Un cuplu tânăr, fericit, de oameni cu adevărat dăruiţi Bisericii, dăruiţi în curăţenie, cu simplitate existenţială, îşi lasă viaţa în mâinile lui Dumnezeu. Iar Acesta îi binecuvântează cu amândouă mâinile Sale. Îl întâlnesc pe Părintele Porfirie, cunoscutul şi luminatul sfânt al zilelor noastre, care le îmbrăţişează viaţa, cu fiecare amănunt al ei. Acest Părinte li se face scut de apărare în faţa oricărei primejdii, pavăză în faţa oricărei ameninţări; rugăciunea sa le zădărniceşte orice piedică. Dumnezeu le dăruieşte cinci prunci plini de har şi de bucuria vieţii: două fete şi trei băieţi. Cea mai mare dintre aceştia este o fată, Eva – o fiinţă plină de talent şi înţelepciune, cu o inteligenţă de om matur. Avea trăsături cereşti şi un comportament plină de dulceaţă. Era iubită de toţi cei din jur. A ajuns la vârsta de doisprezece ani – un adevărat înger! „Cu cei ce Îl iubesc, Dumnezeu împreună lucrează spre bine” – aşa credeau, în chip tainic, părinţii şi Îl slăveau pe Dumnezeu: „Doamne, ce binecuvântare!”

Brusc, într-o zi, cum traversa Eva fără de grijă strada din faţa biroului tatălui său, un autovehicul scăpat de şofer de sub control aduce neaşteptatul în drumul netulburat până acum al familiei: trimite copila la spital, iar de acolo în lumea unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci doar viaţă fără de sfârşit! Eva, fără să înţeleagă cineva cum şi de ce, în doar câteva clipe, s-a aflat în Raiul lui Dumnezeu, scufundându-şi însă părinţii cei nepregătiţi în iadul durerii şi al insuportabilei răsturnări a vieţii… Era ca şi cum ar fi dispărut Dumnezeu din faţa lor! Părintele Porfirie s-a făcut părtaş cu multă dragoste la durerea lor, stăruind cu multă discreţie asupra marii dragoste a lui Dumnezeu, pe care el însuşi o exprima şi o trăia cu multă bunătate, credinţă şi iubire – împrăştiind orice fel de îndoială şi gând greşit despre Dumnezeu…

Timpul curge. Ceilalţi copii cresc şi, prin creşterea şi darurile lor, umplu viaţa îndureratei mame cu o fericire umbrită de durere, iar viaţa tatălui cu smerenia acceptării voii dumnezeieşti. Sprijinul lor este a doua fată, Despina. O fiinţă cu totul diferită de Eva. În continuă mişcare, plină de viaţă, totdeauna cu zâmbetul pe buze. Răspândeşte în jurul ei doar bucurie, nădejde, fericire, strălucirea nevinovăţiei celei lipsită de griji şi probleme. Ai impresia că astfel de fiinţe nu au nici o legătură cu păcatul, cu bolile, cu moartea. Când vii în contact cu ele, uiţi tot ce este negativ, orice primejdie, orice este întunecat.

Într-o zi de primăvară, familia întreagă se află la o mănăstire din Epir, lângă graniţă. Un prieten de familie se făcea monah. Era un pic jucăuş şi şugubăţ, prieten bun al copiilor, om simplu şi inimos. Toată atmosfera este o mare bucurie, încărcată de un şi mai mare har. Despina se bucura şi ea. Toate sunt atât de frumoase, atât de dumnezeieşti, încât nimic nu poate păta această bucurie! Ar părea cu neputinţă!

Iată, însă, că nimic nu este cu neputinţă! La patru zile după tunderea în monahism, eram în Atena, când primesc un telefon incredibil din partea unui prieten dentist.

- Ţine-te bine, părinte, n-o să crezi ce vei auzi!

- Ce se întâmplă, ia zi?, răspund eu.

- Despina are de câteva zile o durere la o măsea, în partea dreaptă. Nimic neobişnuit; am zis să facem investigaţii după întoarcerea lor din Epir. Am făcut şi o actinografie şi sunt aproape sigur că e vorba de o formă de cancer al osului mandibulei! Nu-mi vine să cred!

Eu ştiam ce înseamnă acest lucru: eliminarea mandibulei, înlocuirea ei cu un os de la bazin, terapii dureroase, bunăstarea vieţii distrusă în mod tragic – iar, dincolo de toate, procentul de supravieţuire era de 10% şi de maxim cinci ani!

Neputând să mă împac cu o asemenea curgere a lucrurilor – Dumnezeul acela în care credeam eu nu trebuia să îngăduie asemenea lucruri! – îl întreb cu sfială pe prietenul meu dentist:

- Nu cumva ai făcut vreo mică greşeală? Nu cumva ar trebui să refaci analizele?

- Formele de cancer ale osului mandibulei inferioare au, din păcate, cel mai uşor mod de diagnosticare şi cea mai grea şi urâtă prognoză medicală, îmi răspunse. Te-am sunat, poate poţi s-o ajuţi să plece imediat în America. Nu trebuie să piardă nici un minut!

Nu trecuse mult timp de când fusesem în America, unde întâlnisem o situaţie similară, în care am ajutat şi eu, ca traducător pentru doctorii de acolo. De fiecare dată când urma să mă întâlnesc cu copilul în cauză – un băieţel blonduţ de şapte ani – mi se strângea inima din pricina imaginii înfricoşătoare! Băieţelul acela nu a reuşit să treacă prin toată procedura. A petrecut un răstimp chinuitor de luni de zile, într-o aşa-zisă viaţă – vederea lui rănea sângeros sufletele părinţilor săi şi dădea mărturie că nici cea mai bună ştiinţă, la nivel mondial, nu putea să-l ajute cumva…

Ar fi însemnat să se reia tot acest scenariu încă o dată! Părinţii ar fi mers în America plini de speranţe, la centrul cel mai bun, cu probabil cei mai străluciţi medici ai lumii, şi s-ar fi întors în Grecia cu probabilităţi. Ar fi plecat cu un copil bolnav, dar sănătos la înfăţişare, şi s-ar fi întors cu cineva ce nu poate fi privit, cu cineva cu care nu rezistă nimeni să trăiască. Iar toate acestea, în cazul cel mai fericit….

Tatăl, acest erou, a aflat tot adevărul; mama, nu prea multe amănunte. Au mers imediat la „părinţelul” lor, cum îi spuneau Părintelui Porfirie, pentru a lua binecuvântare. Acesta, mâhnindu-se împreună cu ei, şi-a arătat deosebita durere şi o intensă nelinişte sufletească. Singura ferestruică prin care să se reverse un strop de lumină şi de nădejde s-a arătat a fi faptul că şi Părintele a încuviinţat să plece degrabă. După cum se vede, în inima sa, împreună cu agonia negrăită a iubirii, exista şi o mică scânteie a nădejdii că toate vor merge bine.

Într-o săptămână, părinţii şi-au luat copilul şi au plecat în America, undeva în Ohio. Cât de neobişnuită a fost această călătorie! Se amestecau agonia cu aşteptarea, disperarea cu nădejdea. Însoţitor de nădejde şi adevărat mângâietor duhovnicesc în această călătorie a fost Părintele Porfirie, cu rugăciunile sale şi, mai ales, cu nădejdea lui – greu de întrezărit de noi, cei neputincioşi…

Lucrurile au decurs cu o viteză uimitoare. În trei zile de la sosirea lor, s-au hotărât ziua şi ora intervenţiei chirurgicale. Au fost reluate analizele şi a fost certificată boala.

Ziua operaţiei. Ora 16:10, în Grecia. Îmi sună telefonul. La celălalt capăt al firului, glasul mamei fetei:

- Ce faci, părinte? Nu mai pot îndura! Au luat-o pe Despina puţin mai-nainte. Mi-au spus că va dura vreo şapte ore. Mai am puţin şi-mi pierd minţile! Ieri m-au învăţat cum s-o hrănesc după operaţie. Mi-au dat o valijoară cu tot instrumentarul necesar, deoarece va trebui să-i deschid eu gura, mecanic! Mi-au arătat şi un alt copil ce fusese operat săptămâna trecută, pentru a mă obişnui cu situaţia, iar eu mai aveam puţin şi leşinam… Nu mai pot îndura, părinte, nu mai pot! Spune o rugăciune! Tot încerc la Părintele Porfirie, dar nu răspunde la telefon. Măcar de s-ar ruga pentru noi!

Eu amuţisem. Am închis telefonul. Ora Americii, în Ohio: aproximativ 8:15, dimineaţa. Mi-a cerut femeia să fac rugăciune! Ce rugăciune să fac, de vreme ce eu nu nădăjduiesc, de vreme ce eu nu cred, de vreme ce rugăciune, cu adevărat, face doar Părintele Porfirie? Mi-e ruşine…

În sfârşit, am rostit şi eu, acolo, două vorbe ce semănau a rugăciune. Am luat metanierul şi I-am cerut să ne miluiască pe toţi… Dacă, însă, aş fi fost în locul lui Dumnezeu şi aş fi văzut un părinţel atât de chinuit şi sărac duhovniceşte încât să facă o asemenea rugăciune, mi s-ar fi făcut milă de el şi de biserica lui, ce a ajuns să aibă în rândurile ei asemenea liturghisitori săraci şi vrednici de toată mila…

Timpul trecu fără să-mi dau seama. La 16:20 sună din nou telefonul. La celălalt capăt al firului, mama din America:

- Părinte, în puţin timp o scot din operaţie – nu era de fapt nimic! A scăpat doar cu o simplă extracţie de măsea! Mi-au spus că era o rădăcină multiplă, ce se dezvoltase ca nişte ghimpi. Ce înseamnă asta, părinte? Cred că-mi spun adevărul… Dacă poţi, mai încearcă la Părintele Porfirie, căci noi nu reuşim să dăm de dânsul. El trebuie să ştie adevărul…

Am exprimat cu gura un fel de bucurie, am ţinut însă înlăuntru îndoiala absolută şi am închis telefonul. Este absolut cu neputinţă, mă gândeam! În nici un caz nu se poate aşa ceva!

De îndată îi dau telefon prietenului dentist din Grecia şi-i spun veştile. Discutăm câteva minute, ne mărturisim amândoi gândurile şi suspiciunea, iar acela îmi spune, ca specialist: diagnosticul de cancer la osul mandibulei inferioare era clar, mai ales că fusese întărit şi de specialiştii americani, iar diferenţa faţă de o rădăcină de tip ghimpat este mare şi evidentă – cel mai probabil, în cursul operaţiei, medicii au constatat că situaţia este atât de avansată încât au hotărât să nu continue cu intervenţii radicale. Mama, atât de traumatizată, nu putea duce adevărul, aşa că cineva de acolo trebuie că i-a spus această poveste frumoasă, pentru a nu se prăbuşi cu totul!

Am hotărât ca prietenul meu dentist să-l sune pe Părintele Porfirie – poate că, între timp, acesta comunicase deja cu tatăl Despinei şi avea o imagine mai obiectivă asupra situaţiei. Dentistul sună. Părintele Porfirie ridică telefonul şi îi spuse:

- „Trecut-am prin foc şi apă, şi ne-ai scos întru odihnă”! (Ps. 65:12) De fapt nu era ceva grav. I-au scos un dinţişor, şi s-a liniştit şi ea şi noi. Acum trebuie să înceapă cântarea de slavă! Nimic altceva!

- Ce s-a întâmplat, Părinte, aţi vorbit cu tatăl Despinei?

- Nu, n-am vorbit cu nimeni… Mi-am făcut rugăciunea. Tocmai deschisesem telefonul şi s-a umplut sufletul meu de mângâiere. Despina acum este foarte bine! Dacă vorbeşti cu ei, spune-le să nu se grăbească să se întoarcă, ci să mai rămână vreo săptămână, ca să vadă şi ei America…

În loc de ţesut cancerigen, au găsit un mic chist. În loc de eliminarea osului mandibular, au scos doar un dinte. În loc de gustul morţii, toţi ne-am împărtăşit de trăirea unei minuni unice, a unei minuni săvârşite de Dumnezeu – a unei minuni ce, însă, nu s-ar fi săvârşit dacă nu era Părintele Porfirie…

Despina a terminat liceul şi s-a măritat. Astăzi are mulţi copii, şi se remarcă prin inima sa larg deschisă tuturor. Este plină de viaţă şi de credinţă. Viaţa ei este o minune. Le are pe toate. Singurul lucru care-i lipseşte este, pur şi simplu, …un dinte, o măsea ce nu se vede. Dacă s-ar fi văzut, ar fi arătat nu ceea ce este, ci acel lucru pe care-l reflectă: că „Harul lui Dumnezeu suflă unde voieşte”.

Din Εκεί που δεν φαίνεται ο Θεός

(Editura ‘Εν Πλῷ, Atena, 2009)

Traducere din lb. greacă de Pr. Dr. Constantin Petrache

Material apărut în nr. 30 al revistei “Familia Ortodoxă”

Era vineri dimineaţa, 29 august 2003. Am plecat cu o greutate în inimă din Ierusalim spre Tel Aviv, ca să ne îmbarcăm spre Atena.

Am petrecut extraordinar. În ziua precedentă am sărbătorit Adormirea Maicii Domnului la Mormântul ei, de vreme ce la Ierusalim Adormirea se prăznuieşte după calendarul vechi, mai târziu cu 13 zile, adică la 28 august.

Am trăit o experienţă unică, nemaiîntâlnită. Prăznuirea a fost măreaţă, bogată, tuturor împărţitoare de daruri. După-amiază târziu ne-am pregătit valizele, seara am participat la privegherea de la Sfântul Mormânt şi, îndată după aceasta, ne-am îndreptat spre autobuzul ce ne aştepta în afara Cetăţii Vechi. Vremea era frumoasă. Cerul era înstelat şi, cuprinşi de o dulce linişte, ne desfătam de frumuseţea Oraşului luminat. Ne pironisem ochii la zidurile lui, îmbrăţişând cu mintea toate Locurile Sfinte şi închizându-le ermetic în inimile noastre. Un zâmbet uşor, abia perceput, trăda oboseala zilelor petrecute aici, dar şi adânca noastră recunoştinţă faţă de Dumnezeu pentru cele trăite. Satisfacţia şi bucuria noastră erau atât de mari, încât nu s-au micşorat deloc din pricina aşteptării prelungite, nici din pricina controlului extenuant făcut de evrei la aeroport.

