, să-i ridicăm şi pe ei la Dumnezeu. Ne rupem de lume pentru că lumea în care trăiesc aceşti copii, ştim foarte bine, este o lume adeseori viciată. Uneori, familiile din care provin sunt lipsite de Dumnezeu, sunt dezorganizate sau indiferente faţă de viaţa spirituală a acestor copii. Noi rupem copiii de mediul nociv în care trăiesc o mare parte din timp şi îi ducem într-o altă lume, îi ducem în munte. Acolo, desprinşi de obiceiurile pe care le au, de toate ispitele pe care le pot avea în lume, pot foarte bine, prin efortul organizatorilor, să fie redirecţionaţi spre Dumnezeu.

- Cui se adresează taberele?

- La început, am invitat să participe în această tabără elevi începând cu clasa a VII-a până la clasa a XII-a. Am constat că cei mici sunt foarte dornici să participe în această tabără pentru că au aflat de la fraţii lor mai mari ceea ce se întâmplă acolo, aşa că în ultimii trei ani de zile am extins categoria de vârstă spre a-i cuprinde şi pe elevii claselor a V-a şi a VI-a.

- Cam câţi copii participă anual în tabăra pe care o organizaţi?

- În ultimii ani vin cam 150-180 copii. Majoritatea copiilor sunt din oraşul nostru, pentru că eu, ca preot-paroh în Târgu-Lăpuş, am înţeles să-mi fac datoria faţă de cei mai mici pe care îi păstoresc organizându-le această tabără. Eu, ca preot, am datoria să mă ocup de adulţi, de bătrâni, dar şi de copii. Încerc să-mi fac datoria faţă de copii şi prin organizarea acestei tabere. De aceea, majoritatea copiilor sunt din Târgu-Lăpuş. Dar am primit şi copii din alte localităţi, care au citit despre tabără pe internet, pe site-ul parohiei sau au auzit de la rudele lor impresiile despre această tabără.

- Pregătirea taberei presupune o muncă laborioasă. Cine vă ajută?

- Ne bucurăm în primul rând de susţinerea şi binecuvântarea Preasfinţitului Iustin Sigheteanul. De asemenea, alături de mine sunt profesori de religie, dar şi de alte discipline, din Târgu-Lăpuş. Vreau să subliniez că relaţia mea cu profesorii de religie este una exemplară, prin colaborările pe care le avem. Organizăm împreună foarte multe activităţi pentru tineri, tabăra fiind doar una din aceste activităţi. Pregătirea dinainte de tabără este foarte elaborată, durează aproape o lună de muncă susţinută. Un important sprijin în pregătirea şi organizarea taberei îl găsesc în soţia mea, preoteasa Cristina.

În parohia noastră sunt mulţi credincioşi care se implică în organizarea taberei; unii dintre aceştia lucrează la Direcţia Silvică Maramureş şi ne-au ajutat să obţinem cabanele unde se desfăşoară tabăra. De asemenea, ne ajută Liceul „Petru Rareş” din Târgu-Lăpuş, care ne oferă în fiecare an două bucătărese ce vin şi stau cu noi 12 zile, pregătind mâncare pentru copii.

- Care sunt activităţile la care participă copiii în această tabără?

- Copiii povestesc că au fost şi în alte tabere, dar tabără noastră este altfel decât şi-au imaginat. În acele tabere au fost foarte liberi, au fost duşi într-o anumită locaţie, participau la mesele comune şi în rest aveau timp liber. Când vin la noi în tabără, sunt foarte surprinşi să vadă că avem un program foarte riguros elaborat. Începând de dimineaţă de la 8:00, când este deşteptarea, până la 23:00, când este stingerea, avem un program foarte strict, un program care conţine exerciţiile de înviorare de dimineaţă, rugăciunile de dimineaţă şi de seară, discuţii zilnice de circa o oră pe marginea tematicii taberei – pentru că fiecare serie are o tematică adaptată vârstei copiilor. Avem activităţi sportive, concursuri, facem drumeţii, urcăm pe Vârful Ţibleşului – o experienţă unică pentru majoritatea dintre ei. Prin această drumeţie le dăm şansa copiilor să admire peisajul superb care se vede de pe Vârful Ţibleşului. Mulţi dintre ei şi-au pierdut simţul admiraţiei, le-a fost pervertit, pentru că lumea de astăzi nu mai cultivă simţul admiraţiei. Este foarte important ca noi să mai avem puterea să admirăm. Îmi aduc aminte că, la una din ediţiile trecute, unul din copii a urcat muntele cu căştile la urechi, ascultând muzică, iar când am ajuns în vârful muntelui m-a întrebat: „Dar noi de ce am ajuns aici?” Deci acest copil nu mai avea simţul admiraţiei. Cultivând simţul admiraţiei la copii, ei vor ajunge să-i admire pe profesori, vor ajunge să admire Biserica, vor ajunge să admire o icoană, vor ajunge să admire Sfânta Liturghie, vor ajunge să admire cuvântul lui Dumnezeu ş.a.m.d.

