Cu 55 de ani în urmă, de Anul Nou, într-un oraş din fosta Uniune Sovietică s-a petrecut o minune care a întărit credinţa dreptslăvitoare – un fenomen imposibil de explicat pentru autorităţile atee ale vremii.

Iată faptele. Oraşul Kuibîşev (astăzi Samara), strada Cikalov nr. 84, 31 decembrie 1955. O petrecere de Revelion care s-a preschimbat într-o isterie de masă, potrivit oficialităţilor, sau într-o mare minune, potrivit credincioşilor şi locuitorilor de acolo. O muncitoare de la fabrica de ţevi din localitate, Zoia Karnauhova, fusese invitată în casa Klavdiei Petrovna Bolonkina de către fiul acesteia, împreună cu un grup de prieteni. Klavdia, o femeie credincioasă, dezaprobând această petrecere din timpul Postului Crăciunului[1], a plecat de acasă, iar tinerii au rămas singuri. Zoia îşi aştepta iubitul, un băiat pe nume Nikolai, care însă întârzia să apară. După ceva vreme, tinerii au poftit-o pe Zoia la dans: „Hai, lasă-l pe Nikolai, vino alături de noi!” Încinsă de atmosferă, supărată şi fără să se gândească prea mult, ea a zis: „Bine! Atunci, dacă nu-l am pe Nikolai al meu, o să dansez cu Nikolai Ciudotvoreţ (Nicolae Făcătorul-de-minuni)!” – şi, apucând o icoană a Sfântului Nicolae dintr-un colţ al camerei, a strâns-o la piept şi a început să danseze cu ea. Deşi neduşi pe la biserică, ceilalţi oaspeţi i-au spus: „Mai bine pune-o la loc! Cu aşa ceva nu se glumeşte!” Zoia, însă, le-a strigat: „Dacă există Dumnezeu, să mă pedepsească!” şi a mai făcut nişte paşi de dans prin cameră, cu icoana în braţe. Câteva clipe mai târziu, s-a auzit deodată un zgomot înfricoşător şi a strălucit o lumină orbitoare, ca de fulger. Îngroziţi, petrecăreţii s-au apropiat temător de Zoia, doar ca să descopere că fata pur şi simplu împietrise, ca şi cum ar fi prins rădăcini în acel loc! A fost cu neputinţă să o mişte sau să îi ia icoana din braţe, care parcă se lipise de ea. Albă precum marmura, Zoia nu dădea nici un semn vizibil de viaţă, în afara bătăilor foarte slabe ale inimii.

Prietenii au chemat o ambulanţă, din al cărei echipaj făcea parte medicul de urgenţă Anna Pavlovna Kalaşnikova, care a încercat să o resusciteze pe fată. Sora doctoriţei, Nina, îşi aminteşte: „Anna a ajuns acasă foarte tulburată. Deşi miliţia o pusese să dea o declaraţie prin care se angaja să păstreze tăcerea asupra celor întâmplate, ea mi-a povestit cum încercase să-i facă Zoiei injecţii, însă a fost imposibil! Era ca şi cum trupul Zoiei ar fi fost de piatră – ácele seringii nu intrau în piele, ci se rupeau. «Stăteam în faţa unei fete împietrite cu o icoană în braţe, care era parcă pironită de podea», mi-a zis Anna. Oamenii ziceau că o pedepsise Dumnezeu. Tot oraşul vorbea despre acest eveniment”.

Vestea celor întâmplate a depăşit în scurtă vreme graniţele Samarei. Ruşinate, autorităţile  locale şi de partid au trebuit să recunoască că nu pot explica „ştiinţific” evenimentul şi starea în care se afla Zoia. La casă a fost trimis un echipaj de miliţieni pentru a interzice accesul vizitatorilor, ce se înmulţiseră – pe 2 ianuarie, străzile din jur gemeau de mii de oameni, care au supranumit-o pe fată „Zoia de piatră”. A apărut un articol despre acest caz ciudat chiar şi în presa vremii, în gazeta „Voljskaia Kommuna” din 24 ianuarie 1956. Se spune că fata scotea în răstimpuri nişte ţipete înfricoşătoare, care i-au făcut pe miliţienii ce păzeau casa, în schimburi de câte opt ore, să încărunţească de spaimă.

De la Moscova au venit nişte profesori pentru a investiga fenomenul, însă n-au putut oferi până la urmă nici o explicaţie, deşi iniţial s-a lansat supoziţia că a fost o formă necunoscută de tetanos. Însă explicaţia nu stă în picioare, deoarece în cazul acestei boli nu există o astfel de rigidizare a pielii încât medicii să nu poată face injecţii bolnavului; în al doilea rând, Zoia nu a putut fi nici măcar deplasată din casă; în plus, ea a stat în picioare mult mai mult decât ar putea îndura un om obişnuit; şi, în al treilea rând, o simplă boală nu îl întoarce pe un ateu la Dumnezeu.

Deşi propaganda antireligioasă a fost intensificată, n-a dat rezultate semnificative. Responsabilul regional cu ateismul raporta la sfârşitul anului 1956 că „zvonurile despre «fata de piatră» s-au răspândit şi în afara raionului, iar sentimentul religios în rândul populaţiei este în continuă creştere. Oamenii au început să ţină posturile şi să nu mai frecventeze manifestările organizate de autorităţi în perioada Paştilor”. Pe străzile din Kuibîşev au apărut agitatori ai Komsomolului, care pretindeau că au intrat în casa de pe strada Cikalov, dar n-au văzut nimic acolo. Însă toate aceste acţiuni n-au făcut până la urmă decât să toarne gaz pe foc şi să-i pună pe gânduri chiar şi pe cei ce nu credeau în minuni, făcându-i să se întrebe dacă nu cumva era un sâmbure de adevăr în toată povestea.

Până la urmă, autorităţile au îngăduit câtorva clerici să vină la fată, pentru a face ceva. Unul dintre aceştia a fost ieromonahul Serafim (Poloz) de la Sihăstria Glinsk. Acesta era un părinte înduhovnicit şi mare nevoitor; el a săvârşit o sfeştanie în casă şi a sfinţit icoana. Apoi a zis: „Acum trebuie să aşteptăm vreun semn la Paşti! Dacă nu se întâmplă nimic, înseamnă că se apropie sfârşitul lumii!”, arătând prin cuvintele acestea credinţa lui adâncă într-o minune. Autorităţile au încercat după aceea să-l silească pe părintele Serafim să le spună oamenilor că nu ştie nimic despre cele întâmplate. El însă a refuzat, aşa că i s-a organizat în scurtă vreme un proces şi a fost trimis în lagăr. I s-a mai permis accesul şi Mitropolitului Nicolae, care a citit Paraclisul Sfântului Nicolae şi a zis: „Să aşteptăm o nouă minune la Paşti!”, repetând vorbele evlaviosului ieromonah Serafim. A fost înştiinţat şi Patriarhul Alexie I de toate cele întâmplate şi a fost rugat să facă rugăciuni pentru însănătoşirea Zoiei. Patriarhul a răspuns: „Cel ce a pedepsit-o, acela o va şi milui!”

Cu o zi înainte de ajunul praznicului Buneivestiri (care în anul acela a căzut în sâmbăta din săptămâna a treia de post), de miliţienii care o păzeau pe Zoia s-a apropiat un bătrân cu barbă, care i-a rugat să-l lase s-o vadă pe fată. Aceştia au refuzat. Bătrânul a venit şi în ziua următoare, dar nici atunci nu i s-a dat voie. A treia oară, de Bunavestire, paznicul a lipsit pentru câteva clipe, şi bătrânul a intrat în casă. Straja l-a auzit întrebându-o pe Zoia cu blândeţe: „Aşadar, ai obosit de atâta stat în picioare?”. Miliţianul a intrat după el în casă, dar n-a mai găsit pe nimeni.

Şi iată că pe 23 aprilie, în ziua de Paşti – după aproape patru luni fără mâncare sau apă, trupul Zoiei a revenit la viaţă! Fata striga şi plângea fără încetare: „Lumea moare din pricina păcatelor! Rugaţi-vă, aveţi credinţă!” A fost întrebată cine fusese bătrânul vizitator care dispăruse misterios, iar Zoia a arătat spre icoana Sfântului Nicolae. Le-a mai spus şi pentru ce ţipa uneori atât de înfricoşător: „E groaznic! Arde pământul! Rugaţi-vă! Lumea întreagă piere pentru păcatele ei, rugaţi-vă!”. Au mai întrebat-o şi cum a izbutit să trăiască atâta timp, cine i-a dat de mâncare, iar ea a răspuns: „Porumbeii! Porumbeii m-au hrănit!” De aici s-a văzut că a primit milă şi iertare de la Dumnezeu. Domnul a vădit iertarea păcatelor Zoiei şi prin venirea Sfântului Nicolae Făcătorul-de-minuni.

Din nefericire, despre cele ce s-au petrecut mai apoi cu Zoia nu se mai ştie nimic sigur, din pricina autorităţilor comuniste, care au încercat să muşamalizeze întreaga poveste. Unii spun că, după trei zile de la revenirea la viaţă, fata a trecut la Domnul, alţii că a fost închisă într-un ospiciu de nebuni, unde a murit, iar alţii că a intrat într-o mănăstire şi a fost îngropată în ascuns undeva la Lavra Sfintei Treimi – Serghiev Posad.

Puţine s-au schimbat astăzi, după jumătate de veac, pe strada Cikalova. Despre întâmplările din 1956 mai mărturiseşte doar fosta staţie de autobuz de lângă casa cu numărul 84, desfiinţată în acea perioadă, în încercarea de a opri afluxul de oameni. Săptămânal vin acum pelerini de pretutindeni – din Moscova, Krasnodar, Novosbirsk, Kiev, Odessa, Minsk, Riga, Munchen, Helsinki, Vladivostok. Eparhia Samarei plănuieşte să construiască acolo un paraclis.

În 2009 s-a realizat un film, intitulat „Ciudo” („Minunea”), regizat de Aleksandr Proşkin, care încearcă să reproducă pe această cale cele întâmplate.