Când, în cele din urmă, m-am îmbarcat în avion – dacă îmi aduc bine aminte, era un Airbus cu două motoare – am observat că luminile lui fluctuau continuu şi nu aveau o intensitate fixă. M-am gândit că vreun cablu nu face bine contact şi m-am afundat în scaun. Când avionul a pornit pe pistă, perturbaţiile electrice au devenit mai intense şi se auzea totodată zgomotul caracteristic micilor şi nenumăratelor scurtcircuite. Nu am dat importanţă. Luminile s-au stins, am decolat şi, când s-au aprins din nou, continuau să fluctueze, dar într-o măsură mai mică. Stăteam împreună cu mama mea în partea stângă a avionului, în faţa aripii, iar prietenii şi cunoscuţii noştri stăteau în scaunele din preajmă.

După vreo 20 de minute, am auzit un zgomot puternic şi avionul a început să tremure şi să se mişte în dreapta şi în stânga, „aşa cum se cerne făina” – precum a spus unul din prietenii noştri. Pilotul ne-a anunţat mai întâi în ebraică, apoi în engleză, să rămânem legaţi cu centurile de siguranţă, lucru ce l-au făcut şi însoţitoarele de bord. La început nu am dat importanţă, până când nu am privit aripa şi am văzut cum turbina (motorul) ardea în flăcări şi se rupea în bucăţi din pricina fierului incandescent. După o introducere calmă, le-am arătat mamei şi prietenilor din jur priveliştea. Cu toţii călătorisem de multe ori cu avionul, dar pentru prima dată vedeam un motor în flăcări! Ne-am neliniştit puţin, dar ne-am ascuns cu grijă neliniştea, tăcând. Unii dintre noi, după cum am aflat mai târziu, rosteau Rugăciunea lui Iisus. După câteva minute, am fost informaţi despre pierderea motorului din stânga şi că vom încerca să ajungem doar cu celălalt motor pe aeroportul Eleftherios Venizelos.

Nu au trecut alte 20 de minute, când s-a auzit un alt zgomot de mai mică intensitate din partea dreaptă şi am simţit cu toţii aceleaşi intense vibraţii ale avionului, amestecate cu mişcări bruşte. Unii, care stăteau în faţa aripii drepte, au strigat: „A luat foc turbina!” Atmosfera calmă şi oarecum plăcută de până atunci din avion a fost înlocuită repede de panică! Avionul pierdea continuu şi brusc din înălţime şi se auzea un zgomot ca o şuierătură, care mi-am amintit că îl auzeam în filme, atunci când cădeau bombe din avioane. Însoţitoarele de bord, care abia începuseră să împartă răcoritoare, au asigurat repede cărucioarele în locurile potrivite, după care s-au aşezat repede şi s-au legat cu centurile, plecându-şi capetele între genunchi. Mulţi bolnavi de inimă şi vârstnici îşi luau medicamentele lor câte două odată! Între soţi se făcea spovedanie publică, spunând unul celuilalt când l-a înşelat şi cu cine, şi cerându-şi iertare. Bătrânii le descopereau copiilor că îi nedreptăţiseră în testament şi le cereau iertare, iar copiii îi iertau. Dar şi aceştia, la rândul lor, îşi cereau iertare pentru vechi comportări necuviincioase. Prietenii mărturiseau că, pretextând cutare împrejurare, au spus minciuni şi s-au clevetit reciproc…

Toate acestea de mai sus, împreună cu continua şi brusca pierdere a înălţimii, cu neobişnuitele mişcări ale avionului şi cu tăcerea pilotului, făceau atmosfera foarte grea. Ca şi cum nu ar fi ajuns aceasta, cineva din grupul nostru a strigat: „A avut dreptate cutare!”, aducându-şi aminte de cuvintele unui monah care îi spusese, în prezenţa unui al treilea, cu câteva zile mai în urmă, că Grecia va jeli un număr mai ridicat de morţi decât cel de la Paşti – referindu-se la accidentul de la Tembi, care avusese loc cu puţin înainte de Săptămâna Mare – numai că de această dată va fi în mare. Începuserăm să ne neliniştim de-a binelea…

Avionul începuse să se aplece într-o parte şi din aceasta ne-am dat seama că încearcă să se întoarcă. M-am gândit că ne vom întoarce la Tel Aviv sau în Cipru. Peste puţină vreme, o însoţitoare de bord s-a ridicat şi a mers în grabă să asigure nişte lucruri care cădeau. Tânăra, mai înainte zâmbitoare şi dulce la vorbă, devenise palidă şi-şi pierduse glasul. Frica pusese stăpânire pe expresia feţei ei, pe dinţii ei strânşi şi ajunsese la apogeu în ochii ei.

Am întrebat-o dacă am pierdut amândouă motoarele şi ea mi-a răspuns dând afirmativ din cap.

- Şi acum ce se va întâmpla? Cum vom înfrunta situaţia?, am întrebat eu din nou.

Ea nu m-a mai privit în ochi, ci privirea ei se pierduse undeva, ca şi cum ar privi în gol. A început să-şi mişte capul în dreapta şi în stânga, a ridicat cu indiferenţă din umeri, ca şi cum toate s-ar fi pierdut, şi a dat să plece. Atunci eu am ţinut-o strâns de mână şi am strigat: „Cădem?”, iar ea mi-a confirmat dând de mai multe ori din cap, fără să poată articula vreun cuvânt, după care a alergat şi s-a legat iarăşi în scaunul ei, ţinându-şi capul apăsat pe genunchi. Am răsuflat adânc cu toţii şi încercam, cât se putea de calm, să conştientizăm ce se întâmplă.

Vălul tulburării a fost rupt de glasul puternic al unui monah:

- Nu vă temeţi, fraţilor, ci să ne rugăm! Nu ne va lăsa Dumnezeu!

Preoţii şi-au pus epitrahilele şi au început să citească, unii mireni au început să rostească Rugăciunea lui Iisus, iar ceilalţi s-au împărţit în două grupuri – aripa dreaptă şi cea stângă a avionului – şi au început încet-încet să cânte unii Paraclisul Maicii Domnului, iar ceilalţi Acatistul ei. De îndată ce ne-am pus nădejdea în Dumnezeu, ne-am simţit foarte bine, ne-am uşurat.

Călătorii de altă credinţă, cumplit de înfricoşaţi în comparaţie cu noi, credeau că fredonăm cântece şi ne priveau de parcă am fi fost nişte nebuni. Această mângâiere şi înălţare sufletească a fost întreruptă puţin mai târziu, când vocea tremurândă a pilotului ne-a înştiinţat: „După cum v-aţi dat seama, puţin înainte am pierdut şi al doilea motor. Am aruncat combustibilul şi vom încerca să ne întoarcem la Ben-Gurion (aeroportul din Tel-Aviv), dar…” – aici i s-a pus un nod în gât şi s-a oprit brusc. Pentru o clipă a îngheţat sângele în noi. Căci una este să presupui că te îndrepţi spre ceva neplăcut şi altceva să ţi se confirme oficial. După câteva clipe de descumpănire, am continuat cu toţii să ne rugăm de acolo de unde rămăsesem, unii cu Rugăciunea lui Iisus, alţii Paraclisul, iar alţii Acatistul. Mi-a făcut o deosebită impresie faptul că se rugau fierbinte şi cei ce în trecut arătaseră că nu cred…

Mă purtam cu atâta stăpânire de sine, încât am fost acuzată de nepăsare. Nădăjduind că voi da curaj unora care plângeau, le spuneam:

- Cândva toţi vom muri. De asta nu vom scăpa. Ce ne mai rămâne? Câţi ani vom trăi şi cum îi vom trăi! Toţi vrem să trăim mulţi ani, dar dacă Dumnezeu a hotărât să murim astăzi, nici de asta nu vom scăpa. De altfel, nu există ceva pe care să-l putem face omeneşte, ca să ne mântuim, şi să nu-l facem. Aşadar, dacă luăm drept adevăr că astăzi vom fi chemaţi să dăm socoteală, ce ar trebui să ne intereseze? În ce stare se află sufletul nostru! Îmi veţi spune: „Acum sunt într-o stare rea, dar, dacă aş mai fi avut un an, m-aş fi pocăit.” Însă această cugetare filosofică nu se potriveşte situaţiei prezente – este mai degrabă o dorinţă evlavioasă –, căci, aşa cum am spus, astăzi trebuie să dăm socoteală. Aşadar, ce ne mai rămâne să facem? Să ne rugăm cu sinceritate şi să cerem cu multă căldură iertarea păcatelor noastre. Dar trebuie să avem nădejdea în mila lui Dumnezeu, pentru că El, din nespusa Sa dragoste faţă de noi, nu va îngădui niciodată să se întâmple ceva spre paguba sufletului nostru. Adică, dacă ne va lua astăzi, asta înseamnă că ne va lua în momentul cel mai bun al nostru. Cei mai mulţi dintre noi ne-am spovedit şi ne-am împărtăşit chiar ieri, la praznicul Maicii Domnului. Dar oare suntem gata? Gândiţi-vă ce s-ar întâmplat dacă am fi plecat cu totul nepregătiţi! Toţi cei ce am venit aici n-am făcut-o pentru turism, ci pentru închinare. Oare Domnul şi Maica Sa ne vor lăsa aşa pe noi, cei ce am venit la praznicul ei?!…

Mişcările neregulate ale avionului deveneau tot mai intense. Ne aflam atât de jos, încât începuseră să se distingă insulele, iar mai departe uscatul. Deodată s-a ridicat în picioare un călugăr care stătea în faţă, în partea dreaptă, acela care ne îndemnase la rugăciune – nu ştiu dacă era simplu monah sau ieromonah, ci îmi aduc aminte numai de statura sa înaltă şi slabă, de chipul său liniştit şi de barba lui lungă – şi a rostit cu un glas puternic şi plin de siguranţă, şi cu ochii plini de lacrimi:

- Fiii mei, vă rog să mă credeţi: o văd înainte pe Maica Domnului foarte mare, ţinând avionul de dedesubt! Ne vom izbăvi! Ne vom izbăvi! Să ne rugăm şi să-i mulţumim!

Am prins toţi curaj şi am început să cântăm Paraclisul, de data aceasta tare şi cu veselie. Până şi însoţitoarele de bord şi-au dat seama că se întâmplă ceva îmbucurător şi au prins viaţă, privind cu nedumerire.

Peste puţin s-au văzut limpede clădirile Tel-Avivului. Ne aflam deja foarte jos. Rămăseseră doar câteva clipe… Αu început să-mi intre în minte gânduri de îndoială: „Oare ne vom izbi de pământ sau vom cădea în mare?”. Dar încercam să le alung cu rugăciunea „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! Facă-se voia Ta! Preasfântă Născătoare-de-Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi!”

Deodată s-a văzut aeroportul. Pista era acoperită cu spumă şi de-a lungul ei erau dispuse multe puncte de prim-ajutor. Alt avion nu se vedea – se pare că ne dăduseră prioritate. Ni s-a părut că coboram cu o viteză mare în comparaţie cu alte dăţi. Ne mai despărţeau doar câţiva metri de sol. Când a avut loc contactul, avionul s-a oprit într-un chip minunat la 50 de metri, fără ca vreunul din pasageri să fie clintit câtuşi de puţin de la locul său! Avionul nu avea motoare care să fie puse să funcţioneze invers pentru a frâna, iar frânarea roţilor trebuia să fie foarte bruscă – lucru foarte primejdios – pentru ca avionul să se oprească în 50 de metri. Şi, chiar de s-ar fi făcut aceasta, ar fi trebuit să fim aruncaţi cu toţii în faţă, din pricina inerţiei! (Când mergi încet cu maşina şi frânezi puţin, tot ţi se duce corpul în faţă). Nimic din acestea nu s-a întâmplat. Avionul nu s-a oprit potrivit legilor firii, ci ca şi cum l-ar fi pus cineva uşor pe pământ.

Atunci cu toţii, uşuraţi, am început mulţumirile: „Slavă Ţie, Doamne! Îţi mulţumesc, Maica Domnului! Fie numele Tău binecuvântat, Doamne!”

Numai însoţitoarele de bord fuseseră cuprinsese de o criză nervoasă. Timp de cinci minute, una dintre ele deschidea câte un iaurt, lua o linguriţă din el şi apoi îl arunca, alta deschidea şi închidea mereu nişte sertare metalice, iar alta tremura şi clănţănea din dinţi.

După puţin timp, am debarcat şi, împreună cu poliţiştii, medicii şi infirmierii, am intrat într-un salon, unde se încerca ca unii să fie readuşi în simţiri, iar celorlalţi li s-a dat câte o băutură răcoritoare. Din pricina stării tensionate pe care am trăit-o ni se uscaseră gurile, dar cui îi mai păsa de asta? Trăiam, şi aceasta ne era îndeajuns!

În scurt timp a venit un alt avion ca să ne ducă la Atena, unde am ajuns cu bine. Desigur, aici ne aşteptau reporterii şi camerele de luat vederi. Un prieten mi-a telefonat să vadă dacă sunt bine, pentru că văzuse la ştirile dimineţii un scurt reportaj pe un mare canal de televiziune despre zborul nostru, dar care s-a întrerupt brusc şi nu s-a mai spus nimic despre el.

Din acea clipă ne-am pierdut cu toţii orice interes pentru lucrurile mărunte. Nimeni nu striga, nu protesta pentru întârziere, pentru valize, pentru mărturisirile publice ale păcatelor grele, pentru nimic. Păşeam pe pământ, dar minţile şi inimile ne erau pline de recunoştinţă şi alipite de Cel ce ne-a adeverit pentru încă o dată, atât de limpede, dragostea Sa. Am cunoscut că trăiam în purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi am simţit o nespusă bucurie şi o neclintită recunoştinţă pentru aceasta.