- Părinte, încercaţi, vă rog, să detaliaţi activităţile prin care Îl faceţi cunoscut pe Hristos copiilor…

- Prin toate activităţile ne propunem să-L facem cunoscut pe Hristos copiilor, pentru că aceasta este ţinta noastră: să-L facem pe Hristos cunoscut copiilor şi pe copii să-i apropiem mai mult de Hristos, să-i facem buni creştini, să-i ajutăm să intre în Biserică, să trăiască o viaţă creştinească – mai mult decât o fac până atunci. În primul rând, prin rugăciunile pe care le facem. Am pregătit pentru fiecare copil câte o carte de rugăciuni şi fiecare citeşte pe rând câte o rugăciune în programul de rugăciuni de dimineaţă şi de seară, încât nu este nici un copil care să plece din tabără şi să nu fi citit măcar o rugăciune la strană. Mulţi copii mi-au mărturisit că le-au plăcut foarte mult momentele de rugăciune în comun, că s-au simţit foarte bine atunci când toţi ne-am rugat împreună.

De asemenea, prin discuţiile pe marginea temei taberei, ei descoperă lucruri pe care nu le ştiau. Anul acesta am avut următoarele teme: pentru cei mici, tema a fost „Cu noi este Dumnezeu”, pentru cei mijlocii „Prietenia creştină”, iar pentru cei mari „Tinereţe curată, tinereţe frumoasă”. Nădăjduim să-i apropiem de Dumnezeu şi prin modul în care este organizată tabăra, pentru că în tabără încercăm să formăm o mare familie duhovnicească, în care profesorii să fie părinţi, iar copiii fii şi fiice. Şi copiii simt acest lucru, ei realizează că tabăra nu este doar o activitate pentru care au plătit, că noi nu suntem nişte animatori care ne facem datoria, profesia, aşa cum se întâmplă în alte activităţi, ci suntem mai mult de atât…

- Se simte vreo schimbare în comportamentul lor, după ce se întorc din aceste tabere?

- Din rândul celor mari, am văzut copii care şi-au schimbat radical viaţa. Nu ne putem aştepta la rezultate spectaculoase în rândul celor mici, pentru că sunt în formare. Dar se schimbă ceva în viaţa lor: în primul rând, ajung să înţeleagă că Dumnezeul lor este Dumnezeul iubirii, că noi suntem ucenici ai Celui ce ne iubeşte şi ne pregăteşte veşnicia. Apoi, acestor copii le creşte ataşamentul faţă de Biserică, faţă de preot, faţă de profesori. Consider că e mare lucru faptul că aceşti copii devin mai încrezători în profesori şi în preot, pentru că în tabără ne-au văzut ca pe nişte părinţi. De asemenea, faptul că mulţi copii sunt mult mai dornici să vină Duminică dimineaţă la biserică şi nu mai trebuie să fie împinşi de la spate de părinţi este un semn că tabăra le-a folosit.

- Părinte, ce v-a impresionat cel mai mult de-a lungul acestor şase ani?

- Am văzut cât de multă sfinţenie se ascunde în sufletul unui copil. Mi se confirmă an de an cuvintele Mântuitorului – că, dacă nu vom fi precum copiii, nu vom intra în Împărăţia Cerurilor! Se vede în sufletul fiecărui copil fărâma de frumuseţe cu care Dumnezeu l-a înzestrat; asta ne dă şi nouă foarte mult curaj – nouă, celor ce suntem părinţi pentru copiii pe care îi avem în grijă în tabără. Ne ajută să ne reîntoarcem la acea sfinţenie şi curăţie a tinereţii, la acea candoare, la acea nevinovăţie, la acea deschidere totală faţă de Hristos. De aceea, deşi venim acasă foarte obosiţi din tabără, venim şi încărcaţi sufleteşte, bucuroşi de faptul că aceşti copii ne ajută să ne întoarcem la copilăria frumoasă şi curată.