Prin această minune s-a vădit adevărul vorbelor Apostolului: „Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera” (Gal. 6:7). Nu este nici o îndoială despre realitatea celor întâmplate: cu adevărat, o fată a împietrit. Există declaraţii ale martorilor oculari, unii încă în viaţă, precum şi documente ale întrunirilor Partidului Comunist de la acea vreme. Mii de oameni au crezut că există Dumnezeu şi şi-au arătat credinţa, s-au botezat şi au trăit creştineşte. Din toate acestea se vede limpede că a fost o minune din iconomie dumnezeiască, spre întărirea credinţei în acea vreme de prigoană a Bisericii. Sfântul Duh a ţinut-o pe Zoia în viaţă vreme de patru luni pentru ca sufletul ei să învieze din moartea păcatului şi, în ziua cuvenită, să primească trup pentru viaţa cea veşnică – după cum, de altfel, o spune chiar numele ei: Zoia (viaţă)

Radu Hagiu

În Săptămâna Brânzei, Părintele Ghervasie obişnuia să ia învăţăceii de la şcoala catehetică şi să urce împreună la Sihăstrie, unde este astăzi Mănăstirea Prorocului Ilie. Pe 17 februarie 1929, Părintele şi fiii săi duhovniceşti au hotărît să planteze în împrejurimile Sihăstriei nişte copaci. Părintele însuşi, ajutat de câţiva copii, a sădit un pin după ce a citit o rugăciune aparte.

Au trecut apoi 31 de ani. În august 1960, pinul acela a fost tăiat, împreună cu alţi copaci, pentru a fi folosit ca lemn de foc la tabăra de copii din Sihenon. Cel ce tăiase pinul a fost uimit să observe la rădăcina copacului o cruce uriaşă, ivită în chip minunat, din mai multe culori. L-a înştiinţat de îndată pe Mitropolitul de atunci, Constantin (Platis), care s-a grăbit să ajungă acolo, împreună cu câţiva oameni de ştiinţă care să confirme cele petrecute. Chimiştii au încercat să folosească câteva substanţe pentru a vedea dacă crucea va dispărea, dar aceasta nu numai că nu s-a şters, ci a devenit tot mai pronunţată. Studiindu-o la microscop, ei au confirmat că la cele patru capete ale crucii erau întipărite prin minune icoanele naşterii, botezului, răstignirii şi învierii Domnului. După toate acestea, oamenii de ştiinţă au mărturisit că era vorba de ceva mai presus de fire.

Mitropolitul Patrelor, încredinţându-se că este o minune, a adunat credincioşii la Biserica Sfintei Paraschevi din Sihenon, acolo unde era tabăra de copii şi, după săvârşirea Vecerniei şi a unui Te-Deum, le-a vorbit, făcându-le cunoscute cele întâmplate. Părintele Ghervasie, care era şi el acolo, a luat microfonul şi spus, plângând şi mulţumind lui Dumnezeu: „Fraţilor, minunea aceasta nu s-a petrecut din pricina mea, fiindcă eu sunt un păcătos. S-a petrecut din pricina bunilor şi neprihăniţilor copii, care au sădit şi ei acest copac!” Ce smerenie adâncă! Când credincioşii au auzit din gura Stareţului însuşi întărirea acestei minuni, au plâns şi au adus slavă lui Dumnezeu, Cel ce ştie „să proslăvească pre cei Îl proslăvesc”.

Crucea aceasta şi altele asemănătoare, descoperite în acei copaci, se găsesc astăzi în Mănăstirea Gherokomiu, la Mitropolia din Patras, la Mănăstirea Prorocului Ilie şi la Biserica Sfintei Paraschevi din Sihenon.

Trad.: R.H.

Există astăzi în rândul unor credincioşi o teamă că împărtăşirea din acelaşi potir cu Sfintele Taine ale lui Hristos ar putea fi un „procedeu neigienic”, care să ducă la contractarea sau chiar răspândirea unor boli. Această frică lipsită de evlavie, cu totul alta decât „frica lui Dumnezeu” cu care îi cheamă preotul pe dreptslăvitori să se apropie de Sfântul Potir, pare să se fi amplificat o dată cu veştile despre noul virus ce bântuie prin lume, cunoscut sub numele de „gripa porcină”.

În acest context, unul din glasurile răsunătoare ale Ortodoxiei de astăzi, Mitropolitul grec Nicolae al Mesoghiei, a simţit nevoia să întărească câteva lucruri pe care s-ar zice că unii le-au uitat sau le trec cu vederea:

„De secole se împărtăşesc creştinii, bolnavi sau sănătoşi, din acelaşi potir, cu aceeaşi linguriţă – niciodată nu se spală, niciodată nu se curăţă şi niciodată nu s-a observat nimic, nici o îmbolnăvire. Preoţii spitalelor împărtăşesc credincioşii şi bolnavii, iar acestora nu li se întâmplă nimic. Sfânta Împărtăşanie este tot ce-i mai sfânt în Biserica noastră, cel mai bun medicament pentru trup şi suflet. Aceasta este cea mai mare învăţătură şi experienţă a Bisericii noastre. La câţi nu cred în minunea Învierii Domnului, la câţi ironizează naşterea Lui din Fecioară, la câţi tăgăduiesc buna mireasmă a sfintelor moaşte, la câţi desconsideră sfintele moaşte, la câţi uneltesc împotriva Bisericii noastre, la câţi cer să dispară şi cea mai mică urmă de credinţă din sufletele noastre – firesc este să încerce să se folosească şi de această nouă gripă ca să se ia de Sfânta noastră Împărtăşanie.

Faptul că Anglicanii şi Catolicii au hotărât să prevină transmiterea prin împărtăşanie a bolii în Anglia şi Noua Zeelandă arată imensa distanţă dintre Biserica noastră Ortodoxă (care este euharistică, care trăieşte, crede şi propovăduieşte Taina) şi celelalte grupări religioase (care, fără să vrea, acceptă astfel lipsa Duhului şi a lucrării lui Dumnezeu în aşa-zisele lor taine, precum şi lipsa lor de identitate bisericească).

Viaţa fără Sfintele Taine seamănă cu o boală gravă fără medicament. Din păcate, marea problemă nu este acest virus al gripei porcine, aşa cum susţin unii şi presa, şi nici virusul panicii mondiale, aşa cum susţin colegiile medicale, ci este virusul lipsei de evlavie şi microbul puţinei credinţe. Şi cea mai bună injecţie este participarea noastră fără datorii şi cu conştiinţa curată la Taina Sfintei Împărtăşanii”.

Şi iată că Dumnezeu a rânduit, pentru întărirea celor slabi în credinţă şi bucuria tuturor dreptslăvitorilor, o întâmplare care să vădească că Sfintele Taine sunt cu adevărat lucrătoare „spre tămăduirea sufletului şi a trupului”. În luna iunie 2009, pe pagina de internet a parohiei ortodoxe Bunavestire din Cranston, Rhode Island (S.U.A.), printre multe alte ştiri, evenimente şi anunţuri, este relatată şi povestea unei minuni: povestea unei tinere care nu credea în taina Sfintei Euharistii.

Taja Ray, de 19 ani, enoriaşă a parohiei mai sus-amintite, avea de aproape întreaga viaţă o severă condiţie patologică neurologică. În ultimii ani, de la mutarea în Rhode Island, starea ei s-a înrăutăţit progresiv.
În urma investigaţiilor medicale, s-a descoperit că suferă de o malnutriţie cauzată de boala celiacă, pe care o avea de la naştere, fără să ştie – adică organismul ei nu poate procesa glutenul din făina de cereale. Mai exact, organismul respinge glutenul în intestine şi intestinele încetează să mai absoarbă nutrienţi. Tratamentul în acest caz este unul dietetic: regim fără gluten, excluzându-se făinile de grâu, de secară şi de orz, precum şi toate alimentele care le conţin (pâine, biscuiţi, paste făinoase etc.). Regimul trebuie urmat întreaga viaţă.

Într-o Duminică, Taja Ray s-a pregătit împreună cu familia ei să se împărtăşească. Însă, înspăimântată de ultimele crize violente prin care a trecut din cauza bolii – ameţeală, stare confuză, senzaţie de paralizie a picioarelor şi, probabil, a suferit chiar şi un atac de cord! – a vrut să refuze împărtăşania, zicându-şi că pâinea din Sfântul Potir conţine gluten.
Mama ei, însă, care a petrecut toţi cei 19 ani în rugăciune pentru fiica sa, a încurajat-o să se împărtăşească fără ezitare. „Niciodată Dumnezeu nu-i dă cuiva o boală care să nu-i îngăduie să se aproprie de Sfânta Euharistie” – i-a şoptit ea. Cu teama că ar putea suferi mai multe zile la rând, Taja a ascultat-o totuşi pe mama ei şi s-a împărtăşit. Ba, mai mult, a luat apoi şi anaforă. A aşteptat apoi resemnată să i se facă rău şi să fie dusă la spital.

Dar, spre marea uimire a fetei, s-a săvârşit o minune în acea zi obişnuită de Duminică: nu a păţit nimic toata ziua! De atunci, această minune se repeta de fiecare dată când primeşte Sfânta Euharistie sau anafura – pe când, dacă înghite accidental alimente ce conţin gluten, are nevoie de internare de urgenţă.

Aceasta este, iată, Biserica Ortodoxă, Biserica lui Hristos, pe care porţile iadului nu o vor birui, cu atât mai puţin vreo boală, vreun microb sau pandemie de gripa porcina – sau orice nume ar avea ea!

Anual, la început de an bisericesc (anul acesta: sâmbătă, pe 19 septembrie), rude şi ucenici apropiaţi se adună la mormântul părintelui de la Hârlău pentru a săvârşi Sfânta Liturghie şi Parastas pentru fericita odihnă a robul lui Dumnezeu Dimitrie preotul (1909-1995).

Părintele Dimitrie Bejan a fost unul dintre marii mărturisitori şi supravieţuitori ai temniţelor comuniste. Din 1942 până în 1948 a trecut prin mai multe lagăre sovietice, iar după 1948 a fost închis în puşcăriile ţării natale tocmai pentru că susţinuse în faţa bolşevicilor adevărul că Basarabia şi Bucovina sunt pământ românesc. Eliberat abia în 1964, este urmărit şi prigonit de comunişti până după 1990, timp în care rugăciunile şi sfaturile sale au întărit pe o mulţime de preoţi şi credincioşi care îl cercetau. În septembrie 1995 trece la Domnul, lăsându-ne câteva dintre cele mai cutremurătoare mărturii ale perioadei comuniste; o lume a suferinţei văzută cu ochii unui om care a trăit minuni precum cele despre care ne vorbesc sinaxarele atunci când istorisesc sfârşitul mucenicesc al sfinţilor primelor veacuri. Vom reda în continuare un dialog pe care părintele l-a avut cu câţiva preoţi.

- Problema este că, dacă eşti în suferinţă, trebuie să accepţi suferinţa ca mântuitoare, fiind rânduită de Hristos. În felul acesta suferinţa este uşor de acceptat şi chiar simplă, şi-ţi aduce bucurie.

- Cum vă rugaţi în cei peste 20 de ani de puşcărie?