Astfel au trecut şi următoarele zile. Vedeam orice lucru ca pe o creaţie a lui Dumnezeu, îl iubeam şi mă minunam de el. Încetasem să mă mânii şi să mă macin pentru lucruri secundare. Încercam să răspund dragostei lui Dumnezeu printr-o purtare îngăduitoare, nejudecând şi, când puteam, ajutându-i pe ceilalţi. Din păcate, după vreo săptămână, am reintrat în rutina vieţii cotidiene. Mi-e ruşine s-o spun, dar nu am reuşit să păstrez înlăuntrul meu acea pace, rugăciune, recunoştinţă, dragoste, pe care nu le mai trăisem vreodată…

Toate cele petrecute în acel eveniment real m-au făcut să văd lucrurile oarecum diferit, să încerc să ies din carapacea egocentrismului meu şi a raţiunii noastre iraţionale, care pe toate le pune în cutiuţe şi vrea să le explice prin legi şi rânduieli. Frica de sfârşit pricinuieşte conştientizarea păcatelor, te îmbrânceşte la simţire…

Recunoştinţa pe care o simte cineva pentru nesfârşita dragoste a lui Dumnezeu, îi înmoaie inima, îl topeşte, îl face să-i iubească pe fraţii lui şi toată creaţia. Dar totodată se teme ca nu cumva vreo faptă de-a sa să-L mâhnească pe Dumnezeu şi să piardă ceea ce a început să guste inima sa, adică ceea ce a fost făcut să fie căutat de sufletul său: darul unirii, prin dragoste, cu Dumnezeu.

(Am hotărât să scriu această experienţă unică pentru mine la rugămintea unui frate drag întru Hristos, spre slava lui Dumnezeu şi întărirea duhovnicească a celorlalţi fraţi. Vă rog să mă iertaţi pentru tonul personal al povestirii, dar am vrut să expun evenimentele  şi simţămintele întocmai cum le-am trăit. Mulţumesc pentru înţelegere.)

A.P., închinătoare

Traducere din limba greacă după revista Centrului de Unitate şi A Studiului de Promovare a Valorilor noastre,  Nr. l

Material apărut în nr. 19 din “Familia Ortodoxă”

Sfântul Grigorie, Luminătorul Armeniei (cca 330 d. Hr.)

Mărturia care va constitui începutul călătoriei noastre a fost scrisă de către istoricul armean Kirakò Gandzakeţi (1201-1271), în lucrarea sa „Istoria Armenilor”. Această lucrare a fost scrisă pe la jumătatea secolului al XIII-lea şi descrie fapte istorice petrecute în perioada dintre secolul al IV-lea şi al XIII-lea. Printre aceste fapte este cuprinsă şi descrierea aprinderii minunată a unei candele pe care Sfântul Grigorie Luminătorul o aşezase în Mormântul lui Hristos în jurul anului 330.

Sfântul Grigorie Luminătorul într-un mozaic din secolul al XIV-lea de la Mănăstirea Pammakaristu din Constantinopol.

Sfântul Grigorie (257-331) este considerat un sfânt naţional şi ocrotitor al Armeniei, cinstit în Biserica Ortodoxă. A fost un neobosit lucrător pentru creştinarea neamului armean. În anul 302 a fost hirotonit întâiul arhiepiscop al ţării. Datorită misiunii sale evanghelice, regatul Armeniei a fost primul stat care a primit oficial Creştinismul, în anul 301.

Nu se ştie anul exact când a avut loc evenimentul care îl leagă pe Sfântul Grigorie de minunea Sfintei Lumini. Dacă luăm însă în consideraţie faptul că reconstrucţia Bisericii Învierii a început în anul 326 şi că Sfântul a adormit în 331, este vădit că evenimentul pe care îl descrie istoricul Kirakò a avut loc în perioada 326-331, adică în perioada reconstrucţiei bisericii. Căci în 326 mama Împăratului Constantin, Sfânta Elena, la vârsta de circa 78 de ani, merge în Ierusalim şi face săpături pe o mare suprafaţă de teren şi scoate la lumină stânca Golgotei, mormântul lui Hristos şi Cinstita Cruce. Sfânta Elena, la porunca fiului ei, construieşte întâia Biserică a Învierii, care cuprinde în ea Golgota şi Sfântul Mormânt. Potrivit lui Eusebie, târnosirea bisericii s-a săvârşit la 13 septembrie 336.

„Se spune că Sfântul Grigorie a aşezat o candelă în Mormântul lui Hristos şi, prin rugăciunile sale, L-a rugat pe Dumnezeu ca la Praznicul Paştilor locul să se lumineze cu o Lumină nematerială, fapt care se petrece până în zilele noastre”.

Candela care a fost pusă în Mormântul lui Hristos s-a aprins în chip minunat de la o Lumină imaterială, prin rugăciunile Sfântului către Dumnezeu. Expresia „Lumină imaterială”, în esenţă, este echivalent cu Lumina necreată.

Un al doilea extras al aceleiaşi lucrări a lui Kirakò revine la acelaşi subiect şi arată că într-un anumit an a existat o neînţelegere între armeni şi georgienii ortodocşi cu privire la data exactă a sărbătoririi Paştelui. Rezolvarea neînţelegerii a venit în cele din urmă de la însăşi Sfânta Lumină, care a aprins candela neadormită la data corectă. În al doilea extras al său, Kirakò scrie:

„Iar acum, cu privire la (data prăznuirii de) Paşti, a existat o mare ceartă şi neînţelegere între armeni şi toate celelalte popoare, mai ales cu georgienii… Împăcarea a venit de la candela ce strălucea în Sfântul Mormânt al lui Hristos care, se spune, la rugăciunea Sfântului Grigorie Luminătorul armenilor (fără nici un ajutor omenesc sau foc material) se aprinde, potrivit poruncii lui Dumnezeu, în fiecare an. Iar aceasta se petrece până astăzi”.

Aceeaşi tradiţie o păstrează şi cronograful elveţian Felix Fabri, care spune că, potrivit cu tradiţia rostită a Cetăţii Ierusalimului, Sfânta Lumină a început să se arate şi să aprindă candelele îndată ce a fost descoperit Mormântul lui Hristos.

Sfântul Theodor Savaitul (836 d. Hr.)

Evenimentul acesta este menţionat în viaţa sfântului, scrisă în Mănăstirea Sfântului Sava în jurul anului 860, la câţiva ani după moartea sfântului.

„După ce (Sfântul Theodor) a prânzit cu Patriarhii şi a petrecut împreună cu dânşii Vinerea Mare, în Sfânta Sâmbătă, după aprinderea candelelor la Sfânta Înviere cu Lumina cerească, a liturghisit împreună cu Patriarhii şi a săvârşit sărbătoarea strălucită a Sfintei şi Marii Duminici…”

Arabul Ibn al-Qass (940)

Jurisconsultul arab Ibn al-Qass s-a născut pe la sfârşitul secolului al IX-lea şi a murit în 946. A fost un desăvârşit cunoscător al legii islamice şi scriitor al multor opere teologice. Printre acestea este cuprinsă şi opera Kitab dala’il al-qibla, în care se menţionează pentru prima dată o descriere de o mare însemnătate a ceremoniei Sfintei Lumini.

„De la Paştele creştinilor, în Sâmbăta Mare, creştinii ies de la locul Mormântului şi merg în jurul stâncii care este înconjurată cu o balustradă. De acolo privesc Mormântul şi toţi împreună se roagă şi se închină înaintea lui Dumnezeu Cel preaînalt, de la rugăciunea de dimineaţă până la apusul soarelui. Emirul şi imamul templului sunt prezenţi. Sultanul încuie uşa Mormântului. Toţi stau nemişcaţi până ce zăresc o lumină, asemănătoare cu un foc alb, care iese din interiorul Mormântului. Atunci sultanul deschide uşa şi intră ţinând o lumânare, o aprinde cu acel foc şi apoi iese. Flacăra lumânării aprinse nu arde. O dă imamului care o duce şi aprinde candelele templului. Când această lumânare a trecut prin trei mâini, atunci arde şi se preschimbă în foc (obişnuit). Apoi se întocmeşte un raport care adevereşte că focul a venit în cutare ceas şi zi şi se înmânează sultanului. Dacă a apărut în acea zi, în ceasul rugăciunii, pentru ei este semn că anul nu va fi roditor, fără ca aceasta să însemne că va fi un an secetos. Dacă flacăra a apărut către amiază, aceasta înseamnă un an cu lipsă de alimente”.

Referirea lui Ibn al-Qass are o deosebită importanţă, deoarece provine de la un musulman foarte pios şi bun cunoscător al legilor. Aşa cum se menţionează în text, conducătorii musulmani ai Ierusalimului aveau controlul absolut asupra ceremoniei. Sunt prezenţi imamul templului, emirul şi sultanul (السلطان), singurul ce deţine cheile Mormântului.

Pe toată durata ceremoniei credincioşii se roagă, iar patriarhul ortodox, în afara Mormântului şi în faţa întregii mulţimi ce stă de faţă, rosteşte rugăciunea de chemare rânduită pentru venirea Sfintei Lumini. Toate se fac la arătare. Mormântul este încuiat şi gol. Şi, deodată, o Lumină albă iese din interiorul lui. Este vorba despre Lumina cea mai presus de fire care izvorăşte din Mormânt. Atunci sultanul descuie Mormântul şi intră să-şi aprindă lumânarea, iar după ce iese o dă imamului.

Musulmanii participă într-o măsură atât de mare şi cu atâta seriozitate, încât ai crede că ceremonia este a lor.

De o excepţională însemnătate este şi mărturia care spune că Lumina sfântă nu arde. Ibn al-Qass face o distincţie clară între lumina care apare în interiorul Mormântului şi flacăra pe care o iau credincioşii după câteva minute cu lumânările lor. Referirea lui are o deosebită însemnătate. El foloseşte cuvântul نور care înseamnă lumină şi cuvântul نار care înseamnă foc.

Când se arată Sfânta Lumină, ea este văzută de musulmani ca o dumnezeiască lumină albă, fără nici o legătură cu focul pământesc. Iar când această flacără dumnezeiască se dă din lumânare în lumânare, după „trei mâini”, aşa cum spune, adică după câteva secunde, Lumina cerească se transformă în pământească. نور se transformă în نار, adică din Lumină dumnezeiască în foc pământesc.

Atunci când sultanul iese cu lumânarea aprinsă din interiorul Sfântului Mormânt, flacăra lumânării lui nu arde.

Este vorba despre fenomenul cunoscut al nearderii Sfintei Lumini, care continuă să fie observat până astăzi.

În clipa când se aprinde candela neadormită dinăuntrul Sfântului Mormânt, Lumina are culoarea alb-albăstruie şi nu arde deloc. Câteva secunde mai târziu se schimbă în flacără obişnuită care, aşa cum a constatat scriitorul acestor rânduri, alături de mii de creştini, cu adevărat arde, dar nu arde cu intensitatea unei flăcări obişnuite.

Acceptarea minunii de către comunitatea musulmană din Ierusalim se face încă mai vădită din referirea că imamul aprindea cu Sfânta Lumină „candelele dinlăuntrul templului”, prin templu înţelegându-se „Cupola Stâncii”, considerată al treilea templu sfânt a lumii islamice după Mekka şi Medina.

Sfânta Lumină este dusă de către imam în cel mai sfânt loc al musulmanilor din Ierusalim! Toate acestea se întâmplau în prima jumătate a secolului al X-lea, într-o perioadă în care lumile creştine şi musulmane se aflau într-un puternic conflict. Ţinând cont de severitatea religiei musulmane, pare de necrezut că cea mai importantă minune din lumea creştină, care are legătură cu Învierea lui Hristos, este primită de însuşi musulmanii din Ierusalim şi este sărbătorită cu toată solemnitatea de către conducătorii politici şi religioşi ai Cetăţii.

Povestirea lui Ibn al-Qass ne transmite un mesaj foarte luminos care descoperă multe despre autenticitatea minunii, dar şi despre Învierea Dumnezeului-Om.

Codicele L (1101)

Codicele L este un manuscris în limba latină care descrie evenimentele Primei Cruciade. Scriitorul lucrării nu este cunoscut, dar se bănuieşte că ar fi un oarecare cruciat franc.

Scriitorul franc anonim al Codicelui L participă la slujba Sfintei Lumini şi descrie evenimentele întocmai după cum le trăieşte. Aşa cum spune el însuşi, în timpul ceremoniei, se ruga împreună cu ceilalţi închinători pentru venirea Luminii cereşti:

„În Sâmbăta Mare, în fiecare an, atunci când Sfânta Lumină coboară în chip tainic deasupra Mormântului Domnului nostru şi îşi arată dumnezeiasca putere, aprinzând candelele ce sunt agăţate acolo, este ceva obişnuit pentru aceia care se află în biserică să petreacă ziua urmărind (slujbele) şi să se roage cu smerenie lui Dumnezeu, la Cel ce, cu mila Sa, poate trimite Lumina. Întreaga biserică este atunci ticsită de o mulţime nenumărată care aşteaptă dumnezeiasca lucrare de binecuvântare”.

Şi continuă:

„Atunci, după ce a trecut ceasul al nouălea al zilei, patriarhul (Latinilor), cântând de trei ori Κύριε Ελέησον (Doamne miluieşte) cu umilinţă, a luat cheile Sfântului Mormânt şi, descuind uşa, a intrat înăuntru. După ce a văzut că Lumina pe care o aştepta nu se arată, a căzut în genunchi cu lacrimi înaintea Mormântului şi Îl ruga pe Atotputernicul Dumnezeu să asculte rugăciunile lumii şi să le trimită Sfânta Lumină ca şi în dăţile trecute. Noi, de partea noastră, propuneam să se cânte Doamne miluieşte şi repetam rugăciunile noastre către Cel Preaînalt, nădăjduind că patriarhul, atunci când va ieşi din Mormânt, ne va oferi Lumina lui Dumnezeu pe care o va găsi acolo. Dar atunci când – deşi călduroasele lui rugăciuni şi implorări s-au prelungit – a ieşit, în cele din urmă, cu faţa mâhnită din Mormânt, fără să fi primit binecuvântarea pe care o ceruse, un sentiment chinuitor de deznădejde i-a cuprins pe toţi care erau de faţă. Fulcherius şi unul dintre preoţii militari au urcat la Golgota ca să vadă dacă Lumina nu se arătase acolo, dar fără nici un rezultat”.