- Sunt şi ispite în ceea ce faceţi?

- Sunt multe ispite, dar cu Hristos trecem peste toate şi se simte la tot pasul ajutorul pe care ni-L dă. În primii trei ani, în afara cabanei care ne-a fost oferită gratuit şi a bucătăreselor, toate cheltuielile le-am suportat eu. Cu timpul, văzând oamenii ceea ce fac, au dorit să contribuie cu diverse sume, gândindu-se că nu se poate ca păstorul lor să facă acest efort şi ei să stea deoparte – aşa că în acest an contribuţia mea a fost aproape minimă. La începutul anului, ştiind că trecem printr-o perioadă de criză, credeam că nu voi reuşi să fac tabăra, dar anul acesta lucrurile au mers mai bine ca de obicei, în sensul că am primit mai multe ajutoare şi mai mult sprijin decât în orice an până acum. Dacă ne punem nădejdea în Dumnezeu, dacă avem râvnă şi dacă ne jertfim, Dumnezeu nu ne lasă singuri. Ne trimite oameni prin care lucrează. De exemplu, şi anul acesta am obţinut cabana unde am stat la un preţ modic – gestul acesta l-a făcut un director de la Direcţia Silvică care nu este ortodox. Dar ne-a făcut reducerea respectivă pentru că a auzit de taberele pe care le organizăm şi era foarte entuziasmat de lucrarea noastră. Gestul omului şi deschiderea lui au fost uimitoare pentru mine. Ştiu că în unele regiuni din ţară au început să se organizeze astfel de tabere, dar nu cred că este de ajuns. Eu am încercat să promovez ceea ce facem noi nu din dorinţa de a ne lăuda, ci tocmai din dorinţa de a-i „molipsi” şi pe alţii.

Anul acesta a fost în tabăra de la Târgu-Lăpuş şi domnul Adrian Opre, profesor universitar doctor de la Catedra de Psihologie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca

- Cum i-aţi simţit pe copiii în tabără?

- Am simţit că se pot deschide foarte bine. Dascălii care i-au însoţit pe copii în tabără sunt destul de pretenţioşi la şcoală – se vedea la unii dintre copii că au o anumită frică faţă de aceştia. Dar la fel de bine s-a văzut că într-un context informal, ludic, copiii s-au deschis minunat, se simţeau foarte bine că pot avea şi o altfel de relaţie cu dascălii lor. Tabăra are un rol deosebit în formarea lor ca oameni. După două-trei zile, s-a văzut limpede că aceşti copii se pot raporta altfel la dascălii lor, că dascălii lor se pot raporta altfel la copii şi acest lucru îi ajută foarte mult. Cred că de foarte multe ori şcoala greşeşte enorm prin atitudini prea severe, prea rigide, prea închise în relaţiile cu copiii. În acest fel, mai degrabă le inhibă creativitatea, le inhibă imaginaţia. În tabără, într-un mediu informal, unde ei se bucură de o anumită libertate, copiii se pot manifesta, îşi pot etala anumite aptitudini – acest lucru îi ajută să se dezvolte şi pe sfera intelectuală, şi pe sfera emoţională şi, nu în ultimul rând, pe cea caracterială.

- Cât de necesare sunt astfel de activităţi pentru copiii zilelor noastre?

- Sunt foarte necesare. M-am bucurat că Biserica Ortodoxă vine în întâmpinarea nevoilor copiilor cu asemenea iniţiative. Ştiu că şi în alte regiuni se mai organizează tabere creştine, dar mi se par insuficiente. Tabăra le oferă şi un context în care ei se pot apropia de Biserică. Pot să vă spun că acolo, în munte, departe de mediul lor, copiii s-au implicat foarte bine în programul de rugăciune în comun de dimineaţă sau seară, precum şi în slujbele religioase care s-au săvârşit. Au fost în tabără copii care nu aveau o pregătire religioasă, dar şi aceştia s-au alăturat celorlalţi la programul de rugăciuni. Şi aceste câteva zile de rugăciune, de apropiere de Dumnezeu contează pentru ei. Totodată, aceste tabere îi responsabilizează pe copii prin faptul că sistematic, prin rotaţie, fiecare are o mică răspundere – de a pregăti masa, de a spăla vasele, de a citi rugăciuni şi alte activităţi care se pot face într-o comunitate.