- Rugăciunea noastră în puşcărie, ca şi în viaţa de mai târziu, curgea limpede ca apa unui izvor, în care-I spui lui Dumnezeu, direct, tot ce te doare. Simţeai totdeauna că Dumnezeu aude şi te ajută să suporţi greutatea.

- Aţi cunoscut oameni în închisoare care se rugau mult, cu lacrimi?

- Da. Doi ţărani: Tudor Popescu de lângă Podu Iloaei, Iaşi şi Ion Moldoveanul de lângă Cluj. Le strălucea faţa când se rugau. De ce? Se predau total rugăciunii şi prin ea lui Dumnezeu.

- Ca preot militar pe frontul de Est, ce misiune ortodoxă mai deosebită aţi făcut?

- Am botezat foarte mulţi ruşi în urma frontului, începând de la Prut până la Stalingrad. Într-o singură zi, într-un sat de cazaci, aproape de Kiev, am botezat peste 300 de ruşi într-un iaz, fără mirungere, că nu aveam atunci la mine Sfântul şi Marele Mir. […] Cred că am ajuns de am botezat peste 100.000 de ruşi.

- Cum spovedeaţi şi împărtăşeaţi soldaţii şi răniţii pe front?

- Răniţii, totdeauna individual; soldaţii, o singură dată în masă; restul individual. În spatele frontului ofiţerii şi soldaţii îşi spuneau cu multă încredere toate păcatele, căci se temeau de moarte, fiind la ora aceea în faţa morţii. Când eram în spatele frontului, slujeam Sfânta Liturghie, căci eram dotaţi de Episcopia Militară cu Altar portabil, o măsuţă cu vasele de slujbă, antimis, vin, o pâine soldăţească şi cărţi. Cântăreţi erau destui. Eram foarte bine dotaţi pentru slujbe. Pe front, când era linişte, le duceam soldaţilor, chiar în tranşee, agheasmă şi anaforă. Le primeau cu mare atenţie şi bucurie, căci erau la un pas de moarte. Era pregătirea lor să accepte moartea. Asta, de la general în jos. În Crimeea l-am împărtăşit pe Regele Mihai şi altădată pe Mareşalul Antonescu. Şi ei erau în buza tunului. Eu însumi am fost rănit la Vadul Nistrului, în dreptul Chişinăului şi, având împărtăşania în buzunar, imediat m-am împărtăşit. Apoi am leşinat şi m-am trezit la spital.

- Cum pregăteaţi ostaşii creştineşte, înainte de a merge pe front?

- În spatele frontului în fiecare Duminică se făcea slujbă, Sfânta Liturghie ori Sfânta Agheasmă, cu predică şi cu împărţire de anaforă şi agheasmă şi cu broşuri religioase date nouă de Episcopia Militară. Mai aproape de front făceam numai agheasmă şi aceasta foarte prescurtată.

- Ce amintiri deosebite v-au rămas din marea închisoare militară de la Mănăstirea Oranki?

- În acest lagăr situat în pădurile de pe Volga, nu departe de oraşul Gorki, azi Nijni Novgorod, erau adunaţi în trei lagăre 10-15000 de ofiţeri din toate naţiile Europei, ba şi din Japonia. Eram organizaţi în formaţii militare pentru muncă şi încartiruiţi în clădiri şi bordeie. În Oranki a fost o mănăstire de călugări, toţi de viţă nobilă, toţi intelectuali, cu bibliotecă, tipografie şi viaţă de obşte. Tipăreau numai cărţi de mare preţ în serviciul Bisericii. Sovieticii au desfiinţat mănăstirea. Pe călugării şi preoţii adunaţi de la mai multe mănăstiri şi schituri, în număr de 11.000, în fruntea cărora era un episcop, i-au împuşcat mortal prin anii 1919-1920, şi i-au aruncat unii peste alţii într-o văgăună din curtea mănăstirii, acoperindu-i cu pământ. Când am venit noi, românii, la Oranki, făcând nişte săpături necesare lagărului, am dat peste nişte cadavre descărnate – ca-n Profetul Ezechiel. Un lung şanţ plin de moaşte. Toţi erau împuşcaţi în cap, pentru că, la sfatul episcopului, n-au vrut să colaboreze cu ateii. În mijlocul lor stătea pe un scaun, neputrezit, un arhiereu ce purta la piept engolpion şi icoana Maicii Domnului. Cu aprobarea conducerii lagărului i-am acoperit din nou cu pământ, stropindu-i cu agheasmă sfinţită de mine. Apoi, cu aprobarea comandantului lagărului de la Oranki, am scos moaştele întregi ale sfântului episcop dintre miile de călugări martiri, le-am aşezat într-un sicriu făcut de noi românii şi l-am îngropat lâng-o fântână din incinta acelei mănăstiri, un izbuc; adică o fântână unde izbucneşte apa în sus, după cum este de curată viaţa aceluia ce vine să scoată apă, unde sunt şi astăzi. Am văzut atunci o mare minune, că trupul sfântului, s-a întins cu uşurinţă, ca şi cum abia ar fi murit!

- Pot fi consideraţi sfinţi acei călugări martirizaţi pentru Hristos? Dar ceilalţi creştini ucişi în diferite feluri de atei, în timpul comunismului, pot fi socotiţi sfinţi şi martiri?

- Da! Toţi, în masă! Cum sunt Sfinţii martiri, preoţi şi călugări, de la Oranki. Căci ei au preferat moartea, decât să cadă de la credinţă. Şi la noi, prin păduri şi prin munţi au fost împuşcaţi preoţi, iar numele lor au fost amintite prin diferite articole din ziare. Şi aceştia pot fi socotiţi martiri naţionali şi martiri creştini. În lagăr la început slujeam numai Sfânta Agheasmă, cu plantoane puse la uşi, că nu era voie să ne rugăm public. În rest, fiecare se ruga la culcare şi la sculare, cum ştia de la mama de acasă, dar toţi se rugau. Moartea era în bordei: păduchi, ploşniţe, tifos, iar dincolo de uşă era un ger cumplit şi munci neomeneşti. Aceeaşi atmosferă a fost şi în lagărele din Siberia-Karaganda, Arhanghelsk, de la Marea Albă, Borcuta şi alte lagăre de pe tot cuprinsul rusesc. După ce s-a terminat războiul, încet, ruşii de la comandă au devenit concesivi. Ne-au lăsat să slujim după voia noastră în bordeie. Mai târziu, vara, ieşeam pe un platou din curtea mănăstirii, unde făceam rugăciuni publice şi, în sărbători, Sfânta Liturghie. Am reuşit să ne adunăm până la 23 de preoţi ortodocşi români la Oranki, slujind toţi un fel de liturghie fără epicleză, la început fără vase de slujbă ori procoveţe. Ne confecţionaserăm toţi epitrahile din foi de cort nemţeşti, cu desene de păduri. Chiar la început am avut un epitrahil scăpat din război şi adus în lagăr de preotul căpitan Constantin Popescu. De la Piteşti.

- Am înţeles că tipăriţi câteva cărţi cu amintirile din lagăre. Este adevărat că omul se roagă mai puternic în suferinţă?

- Da. În condiţiile de acolo, omul nu a avut alt sprijin decât pe Dumnezeu; iar contactul cu El, Căruia-I ceri sprijin, se face prin „Doamne, ajută-mi!”. Şi Dumnezeu ne auzea. Altfel n-am trăi şi astăzi!

- Aţi cunoscut români în lagăre care se rugau foarte mult?

- Toţi. Se rugau excepţional de mult seara sau noaptea. Chiar şi în paturile lor.

- Ce minuni deosebite aţi văzut şi aţi trăit în cei peste 20 de ani de închisoare?

- Oamenii credincioşi, sătui de foame, de păduchi şi tifos, şi condamnaţi la moarte, au supravieţuit ieşind la timp din puşcărie cu fruntea sus, străluminaţi de Dumnezeu. Au fost din toate păturile sociale, cu preoţii şi călugării umili în frunte.

- În ce măsură puşcăria poate fi considerată un canon de pocăinţă pentru păcatele fiecăruia şi ale neamului nostru?

- Sunt două probleme aici. Pentru păcatele mele şi ale altora s-a dovedit a fi mântuitoare. Pentru păcatele neamului, jertfa noastră a fost insuficientă, căci n-a rodit deplin. Poporul nostru încă orbecăie în întuneric şi încă nu sesizează lumina, care pleacă către noi de la Ierusalim. De altfel toată creştinătatea a uitat că Mântuitorul nostru acolo a vieţuit, acolo a învăţat oamenii, acolo ne-a mântuit prin jertfa de pe Golgota, acolo a înviat a treia zi şi S-a înălţat la cer de pe Muntele Eleonului. Nu la Roma, nici la Londra, nici la New York. Centrul întregului creştinism este la Ierusalim şi nu în altă parte!

- Cum vi s-au părut închisorile din România, faţă de cele din Rusia?

- Mult mai grele erau închisorile de la noi, decât cele din Rusia!

- Ce alte greutăţi aţi mai întâmpinat în perioada de prizonierat?

- Nici o greutate! Eu am plutit! N-am strănutat, n-am fost răcit, n-am contactat nici o boală. Am trecut şi prin închisori şi prin păduchi, prin frig, prin geruri, dar am fost perfect sănătos; cu mintea limpede. Parcă pluteam; parcă nu eram eu! A fost mila lui Dumnezeu cu mine. Simţeam degetul lui Dumnezeu pe umărul meu drept. Îl simţeam că mă apăsa. Simţeam ca o greutate foarte dulce, foarte mângâietoare.

- Ce făceaţi cu posturile?

- Nu puteam. Mâncam. Pe cât puteam, miercurea şi vinerea mă feream. Miercurea şi vinerea dădeam la ceilalţi. Eu am avut odată un gurmand la „zarcă”. Este o secţie foarte grea din Aiud, unde erau închişi cei ce nu voiau să facă nici un compromis. Am avut un gurmand la zarcă. Un învăţător, care nu se sătura niciodată. Îi dădeam o jumătate din porţia mea şi eu mă simţeam sătul. El mânca o porţie şi jumătate şi nu era sătul. Eu mâncăm jumătate de porţie şi eram sătul. Ce te miri? De ce te miri? Nu-i nimic de mirare. Era cine să suplinească lipsurile astea! […] Mie niciodată nu mi-a fost foame la puşcărie. Nu mi-a fost foame nici în lagăr. Am plutit pe deasupra acestor greutăţi din lagăr sau din puşcărie, cu ajutorul lui Dumnezeu! Şi am ieşit din puşcărie perfect sănătos. Şi din lagăr, din Rusia, am venit tot perfect sănătos. N-am avut nici o boală. – Când am plecat de la Aiud, la 21 august 1964, ne-a dus un miliţian până la gară. Ne-a scos bilete şi ne-a spus: „La revedere, părinţilor!”. Eram doi preoţi şi trei mireni. Noi eram ultimii care ieşeam. M-am uitat în urmă la poarta puşcăriei şi am început a plânge! Aş fi voit să mor acolo!