A doua zi dimineaţă, în Duminica Paştilor, Daimbert intră iarăşi în Sfântul Mormânt să verifice dacă nu cumva a coborât Sfânta Lumină, însă din nou rezultatul a fost negativ. Atunci, împreună cu ceilalţi clerici latini, hotărăsc să meargă pentru a face litanie la „Biserica Domnului”, adică la moscheea Cupola Stâncii, pe care cruciaţii o preschimbaseră în biserică creştină, punând o Cruce mare în vârful ei. Moscheea a fost construită exact pe locul vechiului Templu din Ierusalim, ridicat de Irod pe vremea lui Hristos, care, la rândul său, a fost construit pe locul vechiului Templu al lui Solomon.

După plecarea latinilor de la Biserica Învierii, aşa cum menţionează Codicele L, grecii şi sirienii au rămas în biserică şi, având deplină libertate, au săvârşit ceremonia rânduită.

Şi atunci, o, minune!, Sfânta Lumină a apărut în una din candelele din interiorul Mormântului. Însă nu şi-au putut aprinde lumânările, deoarece Mormântul era încuiat şi cheile le ţinea Daimbert.

Apariţia Sfintei Lumini la rugăciunea grecilor şi sirienilor a fost luată drept o dumnezeiască bunăvoinţă faţă de Biserica Ortodoxă a Răsăritului şi o dezaprobare a noului regim pe care l-au impus Cruciaţii.

„Aşadar, în timp ce latinii se rugau în Biserica Domnului, grecii şi sirienii rămaşi în Biserica Sfântului Mormânt au purces la o litanie în jurul Mormântului, înălţând rugăciunile lor la Dumnezeu. În deznădejdea lor îşi zgâriau feţele şi-şi smulgeau părul, tânguindu-se cu glas tare. În timp ce latinii se întorceau, patriarhul a fost înştiinţat că mult-aşteptata Lumină s-a arătat în una din candelele Sfântului Mormânt, iar cei care au fost mai aproape au putut distinge culoarea ei de un roşu palid. Auzind acestea, a grăbit îndată pasul şi, descuind uşa Mormântului cu cheia pe care o ţinea în mână, a văzut dorita Lumină strălucind într-o candelă”.

Thomas Indinopulos spune că: „Grecii erau cu desăvârşire smeriţi şi nu au pierdut deloc vremea să se «răzbune» prin mijlocirea celei mai renumite privelişti a Cetăţii, ceremonia Sfintei Lumini”.

Dana Munro spune că: „Deşi (latinii) nu erau prezenţi şi numai clericii greci şi sirieni erau în Sfântul Mormânt, Lumina a venit. Avem o dovadă dintr-un manuscris local care ne spune că Dumnezeu era supărat pentru că preoţii greci fuseseră lipsiţi de drepturile lor la Sfântul Mormânt şi că în mănăstiri fuseseră băgate femei. Drept consecinţă a negocierilor cu regele, grecii au fost repuşi în drepturile lor în biserică, femeile au fost izgonite din mănăstirile acelora, iar Dumnezeu, fiind îmblânzit, a trimis Sfânta Lumină. Restabilirea grecilor a fost o caracteristică a politicii lui Balduin”.

Istoricul francez Guibert (1101)

„Am auzit de la nişte oameni în vârstă care au fost acolo că papirusul sau fitilul (nu ştiu care din aceste două s-a folosit) a fost înlocuit cândva printr-o înşelăciune a păgânilor (musulmanilor) şi metalul a rămas gol. Însă prin minune venită din cer, atunci când Lumina a strălucit din metal, cel ce voise să înşele puterile cereşti a învăţat că puterile fireşti se luptă chiar şi împotriva naturii lor, când este vorba despre Dumnezeu”.

Aşadar, musulmanii au luat fitilul de la candela neadormită, cu toate acestea însă candela s-a aprins.

Coloana care se despică şi se aprinde cu Sfânta Lumină (1579)

În Sâmbăta Mare a anului 1579, potrivit cu cronicile bisericeşti ale Cetăţii Ierusalimului, stăpânitorii turci au interzis patriarhului şi creştinilor ortodocşi să intre în Biserica Învierii pentru rânduita ceremonie a Sfintei Lumini din pricina armenilor, care dăduseră bani pentru a fi lăsaţi ei să slujească acolo.

Scrierile care se referă la eveniment nu fixează anul exact, ci menţionează că în acea perioadă Patriarh al Ierusalimului era Sofronie, Patriarh al Constantinopolului era Ieremia, al Alexandriei era Silvestru, al Antiohiei era Ioachim, iar sultan al Împărăţiei Otomane era Murat al III-lea.

Dacă apelăm la dipticele oficiale ale acestor Patriarhii constatăm că cei patru Patriarhi ortodocşi într-adevăr şi-au săvârşit slujirea în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Şi dacă cercetăm perioada exactă a patriarhatului fiecăruia şi corespunzătoarea perioadă a împărăţiei sultanului Murat al III-lea, atunci aflăm că singurul an comun în care a coincis guvernarea celor cinci bărbaţi este anul 1579.

Curtea şi intrarea Bisericii Învierii

În Sâmbăta Mare a acelui an, potrivit izvoarelor scrise, un grup de soldaţi turci a interzis intrarea ortodocşilor în Biserica Învierii. Mulţimea credincioşilor a aşteptat în curtea bisericii toată ziua, chiar şi după apusul soarelui.

Patriarhul grec, Sofronie al IV-lea, era în primul an al patriarhatului său. Era pentru prima dată când şi-a asumat să săvârşească cea mai însemnată slujbă a anului, însă turcii l-au lipsit de acest drept legal.

Patriarhul stătea rugându-se în partea stângă a uşii bisericii, lângă o coloană. Şi, deodată, în timp ce deja se făcuse noapte, coloana s-a despicat şi Sfânta Lumină a izbucnit din interiorul ei.

Patriarhul a aprins îndată lumânarea sa şi a împărţit Sfânta Lumină credincioşilor. În câteva minute, sfânta flacără s-a întins la toţi cei ce se aflau acolo şi curtea bisericii s-a luminat. Uimiţi, paznicii turci au deschis atunci uşile bisericii şi patriarhul, împreună cu mulţimea ortodocşilor, s-a îndreptat sărbătoreşte spre Sfântul Mormânt.

Coloana din partea stângă a uşii Bisericii Învierii care s-a crăpat. Coloana s-a despicat de la bază în sus şi forma crăpăturii seamănă cu o flacără care se suie în sus.

Evenimentele acelei zile sunt scrise în toate aşa-numitele Proschinitare ale Ierusalimului, care sunt nişte îndrumătoare pentru închinătorii Sfintelor Locuri. Cel mai vechi dintre aceste Proschinitare, în care se menţionează despicarea coloanei, este cuprins într-un preţios manuscris aflat în Biblioteca din München. Este vorba despre de codicele Monacensis Graec. 346, care cuprinde „Proschinitarul Ieromonahului Anania”. Manuscrisul a fost scris de către ieromonahul cretan Acachie în 1634 şi este o copie a vechii lucrări a ieromonahului Anania, scrisă în 1608, adică la 29 de ani după minunea pe care o descrie. Aceasta înseamnă că Anania a avut posibilitatea să adune date despre minune de la oamenii care au trăit evenimentele.

„În afara Sfintei Uşi, în partea de apus, sunt trei coloane de marmură. Şi din coloana din mijloc se spune că a ieşit Sfânta Lumină în vremea de demult. Este crăpată destul de mult şi se vede până astăzi. Această minune a arătat-o Dumnezeu în felul acesta: deoarece se spune că în vremea aceea cei ce rânduiau pe patriarh nu l-au lăsat să intre înăuntru, să facă prăznuirea Învierii după obicei, în Sâmbăta Mare, seara, patriarhul cu poporul stăteau mâhniţi afară în curte, având lumânările în mâinile lor. Patriarhul stătea în tronul Sfintei Elena, aproape de o coloană. Şi atunci, se spune, a ieşit Sfânta Lumină din acea coloană, despre care am spus că este crăpată destul de mult. Şi (Lumina) a mers în susul coloanei lângă care stătea patriarhul. Atunci s-au aprins lumânările pe care le ţinea patriarhul, iar apoi a aprins şi poporul, după obicei, de la acelea pe care patriarhul le ţinea în mâini. Şi se spune că atunci când cei ce rânduiau au văzut această minune, au deschis sfânta uşă şi au intrat patriarhul şi poporul şi au săvârşit sărbătoarea după obicei.”

Sfântul Mucenic Tunom şi în spate coloana care arde, în icoana aflată la Mănăstirea Megali Panaghia din Ierusalim.

Arhimandritul Simeon scrie:

„Atunci patriarhul a stat afară în curtea bisericii, în Sfânta şi Marea Sâmbătă, cu poporul până spre seară, cu mare mâhnire rugându-se din tot sufletul Domnului. Şi patriarhul s-a suit în tronul Sfintei Elena (care era) lângă o coloană. Şi rugându-se patriarhul împreună cu poporul – o, iubirea Ta de oameni, Stăpâne! – s-a despicat o coloană şi a ieşit Sfânta Lumină afară. (Atunci) patriarhul a aprins în grabă lumânările pe care le ţinea în mâinile sale, iar de la dânsul a aprins poporul lumânările spre sfinţirea lui” (Συμεών, Προσκυνητάριον Αγίας Πόλεως Ιερουσαλήμ, Viena 1749, p. 19).

În ediţia de la Viena se menţionează un eveniment în plus, care are legătură cu un emir arab, pe nume Tunom. Acesta în vremea minunii se afla în curtea Bisericii. Când a văzut aprinderea coloanei a conştientizat autenticitatea minunii şi a mărturisit coreligionarilor săi puterea lui Iisus Hristos. După ce a discutat cu ei în contradictoriu, această mărturisire a lui a fost pricină de a fi executat şi de a i se da trupul focului spre ardere.

Astăzi el este socotit oficial drept mucenic al Ortodoxiei, pomenirea lui se săvârşeşte la 18 aprilie, iar moaştele lui se află în Mănăstirea Megali Panaghia din Ierusalim.

Mărturia Patriarhului Diodor I al Ierusalimului (1981-2000)

Patriarhul Diodor I a fost hirotonit  diacon la Ierusalim în anul 1944 şi a deţinut vrednicia de patriarh între anii 1981-2000. Până la adormirea sa din septembrie 2000, a deţinut rangul de patriarh vreme de 19 ani şi a fost prezent la slujba pogorârii Sfintei Lumini 63 de ani neîntrerupţi.

„După ce se sting toate luminile, mă plec şi intru în prima încăpere a Mormântului. De acolo merg încet prin întuneric spre cealaltă încăpere a Mormântului, unde a fost aşezat Trupul lui Iisus. Acolo îngenunchez, cu sfântă frică şi rostesc rugăciunile rânduite, care ni s-au transmis de-a lungul veacurilor; după ce le citesc, aştept. Uneori se întâmplă să aştept câteva minute, dar, de obicei, minunea se săvârşeşte îndată ce citesc rugăciunile. Din miezul pietrei pe care a stat Trupul lui Hristos, o Lumină nedefinită iese înspre afară. De obicei are o culoare albastru-deschis, dar culoarea se poate schimba şi să ia multe nuanţe diferite. Nu se poate zugrăvi în cuvinte omeneşti. Lumina iese din piatră ca şi cum ar ieşi dintr-un lac. Piatra Mormântului arată ca şi cum ar fi acoperită de un nor umed, dar este Lumină. Această Lumină se comportă diferit în fiecare an. Uneori acoperă numai placa de pe Mormânt, în timp ce alteori umple de Lumină tot baldachinul, încât oamenii care stau în afara Mormântului şi privesc înăuntru văd cum toate sunt pline de Lumină.

Această Lumină nu arde. Niciodată nu mi-a ars barba în cei 16 ani de când sunt Patriarh în Ierusalim şi am primit Sfânta Lumină. Lumina are o structură diferită de cea a unei lumini obişnuite, care arde într-o candelă. Într-un anume loc, Lumina se ridică în sus şi alcătuieşte un stâlp, a cărui flacără are o natură diferită, astfel încât îmi este cu putinţă să-mi aprind lumânările de la ea. În felul acesta, după ce iau flacăra cu lumânările mele, ies şi dau Lumina mai întâi patriarhului armean, apoi celui copt [neortodocşi, n.red.]. După aceasta împart Lumina tuturor celor care se află în biserică…

Trăim multe minuni în bisericile noastre, şi minunile nu sunt ceva străin pentru noi, însă nici una din aceste minuni nu are puterea şi simbolismul avut de minunea Sfintei Lumini. Minunea este o taină dumnezeiască. Preschimbă Învierea lui Hristos în ceva atât de viu pentru noi, ca şi cum s-ar fi petrecut cu câţiva ani în urmă… Mă aflu la Ierusalim din 1939 şi am venit aici de la vârsta de 15 ani. Am urmărit slujba de pogorâre a Sfintei Lumini în toţi aceşti ani, aşa că sunt martor ocular al minunii de 61 de ori. Pentru mine nu se pune întrebarea dacă cred în minune sau nu. Ştiu că ea este adevărată”.

Extrase din lucrarea lui Haralambie Skarlakidis, “SFÂNTA LUMINĂ – Minunea din Sâmbăta Mare de la Mormântul lui Hristos”, în curs de apariţie la Editura Evanghelismos. Mulţumim părinţilor români de la Chilia „Buna Vestire” – Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, pentru amabilitatea cu care ne-au pus la dispoziţie traducerea făcută după originalul grecesc.