Copiii mărturisesc că s-au folosit mult participând în această tabără

„Am venit în tabără din dorinţa de a mă întâlni cu mai mulţi copii. Activităţile au fost frumoase şi interesante. Mi-au plăcut mult jocurile de echipă şi concursurile. Focul de tabără din fiecare seară, cu flăcările care se înălţau spre cer, a adus multă veselie. Mi-aş dori să mai particip într-o astfel de tabără şi plec cu dorinţa de a fi mai bun, mai înţelegător cu ceilalţi, de a fi prieten cu Domnul Iisus Hristos, de a mă duce la biserică în fiecare Duminică, de a asculta şi împlini cuvântul lui Dumnezeu”.

„Mi-au plăcut toate activităţile, dar în special dezbaterile pe marginea temei, rugăciunile şi concursurile”.

„În această tabără am învăţat multe despre familie şi viaţa în familie, precum şi despre cum ar trebui să fie o familie creştină şi ce responsabilitate am eu ca membru al familiei din care fac parte”.

„Ne-am simţit bine împreună, iar părintele şi profesorii au ştiut cum să se apropie de noi”.

„Aş dori ca cele învăţate în această tabără să mă ajute să devin un om mai bun. Doresc ca şi la anul să revin în tabără”.

„Aş recomanda adolescenţilor să vină în astfel de tabere pentru a învăţa adevăratele valori, pentru a scăpa de aglomeraţie, de graba şi grija cotidiană. Tot timpul suntem supuşi agresivităţii din mass-media şi grijilor zilnice. În această tabără vor descoperi oameni deosebiţi, preocupaţi de binele lor şi care le arată multă dragoste”.

„Cred că fiecare dintre noi am învăţat să fim mai buni, mai răbdători, am învăţat ce înseamnă să fii om adevărat”.

A consemnat Raluca Tănăseanu

D-na Marina A., mamă a doi copii, de patru ani şi respectiv câteva luni, ar dori să ştie cum poate fi ajutat copilul mai mare să nu mai fie gelos pe cel mic.

Venirea pe lume a unui copil este (sau ar trebui să fie) o binecuvântare şi un prilej de bucurie pentru familie. Cu toate acestea, pentru mulţi dintre copiii mai mari din familii este un motiv de întristare.

Gelozia copilului mai mare este un amestec de mânie şi teamă. Copilul se simte frustrat şi mânios întrucât până acum a fost cel mai iubit şi singurul în centrul atenţiei. Pe de altă parte, resimte teama de a nu pierde dragostea părinţilor săi, de a nu fi dat la o parte, de a nu fi abandonat. Pentru prima dată în viaţa lui, altcineva decât el este mai admirat, mai dorit. Şi cu cât acest copil mai mare a fost mai în centrul atenţiei familiei şi mai răsfăţat, cu atât va resimţi mai dureros sosirea unui alt copil în casă.

În cartea sa „Când apare copilul”, Françoise Dolto spune că „gelozia este o suferinţă care aşteaptă compasiune şi dragoste din partea mamei, şi este o etapă normală, inevitabilă în dezvoltare, atunci când e vorba de copii de vârste apropiate”.

În cadrul familiei, întâiul născut este, de obicei, mai gelos decât următorii, deşi nu-i întotdeauna o regulă. Totuşi, studiile arată că o dată cu creşterea numărului de membri în familie, gelozia scade.

Copilul mai mare simte că cel mai mic decât el i-a furat locul în inima părinţilor şi că părinţii, seduşi de noul venit, l-au abandonat. De aceea, uneori, pentru a-şi recăpăta poziţia privilegiată, copilul mai mare va reveni la comportamente mai vechi, imature: plâns facil, suptul degetului, limbaj de copil mai mic, pipi în pat noaptea, refuzul de-a mânca, de-a asculta, nervozitate, diverse dureri (de burtă, de cap), diverse frici (întemeiate sau nu), frica de-a mai dormi singur.

Copilul crede că părinţii îl iubesc mai mult pe cel mic deoarece-l îngrijesc mai mult decât pe el, îi acordă mai multă atenţie, mai mult timp. Toate acestea, în ochii lui, sunt echivalente cu dragostea.

Aşa încât mama nu trebuie să se mire dacă copilul va lovi, ca din întâmplare, vreun lucru de-al celui mic (pătuţ, cărucior, jucărie). Însă, spun specialiştii, nici nu trebuie să i se spună că este un copil rău. Acest copil se confruntă cu o situaţie frustrantă pe care nu o poate gestiona. Dacă reacţiile de gelozie continuă (loviri, muşcături, ruperi), înseamnă că acel copil suferă pentru că se simte neglijat.