- Care erau raporturile sfinţiei voastre cu securiştii care v-au păzit la casa părintească douăzeci de ani!

- Am scris ceva, nu prea amănunţit. Mă băteau uneori la poartă şi în casă, dar eu nu mă temeam. Trebuie iertaţi! Hristos ne va judeca pe toţi. Am mai spus că nu simţeam durerile. La Jilava au fost uimiţi. Ne băteau organizat, pe o scară specială de tortură şi eu n-am simţit deloc durere. Ceilalţi din celulă strigau toţi la mine şi ziceau: „- Strigă, părinte, că te lasă mai repede! – Dar nu mă doare! Eram tot vânăt, dar nu mă durea deloc. Le-am spus: Cum să strig, dacă nu mă doare! – Dar nu vezi că eşti umflat tot şi vânăt?” Ne băteau cu ciomege pe toţi la rând, ca barbarii. Pare curios, părinţilor, dar n-am strănutat 22 de ani! Am fost tot timpul activ. La a treia bătaie am simţit pe cineva, ca o mână nevăzută pe umăr. Era un înger, îngerul meu de pază pe care l-am primit la Botez. Da. Bătăi, păduchi, râie, munci supraomeneşti, dar eu eram fericit cu ajutorul Mântuitorului Hristos. Am ieşit cu fruntea sus. Mă rugam permanent lui Dumnezeu şi îi iubeam pe toţi! Am dat slavă lui Dumnezeu pentru toate! Părinţilor, am plecat fericiţi acasă! Mecanicul de tren s-a uitat la mine cu oarecare ruşine că aveam vreo 33 de petice la pantaloni şi haine murdare. „De unde vii?”, m-a întrebat. „Vin din rai! – i-am răspuns. Nu vezi că strălucesc?” Eram aşa de fericit! Măi omule, nu pricepi că acolo am fost puri? Ne rugam şi răbdam cu nădejde în Dumnezeu! […] Toţi eram curaţi în puşcărie. Dacă aş fi murit acolo, ce fericit aş fi fost!

Fragmente din cartea Bucuriile suferinţei, Edit. Mănăstirii Sihăstria, 2005.

Orice creştin ştie că Bunul Dumnezeu ne iubeşte necondiţionat foarte mult şi că toate ispitele şi necazurile sunt menite să ne încerce şi să ne sporească credinţa. Din păcate, trăim într-o lume în care majoritatea tinerilor, argumentând o aşa-zisă libertate, se cufundă tot mai mult în mocirla unor patimi din care nu vor sub nici un chip să iasă. Sunt însă şi tineri care răspund chemării lui Hristos şi apucă cu putere mâna pe care Mântuitorul ne-o întinde tuturor. Oana M. este o femeie care a gustat din plin tot ceea ce societatea i-a oferit şi a încercat tot ceea ce în ochii tinerilor de azi pare „cool”: nopţi petrecute în cluburi şi discoteci, desfrânare şi adulter, tutun, băutură şi droguri. Însă când L-a cunoscut pe Hristos, s-a umplut de dragostea Lui şi cu puterea primită de la Dumnezeu a ieşit la Lumină.

- Oana, cum ai început să consumi droguri?

- Locuiam în Miami, eram măritată cu un fost sportiv de performanţă, avem o casă de iarnă şi o situaţie materială bună. Aveam o gaşcă de fete şi de băieţi, şi eram preocupaţi doar de odihnă, aranjatul în oglindă, ieşitul la cluburi şi în discoteci – în general, de tot ceea ce însemna distracţie. Atunci am luat pentru prima oară ecstasy, apoi cocaină şi marihuana.

- Să înţeleg că prietenii au fost cei care te-au determinat?

- Nu neapărat! Eu am fost o persoană care mi-am dorit acest lucru. Sigur că am nimerit într-un grup de prieteni care consumau droguri, dar înainte de asta obişnuiam să ies şi să beau, să fumez. M-am apucat de fumat de la vârsta de 15 ani şi m-am lăsat după ce l-am cunoscut pe Dumnezeu, la o vârstă trecută de 30 ani. Când am luat prima pastilă, am crezut că L-am găsit pe Dumnezeu!

- Dar era un fals Dumnezeu!

- Da. Și acum când vreau să-mi imaginez cum este Raiul, acolo unde nu este oboseală, nu este plictiseală (plictiseala era unul dintre inamicii mei acolo în Miami – pentru că, nefăcând nimic, mă plictiseam foarte repede!), fără răutate, mă gândesc la pastilă şi îmi zic: „Dacă diavolul, care este numai răutate şi este tatăl minciunii, poate să te facă să simţi acele stări pe care le trăiam, îmi închipui cum este să trăieşti printre sfinţi în Împărăţia lui Dumnezeu!”

Am luat câţiva ani pastile şi ajunsesem să trăiesc numai pentru ele. Aşteptam cu nerăbdare sfârşitul de săptămână – asta fiindcă acele droguri le luam numai în week-end pentru că nu le puteam consuma oricum, singură. Trebuia să fie muzică, atmosferă! Atunci mă distram extraordinar. Nu dormeam nopţi în şir, mă simţeam cea mai frumoasă; cum găseam o oglindă. nu mă mai despărţeam de ea! Aşa au trecut doi ani. Îmi doream foarte mult să consum heroină, mi se părea foarte şic. Eram fascinată de modelele acelea slabe, care consumau heroină, şi vroiam să arăt ca ele – era cumva la modă prin anii 1990 să se consume heroină. Pe de altă parte, mă uitam la filme şi eram îndrăgostită de unii din actorii dependenţi de heroină. Deşi cei din jur insistau să nu mă apuc de heroină, eram foarte sigură pe mine că nimic rău nu mi se poate întâmpla, că pot controla situaţia. Practic, heroină am început să consum când am revenit în România şi am continuat aceeaşi viaţă. Am cunoscut un băiat, Mircea, cu care am avut o relaţie extraconjugală şi cu care ulterior m-am căsătorit. Mircea consuma heroină, şi am început şi eu cu heroina.

- Cum te simţeai când consumai?

- Atunci spuneam că este ceva foarte frumos. Heroina este un drog foarte ciudat, care te face să nu-ţi mai doreşti altceva. După anumite droguri excitante (cocaină, ecstasy), nu mai puteam dormi. Aveam insomnii. Insomnia este unul dintre simptomele cele mai rele de care se izbesc consumatorii de droguri, pentru că este îngrozitor să fii obosit şi să nu poţi dormi! În momentul în care îţi faci heroină eşti liniştit, căci heroina este un fel de antidot. În câteva luni, practic, am devenit dependentă de heroină, fiindcă nu consumam heroină doar după acele droguri excitante, ci mă injectam şi cu alte ocazii. Mă injectam cu heroină şi nu îmi mai trebuia nimic altceva! Stăteam liniştită, nici măcar în cluburi nu mai mergeam. Simţeam o stare de bine independent de ceea ce se întâmpla în jur, independent de locul în care mă aflam.

- Dar această stare de bine nu era de la Dumnezeu.

- Da, da. Cred că diavolul, prin acest drog, care te face să te simţi bine, vrea să-l imite pe Dumnezeu…

- Povesteşte-ne despre momentul întâlnirii cu Dumnezeu.

- Dumnezeu mi-a întins mâna. Eram după cinci ani de dependenţă, din care nu credeam că o să-mi mai revin vreodată. Eu, care eram foarte mândră, mă consideram buricul pământului, ajunsesem să-mi doresc să fiu într-un cărucior cu rotile, să nu mai am picioare – doar să nu mai simt ceea ce simţeam! La început aveam multe concepţii greşite, mă gândeam că toţi oamenii se mântuiesc, că oricum o să fie mai bine după moarte. Credeam că după ce mori te transformi într-o „zână perfectă”! Însă în momentul în care am început să mă tem de moarte am luat lucrurile în serios. Îmi imaginam un subsol în care picură apă tot timpul şi este igrasie. Cam aşa era şi în sufletul meu. Mă gândeam: „Dacă mor şi rămân aşa?” Acesta a fost primul lucru care m-a zguduit. Doream să mă las, dar nu puteam. Am păstrat relaţia cu primul meu soţ, Dan, care niciodată nu s-a drogat. Dan este un om foarte bun, m-a ajutat tot timpul. Când îi spuneam că vreau să mă sinucid, mă chema pe unde era el şi părăseam ţara pentru câteva săptămâni. Însă, când reveneam, o luam de la capăt, nu rezistam. Anturajul mă făcea să merg pe acea cale greşită.

- Și cum s-a produs ruptura?

- Dumnezeu mi-a ajutat foarte mult. A fost dintr-o dată. Am plecat pur şi simplu de la o petrecere de la mare! Și nu m-am mai întors niciodată la soţul meu de-al doilea, Mircea, deşi eram căsătoriţi doar de câteva luni, nici la grupul din care făceam parte. Cred că această decizie a mea a fost şi ca rezultat al rugăciunilor adresate Sfintei Filofteia. În urmă cu două luni, în drum spre Lacul Bâlea, eu şi prietenii mei ne-am oprit la Curtea de Argeş, la catedrală. Eu nu ştiam atunci cui mă închin. Am văzut că este lume care stă la coadă, şi m-am închinat şi eu. M-am rugat să mă las de droguri, pentru că era gândul care mă măcina permanent – cum să fac să mă las. Eram panicată, ajunsesem la o anumită vârstă, am constatat că frumuseţea mi se duce, nu ştiam să fac nimic! Și m-am rugat Sfintei Filofteia să mă ajute. Atunci a fost prima dată în viaţa mea când am avut voinţă. Am părăsit grupul în care eram, am luat trenul şi m-am dus la bunica mea. Cred că Sfânta m-a ajutat. Nu pot spune ce s-a întâmplat cu mine, pentru că eram destul de dependentă de acea gaşcă. De la bunica mea, am plecat împreună cu o vecină în drumeţie, însă am ajuns din întâmplare la o mănăstire, la un părinte bătrân şi foarte înţelepţit de Dumnezeu, părintele Ioan. La acea mănăstire am aprins lumânări pentru copiii avortaţi, pentru că scria acolo „vii”, „morţi” şi „copii avortaţi”. Eu, care făcusem avorturi fără să am deloc mustrări de conştiinţă, am aprins lumânări şi îmi părea rău pentru prima oară! Și m-am rugat din tot sufletul la Dumnezeu să mă ajute: „Doamne, ajută-mă, că eu nu mai ştiu ce să mai fac cu mine! Nu mai am încredere în mine! Nu ştiu cum de am ajuns aşa! Te rog, fă ceva!”. Ulterior am revenit la Mircea, iar ruptura defintivă s-a produs la mare.