E vremea Postului Mare, o vreme de rugăciune pe care fiecare şi-o asumă după putinţă şi cu discernământ. Rugăciunea, ca de altfel toate nevoinţele ortodoxe, este un mijloc pentru a ajunge la Dumnezeu, nu un scop în sine. Prezentăm un fragment din autobiografia Părintelui Porfirie Kavsokalivitul, în care putem observa cu câtă simplitate, cu câtă delicateţe se raportează monahul athonit la vizita harului – rodul rugăciunii şi al ascultării.

La ora patru bătură clopotele. După ce Bătrânul Dimas auzi clopotele, făcu câteva metanii şi încetă să se mai roage. Se aşeză pe bordura din pronaos şi apoi sosi Macarudas, aşa era alintat Macarie. Era un monah iute în mişcări şi dulce la vorbă. Era ca un îngeraş. Cât de frumos aprindea candelele! Cât de frumos aprindea policandrul! Cât de frumos le stingea, una câte una. Cât de frumos făcea metaniile! Cerea iertare în stânga şi-n dreapta, pentru ca să ia cărţile şi să purceadă la ascultarea de canonarh. Doamne, cât îl iubeam! Era vrednic, căci avea harul lui Dumnezeu.

Aşadar intră Macarie, Macarudas, în biserica centrală a Schitului. În urma lui deschise uşa Bătrânul Dimas şi intră şi el în biserică. Se opri puţin ca să-şi aranjeze strana pentru slujbă, crezând că nimeni nu-l văzuse. Iar eu m-am pierdut în spatele scăriţei, şi nevăzut şi cu sfială am intrat în biserica centrală. Am mers şi m-am închinat icoanei Sfintei Treimi. Apoi m-am întors şi m-am aşezat deoparte. La chemarea preotului: „Cu frica lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste…” s-au împărtăşit mulţi părinţi. Am pus metanie şi m-am împărtăşit şi eu. Din momentul în care m-am împărtăşit, m-a pătruns o nemăsurată bucurie, o nestăvilită însufleţire.

După slujbă am plecat în pădure de unul singur, plin de bucurie şi de extaz duhovnicesc. Nebunie! Îmi mărturiseam cu mintea mulţumirea în faţa lui Dumnezeu, în drum spre colibă. Cu patos, alergam prin pădure şi făceam salturi din pricina bucuriei. Am deschis braţele, întinzându-le cu însufleţire, cu putere, şi am strigat: „Slavă Ţie, Dumnezeuleee! Slavă Ţie, Dumnezeuleee!”. Da, mâinile mele rămăseseră înţepenite, se făcuseră ca osul, lemn, şi deschise drept, formând împreună cu trupul semnul crucii. Adică, dacă m-ai fi văzut din partea din spate, ai fi văzut o cruce. Capul îmi era ridicat către cer, pieptul se întindea cu mâinile gata să pornească spre cer. Locul în care se află inima începu să se zbată. Ceea ce vă spun este adevărat, am trăit aceasta. Cât timp am fost în această stare, nu ştiu. Când mi-am revenit, aşa cum am fost mai înainte, mi-am coborât mâinile şi, tăcut, am pornit iarăşi cu ochii scăldaţi de lacrimi.

Am ajuns la chilie. Nu am luat gustarea potrivit obiceiului ce-l aveam. Să vorbesc, nu puteam. Am mers în biserică, însă nu am psalmodiat, aşa cum obişnuiam, anumite cântări umilincioase. M-am aşezat în strană şi spuneam: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Stăpânirea harului continua, însă mai liniştit. Mă copleşise emoţia. M-a descătuşat în lacrimi. Curgeau nesilite din ochii mei, de la sine. Nu le doream, însă ele au venit din pricina emoţiei pentru vizita lui Dumnezeu. Ele nu au încetat până seara. Nu puteam psalmodia, nici gândi, nici vorbi. Iar dacă s-ar fi aflat altul acolo, nu i-aş fi vorbit. Aş fi plecat pentru a fi singur.

Un lucru este sigur, Bătrânul Dimas mi-a transmis harisma rugăciunii şi pe cea a străvederii, în clipa în care el însuşi se ruga în pronaosul Sfintei Treimi, biserica centrală a kavsocaliviţilor. Trăirea pe care am avut-o atunci nu am cugetat-o vreodată, nici n-am aşteptat-o. Bătrânii mei nu-mi vorbiseră niciodată despre aceste harisme. Ei ţineau această tradiţie. Nu mă învăţau prin cuvinte, ci prin starea lor. Citind vieţile sfinţilor şi ale cuvioşilor, putem vedea harismele pe care li le dăruia Dumnezeu. Părinţii nu-L sileau pe Dumnezeu, nu cereau semne, nu cereau harisme. Eu nu mi-am zis niciodată, credeţi-mă, că poate voi primi vreo harismă de la Dumnezeu! N-am cugetat niciodată în felul acesta. Şi ceea ce niciodată n-am gândit mi s-a înfăţişat dintr-o dată, iar eu nu i-am dat niciodată importanţă.

În după-amiaza aceleiaşi zile, am ieşit din biserică. M-am aşezat pe bordură şi priveam marea. Se apropia momentul în care veneau de obicei Bătrânii mei.

În locul în care priveam să văd dacă nu cumva vin, i-am văzut ivindu-se (în chip real, n.tr.). I-am văzut coborând pe o cărare de piatră stâncoasă. Dar acest loc era îndepărtat şi firesc ar fi fost să nu-i pot vedea. I-am văzut prin harul lui Dumnezeu! Era pentru prima dată când trăiam un asemenea lucru. M-am avântat, am alergat şi le-am ieşit înainte. Le-am luat desagile.

- Cum de-ai ştiut că venim? m-a întrebat Stareţul.

Eu nu am spus nimic. Însă atunci când am ajuns la chilie, m-am apropiat de Stareţ, de Părintele Panteleimon, în taină şi ferindu-mă de Părintele Ioanichie, şi i-am spus:

- Părinte, nu ştiu cum să-ţi spun pe înţeles. În timp ce vă aflaţi în spatele muntelui, eu v-am văzut încărcaţi cu desagile şi am alergat. Muntele era ca de sticlă şi puteam vedea în spatele lui.

- Bine, bine, a spus Stareţul, nu da importanţă acestor lucruri, nici să nu mai vorbeşti despre ele pe undeva, căci vrăjmaşul caută prilej pentru ispitire!

(Din Bătrânul Porfirie Kavsokalivitul – „Viaţa şi cuvintele”, Sf. Măn. Hrisopighis, Hania, 2003, traducere şi prezentare de Ivan Dumitru).

Articol apărut în nr. 14 din “Familia Ortodoxă”

Însă, din punct de vedere ortodox, omul se cunoaşte pe sine numai renunţând la sine, câştigând bătălia cu patimile, deschizându-şi inima Omului, adică lui Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat.

Una e să fii om în sensul european al cuvântului şi altceva om ancorat în transcendent, om care trăieşte în Biserica lui Hristos fericirea veşniciei încă de pe acum şi aici. Adevăraţii oameni sunt cei ce şi-au şlefuit fiinţa, au curăţat-o de zgura patimilor şi şi-au afierosit viaţa lui Dumnezeu, căci în ei nu pulsează doar un duh al lumii trecătoare, ci este viu şi lucrător Însuşi Duhul cel veşnic al lui Dumnezeu. Aceştia sunt sfinţii, cei pentru care pragul morţii a însemnat doar trecerea de la viaţă la Viaţă. Ei au cerut un singur drept de la Dumnezeu: acela de a le primi dragostea lor faţă de El, iar de la noi, cei rămaşi încă în această lume, vor să le urmăm pilda vieţii şi să le cerem ajutorul, pentru a ajunge în veşnicie alături de ei în Împărăţia lui Dumnezeu.

Acum două luni, în oraşul Veria din Grecia s-au petrecut o serie de întâmplări minunate, care scot în evidenţă datoria noastră înfăţişată mai sus. Cel aflat în centrul lor este un preot polonez pe nume Ieroslav, căruia Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă, i-a răspuns la dragostea pe care i-o nutreşte permanent, ca paroh în satul Aghios Gheorghios (Sfântul Gheorghe) de lângă Veria.

Mai întâi am aflat, cu peste o lună urmă, că un monah pe nume Gheorghe, pe care îl cunosc personal, a făcut infarct. Cu toate că acesta are numai 40 de ani, într-o zi, pe când era în mănăstire, i s-a făcut dintr-o dată rău, a căzut jos şi nu şi-a mai revenit din comă decât la spital. În urma acestui infarct, cam un sfert din inimă i s-a necrozat, nemaiexistând şanse să îşi mai revină vreodată. De atunci este livid la faţă, nu mai are voie să facă nici un efort, nici măcar să urce vreo scară, nici să se bucure sau se întristeze peste măsură. Toţi s-au mirat de cele întâmplate şi îl compătimesc pentru că era un om foarte activ.

Acum câteva zile am aflat, cu stupoare, de ce făcuse infarct. M-am întâlnit cu părintele Ieroslav în oraş, la un supermarket. Văzusem cu câteva zile în urmă un anunţ că în parohia lui vor fi aduse părticele din moaştele Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, care vor rămâne pentru totdeauna acolo. Mă gândeam să merg să mă închin şi, întâlnindu-l la cumpărături, l-am întrebat când pot veni. Cu acest prilej mi-a povestit de unde are sfintele moaşte şi cum au ajuns în parohia sa.

Cu două luni în urmă, într-o noapte, părintele Ieroslav a avut un vis: se făcea că era în satul lui, iar străzile erau pline de oameni care se îndreptau spre biserică. S-a dus şi el, a intrat în sfântul lăcaş, care era arhiplin de oameni, iar în altar a văzut pe sfânta masă nişte moaşte. Acesta a fost visul. Nu i-a dat nici o importanţă, fiind foarte reticent la astfel de experienţe (şi bine face!).

A doua noapte a avut un nou vis: era din nou pe drumul spre biserică, însă era totul pustiu, nici ţipenie de om. Biserica era pustie, iar în sfântul altar nu mai erau moaştele pe care le văzuse cu o noapte înainte. A auzit însă un glas puternic în spatele lui, care i-a zis: Dacă nu mă vei aduce aici, aşa va arăta acest sat, se va pustii cu desăvârşire, nimeni nu va mai veni la biserică. Trezindu-se din somn, din nou a ignorat cele întîmplate, mai ales că nu i se părea ciudat să nu fie prea mulţi oameni în biserică, pentru că parohia lui este una alcătuită mai mult din case de vacanţă ale oamenilor înstăriţi din oraş şi care nu prea dau pe la biserică, nici măcar în timpul verii. Mai mult, locul musteşte de comunişti, care fac totul ca să împiedice lucrarea misionară a părintelui (trebuie menţionat că părintele Ieroslav a venit la studii în Grecia, apoi şi-a făcut o casă proprie în satul Aghios Gheorghios – el provine dintr-o familie bogată din Polonia, gândindu-se să rămână definitiv în Grecia).

După câteva zile, părintele Ieroslav s-a dus să slujească o Liturghie a Darurilor mai înainte Sfinţite cu un prieten de-al lui, în parohia acestuia. La încheierea slujbei au stat puţin de vorbă. Părintele Ieroslav era totuşi frământat de cele întâmplate în vis, aşa că i le-a povestit pe larg prietenului său. Acesta, pe nume Evanghelos, l-a întrebat dacă are în biserică vreo bucăţică din moaştele Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, ocrotitorul satului şi al sfântului lăcaş. Părintele Ieroslav a răspuns negativ, iar părintelui Evanghelos i-a venit gândul că poate glasul din vis era al Sfântului Gheorghe. Acest părinte grec a dat apoi telefon unui apropiat al mitropolitului Panteleimon al Veriei, pentru a se interesa dacă ierarhul are cumva o părticică din moaştele Sfântului Gheorghe. A primit un răspuns afirmativ şi informaţia că acea părticică i-a fost dăruită de mitropolit monahului Gheorghe, de care am amintit la început, fiind pusă în interiorul unei cruci. A urmat un telefon dat monahului Gheorghe, pe care părintele Evanghelos l-a rugat, dacă binevoieşte, să dea din bucăţica pe care o ţinea la el în chilie o parte pentru biserica Sfântului Gheorghe. Monahul a refuzat categoric orice colaborare în acest sens şi a încheiat convorbirea brusc. Relatându-i părintelui Ieroslav cele aflate, acesta a simţit în acea clipă – şi a mărturisit acest lucru prietenului său – că la mănăstirea monahului Gheorghe se va întîmpla ceva grav

La câteva zile s-a petrecut ceea ce am istorisit mai sus: infarctul. După ce monahul Gheorghe a ieşit din spital, i-a dat telefon personal părintelui Ieroslav şi i-a comunicat hotărârea sa de a dărui pentru totdeauna sfintele moaşte bisericii din satul Aghios Gheorghios.

În ziua în care moaştele au fost aduse de mitropolitul Panteleimon de la mănăstirea Panaghia Dovra în satul Aghios Gheorghios, s-a petrecut o minune: cu toate că până atunci niciodată nu ieşise mireasmă din sfintele moaşte, acum, pe drumul de la mănăstire în sat, aşa de puternic au răspândit bună-mireasmă, încât mitropolitul şi cei aflaţi în maşină de-abia mai puteau respira. Sfintele moaşte au fost puse la loc de cinste şi astfel dorinţa Mucenicului a fost împlinită. Acum urmează să lupte cu duhurile nevăzute ale propovăduitorilor ateismului, pentru a-l ajuta pe părintele Ieroslav în misiunea sa grea de întoarcere a oamenilor la Hristos.