În psihologie şi în educaţie s-au conturat o serie de sugestii şi recomandări legate de depăşirea geloziei fraterne:

- încă înaintea de naşterea noului frate, celor mai mari ar trebui să li se explice că se va naşte, cu voia lui Dumnezeu, un copilaş despre care nu se ştie dacă va fi fată sau băiat;

- copilul are nevoie de timp pentru a se obişnui cu gândul că va împărţi atenţia familiei cu un alt copil;

- deseori, unui copil căruia i s-a spus că nu este nevoie să-şi iubească fratele sau sora îi va iubi totuşi foarte mult, pentru că aceasta este ceva firesc. De aceea, dacă copilul îi va spune mamei că nu-şi va iubi fratele, mama să nu-l ia în serios;

- trebuie prezentată o imagine realistă a vieţii familiei cu un nou-născut. Toţi bebeluşii sunt deosebiţi, dar, cel puţin o vreme, nu este uşor să trăieşti alături de ei: nu ştiu să vorbească, să meargă, nu pot mânca singuri. În plus, când vor ceva, plâng. De asemenea, sunt mari consumatori de timp;

- copilul mai mare trebuie încurajat să simtă că bebeluşul aparţine nu numai părinţilor, ci este al întregii familii; în felul acesta, copilul va fi şi responsabilizat, dar şi valorizat să participe la acţiuni de îngrijire, pe măsura lui;

- aşa cum magii şi păstorii au adus daruri Pruncului Iisus, aşa şi copilul mai mare poate fi ajutat să pregătească un dar pentru bebeluş;

- este bine ca şi pentru copilul mai mare să fie pregătit un dar, ca din partea bebeluşului;

- când nou-născutul este adus acasă, copilul mai mare nu trebuie ţinut deoparte; e important să-l vadă, să-l atingă, să-l ia în braţe, pentru a nu se simţi dat la o parte;

- în momentele de intimitate dintre mamă şi prunc (alăptat, baie), dacă doreşte să nu fie de faţă, să i se respecte dorinţa; dacă doreşte să asiste, atunci i se poate oferi şi lui un pahar cu suc, o prăjitură sau să participe activ la baie;

- este foarte important, mai ales dacă copilul mai mare este băiat, ca tatăl să intervină, să petreacă timp cu el, să facă împreună diferite activităţi, să îl motiveze astfel pe copil că este bine să fii mare şi să creşti (şi celelalte persoane semnificative ale familiei sunt extrem de utile în acest scop);

- este o regulă de bază, indiferent câţi copii ar fi în familie, ca mama şi tata să-şi planifice un timp special de petrecut cu fiecare copil în parte! În felul acesta, fiecare copil va simţi că este important, că are valoare.

Psihologul Kay Kuzma, autoarea cărţii „Înţelege-ţi copilul”, le aminteşte părinţilor să fie pregătiţi pentru „testul dragostei”. Acest test apare frecvent după apariţia unui nou copil. Astfel, copilul „mare” începe să facă tot felul de lucruri evident interzise: trezeşte din somn bebeluşul, răstoarnă cana cu lapte, rupe cărticica celui mic… Dacă părintele ţipă sau îl pedepseşte pe copil, va cădea la „testul dragostei” – copilul va crede că bebeluşul este iubit mai mult. Părintele trebuie să încerce acest răspuns: „Sunt sigur(ă) că te gândeşti că îl iubesc mai mult pe bebe pentru că am stat mai mult cu el decât cu tine şi ăsta-i motivul pentru care i-ai rupt jucărioara, dar să ştii că nu-i aşa. Te iubesc foarte mult!” Apoi, e bine să i se ignore purtarea nepotrivită şi mama să petreacă un timp plăcut împreună.

După câteva minute, mama îi poate spune copilului gelos: „Atunci când simţi că îl iubesc mai mult pe cel mic decât pe tine, vino şi spune-mi că paharul tău de dragoste este gol, ca să-l umplem”.

Psiholog Adriana Hâncean

3. Copiii sunt membri ai Bisericii cu drepturi egale

Un alt punct important pe care trebuie să îl avem în vedere pentru educaţia copiilor este acela că copiii s-au născut din anumiţi părinţi, dar prin naşterea lor din nou în Biserică aparţin acesteia (adică Bisericii), căreia îi aparţin şi părinţii.