- Se ştie că lupta de abandonare a drogurilor este foarte dură. Cum a fost în cazul tău?

- Totul a fost de la Dumnezeu. Dumnezeu a făcut o minune cu mine, pentru că în primele şase luni, cele mai grele luni pentru un dependent care vrea să se lase, Mi-a tăiat orice posibilitate de a mă conecta din nou la acel grup. De câte ori ne căutam unul pe altul, eu şi soţul meu, nu reuşeam să luăm legătura. Probabil că, dacă aş fi vorbit cu el vreo două minute, ne-am fi împăcat. Ulterior am plecat din ţară şi, când am revenit, m-am implicat în alte activităţi – aşa au trecut cele şase luni. Nu aveam casă, pentru că cea pe care o avusesem de la primul soţ am vândut-o şi am cheltuit banii în America încercând să mă las de droguri, însă fără nici un rezultat. Aşa că am închiriat o casă. Însă nu puteam să dorm, aveam insomnii şi îmi era foarte frică în această casă. Am întrebat agentul imobiliar prin intermediul căruia am închiriat casa dacă cunoaşte un preot, care să vină să-mi facă sfeştanie. Și mi-a recomandat un părinte care avea să-mi devină duhovnic. Părintele a venit şi a văzut la mine nişte cursuri de yoga – în acea perioadă cochetam şi cu yoga. Părintele mi-a spus că nu este bine să practic yoga şi mi-a vorbit despre Dumnezeu. Eu îl contraziceam, îi spuneam că dâsul trăieşte din cărţi, că suntem în secolul al XXI-lea şi că astăzi nu mai sunt oameni ca cei despre îmi vorbea. Însă părintele mi-a răspuns că există oameni deosebiţi, dar nu-i cunosc pentru că nu mă învârt printre ei. Mi-a mai spus că trebuie să mă spovedesc şi mi-a lăsat un îndrumar de spovedanie. L-am citit, însă râzând şi necrezând că păcatele scrise acolo sunt cu adevărat păcate! Din această cauză a durat vreo două luni până să mă duc să mă spovedesc. Nu puteam pricepe pe atunci cum poate fi un păcat faptul de a avea o relaţie cu bărbat, dacă eu nu eram căsătorită. Deoarece mă simţeam singură şi necăjită, am luat cartea, mi-am notat toate păcatele şi am mers la spovedit. Aşa a început să se schimbe viaţa mea. Părintele m-a trimis la Sfântul Maslu. La Sfânta Liturghie nu prea ajungeam, deoarece la început vroiam să ies sâmbătă în oraş şi nu mă puteam trezi dimineaţa. Dar părintele a fost foarte înţelegător. Am fost la Sfântul Maslu vreo jumătate de an, apoi am început să merg şi la Sfânta Liturghie. Acum nu aş mai putea trăi fără Sfânta Liturghie! De când mi-a spus părintele să nu mai lipsesc de la Sfânta Liturghie şi am înţeles ce înseamnă, n-am lipsit niciodată, cu excepţia cazurilor când am fost plecată din ţară. Sfânta Liturghie este ca o funie de care mă ţin, căci n-aş vrea să mai cad să ajung de unde am plecat!

- Este esenţial suportul duhovnicului?

- Da! Tot părintele m-a ajutat să scap de păcatul desfrânării. Am avut câteva relaţii, dar, tot spovedindu-mă, părintele mi-a zis să încetez să mai fac acest păcat – şi am renunţat. Acum, nefiind căsătorită, nu aş putea să mai am o relaţie trupească cu un bărbat. Prietenii, chiar şi cei din familie mă credeau nebună, îmi ziceau că am trecut dintr-o extremă la alta, că din cauza drogurilor am ajuns habotnică. Însă nu m-a deranjat părerea lor. În plus, îl aveam pe părintele, în care aveam şi am foarte mare încredere! Îl întrebam toate neclarităţile mele, iar sfinţia sa mi le explica foarte frumos şi mă linişteam. M-am apucat să citesc şi vieţi de sfinţi – şi am descoperit şi intelectuali şi desfrânaţi şi oameni simpli care au devenit sfinţi.

- Te-au ajutat mult şi sfinţii?

- M-au întărit sfinţii. În momentul în care am văzut sfinţi care la început au dus o viaţă foarte păcătoasă şi pe urmă şi-au schimbat-o compet, desigur că m-am întărit! Spunea un părinte că sfinţii sunt ca o galerie într-un stadion, tu alergi şi ei îţi fac galerie de pe margine.

- În afara părintelui tău duhovnic, înţeleg că te-a susţinut şi părintele Ioan, cel pe care l-ai întâlnit atunci la mănăstire…

- Da. Ţin foarte mult pe părintele Ioan. Mă apucasem să fac teologia, dar am mers numai un an la facultate. Părintele Ioan mi-a zis că nu sunt realistă, teologia nu este pentru mine; să mă las de teologie şi să fac medicina. La început m-am speriat. Însă m-am consultat şi cu duhovnicul, şi mi-a spus să fac ascultare de părintele Ioan. Acum sunt în anul IV la medicină. La început mi-a fost destul de greu. Toţi colegii mei sunt mult mai tineri decât mine şi foarte competitivi. Mie nu-mi plăcea să fiu obligată să fac ceva anume, îmi plăcea să fac doar ce vreau eu. Aşa că îmi părea imposibil să continui. Dar, atunci când faci ascultare, nimic nu este cu neputinţă! De aceea este foarte important să-i asculţi pe oamenii lui Dumnezeu.

- Se vede ce minunat au lucrat Sfintele Taine în tine. Oana, crezi că ai putea trăi fără spovedanie?

- Categoric, nu. Fără duhovnic şi fără spovedanie eşti mort. Nu ai nici o şansă – nu numai ca fost drogat, dar nici ca om normal. Duhovnicul este ca o cârmă în viaţă, este omul prin care Dumnezeu îţi spune ce vrea de la tine. Și nu te lasă să mergi pe un drum greşit. Și tu poţi avea diferite idei şi păreri că ar vrea Dumnezeu un anumit lucru de la tine, dar acestea trebuie mărturisite ca nu cumva să fie de la Cel rău. Odată am fost la părintele şi i-am zis că înainte eram foarte păcătoasă, făceam tot felul de păcate şi nu mă mustra deloc conştiinţa. Acum conştiinţa nu-mi dă pace. Parcă e cineva permanent în spatele meu, care mereu mă judecă. Și mi-a explicat că acesta este îngerul meu păzitor. Am momente în care mai deschid câte o revistă Vogue şi îmi zic că sunt ruptă de lume, că nu mi-am mai cumpărat de mult ceva, că nu am mai călătorit şi că m-am prostit de când am venit în România. Dar această stare mă ţine până când îmi fac canonul. Și atunci mă apucă râsul, pentru că îmi dau seama că nu sunt gândurile mele!

- Ţi s-a întâmplat vreodată să mai cazi în consumul de droguri?

- Nu vreau să mă mai întorc unde am fost înainte, pentru că înainte am fost în iad! Recunosc că a fost o perioadă în care am mai fumat câte o ţigară de marijuana, pentru că am o prietenă măritată cu un băiat din fosta gaşcă. Asta până când duhovnicul mi-a spus că nu am voie să mai fac asta, să mă las, că este mare păcat. Însă mai am vise urâte că mă droghez sau că vreau să mă droghez, dar nu găsesc marfa…

- Dumnezeu ne iubeşte pe toţi. Cum simţi acum dragostea lui Dumnezeu, după experienţele prin care ai trecut?

- Dacă nu mă iubea Dumnezeu, eram în iad acum – la propriu. Pentru că puteam să fiu moartă. Odată chiar am trecut prin moarte clinică, din cauza unei supradoze, şi Dumnezeu m-a salvat. Spre Dumnezeu trebuie să păşeşti puţin şi El, Preamilostivul, te primeşte. Este o carte: „Dai voinţă, iei putere!”. Și aşa şi este, tu doar trebuie să vrei şi Dumnezeu îţi dă multă putere.

- Crezi că ar fi vreun om care te-ar putea îndepărta de Dumnezeu?

- Nu. Știu că nu este bine să fii sigur pe tine, aşa că mă rog la Dumnezeu să mă apere de orice ispite care m-ar putea îndepărta de El.

- Spuneai la început că erai mândră. Acum mai eşti?

Și acum mă lupt cu mândria. Știu că patimile se ţin în lanţ. De la mândrie vine şi mânia. Sunt un om mânios. Îmi sare ţandăra foarte repede. Sunt ultimul om de fapt! Eu nu ştiu, cum de mă mai rabdă Dumnezeu? În fiecare seară îmi pun această întrebare…

- Ce crezi, cei care se droghează vor să se lase?

- Toţi cei pe care i-am cunoscut vor să scape. Chiar şi fostul meu soţ de-al doilea, Mircea, vrea să scape. Un alt prieten, avocat, se luptă şi el să iasă din asta… Dar fără Dumnezeu nu se poate! Și, dacă reuşeşti fără Dumnezeu, cred că degeaba te laşi de droguri, pentru că mai devreme sau mai târziu vei reveni. Un alt mare pericol este să devii sectant, pentru că la noi, în România, există centre de dezintoxicare cu terapeuţi neoprotestanţi. Te lasă un diavol şi te ia altul, mult mai groaznic! În cazul drogurilor te mustră conştiinţa, dar dacă ajungi sectant devii automat mândru şi nu te mai pocăieşti.

- Ce sfat le dai tuturor celor care îşi doresc din tot sufletul să termine cu drogurile?

- Să nu se bazeze pe ei şi să nu încerce singuri să se lase. Să-şi găsească un duhovnic bun – este obligatoriu. Să facă Paraclisul sau Acatistul Maicii Domnului şi să o roage să le trimită un duhovnic bun. Și Măicuţa Domnului, cu siguranţă, îi va ajuta! Apoi totul o să intre în normal şi nu o să fie aşa greu. În momentul în care m-am lăsat şi după ce l-am cunoscut pe părintele, mă aşteptam să-mi fie foarte greu. Mă gândeam la soldaţii ruşi din tranşee şi îmi spuneam că trebuie să mă întăresc, fiindcă voi trece printr-o perioadă foarte grea. Dar nu a fost aşa. Dumnezeu a luat foarte mult din crucea mea, mi-a dăruit foarte mult.