Dar nu numai în Veria se petrec astfel de lucruri. Mai sunt şi alţi sfinţi care îşi cer drepturile, cer să fie trimişi la propovăduire pe toate continentele pământului. Mă refer, concret, la sfinţii mărturisitori de la Aiud. Deşi nu sunt cinstiţi oficial în Biserica Ortodoxă Română, ei fac din ce în ce mai multe minuni şi dovedesc, prin harul lui Dumnezeu, că jertfa lor a fost bineplăcută înaintea lui Hristos. Eu voi menţiona aici doar două evenimente recente:

1. Când am fost prima dată la Aiud şi m-am închinat moaştelor sfinţilor mărturisitori, înainte de a veni spre Grecia, a sosit şi un părinte român din Muntele Athos, care a luat şase bucăţi mari de sfinte moaşte pentru Patriarhul Ierusalimului, care are o deosebită evlavie la noii mucenici din vremea prigoanei comuniste în general şi la cei români în special (chiar dacă nu sunt canonizaţi). O bucată a ajuns la mănăstirea Sfântului Sava din Țara Sfântă, fiind pusă în biserica mănăstirii, într-o raclă alături de multe alte moaşte. După puţin timp, biserica a început să se umple de mireasmă dumnezeiască. Când au deschis monahii racla ca să identifice de unde pleacă mireasma, au constatat că de la mucenicul de la Aiud !

2. Unsprezece sfinte moaşte au fost duse la mănăstirea Grigoriu din Muntele Athos, dintre care o bucată mai mare va rămâne în incinta mănăstirii, iar celelalte zece vor fi trimise în Zair, în Africa, pentru a ajuta pe misionarii ortodocşi de acolo în lupta lor „împotriva demonilor şi a magiei negre practicată pe scară largă acolo”, potrivit părintelui Damaschin Grigoriatul, monah misionar în Zair.

În concluzie, să nu şovăim să ne iubim sfinţii, miile de sfinţi pe care neamul nostru i-a dat în secolul al XX-lea. Trăim vremuri grele şi avem nevoie de sprijin, iar aceşti sfinţi ar putea deveni cei mai credincioşi prieteni ai noştri pe pământ şi în cer. Mi-aduc aminte că o doamnă care citise cartea Sfântul Închisorilor s-a dus până la Piteşti, să vadă locul unde s-au petrecut unele dintre cele mai mari orori ale istoriei omenirii. A găsit totul pustiit, nici o amintire a iadului care fusese acolo cu ani în urmă, însă în spatele închisorii a văzut că se construia un bloc. A luat legătura cu şeful de echipă al muncitorilor constructori şi l-a întrebat dacă, atunci când a fost săpată fundaţia, nu cumva s-au găsit şi oseminte umane. „Desigur, am găsit foarte multe şi erau tare ciudate, că aproape toate erau… galbene”. Femeia a înlemnit, căci auzea de unul dintre semnele specifice ale sfintelor moaşte. Și, gâtuită de emoţie, l-a întrebat unde sunt aceste oseminte. „Le-am aruncat la groapa de gunoi a oraşului!” Iată unde sunt mucenicii noştri, iată cum se smeresc şi după moarte. Stau în gunoaie, în vreme ce nouă, majorităţii, nu ne pasă!

Doamne, primeşte jertfa lor şi ajută-ne să ne cinstim sfinţii neamului!

Duminica Floriilor 2009

Pr. Dimitrie Ardelean

Articol apărut în “Presa Ortodoxă”, nr. 4

Uleiul sfinţit

În fiecare an, de praznicul Sfântului Nicolae, părintele Dorothei, egumenul Mănăstirii Sfântului Nicolae din insula Andros, împarte câteva pacheţele de grâu binecuvântat la Litie, în cinstea sfântului. Acum câţiva ani, chiar după ce împărţise ultimul pacheţel, un pescar din zonă a intrat în biserică şi s-a grăbit spre altar ca să-şi primească grâul. În loc de aceasta, egumenul i-a dat o sticluţă cu ulei de la candela ce atârnă deasupra icoanei sfântului. Pescarul a pus-o în buzunarul de la haină şi a plecat. După câteva săptămâni, pe când se afla pe mare, a izbucnit dintr-o dată o furtună. Deşi era un marinar încercat, furtuna s-a înteţit şi îi era cu neputinţă să mai ajungă la ţărm; îl cuprinse teama că barca se va răsturna. Începu să se roage Sfântului Nicolae şi, amintindu-şi de uleiul sfinţit, scoase sticluţa din buzunar şi o turnă în mare. De îndată, vântul încetă, iar în scurtă vreme apa din jurul bărcii deveni liniştită precum oglinda. Pescarul se întoarse la Andros, dând mulţumită pentru mijlocirea sfântului.

Peşte pentru praznic

Prin 1980, părintele Dorothei ţinea legătura cu egumenul unui mic schit din Muntele Athos, de lângă Karelia, unde se găsea o biserică închinată Sfântului Nicolae. Într-una din zilele de prăznuire ale sfântului, însă, nu mai era peşte, iar monahii mai aveau pentru masa de praznic doar fasole şi pâine. Părintele Damaschin, egumenul, era trist din pricina acestei prăznuiri sărăcăcioase, şi s-a rugat sfântului: „Iartă-mă, dar nu avem peşte cu care să te cinstim”. Câteva ceasuri mai târziu, a intrat în schit un pescar, ce ducea cu el o pungă mare cu peşte. Lăsând punga jos, i-a zis egumenului: „Aceştia sunt pentru voi”.

Egumenul l-a întrebat de unde vine, iar omul i-a răspuns că e de pe peninsula de mijloc[i], dar fusese deviat de vânt de la ruta lui obişnuită, pe când pescuia, şi debarcase la câţiva kilometri depărtare, pe ţărmul athonit. Ştiind că se află mult prea departe de orice aşezare pentru a putea reuşi să-şi vândă peştele în piaţă înainte să se strice, pescarul avu surpriza să vadă un bătrân care a ieşit dintr-o dată din pădure şi l-a întrebat de unde este. Pescarul i-a spus povestea sa, iar bătrânul i-a răspuns că îi va cumpăra el peştele. L-a plătit, şi i-a spus pescarului să ducă peştele la schit „pentru praznicul meu”. Pescarul cel simplu nu a luat aminte la aceste cuvinte ciudate până ce egumenul l-a întrebat cum arăta bătrânul. Arătând înspre o icoană a Sfântului Nicolae, acesta a răspuns: „Aşa”. Monahii au prăznuit apoi cu mare bucurie, iar egumenul, istorisindu-i părintelui Dorothei povestea, i-a spus că, spre marea lui părere de rău, nu s-a gândit să ceară pescarului să-i schimbe banii primiţi de la sfânt.

„Bunicul cel bătrân”

O femeie din Thessalonic a venit la mănăstire acum câţiva ani şi le-a povestit egumenului Dorothei şi monahilor că, într-o bună zi pe când se ducea către biserică împreună cu fiul ei în vârstă de patru ani, acesta a fost atras de ceva de pe stradă şi, dându-i drumul la mână, s-a repezit în aglomeraţie. De el se apropia un camion uriaş şi chiar înainte să-l lovească, mama a strigat către Sfântul Nicolae. După ce camionul a trecut peste trupul fiului ei, a alergat îngrozită pe stradă, aşteptându-se să-l vadă mort. În schimb, acesta s-a ridicat nevătămat, şi i-a răspuns foarte dezinvolt la întrebarea dacă era rănit: „A, nu, bunicul cel bătrân s-a aşezat peste mine în mijlocul drumului şi m-a acoperit”.

Paznicul de la poartă

Acum vreo douăzeci de ani, când părintele Dorothei vieţuia singur în mănăstire, doi dintre ţăranii arendaşi ai mănăstirii au devenit nemulţumiţi şi au început să ceară, fără nici un temei, să primească titlul de proprietate pentru pământurile pe care lucrau. Ei ameninţau că dacă acest lucru nu se va întâmpla, vor face mari necazuri mănăstirii. Erau hotărâţi să se ţină de cuvânt şi, într-o noapte, au venit cu gândul să intre înăuntru. Când au ajuns la poarta cea mare de la intrare (care acum are o uşă din lemn masiv şi bare de fier, dar atunci era doar o arcadă deschisă), s-au întâlnit cu un bătrân, puţin chel, cu păr şi barbă căruntă, purtând un veşmânt lung, maroniu. El i-a oprit şi le-a zis: „Plecaţi, eu stau aici”. Oamenii aceia i-au răspuns cu grosolănie: „Şi ce dacă? Dă-te la o parte, moşule!” şi au dat să treacă mai departe. Atunci el le-a poruncit cu un glas puternic: „Uitaţi-vă la mine!”. Surprinşi, ei s-au întors, şi au văzut cum din ochii lui ieşeau raze de lumină. Îngroziţi, au luat-o la goană spre Apikia, satul cel mai apropiat, unde le-au povestit tuturor că l-au văzut pe sfânt.

Anul următor, la scurtă vreme după ziua Sfântului Nicolae, unul dintre acei bărbaţi a adus un artos[ii] uriaş pentru praznic, iar egumenul, zâmbind, l-a întrebat: „Mai aveţi de gând să-mi faceţi necazuri?”. Ruşinat, omul a răspuns încet: „Nu” şi i-a dat egumenului prinosul său către sfânt. (Istorisite de Maica Nectaria McLees, fiica duhovnicească a părintelui Dorothei)

Un nou Saul vine în Biserică

Dragostea lui Dumnezeu se împărtăşeşte în chip negrăit în căile prin care harul mântuitor cercetează sufletele oamenilor. Nu cunoaşte distanţe, nici nu e părtinitoare, nu priveşte la culoare, trib, origine etnică, serviciu sau poziţie socială în lume. Dragostea, întrupată în Persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos, voieşte să îmbrăţişeze, dacă e cu putinţă, întregul neam omenesc, dar este împiedicată de iubirea de sine şi de individualism. Cu toate acestea, acolo unde întâmpină o luptă sinceră pentru mântuire, unde găseşte mâini ridicate şi genunchi plecaţi, părăseşte cerurile şi se pogoară. Dragostea Tatălui este mişcată pentru împlinirea intenţiei sale într-un mod propriu, necunoscut nouă.

Fraţilor, ascultaţi o poveste din câmpul Misiunii. Nici măcar Pavel, Apostolul neamurilor, n-a crezut că pe drumul spre Damasc se va întâlni cu Domnul pe Care-L prigonea. Nici Sfântul Ciprian, în încercările lui de a ieşi biruitor asupra credinţei şi cumpătării unei tinere, Iustina, nu se aştepta să se întâlnească cu adevăratul Dumnezeu. Numai atunci când este inclusă printre acestea şi alte exemple din istoria Bisericii noastre, prezenta naraţiune nu stârneşte nedumeriri, inclusă aşa cum este în lungul şir al dovezilor nemărginitei iubiri a lui Dumnezeu pentru om. O prezint aşa cum am auzit-o de la însuşi noul Saul, băştinaşul Tamboue.

Într-o dimineaţă de ianuarie din 1991, părintele Iacov, un preot băştinaş, a intrat în curtea Centrului Misionar împreună cu un tânăr zairez – Tamboue. M-au salutat cu căldură, iar părintele Iacov mi-a zis de faţă cu tânărul: „Vrea să devină ortodox. Îl dau pe mâna ta să-i spui tu ce crezi de cuviinţă”. În loc să-l bombardez cu întrebări, i-am cerut omului să-mi spună povestea vieţii lui şi cum de ajunsese aici. Era slab, cu o privire serioasă, calm şi stăpân pe sine, nu avea mai mult de 30 de ani.

„M-am născut în Lubumbashi, fiind singurul fiu al unor părinţi evlavioşi, de religie catolică. Am frecventat biserica şi am urmat sfaturile părinţilor mei legate de Dumnezeu şi mântuire încă din primii ani ai vieţii. Atunci când am împlinit 20 de ani, influenţat de propovăduirea sfântă-spirituală şi sfântă-scripturistică a penticostalilor, am intrat în comunitatea acestora. Iubeam studiul Sfintelor Scripturi, dedicând-mă cu multă râvnă acesteia. Credeam că am găsit adevărata biserică şi mă gândeam că ar fi bine să încerc să-i ajut şi pe alţii pe dificila cale a mântuirii. Celor mai în vârstă decât mine le făcea mare plăcere să vadă ce râvnă aveam pentru învăţare şi activitate religioasă, propunându-mă după o vreme să fiu pastor al unei comunităţi. La puţin timp după aceea, mă aştepta o treaptă mai înaltă. Mi-au dat scaunul de învăţător şi predicator pentru o zonă destul de întinsă, care includea în întregime Lubumbashi şi împrejurimile. M-am dedicat propovăduirii Cuvântului lui Dumnezeu, făcând acest lucru nu numai cu o simplă râvnă, ci ca un fanatic. Mă simţeam cumva privilegiat, căci mă aflam pe fericita poziţie de a fi deasupra altora, putând să-i conduc unde voiam cu interpretările mele la Scriptură.

Am petrecut doi ani vizitând parohii şi călăuzind pastori prin teribilele mele predici. N-am ezitat niciodată să le vorbesc şi autorităţilor, eu fiind acela care l-am convertit pe guvernatorul din Lubumbashi, rupându-l de Papism şi aducându-l la Penticostalism, precum şi pe diferiţi alţi oameni. Într-o zi, pe când citeam Noul Testament, am observat că noi nu împlineam anumite sarcini, învăţături şi mesaje pe care Hristos le dăduse Apostolilor. De pildă, El le-a dat Apostolilor şi succesorilor acestora puterea de a lega şi dezlega păcatele (Ioan 20:22-23). Sub chipul pâinii şi al vinului, El le-a dat să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Său spre viaţa de veci. Le-a poruncit să-i boteze pe adepţii noii credinţe etc.

Toate acestea au ridicat multe semne de întrebare în inima mea, deoarece predicile mele nu luau în considerare aceste porunci şi promisiuni ale Domnului. M-am neliniştit şi am început să mă întreb: «Poate că religia pe care o urmez greşeşte, iar eu merg pe calea amăgirii». Mi-am zis că până în momentul în care voi fi în stare să răspund la aceste întrebări care mă tulburau atât de mult, încât nu-mi dădeau nici somn, n-am să mai propovăduiesc nimănui, părăsind toate fără a spune nimic nimănui. M-am dus în Kolwezi şi am închiriat o colibă de paie şi m-am apucat să fac ceva comerţ, suficient pentru a-mi asigura hrana de fiecare zi. Am încetat să mai merg la biserici. În schimb, mă rugam astfel: «Dumnezeul meu, ştiu că Tu ai lăsat pe pământ o singură Biserică adevărată. Penticostalii şi alţii mi-au zis că Biserica primară şi-a încetat existenţa. Cu toate acestea, cum ar putea cineva tâlcui cuvintele Tale: porţile iadului nu o vor birui (Matei 16:18). În acest caz Biserica Ta există, şi este una singură. Luminează-mă ca să o pot recunoaşte şi să-i urmez ei». N-am încetat zi şi noapte să îndeplinesc această singură lucrare: rugăciunea către Dumnezeu pentru a-mi descoperi Biserica Sa.