Ce înseamnă aceasta? În familie există relaţia dintre părinţi şi copii: părinţii sunt superiori copiilor din punct de vedere al vârstei şi al cunoştinţelor, nu poate fi vreodată egalitate între ei, deoarece unul este rolul părinţilor şi altul rolul copiilor. Părinţii lucrează ca să dobândească bunurile materiale necesare pentru familie, iar copiii studiază şi se hrănesc din cele oferite de părinţi. Cu alte cuvinte, nu se pot schimba rolurile şi părinţii să se comporte precum copiii, iar copiii precum părinţii.

Însă acest lucru nu este la fel valabil în lăuntrul familiei ecleziale, adică în Biserică. Desigur, şi aici există părinţi duhovniceşti, dar paternitatea spirituală nu anulează frăţietatea în Hristos. Adică, în Biserică, prin Sfântul Botez, Sfântul Mir şi toate tainele suntem toţi fii ai Bisericii şi, între noi, fraţi duhovniceşti.

Prin urmare, din partea biologiei funcţionează relaţia părinţi-copii, dar din partea vieţii bisericeşti această relaţie se transformă în legătură frăţească. Aceasta ajută foarte mult în educaţie, pentru că părinţii trebuie să îşi simtă copiii şi ca fii biologici, dar şi ca fraţi în Hristos, de vreme ce sunt membri egali ai Bisericii. Aceasta înseamnă că relaţia nu este posesivă, ci participativă, de vreme ce amândoi participă la singurul Trup al lui Hristos.

În viaţa de după a Doua Venire a lui Hristos, relaţiile dintre oameni nu se vor explica, nici nu se vor defini prin naşterea biologică, ci după alte criterii – după cât de mult au renăscut oamenii în Hristos şi în funcţie de vârsta lor duhovnicească.

Prin urmare, educaţia bisericească a copiilor ţinteşte la modul cum, cu timpul, se va micşora această relaţie biologică dintre ei şi se va dobândi sau se va trăi relaţia duhovnicească de frăţietate în Hristos.

Există multe situaţii în Biserică în care fiul devine părinte duhovnicesc al tatălui biologic, iar părinţii biologici cer sfaturi duhovniceşti de la copiii lor care au o anume poziţie bisericească, sunt adică preoţi sau monahi. Îmi aduc aminte că de multe ori tatăl meu îmi telefona să ceară sfaturi şi să primească binecuvântarea mea. Cât este de emoţionant când copilul, care a primit viaţa de la mama lui şi s-a hrănit din laptele ei, după ce devine preot, îşi hrăneşte mama dându-i Trupul şi Sângele lui Hristos! Mai există şi situaţii în care fiul sau fiica au devenit stareţ, respectiv stareţă, iar părinţii lor au intrat în obşti, făcând ascultare de copiii lor[1].

O situaţie pilduitoare este cea a Prorocului Samuil din Vechiul Testament, care, atunci când era tânăr, a adormit în Templu şi a auzit glasul Domnului cerându-i să transmită un mesaj preotului Templului. Din aceasta tragem concluzia că de multe ori Dumnezeu poate să descopere copiilor voinţa Sa, pentru a o transmite părinţilor. De aceea trebuie să existe şi respect al părinţilor faţă de copil.

4. Greutăţile în creşterea şi educarea copiilor din zilele noastre

La fel ca în toate celelalte subiecte, şi în ceea ce priveşte educaţia copiilor vedem greutăţile care există în epoca noastră. Şi mulţi întreabă: ce trebuie să facem, cum trebuie să îi educăm pe copiii noştri în veacul contemporan, cu multele sale probleme?

Desigur, există diferenţe între veacuri. De pildă, astăzi predomină multe provocări rezultate din faptul că întreaga lume este o vecinătate şi în fiecare ţară ajung felurite curente şi multe tradiţii. Trăim într-o lume care primeşte influenţe şi din Răsărit şi din Occident, şi la aceasta ajută mass-media, televizorul, internetul etc.

Cred că epocile, dincolo de diferenţe, în profunzimea lor sunt la fel. În toate epocile s-a impus lepădarea de Dumnezeu şi secularizarea vieţii bisericeşti. Mă întreb de multe ori: era mai uşoară viaţa bisericească în veacul apostolic, aşa cum este descris în Noul Testament, veacul prigoanelor, al războaielor, al lipsei condiţiilor necesare de supravieţuire, când nu existau medicamente şi hrană?