Oana ne arată că şi cele mai cumplite patimi pot fi biruite prin nădejde şi credinţă puternică în Dumnezeu. Părintele Paisie Aghioritul spune că: „Lupta împotriva patimilor este o mucenicie continuă, dar dulce, pentru păzirea poruncilor, pentru dragostea lui Hristos.” Oana doreşte acum din tot sufletul să-i ajute pe aceia care fiind dependenţi de droguri au senzaţia că nu se mai pot ridica; de aceea, este voluntară la o fundaţie care luptă împotriva drogurilor. Dumnezeu să-i dea putere în ceea ce face, iar pe cei care consumă stupefiante să-i elibereze de această patimă.

Raluca Tănăseanu

O MAMĂ ADEVĂRATĂ

Evdokía este o tânără plină de viaţă şi cu o mare credinţă în Dumnezeu. Ne-am cunoscut într-un spital, unde a intervenit pentru un părinte cu care fusesem. Odată, mergând la familia ei, am stat mai mult de vorbă cu ea, şi, printre altele, mi-a povestit cu lacrimi în ochi prin ce trecuse cu puţin timp înainte.

„Eram în anul trei la medicină şi vorbeam cu un băiat pe care-l chema Theodosios, fiul unui director de spital. Într-una din zile, după ce fusesem la o petrecere şi eram doar eu cu el, a insistat să facem dragoste, deoarece, zicea el, şi aşa o să ne căsătorim peste puţin timp. La început l-am refuzat, dar apoi, după mai multe insistenţe, am cedat. Nu avusesem de-a face până atunci cu bărbaţi. S-a întâmplat o singură dată. Nu m-am gândit nici o clipă că aş putea rămâne însărcinată. Nu după mult timp am început să mă simt rău. Am făcut un control şi mi s-a spus că sunt însărcinată. Am început să plâng şi m-am dus la Theodosios ca să-i spun. Atunci el a scos bani din buzunar şi mi-a spus: «Du-te şi fă avort!» Fără să stau mult pe gânduri, i-am spus că dacă am făcut un păcat, nu mai vreau să-l fac şi pe al doilea. El a insistat, zicând că vrea să-şi continue studiile şi că nu va recunoaşte că e al lui. Mi-am dat seama că nu are rost să mai lungesc vorba şi m-am întors plângând acasă. Când au auzit părinţii, au vrut să mă alunge de acasă, zicând că i-am făcut de ruşine. Nimeni nu dorea să mă sprijinească în momentele acelea. Eram aproape distrusă. Până la urmă, părinţii m-au acceptat, dar numai cu condiţia ca, după ce se naşte, să dau copilul la cineva spre adopţie.

Am mai mers o perioadă la şcoală până să închei anul trei, apoi, în ultimele luni de sarcină am plecat cu mama la Atena, unde părinţii au cumpărat o garsonieră ca să pot sta până se năştea copilul. Mama şi-a luat concediu şi a stat cu mine. Când a venit timpul să nasc, m-am dus la spital, iar doctorul cu care vorbisem mă şi întinsese pe masă ca să-mi facă cezariană. Le-am spus la toţi că vreau să nasc normal şi am fugit de acolo. Toţi mi-au zis că sunt nebună. I-am lăsat vorbind singuri şi am plecat de acolo. În cele din urmă, m-am dus la alt doctor şi am născut normal. Mi-am văzut copilul doar câteva minute după naştere, apoi l-a luat familia aceea care voia să-l înfieze. Acele câteva clipe mi-au fost de ajuns; am simţit că nu mai pot trăi fără el. După lege, trebuia să am timp de gândire o săptămână, în care aveam dreptul să mă răzgândesc şi să-mi iau copilul înapoi. Dar acea familie mi-a dat timp de gândire doar trei zile, zicându-mi că după aceea nu mai am drepturi asupra copilului. A doua zi am luat avionul şi am venit la Thessalonic, dar nu puteam accepta ideea că trebuie să mă despart de copil pentru totdeauna. Eram ca nebună. După ce am coborât din avion, am luat primul avion care mergea înapoi la Atena.

Când am ajuns, m-am dus direct la familia căreia îi dădusem copilul. Fără prea multe cuvin-te, mi-am luat copilul în braţe şi i-am lăsat fără grai. Când am ajuns acasă la părinţi, a început calvarul. Tata nu a fost de acord cu ideea de a rămâne cu copilul acasă şi m-a trimis la oamenii care voiau să-l înfieze. Atunci, ca să-l mai îmbunez, i-am zis că am pe altcineva la Thessalonic care vrea să-l înfieze. Fără să mai aştepte alte cuvinte, mi-a zis să urc cu copilul în maşină şi să mergem la omul acela. Nu mai ştiam ce să fac; mă rugam, plângeam.

Când am trecut pe lângă o biserică, l-am rugat să oprească puţin. Am luat copilul în braţe şi m-am dus la icoana Maicii Domnului, şi, îngenunchind, i-am zis: «Preasfânta mea, ţie îţi dăruiesc acest copilaş. Tu ştii că nu pot trăi fără el. Te rog să ai grijă de el şi să întorci inima tatălui meu ca să nu-l alunge».

Apoi am pus copilul în faţa sfintelor icoane şi m-am rugat mult timp, plângând în hohote. Între timp, tatăl meu se întâlnise cu preotul bisericii şi îi povestise tot necazul, iar preotul l-a sfătuit după cum îl luminase pe el Dumnezeu şi Preasfânta Sa Maică.

După vreo oră de plâns, am lut copilul în braţe şi am ieşit afară. Tata mă aştepta şi părea liniştit. Când am ajuns lângă el, mi-a zis: «Ştii ce m-am gândit, Evi, că dacă vrei aşa de mult să păstrezi copilul, eu nu te mai silesc să-l dai».

Atunci am început să plâng de bucurie, am strâns copilul în braţe şi i-am spus tatei să întoarcă maşina şi să mergem acasă. Maica Domnului şi-a făcut datoria şi mi-a ascultat rugăciunea. Mi se părea că merg la rai şi nu la iad, cum aveam impresia cu câteva clipe înainte. Rudele şi ceilalţi, care au văzut copilul, ştiau de la părinţii mei că mama l-a născut, nu eu”.

În clipele în care Evdokía îmi povestea aceste lucruri minunate, copilul se juca în jurul nostru; avea deja un an. Era un copil frumos şi cuminte, bucuria familiei.

„De când a intrat în casă, a readus viaţa,” a continuat Evdokía. A devenit slăbiciunea bunicului, care la naştere voia să-l alunge. De multe ori îi vedeam jucându-se şi rostogolindu-se pe jos, de credeai că sunt de aceeaşi vârstă”.

Îmi spunea acest bunic: „Părinte, nu cred că aş putea trăi fără acest copil; el este viaţa mea, el m-a întinerit şi m-a învăţat să trăiesc”. Iar bunica îl adoarme întotdeauna cântând Paraclisul Maicii Domnului. La botez a fost numit Panaghiotis, care vine de la Panaghia şi înseamnă «Preasfânta». Evdokía şi-a continuat studiile, iar acum este căsătorită şi are al doilea copil.

Iată un model de mamă, care şi-a pus sufletul pentru copilul ei.

PE VÂRFUL ATHOSULUI

Odată mi-am luat un sac de dormit şi câteva lucruri şi am plecat să mă liniştesc o săptămână pe vârful Athosului. Ajungând la Panaghia, care este puţin mai jos de vârf şi unde se află o bisericuţă închinată Maicii Domnului, am rămas prima noapte acolo. A doua zi, înainte de amiază, a apărut un grup format dintr-un călugăr, un preot de mir şi patru fii duhovniceşti. Era primă-vara, după Paşti, şi preotul avea obiceiul să vină în fiecare an şi să aducă Sfânta Lumină de la Ierusalim pe vârful Athosului. Acelaşi lucru se întâmpla şi anul acesta.

Am rămas împreună la Panaghia, unde preotul săvârşea Sfânta Liturghie în fiecare zi. Mâncarea noastră erau prescurile, pe care le aduseseră ei, şi ceai pe care îl făceau din plantele culese de acolo. Preotul îşi spovedea ucenicii în fiecare seară, iar dimineaţa îi împărtăşea.

M-am minunat de ascultarea lor! Doi dintre ei aveau acelaşi nume, şi când preotul striga: „Hristo!”, se repezeau amândoi să-i îndeplinească porunca, neştiind care fusese chemat.

Am urcat şi am stat câteva zile şi pe vârful Athosului, împreună cu ei. Acolo se află o bisericuţă închinată „Schimbării la Faţă a Mântuitorului”. Într-una din seri, ne-am aşezat cu toţii în strănile bisericuţei şi cineva dintre noi a propus să povestim o minune întâmplată cu noi. A început călugărul, care avea 50 de ani petrecuţi în Sfântul Munte.

„Eu, părinţilor şi fraţilor, sunt venit aici de la vârsta de 18 ani. Mi-am petrecut viaţa mai mult în pustie, la chiliuţa mea. Odată, pe când ascultam o predică, părintele respectiv spunea că dacă citim acatistul Bunevestiri a Maicii Domnului de douăsprezece ori, ni se va îndeplini orice dorinţă care ne este de folos. Auzind acestea, m-am minunat şi am început să le spun şi oamenilor să citească acest acatist, dar de 40 de ori.

Trece o perioadă de timp, şi, pe când mă aflam la Thessalonic, vine o femeie la mine şi spune că a făcut precum i-am spus, citind acatistul, şi s-a vindecat de cancer; altcuiva i s-a rezolvat rapid o problemă.

Auzind acestea, am rămas pe gânduri. Să vă spun drept: nu citisem niciodată acest acatist; mă ocupam mai mult cu rugăciunea inimii.

În acea seară, ducându-mă acasă, am început şi eu să citesc acatistul Buneivestiri de trei ori, iar apoi m-am culcat. Pe când dormeam, văd în vis că se deschid cerurile şi o văd pe Maica Domnului coborând, înconjurată de slavă. S-a apropiat de mine şi m-a binecuvântat, apoi m-a întrebat de ce am nevoie. I-am arătat capul, zicând că de multe ori mă doare. Atunci ea m-a privit cu blândeţe şi mi-a zis că de acum nu o să mă mai doară. Apoi a continuat, zicând: «De acum înainte să vorbeşti neîncetat la oameni şi eu nu te voi părăsi». M-a binecuvântat din nou şi s-a înălţat iarăşi la cer, precum venise”.