Au trecut doi ani şi n-am primit nici un răspuns sau vreo confirmare de vreun fel. Gândurile necredinţei m-au împresurat. Norii disperării m-au învăluit. Dar Dumnezeu, în bunătatea Sa, a văzut necazul meu şi n-a întârziat să-mi descopere ceea ce doream. Într-o noapte am văzut în somn o persoană pe care n-o cunoşteam, îmbrăcată în negru. Era un veşmânt european, o sutană neagră purtată de cineva cu barbă albă, privirea îi era paşnică şi afectivă, iar ochii îi erau plini de dragoste şi compasiune. S-a apropiat de mine şi mi-a vorbit în swahili. M-am mirat, cum se face că acel om, european fiind, cunoaşte limba swahili? Mi-a spus cuvânt cu cuvânt următoarele: «Sunt Sfântul Nicolae. Dacă vrei să te mântuieşti, urmează-mi Biserica». După ce m-a binecuvântat a dispărut imediat.

M-am sculat într-o stare de uimire şi m-am întrebat cine ar putea fi acest preot alb care ştie swahili şi care Biserică era Biserica lui. Cine ar putea să mă ducă la această Biserică? Am ieşit afară şi am început să întreb cărei Biserici îi aparţine Sfântul Nicolae. După câteva zile bune de investigaţii fără rost, Dumnezeu l-a trimis pe solul său: o femeie creştin ortodoxă din parohia Sfântul Gheorghe din Kolwezi, care auzise de căutările mele, se bucurase foarte mult că-mi putea da răspunsuri la căutările mele. M-a dus la părintele Iacov care locuieşte acolo, iar părintele Iacov m-a adus astăzi, aici la Misiune.”

Iată cât de chinuitoare a fost calea prin care acest tânăr şi-a găsit pacea în sânul adevăratei Biserici, care este Maica noastră a tuturor. „Mare este Dumnezeul nostru!” Tânărul a frecventat cursurile de catehism cu râvnă şi smerenie până în ziua botezului său. Citeşte cărţi ortodoxe cu o sfântă râvnă, pregătit, după cum mi-a spus, pentru a sluji cândva ca preot Biserica, numai dacă şi Dumnezeu va voi. Faţă de foştii săi pastori şi învăţători dintre Penticostali el îşi menţine o poziţie prietenoasă, deşi rezervată, distantă în acelaşi timp. El are dubii serioase în privinţa existenţei adevărului în comunitatea lor. Mărturiseşte că trecerea printre ei a constituit o etapă premergătoare către brusca schimbare şi intrare în Ortodoxie. În acest fel, o lumină a lui Hristos a început să lumineze în întunericul spiritual din jungla Africană.

La o lună de la întâlnirea noastră, tânărul a venit să mă vadă din nou, ca să-mi spună cum sporea pe această nouă cale a vieţii lui, şi iată aici un nou episod pe care el mi l-a relatat: „Într-o seară, pe când citeam Epistola Sfântului Iacov, am simţit deodată o uşoară adiere înviorătoare care sufla în jurul meu. A trecut prin mine, umplându-mi toată fiinţa cu bucurie şi pace duhovnicească. Am fost pentru prima dată când am experiat asemenea simţăminte sfinte. În acelaşi timp, puteam auzi un glas care spunea: «Părăseşte toate ereziile şi urmează Biserica Ortodoxă fără şovăire». Părinte, nu am nici o îndoială că acum aparţin de adevărata şi vechea Biserică a lui Hristos. Dau slavă lui Dumnezeu că Biserica Ortodoxă este prezentă aici în oraşul nostru, atât de aproape de noi. Vă mulţumesc vouă, care sunteţi apostoli ai Domnului, pentru că aţi venit în ţara noastră. Rugaţi-vă pentru mine să vă urmez spre slava Hristosului nostru.” S-a botezat cu numele de Nicolae, iar în prezent locuieşte în Lubumbashi, lucrând acolo pentru Dumnezeu în sânul Bisericii Sale. (Din „Cuviosul Cosma Athonitul, Apostol în Zair”, Ed. Egumeniţa, 2004).

Grupaj realizat de Radu Hagiu

[ii] Artosul este o pâine rotundă (uneori foarte mare) pe care creştinii ortodocşi greci o aduc ca prinos în timpul Litiei, la sfârşitul slujbei Vecerniei. Pâinea binecuvântată este mâncată după priveghere.

Icoana rusească a Sfântului Mucenic Dimitrie

Multe minuni mari s-au petrecut în Rusia în vremea stăpânirii sovietice. Părintele Haralambie Vasilopulos ne prezintă câteva astfel de întâmplari în cartea “Minuni contemporane din Rusia”, apărută în 1986. O astfel de minune s-a petrecut cu un om de ştiinţă comunist, care a dat mărturie de trecerea sa de la ateism la Ortodoxie. Nu şi-a făcut cunoscut numele, deoarece pe atunci puteai să-ţi pierzi viaţa pentru o aşa declaraţie. Iată scrisoarea sa.

Sunt om de ştiinţă şi membru de partid. Până în 1967 eram ateu. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial am fost rănit, lângă Pskov. Înainte să fiu rănit, am văzut în vis un bătrân, care m-a prevenit de cele ce se vor întâmpla. Chiar mi-a arătat unde voi fi împuşcat. Totul s-a întâmplat întocmai cum mi-a zis. Am fost rănit de trei gloanţe…

Ca mulţi alţii, auzisem de arătările Sfântului Dimitrie din Thessalonic. El, împreună cu alţi trei bătrâni se arătau adesea în somn oamenilor, chiar dacă erau evrei sau atei. De curând, am fost într-o delegaţie în Siberia. Acelaşi fenomen, acelaşi fel de vise se petrec şi acolo. De obicei, apar doi sau trei bătrâni. Ei se înfăţişează chiar şi celor din populaţiile care n-au auzit niciodată de Hristos, şi ai căror părinţi sunt păgâni. Visele în care se arată sunt foarte limpezi, şi în ele se proroceşte că schimbări se vor face asupra întregii lumi, şi un mare număr de oameni va trece la dreapta credinţă…

În seara zilei de 14 august, multe locuri răsunau de bătaia clopotelor, deşi nu era nici o biserică pe o rază de mulţi kilometri – cu atât mai puţin, nişte clopote. Soţia şi fiul meu au auzit la rându-le bătaia clopotelor. Sunetele au răsunat prin ţinut pentru mai bine de un ceas. Se auzea bătaia aparte a unui clopot mare şi a altor câteva mai mici. Aşa că vechea zicală, „Auzim clopotele, dar nu vedem niciunul”, s-a înfăptuit! Nimeni n-avea nici cea mai mică idee despre ce s-a întâmplat – nici măcar autorităţile. Întâmplarea i-a impresionat însă puternic pe toţi, membri şi nemembri de partid…

Sfântul Mucenic Dimitrie, Făcătorul-de-Minuni, este foarte cinstit în Rusia. El a ferit în nenumărate dăţi cetăţile şi ţinuturile drept-slăvitorilor de năvala cetelor barbare, dăruind-le biruinţă asupra acestora, spre slava lui Dumnezeu. Cneazul Dimitri al Donului avea mare evlavie la Sfântul Dimitrie. În 1380, în ajunul Bătăliei de la Kulikovo, a mutat cu mare alai, de la Vladimir la Moscova, odorul preasfânt din Catedrala Vladimir Dimitriev: icoana Marelui Mucenic Dimitrie din Thessalonic, zugrăvită pe o placă luată din mormântul Sfântului. La Catedrala Adormirii din Moscova, s-a clădit un paraclis închinat Marelui Mucenic Dimitrie. Biserica din Rusia a rânduit o duminică aparte de prăznuire a Sfântului Dimitrie, în pomenirea ostaşilor căzuţi în Bătălia de la Kulikovo. Praznicul acesta s-a ţinut pentru întâia dată la Lavra Treimii – Sfântul Serghie pe 20 octombrie 1380, de către Sfântul Serghie din Radonej, de faţă cu Marele Cneaz Dimitri al Donului. Prin cei căzuţi în bătălie se numără şi schimonahii Alexandru (Peresvet) şi Andrei (Osliab).

Cu 55 de ani în urmă, de Anul Nou, într-un oraş din fosta Uniune Sovietică s-a petrecut o minune care a întărit credinţa dreptslăvitoare – un fenomen imposibil de explicat pentru autorităţile atee ale vremii.

Iată faptele. Oraşul Kuibîşev (astăzi Samara), strada Cikalov nr. 84, 31 decembrie 1955. O petrecere de Revelion care s-a preschimbat într-o isterie de masă, potrivit oficialităţilor, sau într-o mare minune, potrivit credincioşilor şi locuitorilor de acolo. O muncitoare de la fabrica de ţevi din localitate, Zoia Karnauhova, fusese invitată în casa Klavdiei Petrovna Bolonkina de către fiul acesteia, împreună cu un grup de prieteni. Klavdia, o femeie credincioasă, dezaprobând această petrecere din timpul Postului Crăciunului[1], a plecat de acasă, iar tinerii au rămas singuri. Zoia îşi aştepta iubitul, un băiat pe nume Nikolai, care însă întârzia să apară. După ceva vreme, tinerii au poftit-o pe Zoia la dans: „Hai, lasă-l pe Nikolai, vino alături de noi!” Încinsă de atmosferă, supărată şi fără să se gândească prea mult, ea a zis: „Bine! Atunci, dacă nu-l am pe Nikolai al meu, o să dansez cu Nikolai Ciudotvoreţ (Nicolae Făcătorul-de-minuni)!” – şi, apucând o icoană a Sfântului Nicolae dintr-un colţ al camerei, a strâns-o la piept şi a început să danseze cu ea. Deşi neduşi pe la biserică, ceilalţi oaspeţi i-au spus: „Mai bine pune-o la loc! Cu aşa ceva nu se glumeşte!” Zoia, însă, le-a strigat: „Dacă există Dumnezeu, să mă pedepsească!” şi a mai făcut nişte paşi de dans prin cameră, cu icoana în braţe. Câteva clipe mai târziu, s-a auzit deodată un zgomot înfricoşător şi a strălucit o lumină orbitoare, ca de fulger. Îngroziţi, petrecăreţii s-au apropiat temător de Zoia, doar ca să descopere că fata pur şi simplu împietrise, ca şi cum ar fi prins rădăcini în acel loc! A fost cu neputinţă să o mişte sau să îi ia icoana din braţe, care parcă se lipise de ea. Albă precum marmura, Zoia nu dădea nici un semn vizibil de viaţă, în afara bătăilor foarte slabe ale inimii.

Prietenii au chemat o ambulanţă, din al cărei echipaj făcea parte medicul de urgenţă Anna Pavlovna Kalaşnikova, care a încercat să o resusciteze pe fată. Sora doctoriţei, Nina, îşi aminteşte: „Anna a ajuns acasă foarte tulburată. Deşi miliţia o pusese să dea o declaraţie prin care se angaja să păstreze tăcerea asupra celor întâmplate, ea mi-a povestit cum încercase să-i facă Zoiei injecţii, însă a fost imposibil! Era ca şi cum trupul Zoiei ar fi fost de piatră – ácele seringii nu intrau în piele, ci se rupeau. «Stăteam în faţa unei fete împietrite cu o icoană în braţe, care era parcă pironită de podea», mi-a zis Anna. Oamenii ziceau că o pedepsise Dumnezeu. Tot oraşul vorbea despre acest eveniment”.

Vestea celor întâmplate a depăşit în scurtă vreme graniţele Samarei. Ruşinate, autorităţile  locale şi de partid au trebuit să recunoască că nu pot explica „ştiinţific” evenimentul şi starea în care se afla Zoia. La casă a fost trimis un echipaj de miliţieni pentru a interzice accesul vizitatorilor, ce se înmulţiseră – pe 2 ianuarie, străzile din jur gemeau de mii de oameni, care au supranumit-o pe fată „Zoia de piatră”. A apărut un articol despre acest caz ciudat chiar şi în presa vremii, în gazeta „Voljskaia Kommuna” din 24 ianuarie 1956. Se spune că fata scotea în răstimpuri nişte ţipete înfricoşătoare, care i-au făcut pe miliţienii ce păzeau casa, în schimburi de câte opt ore, să încărunţească de spaimă.

De la Moscova au venit nişte profesori pentru a investiga fenomenul, însă n-au putut oferi până la urmă nici o explicaţie, deşi iniţial s-a lansat supoziţia că a fost o formă necunoscută de tetanos. Însă explicaţia nu stă în picioare, deoarece în cazul acestei boli nu există o astfel de rigidizare a pielii încât medicii să nu poată face injecţii bolnavului; în al doilea rând, Zoia nu a putut fi nici măcar deplasată din casă; în plus, ea a stat în picioare mult mai mult decât ar putea îndura un om obişnuit; şi, în al treilea rând, o simplă boală nu îl întoarce pe un ateu la Dumnezeu.

Deşi propaganda antireligioasă a fost intensificată, n-a dat rezultate semnificative. Responsabilul regional cu ateismul raporta la sfârşitul anului 1956 că „zvonurile despre «fata de piatră» s-au răspândit şi în afara raionului, iar sentimentul religios în rândul populaţiei este în continuă creştere. Oamenii au început să ţină posturile şi să nu mai frecventeze manifestările organizate de autorităţi în perioada Paştilor”. Pe străzile din Kuibîşev au apărut agitatori ai Komsomolului, care pretindeau că au intrat în casa de pe strada Cikalov, dar n-au văzut nimic acolo. Însă toate aceste acţiuni n-au făcut până la urmă decât să toarne gaz pe foc şi să-i pună pe gânduri chiar şi pe cei ce nu credeau în minuni, făcându-i să se întrebe dacă nu cumva era un sâmbure de adevăr în toată povestea.