Până la urmă, cea mai mare greutate nu provine de la mediu, ci de la sinele nostru, înclinat spre satisfacerea patimilor şi a plăcerii. De altfel, Sfânta Scriptură spune că unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul (Rom. 5:20).

În fiecare epocă, prin urmare, există elemente pozitive şi negative în educarea copiilor.

În acest punct, aş dori să evidenţiez diferenţa dintre creştere şi educaţie, precum şi cum să depăşească părinţii greutăţile întâmpinate astăzi în educarea copiilor.

Cele două cuvinte, creştere* şi educaţie**, deşi cuprind aceeaşi noţiune, pot avea şi un conţinut diferit. Cuvântul creştere poate să însemne dezvoltarea biologică, raţională şi psihologică a copilului. Cuvântul educaţie poate să însemne formarea pedagogică, social-relaţională.

Însă în Biserică prin cuvântul creştere numim mai ales cultivarea biologică, intelectuală şi psihologică a copilului, iar prin cuvântul educaţie numim mai ales formarea bisericească.

Vorbind despre formarea bisericească, după cum spuneam mai devreme, ne referim la faptul că copilul va trebui să simtă că dincolo de familia lui biologică are o familie bisericească. În familia biologică există părinţi şi fraţi pe care îi leagă sângele comun, pe când în familia bisericească există părinţi şi fraţi duhovniceşti pe care îi uneşte Trupul şi Sângele lui Hristos. E nevoie de amândouă aceste familii în formarea copiilor.

Copilul trebuie să simtă că aparţine unei familii biologice în care găseşte dragoste şi afecţiune, dar în acelaşi timp trebuie să simtă că aparţine şi unei familii mai largi, care dă sens vieţii sale. Iar când există probleme în familia biologică, poate să le depăşească şi să le rezolve în familia duhovnicească.

Astfel, scopul educaţiei copilului este cum să vină, fără a fugi din familia lui biologică, în spaţiul Bisericii, unde va întâlni pe Dumnezeul Treimic ca Părinte, pe Maica Domnului ca Mamă, pe Sfinţi ca fraţi duhovniceşti şi pe toţi creştinii ca mădulare ale familiei duhovniceşti. Şi ultimul scop este să se unească copilul şi omul cu Dumnezeu, astfel încât să considere ca familie a sa toată familia lui Adam, întreaga umanitate.

Cu această perspectivă se vindecă lăuntric, înlătură iubirea de sine, dobândeşte iubirea de Dumnezeu şi de oameni şi se preschimbă întregul său sine. Prin urmare, el se eliberează de toate însemnele omului căzut, adică de mândrie, de egoism, de fanatism, de etno-filetism şi de multe alte simptome ale unei vieţi bolnave sufleteşte.

Să vedem şi greutăţile pe care le au părinţii în educarea copiilor în epoca de azi.

Într-adevăr, este foarte greu să crească cineva copii în zilele noastre – trăim, desigur, într-o epocă anti-bisericească, în care viziunea despre viaţă a societăţii şi a omului este potrivnică scopului Bisericii. Este foarte greu să crească cineva copii când există mari influenţe şi înrâuriri sociale. În societatea de azi există diferite ideologii, diferite curente care afectează copiii. Şi toate aceste curente trec în casă prin mijloacele de comunicare în masă, precum televizorul şi internetul.

Dincolo de acestea, dacă înţelegem că aceşti copii nu sunt ai noştri, cum spunea Sfântul Ioan din Kronstadt: „Văd un copil şi simt că este un îngeraş al lui Dumnezeu”, dacă ne rugăm pentru copil şi încercăm să-l legăm de Biserică, de părinţi duhovniceşti buni, să îi dăm drept modele sfinţii, dacă îl creştem duhovniceşte în Biserică, atunci îi dăm acestui copil elemente ca să înfrunte mai uşor greutăţile vieţii.

Să arătăm o foarte mare dragoste faţă de copil, nu o dragoste interesată, nu o dragoste cu iubire de sine, ci o dragoste care arată că sunt făpturile lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu ne-a dat aceşti „îngeraşi” ca să îi facem sfinţi. Este foarte important, chiar şi faţă de copiii mici, când ne apropiem de aceştia, să ne purtăm cu ei ca cu nişte copii mari, cu mult respect. Pentru că mulţi părinţi îi simt pe copiii lor mici ca pe nişte „bibelouri” frumoase şi se joacă cu ei ca şi cu nişte jucărioare, ca şi cum ar fi nişte „animăluţe” însufleţite. Asta e o mare greşeală!