Într-adevăr, pe acest părinte l-am văzut de multe ori vorbindu-le oamenilor şi împărţind gratis broşuri cu acatistul Maicii Domnului.

După ce am vorbit eu, a venit rândul preotului. Cu toate că nu prea dorea să vorbească, la insistenţele noastre ne-a spus câteva lucruri care aveau legătură, după cum reţin, cu darul înainte-vederii.

Acest preot slujea zilnic, de 30 de ani, Sfânta Liturghie şi făcea câte o priveghere de toată noaptea pe săptămână. Mai târziu, am fost şi eu la biserica din Thessalonic unde slujea acest părinte. Toate femeile erau îmbrăcate cuviincios, iar capul îl aveau acoperit. Este preot căsătorit şi are un copil, dar duce o viaţă de monah, căci după naşterea copilului trăieşte în curăţie cu soţia.

După preot a vorbit unul din ucenicii lui, care ne-a povestit: „Nu cu mult timp în urmă mi-am cumpărat două icoane cu Maica Domnului. Una am dăruit-o bisericii unde slujeşte părintele, iar cealaltă am păstrat-o acasă. De multe ori această icoană pe care o am acasă scoate o mireasmă de se umple toată casa. Când m-am căsătorit şi părintele ne-a pus cununiile pe cap, icoana pe care o dăruisem bisericii a scos atâta mireasmă de s-a umplut toată biserica, aducând tuturor bucurie cerească. Acest lucru s-a repetat de mai multe ori”.

Cu binecuvântarea părintelui, ne-a mai povestit un lucru întâmplat la Ierusalim: „Anul acesta, când am fost la Ierusalim, m-am împărtăşit la Mormântul Sfânt. În mâna părintelui am văzut Sfânta Împărtăşanie că era carne şi sânge. În clipa în care am înghiţit-o, am simţit atâta bucurie şi dulceaţă de parcă nu mai eram în trup. Această stare a ţinut trei zile”. Un lucru înspăimântător, dar minunat.

Apoi ne-a vorbit altul, Athanasios: „Eu, zicea el, aveam un fel de mândrie şi niciodată nu mă închinam la sfintele icoane, ci doar făceam sfânta cruce şi le sărutam. Odată, m-am dus în insula Thinos, unde se află o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului zugrăvită de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca.

Ajungând în faţa acestei minunate icoane, vorbeam în sinea mea cu Maica Domnului: «Tu ştii că eu nu pot să-ţi fac închinăciuni; te rog să mă ajuţi!». Pe când ziceam acestea, am văzut căzând o floare din coroana Maicii Domnului. Atunci m-am aplecat şi am luat-o să o pun la loc. În acel moment, a mai căzut una, şi m-am aplecat din nou să o ridic şi pe aceea. Şi punând-o la loc, a căzut şi a treia. După ce am luat-o, mi-am dat seama că de fapt făcusem trei închinăciuni înaintea Maicii Domnului. Înţelepţindu-mă din această minune şi văzând cu câtă bunătate m-a mustrat Preasfânta Stăpână, de atunci am început să fac câte trei închinăciuni în faţa icoanei ei”.

Al treilea a spus şi el că, rămânând odată fără bani, s-a rugat la Maica Domnului şi în ziua următoare a primit un CEC de unde nu se aştepta.

Al patrulea cu greu s-a lăsat convins să ne vorbească. Ne povestea despre un om care mergea regulat la biserică, participând la sfintele slujbe, dar nu se împărtăşea. La sfârşitul slujbei, când alţii se împărtăşeau, ar fi vrut şi el să se împărtăşească, dar se socotea nevrednic şi păcătos. Stând mai deoparte şi privind la icoana Maicii Domnului a văzut-o vie, iar ea, uitându-se cu blândeţe la el, i-a zis: „De ce nu te împărtăşeşti?”. „Preasfântă Stăpână, sunt nevrednic”, a răspuns el. Atunci Stăpâna i-a zis: „Vrednici nu vom fi niciodată, du-te şi te împărtăşeşte…”. Spunând acestea, tânărul a început să plângă în hohote şi, aşezându-se într-un colţ, a rămas acolo, continuându-şi pocăinţa.

Am rămas cu toţii în tăcere, fără a mai îndrăzni a zice ceva.

NU-ŢI FIE FRICĂ, O SĂ FIE BINE

Această minune a fost povestită de un marinar din Galaţi cu care s-a petrecut minunea.

Lucra pe un petrolier. Descărcând odată petrolul pe care-l aduseseră, a primit ordin de la căpitan să sudeze câteva fisuri pe care le suferise cazanul în care fusese petrolul. Atunci el a refuzat, spunând că nu poate face acest lucru, atâta timp cât cazanul nu este aerisit şi mai are reziduuri de petrol, deoarece s-ar putea să explodeze. Căpitanul, nebăgându-l în seamă, a dat ordin altor doi muncitori să sudeze.

Marinarul s-a apucat de altă treabă, undeva deasupra cazanului.

În momentul în care cei doi s-au apucat de sudat, s-a întâmplat exact ceea ce prevăzuse marinarul: cazanul a explodat, cei doi au fost ucişi, iar marinarul a fost aruncat în aer la o înălţime de 30 de metri. În clipa în care a străbătut aerul, şi-a văzut toată viaţa sa, iar când a ajuns la acea înălţime, a văzut-o pe Maica Domnului cu mâinile ridicate, care i-a zis: „Nu-ţi fie frică, o să fie bine!”.

Căzând înapoi tot pe corabie, s-a ales doar cu câteva coaste rupte, care i s-au vindecat în scurt timp.

Mare este mila Maicii Domnului!

MINUNILE DE LA MALEVI

Icoana Nascatoarei-de-Dumnezeu de la Malevi

Undeva în zona Peloponezului, mai sus de Tripoli, se află Mănăstirea Malevi, de maici, foarte frumoasă, care are o icoană cu Adormirea Maicii Domnului, zugrăvită de Sfântul Apostol Luca. Această icoană este izvorâtoare de mir şi face foarte multe minuni.

În anul 1964, cu douăzeci de zile înainte de a începe să izvorască mir, a ieşit o mireasmă foarte puternică, încât s-a umplut toată zona mănăstirii. Maicile erau oarecum înspăimântate, neştiind la ce să se aştepte. Pe 17 aprilie, în Vinerea Acatistului, au apărut primele picături de mir. Au fost văzute de Maica Theonimfi şi de închinătorii care se aflau în biserică, iar Duminica, după Vecernie, a început să curgă mirul din belşug. Ieşea pe gura Maicii Domnului care se deschidea şi se închidea. Când o deschidea, curgea ca de la robinet, iar când o închidea, se oprea. Mirul trecea prin geamul icoanei ca şi cum nu ar fi existat. Suportul icoanei se umpluse de mir, care era de culoarea cerului, un albastru deschis, dar mireasma era mereu aceeaşi. În ziua următoare au apărut din nou picături, care se prelingeau în jos, pe geam, şi aveau culoarea diamantului. Apoi a început să curgă de mai multe ori pe zi şi culoarea era ca aurul, după cum este şi astăzi, fără să-şi mai schimbe culoarea. Curgea foarte mult mir, încât maicile au adunat o jumătate de borcan şi l-au închis bine, dar a doua zi nu se mai afla nimic în borcan. Uneori curgea aşa mult că ajungea jos şi se prelingea pe marmură. Maicile puneau vată şi-l adunau, apoi îl împărţeau la credincioşi. Lumea venea din ce în ce mai mult.

A venit şi poliţia, a scos lumea afară, au încuiat biserica şi au rămas numai ei înăuntru. Când au ieşit, unul din poliţai povestea că, pe când ştergea icoana, Maica Domnului a aruncat mir pe faţa lui. Atunci el a zis: „Cred, Preasfânta mea!”.

Au venit şi de la Mitropolie, au scos icoana din ramă, au şters-o şi s-au încredinţat şi ei de minune.

Mirul curge până în ziua de azi, dar nu tot timpul, iar maicile îl adună cu vată şi-l împart la credincioşi.

S-au făcut şi se fac minuni în toată lumea. S-au vindecat oameni de toate bolile, la care medicii nu mai acordau nici o şansă.

Povestea o călugăriţă că, odată, a simţit prezenţa Maicii Domnului în mănăstire timp de cincisprezece zile. O simţea atât de aproape, de parcă ar fi putut să o atingă. Altădată, pe când s-a întins pe pat să se odihnească, fiind foarte obosită, a auzit un glas zicându-i: „Ridică-te”, şi a simţit mireasma mirului atât de puternică, încât a pătruns în interiorul ei. Atunci ea a răspuns: „Sunt foarte obosită!”. Aşa s-a întâmplat şi a doua oară, iar a treia oară a simţit o mână nevăzută care a apucat-o şi a aruncat-o în mijlocul camerei, pe podea. Atunci s-a ridicat şi s-a dus la maica ce avea cheile bisericii şi i-a zis: „Mergem la Maica Domnului!”. „Nu-mi miroase a mir”, a răspuns aceea, dar a insistat şi i-a zis că „este porunca Maicii Domnului”. S-au dus la biserică şi ce să vadă: mirul curgea aşa de mult că ajunsese pe podea, apoi au întors suportul cu icoana şi mirul ţâşnea aşa de tare că ajungea până pe perete şi se prelingea în jos. Tot mirul a fost adunat cu vată.

Aceeaşi maică povestea că odată a simţit că o urmăreşte diavolul şi, intrând în chilie, s-a aşezat pe pat, iar diavolul s-a aşezat alături de ea. Atunci a auzit vocea Maicii Domnului venind dinspre biserică, zicându-i: „Fă-ţi rugăciune, că te urmăreşte duhul necurat!”. Atunci s-a sculat şi a început să se roage, făcându-şi semnul crucii, iar diavolul s-a ridicat şi el de pe pat, i-a apucat mâna şi a lovit-o peste obraz, făcându-se nevăzut. După ce a adormit a văzut un tânăr strălucitor care i-a zis: „Născătoarea de Dumnezeu locuieşte aici!”.

Altădată a apărut pe icoană mirul sub forme de litere şi scria: IC XPOC, adică Iisus Hristos, după cum este scris pe schimă.

Mirul a apărut în mai multe chipuri: sub formă de tron, de biserică, de parcă ar fi fost pictat de o mână omenească. Un meseriaş văzând această minune s-a speriat şi a devenit un om credincios.