Până la urmă, autorităţile au îngăduit câtorva clerici să vină la fată, pentru a face ceva. Unul dintre aceştia a fost ieromonahul Serafim (Poloz) de la Sihăstria Glinsk. Acesta era un părinte înduhovnicit şi mare nevoitor; el a săvârşit o sfeştanie în casă şi a sfinţit icoana. Apoi a zis: „Acum trebuie să aşteptăm vreun semn la Paşti! Dacă nu se întâmplă nimic, înseamnă că se apropie sfârşitul lumii!”, arătând prin cuvintele acestea credinţa lui adâncă într-o minune. Autorităţile au încercat după aceea să-l silească pe părintele Serafim să le spună oamenilor că nu ştie nimic despre cele întâmplate. El însă a refuzat, aşa că i s-a organizat în scurtă vreme un proces şi a fost trimis în lagăr. I s-a mai permis accesul şi Mitropolitului Nicolae, care a citit Paraclisul Sfântului Nicolae şi a zis: „Să aşteptăm o nouă minune la Paşti!”, repetând vorbele evlaviosului ieromonah Serafim. A fost înştiinţat şi Patriarhul Alexie I de toate cele întâmplate şi a fost rugat să facă rugăciuni pentru însănătoşirea Zoiei. Patriarhul a răspuns: „Cel ce a pedepsit-o, acela o va şi milui!”

Cu o zi înainte de ajunul praznicului Buneivestiri (care în anul acela a căzut în sâmbăta din săptămâna a treia de post), de miliţienii care o păzeau pe Zoia s-a apropiat un bătrân cu barbă, care i-a rugat să-l lase s-o vadă pe fată. Aceştia au refuzat. Bătrânul a venit şi în ziua următoare, dar nici atunci nu i s-a dat voie. A treia oară, de Bunavestire, paznicul a lipsit pentru câteva clipe, şi bătrânul a intrat în casă. Straja l-a auzit întrebându-o pe Zoia cu blândeţe: „Aşadar, ai obosit de atâta stat în picioare?”. Miliţianul a intrat după el în casă, dar n-a mai găsit pe nimeni.

Şi iată că pe 23 aprilie, în ziua de Paşti – după aproape patru luni fără mâncare sau apă, trupul Zoiei a revenit la viaţă! Fata striga şi plângea fără încetare: „Lumea moare din pricina păcatelor! Rugaţi-vă, aveţi credinţă!” A fost întrebată cine fusese bătrânul vizitator care dispăruse misterios, iar Zoia a arătat spre icoana Sfântului Nicolae. Le-a mai spus şi pentru ce ţipa uneori atât de înfricoşător: „E groaznic! Arde pământul! Rugaţi-vă! Lumea întreagă piere pentru păcatele ei, rugaţi-vă!”. Au mai întrebat-o şi cum a izbutit să trăiască atâta timp, cine i-a dat de mâncare, iar ea a răspuns: „Porumbeii! Porumbeii m-au hrănit!” De aici s-a văzut că a primit milă şi iertare de la Dumnezeu. Domnul a vădit iertarea păcatelor Zoiei şi prin venirea Sfântului Nicolae Făcătorul-de-minuni.

Din nefericire, despre cele ce s-au petrecut mai apoi cu Zoia nu se mai ştie nimic sigur, din pricina autorităţilor comuniste, care au încercat să muşamalizeze întreaga poveste. Unii spun că, după trei zile de la revenirea la viaţă, fata a trecut la Domnul, alţii că a fost închisă într-un ospiciu de nebuni, unde a murit, iar alţii că a intrat într-o mănăstire şi a fost îngropată în ascuns undeva la Lavra Sfintei Treimi – Serghiev Posad.

Puţine s-au schimbat astăzi, după jumătate de veac, pe strada Cikalova. Despre întâmplările din 1956 mai mărturiseşte doar fosta staţie de autobuz de lângă casa cu numărul 84, desfiinţată în acea perioadă, în încercarea de a opri afluxul de oameni. Săptămânal vin acum pelerini de pretutindeni – din Moscova, Krasnodar, Novosbirsk, Kiev, Odessa, Minsk, Riga, Munchen, Helsinki, Vladivostok. Eparhia Samarei plănuieşte să construiască acolo un paraclis.

În 2009 s-a realizat un film, intitulat „Ciudo” („Minunea”), regizat de Aleksandr Proşkin, care încearcă să reproducă pe această cale cele întâmplate.

Prin această minune s-a vădit adevărul vorbelor Apostolului: „Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera” (Gal. 6:7). Nu este nici o îndoială despre realitatea celor întâmplate: cu adevărat, o fată a împietrit. Există declaraţii ale martorilor oculari, unii încă în viaţă, precum şi documente ale întrunirilor Partidului Comunist de la acea vreme. Mii de oameni au crezut că există Dumnezeu şi şi-au arătat credinţa, s-au botezat şi au trăit creştineşte. Din toate acestea se vede limpede că a fost o minune din iconomie dumnezeiască, spre întărirea credinţei în acea vreme de prigoană a Bisericii. Sfântul Duh a ţinut-o pe Zoia în viaţă vreme de patru luni pentru ca sufletul ei să învieze din moartea păcatului şi, în ziua cuvenită, să primească trup pentru viaţa cea veşnică – după cum, de altfel, o spune chiar numele ei: Zoia (viaţă)

Radu Hagiu

În Săptămâna Brânzei, Părintele Ghervasie obişnuia să ia învăţăceii de la şcoala catehetică şi să urce împreună la Sihăstrie, unde este astăzi Mănăstirea Prorocului Ilie. Pe 17 februarie 1929, Părintele şi fiii săi duhovniceşti au hotărît să planteze în împrejurimile Sihăstriei nişte copaci. Părintele însuşi, ajutat de câţiva copii, a sădit un pin după ce a citit o rugăciune aparte.

Au trecut apoi 31 de ani. În august 1960, pinul acela a fost tăiat, împreună cu alţi copaci, pentru a fi folosit ca lemn de foc la tabăra de copii din Sihenon. Cel ce tăiase pinul a fost uimit să observe la rădăcina copacului o cruce uriaşă, ivită în chip minunat, din mai multe culori. L-a înştiinţat de îndată pe Mitropolitul de atunci, Constantin (Platis), care s-a grăbit să ajungă acolo, împreună cu câţiva oameni de ştiinţă care să confirme cele petrecute. Chimiştii au încercat să folosească câteva substanţe pentru a vedea dacă crucea va dispărea, dar aceasta nu numai că nu s-a şters, ci a devenit tot mai pronunţată. Studiindu-o la microscop, ei au confirmat că la cele patru capete ale crucii erau întipărite prin minune icoanele naşterii, botezului, răstignirii şi învierii Domnului. După toate acestea, oamenii de ştiinţă au mărturisit că era vorba de ceva mai presus de fire.

Mitropolitul Patrelor, încredinţându-se că este o minune, a adunat credincioşii la Biserica Sfintei Paraschevi din Sihenon, acolo unde era tabăra de copii şi, după săvârşirea Vecerniei şi a unui Te-Deum, le-a vorbit, făcându-le cunoscute cele întâmplate. Părintele Ghervasie, care era şi el acolo, a luat microfonul şi spus, plângând şi mulţumind lui Dumnezeu: „Fraţilor, minunea aceasta nu s-a petrecut din pricina mea, fiindcă eu sunt un păcătos. S-a petrecut din pricina bunilor şi neprihăniţilor copii, care au sădit şi ei acest copac!” Ce smerenie adâncă! Când credincioşii au auzit din gura Stareţului însuşi întărirea acestei minuni, au plâns şi au adus slavă lui Dumnezeu, Cel ce ştie „să proslăvească pre cei Îl proslăvesc”.

Crucea aceasta şi altele asemănătoare, descoperite în acei copaci, se găsesc astăzi în Mănăstirea Gherokomiu, la Mitropolia din Patras, la Mănăstirea Prorocului Ilie şi la Biserica Sfintei Paraschevi din Sihenon.

Trad.: R.H.

Există astăzi în rândul unor credincioşi o teamă că împărtăşirea din acelaşi potir cu Sfintele Taine ale lui Hristos ar putea fi un „procedeu neigienic”, care să ducă la contractarea sau chiar răspândirea unor boli. Această frică lipsită de evlavie, cu totul alta decât „frica lui Dumnezeu” cu care îi cheamă preotul pe dreptslăvitori să se apropie de Sfântul Potir, pare să se fi amplificat o dată cu veştile despre noul virus ce bântuie prin lume, cunoscut sub numele de „gripa porcină”.

În acest context, unul din glasurile răsunătoare ale Ortodoxiei de astăzi, Mitropolitul grec Nicolae al Mesoghiei, a simţit nevoia să întărească câteva lucruri pe care s-ar zice că unii le-au uitat sau le trec cu vederea:

„De secole se împărtăşesc creştinii, bolnavi sau sănătoşi, din acelaşi potir, cu aceeaşi linguriţă – niciodată nu se spală, niciodată nu se curăţă şi niciodată nu s-a observat nimic, nici o îmbolnăvire. Preoţii spitalelor împărtăşesc credincioşii şi bolnavii, iar acestora nu li se întâmplă nimic. Sfânta Împărtăşanie este tot ce-i mai sfânt în Biserica noastră, cel mai bun medicament pentru trup şi suflet. Aceasta este cea mai mare învăţătură şi experienţă a Bisericii noastre. La câţi nu cred în minunea Învierii Domnului, la câţi ironizează naşterea Lui din Fecioară, la câţi tăgăduiesc buna mireasmă a sfintelor moaşte, la câţi desconsideră sfintele moaşte, la câţi uneltesc împotriva Bisericii noastre, la câţi cer să dispară şi cea mai mică urmă de credinţă din sufletele noastre – firesc este să încerce să se folosească şi de această nouă gripă ca să se ia de Sfânta noastră Împărtăşanie.

Faptul că Anglicanii şi Catolicii au hotărât să prevină transmiterea prin împărtăşanie a bolii în Anglia şi Noua Zeelandă arată imensa distanţă dintre Biserica noastră Ortodoxă (care este euharistică, care trăieşte, crede şi propovăduieşte Taina) şi celelalte grupări religioase (care, fără să vrea, acceptă astfel lipsa Duhului şi a lucrării lui Dumnezeu în aşa-zisele lor taine, precum şi lipsa lor de identitate bisericească).

Viaţa fără Sfintele Taine seamănă cu o boală gravă fără medicament. Din păcate, marea problemă nu este acest virus al gripei porcine, aşa cum susţin unii şi presa, şi nici virusul panicii mondiale, aşa cum susţin colegiile medicale, ci este virusul lipsei de evlavie şi microbul puţinei credinţe. Şi cea mai bună injecţie este participarea noastră fără datorii şi cu conştiinţa curată la Taina Sfintei Împărtăşanii”.

Şi iată că Dumnezeu a rânduit, pentru întărirea celor slabi în credinţă şi bucuria tuturor dreptslăvitorilor, o întâmplare care să vădească că Sfintele Taine sunt cu adevărat lucrătoare „spre tămăduirea sufletului şi a trupului”. În luna iunie 2009, pe pagina de internet a parohiei ortodoxe Bunavestire din Cranston, Rhode Island (S.U.A.), printre multe alte ştiri, evenimente şi anunţuri, este relatată şi povestea unei minuni: povestea unei tinere care nu credea în taina Sfintei Euharistii.

Taja Ray, de 19 ani, enoriaşă a parohiei mai sus-amintite, avea de aproape întreaga viaţă o severă condiţie patologică neurologică. În ultimii ani, de la mutarea în Rhode Island, starea ei s-a înrăutăţit progresiv.
În urma investigaţiilor medicale, s-a descoperit că suferă de o malnutriţie cauzată de boala celiacă, pe care o avea de la naştere, fără să ştie – adică organismul ei nu poate procesa glutenul din făina de cereale. Mai exact, organismul respinge glutenul în intestine şi intestinele încetează să mai absoarbă nutrienţi. Tratamentul în acest caz este unul dietetic: regim fără gluten, excluzându-se făinile de grâu, de secară şi de orz, precum şi toate alimentele care le conţin (pâine, biscuiţi, paste făinoase etc.). Regimul trebuie urmat întreaga viaţă.

Într-o Duminică, Taja Ray s-a pregătit împreună cu familia ei să se împărtăşească. Însă, înspăimântată de ultimele crize violente prin care a trecut din cauza bolii – ameţeală, stare confuză, senzaţie de paralizie a picioarelor şi, probabil, a suferit chiar şi un atac de cord! – a vrut să refuze împărtăşania, zicându-şi că pâinea din Sfântul Potir conţine gluten.
Mama ei, însă, care a petrecut toţi cei 19 ani în rugăciune pentru fiica sa, a încurajat-o să se împărtăşească fără ezitare. „Niciodată Dumnezeu nu-i dă cuiva o boală care să nu-i îngăduie să se aproprie de Sfânta Euharistie” – i-a şoptit ea. Cu teama că ar putea suferi mai multe zile la rând, Taja a ascultat-o totuşi pe mama ei şi s-a împărtăşit. Ba, mai mult, a luat apoi şi anaforă. A aşteptat apoi resemnată să i se facă rău şi să fie dusă la spital.

Dar, spre marea uimire a fetei, s-a săvârşit o minune în acea zi obişnuită de Duminică: nu a păţit nimic toata ziua! De atunci, această minune se repeta de fiecare dată când primeşte Sfânta Euharistie sau anafura – pe când, dacă înghite accidental alimente ce conţin gluten, are nevoie de internare de urgenţă.

Aceasta este, iată, Biserica Ortodoxă, Biserica lui Hristos, pe care porţile iadului nu o vor birui, cu atât mai puţin vreo boală, vreun microb sau pandemie de gripa porcina – sau orice nume ar avea ea!