Trebuie să îi respectăm pe copii, să ne purtăm cu mult respect faţă de cele ce ne spun, să nu îi ironizăm, să le răspundem într-un fel foarte blând. Nici să ne comportăm cu ei ca şi cum ar fi jucărioare, dar nici să-i dispreţuim spunându-le: „Nu ştii nimic!”. Să le vorbim cu multă delicateţe, cu multă dragoste şi respect! Pentru că copiii au inima curată şi Îl înţeleg pe Dumnezeu mai bine decât noi…

Stareţul Sofronie (Saharov) îmi spunea că, atunci când vorbeşti cu un copil, să îi vorbeşti foarte simplu, să te duci la nivelul lui – dar foarte serios, ca şi cum ar fi un om mare. Şi când copiii întreabă de Dumnezeu, să nu le spunem lucruri fără sens, nici să îi dispreţuim, ci să încercăm să găsim cuvintele potrivite, ca să le vorbim serios.

Spre exemplu, m-a întrebat un copil: „Ce este Dumnezeu? Cine L-a născut pe Dumnezeu?” Puteam să-i fi spus: „Ce poţi ştii acum? Când vei creşte vei afla, nu este pentru vârsta ta”. Sau să îi spun ceva care să sune dispreţuitor. Însă i-am răspuns: „Această întrebare este o foarte mare întrebare, bravo că mi-ai pus-o! Este foarte important pentru tine să întrebi despre Dumnezeu. Dumnezeu însă se descoperă acelor oameni care au inima curată. Încearcă şi tu să ai inima curată, şi Dumnezeu o să-ţi descopere cine L-a născut. Există oameni care au inima curată, acestora li S-a descoperit Dumnezeu; aceştia sunt sfinţi. Încearcă şi tu să ai inima curată, să mergi la Biserică şi să te rogi lui Dumnezeu, să spui: «Dumnezeul meu, Te rog, luminează-mă să înţeleg ce eşti şi cine Te-a născut!». Şi, dacă te rogi lui Dumnezeu cu inima curată, atunci Dumnezeu poate îţi va arăta cine este şi de ce există. Până atunci, poţi face altceva. Există sfinţi cărora li S-a arătat Dumnezeu. Când întâlneşti vreun sfânt care este prietenul lui Dumnezeu, atunci prietenul lui Dumnezeu, Sfântul, îţi va vorbi despre Prietenul său şi te va conduce la El”.

Vedeţi, i-am vorbit simplu copilului; nu l-am dispreţuit, nici nu i-am dat un răspuns mincinos, ci i-am arătat o cale – cum să Îl găsească pe Dumnezeu prin curăţia inimii, prin viaţa lui în Biserică şi prin găsirea unui om sfânt; i-am arătat mai ales calea rugăciunii.

Prin urmare, trebuie să avem mult respect faţă de copii, să avem conştiinţa că aceştia nu sunt creaţiile noastre, ci fiii lui Dumnezeu.

Atunci când văd un copil mic, ca aceşti copilaşi pe care îi am în faţa mea stând şi ascultând cu atenţie, simt că sunt precum nişte îngeraşi. Aşa era Adam înainte de cădere, aşa sunt îngerii în cer şi oamenii în rai. Prin urmare, din această perspectivă îi şi iubesc, dar nu cu egoism; îi respect şi încerc să îi cresc duhovniceşte, aşa încât să nu se piardă, ci să trăiască în Biserică.

Văd o fetiţă, cea de acolo, care nu urmăreşte cu ochii, nici cu mintea, ci cu inima sa. Şi ceilalţi copilaşi, aceia mici, urmăresc cu ochişorii lor, dar în mod esenţial văd cu inima lor, pentru că inima este rădăcina ochilor. Când cineva se uită la un om, înţelege că centrul atenţiei sale este aici, în creier, şi încearcă să înţeleagă ceea ce i se spune. Alte dăţi, centrul atenţiei omului se află undeva în inimă. Şi se uită cineva la ochii unui om, care au o adâncime ce merge înlăuntrul inimii lui.

* gr. ἀνάπτυξη

** gr. διαπαιδαγώγηση

Traducere de Tatiana Petrache