Odată, o maică ce era paraclisieră, s-a dus mai repede să deschidă biserica. Fiind încă noapte, a văzut uşa întredeschisă şi înăuntru lumină multă şi o maică umblând prin biserică. S-a în-tors la chilie, socotind că a deschis cealaltă paraclisieră, căci erau două. Când a ajuns la chilie, a găsit-o pe cealaltă maică dormind. A trezit-o şi apoi s-au dus împreună la biserică găsind uşa încuiată, iar în biserică întuneric. A venit şi un creştin care dormise în mănăstire şi le-a întrebat pe maici dacă acum deschid biserica, zicând că el s-a trezit puţin mai devreme şi a văzut lumină multă în biserică şi a auzit cântări foarte frumoase şi se gândise că poate au început maicile slujba fără să fi auzit el când s-a tras clopotul.

*

Într-o zi, două maici se aflau la robinetul din spatele sfântului altar şi se spălau pe mâini. Privind în vale, au văzut o maică urcând treptele. Se gândeau că poate o fi maica Agnia. Între timp, maica ajunsese aproape de ele şi le-a privit. Au văzut că faţa îi strălucea. După ce le-a privit câteva clipe, s-a făcut nevăzută. Văzând aceasta, maicile s-au speriat şi au fugit la chilie. De atunci nu au mai îndrăznit să se spele la robinetul respectiv.

*

Un închinător pe nume Athanasios, fiind bolnav, tocmai coborâse din autocar şi a văzut o preafrumoasă monahie care s-a apropiat de el cu blândeţe şi i-a zis: „Nu-ţi fie frică! Te vei face bine!”. După aceea, s-a făcut nevăzută şi, într-adevăr, minunea s-a făcut în clipa aceea, că s-a vindecat de boala care suferea.

*

Un autocar care venea spre mănăstire în timpul nopţii a rătăcit drumul şi a apucat-o pe un drum prăpăstios. La un moment dat, li s-a arătat o monahie în mijlocul drumului şi i-a oprit, zicându-le: „Întoarceţi-vă înapoi, că nu este acesta drumul”. Şi arătându-le pe unde să meargă, s-a făcut nevăzută, iar autocarul s-a umplut de mireasma mirului. În clipa în care au ajuns la mănăstire şi au văzut icoana de deasupra porţii, au recunoscut în ea pe monahia care li se arătase pe drum.

*

Un alt închinător, pe nume Apostolos, a venit cu un autocar de închinători şi au fost cazaţi la arhondaricul mănăstirii, care se află la o mică distanţă de mănăstire. În timpul nopţii, a fost trezit de mireasma puternică a mirului. Ridicându-se din pat, a ieşit afară şi s-a apropiat de poarta mănăstirii. Pe treptele de la intrare vede o monahie înaltă şi frumoasă, şi cum bătea vântul, îi mişca năframa şi hainele. „Cine este acolo?”, a întrebat Apostolos de câteva ori, dar nu a primit nici un răspuns. Afară era ca ziua şi o lumină puternică învăluia tot aşezământul, cu toate că era ora două noaptea. În cele din urmă, a înţeles că nu era o monahie, ci Împărăteasa cerului. A încercat de câteva ori să se apropie de ea, dar mireasma mirului devenea aşa de puternică încât îl îneca şi se întorcea. S-a întors până la colţul mănăstirii, a făcut trei metanii mari, apoi s-a dus la cameră, slăvind pe Preasfânta Stăpână.

(Extrase din cartea Monahului Pimen Vlad – “Povestiri duhovniceşti”)

„Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre!” (Lc. 21:19)

Dumnezeu, pentru a ne întări în credinţă, ne scoate în cale oameni care au cruci foarte grele, dar nu se plâng de greutăţile şi necazurile lor. Îşi duc cu vrednicie crucea, făcându-se pildă de dragoste pentru Hristos şi aproapele, de jertfire pentru celălalt, de răbdare şi de credinţă puternică. Aşa este şi Elena, o pensionară din provincie care, de bunăvoie, a acceptat să înfieze cu foarte mulţi ani în urmă o fetiţă cu mari probleme de sănătate: encefalită netratată, instabilitate psihică, parapareză, luxaţie congenitală. A făcut acest gest nobil la îndemnul unui preot, părintele Ioan, pentru că fiul ei avea mari probleme de sănătate. Părintele Ioan era convins că, dacă Elena va ajuta un copil necăjit, Dumnezeu se va milostivi de ea şi de copilul ei bolnav. Şi aşa a ajuns Maria, o fetiţă handicapată, părăsită într-un spital, să fie al doilea copil al Elenei. Deşi în acel spital mai erau şi alţi copii părăsiţi, ceva din lăuntrul Elenei a îndreptat-o spre pătuţul Mariei. Soţul s-a împotrivit la început aflând de problemele micuţei şi, mai ales, din pricina faptului că era practic, aşa cum spuneau doctorii, „un copil irecuperabil”; a vrut chiar să divorţeze, dar până la urmă a acceptat-o şi chiar a îndrăgit-o foarte mult pe Maria.

- Povestiţi-ne despre primii ani ai Mariei.

- Pe Maria am cunoscut-o când avea 2 ani şi jumătate. La început era ca o legumă. Stătea în pătuţ şi nu făcea altceva decât să mănânce. Nu se ştia cât va trăi. Am botezat-o, şi cred că acest lucru a ţinut-o în viaţă. Am încercat diferite tratamente medicale prin spitale. Dar intervenţiile medicale nu au rezolvat nimic. Nu am văzut nici măcar o mică îmbunătăţire în starea Mariei. Atunci, după câţiva ani de tratamente, am renunţat la partea medicală şi am început să mă încredinţez Maicii Domnului: mergeam foarte des cu ea la mănăstiri, o împărtăşeam des, participam la Sfântul Maslu. De-abia pe la 10 ani Maria a început să vorbească, să meargă. Până atunci o transportam în braţe, cum puteam. Părintele Ioan m-a susţinut foarte mult, şi îmi spunea tot timpul: „Gândiţi-vă că Maica Domnului este lângă dumneavoastră, gândiţi-vă că Maica Domnului o să vă ajute. O să fie o fetiţă care o să fie bucuria dumneavoastră”. Când auzeam aceste cuvinte prindeam curaj, pentru că prietenii, medicii, chiar unii preoţi, toţi încercau să mă dea înapoi: „De ce te-ai băgat? De ce îţi chinui soţul? De ce îţi chinui copilul? Este un copil-problemă şi va fi un copil-problemă toată viaţa!” Însă eu nu mă gândeam că va fi un copil-problemă, mă gândeam că, luând crucea unui om care nu se putea descurca singur, Maica Domnului mă va ajuta şi pe mine în boala fiului meu. Şi, într-adevăr, Maica Domnului m-a ajutat foarte mult şi cu băiatul meu, şi cu fetiţa adoptată. Maria a început să scrie. Am dus-o la o şcoală specială ajutătoare că să înveţe, dar nu s-a acomodat în colectivul de acolo. Aşa că am învăţat-o acasă să citească, pe o Psaltire cu litere mari. Deşi este trecută de 30 ani, coeficientul ei de inteligenţă este corespunzător unui copil de 3 ani şi jumătate – 4 ani, pentru ce este lumesc; pentru ce este duhovnicesc pot să spun că este cu mult înaintea mea. Ea foarte repede prinde o poezie duhovnicească, o cântare, un psalm.
- Maica Domnului a făcut într-adevăr minuni cu acest copil.
- Da, toţi medicii care au văzut encefalograma au spus că nu va putea merge, nu va putea vorbi. Ea vorbeşte coerent, mă înţeleg cu ea, are putere de decizie. Se îmbracă singură, îşi face igiena, mă ajută în treburile casei. O las singură când plec la cumpărături sau am alte treburi în oraş, şi de multe ori găteşte. Vreau să vă spun că îi las zarzavatul mărunţit şi, când mă întorc, găsesc nişte ciorbe grozave.
- Povestiţi-ne şi despre legătura ei cu Biserica.
- Se spovedeşte şi se împărtăşeşte. Are o trăire deosebită şi conştientizează păcatul, deşi, stând mai mult în casă, nu cleveteşte, nu bârfeşte, practic nu prea intră în contact cu lumea – eu nu văd păcate la ea. Duhovnicul nostru mi-a spus odată că este foarte impresionat de felul în care se spovedeşte Maria. Ea are foarte mare dragoste pentru Sfânta Împărtăşanie. O trăieşte. După ce se împărtăşeşte, spune: „Simt o căldură şi îl simt pe Domnul Iisus Hristos în mine”. Se duce şi îmbrăţişează pe toată lumea, şi zice: „Hai să-ţi dau şi ţie din căldura Domnului nostru Iisus Hristos!”
- Care sunt greutăţile pe care le aveţi crescând-o pe Maria?
- Nu pot să spun că am greutăţi, pentru că simt foarte mult ajutorul şi dragostea Maicii Domnului. Când am o problemă, mă rog la Maica Domnului, şi ea îmi trimite persoana prin care se rezolvă acea problemă.
- Ce ispite are Maria?
- De exemplu, dacă o supără cineva, ea nu poate să reacţioneze împotriva persoanei respective şi atunci se auto-pedepseşte, bătându-se, lovindu-se. În acele momente, trebuie să-i arăt o dragoste imensă. Când are aceste stări, ne rugăm şi îşi revine. Un astfel de copil are nevoie de o dragoste însutită, faţă de un copil normal.
- Ce vă impresionează cel mai mult la Maria?
- Dragostea ei imensă pentru copii, pentru fiecare făptură a lui Dumnezeu. Chiar şi pe furnici şi pe gândaci îi iubeşte. Dacă vede o insectă intrând în casă, o ia cu mare grijă şi o dă afară. Este o dragoste pură, adevărată. Are o sensibilitate deosebită. Cine o aude cântând, deşi este surdă de o ureche, rămâne impresionat, pentru că trăieşte respectiva cântare sau rugăciune. Nu de puţine ori a cântat chiar în biserici. De asemenea, are o dragoste faţă de amărâţii de la poarta bisericii. Se duce la ei şi îi mângâie. Mulţi au avut de învăţat din dragostea Mariei, din aceste mângâieri sincere şi curate pe care ea le-a dăruit celor din jur. Sunt oameni care s-au folosit din evoluţia ei în bine. Unii nu au crezut în puterea de vindecare a lui Dumnezeu, dar, văzând-o pe Maria, au crezut şi şi-au schimbat viaţa. Chiar doctoriţa pediatră care a spus la început că este un copil irecuperabil, văzând-o că merge şi vorbeşte, a recunoscut că este cu adevărat o minune a lui Dumnezeu.
- Ce înseamnă să-ţi duci crucea?
- Înseamnă să ai încredere foarte mare în Dumnezeu, căci tot ce ne rânduieşte Dumnezeu aici pe pământ este numai pentru mântuirea noastră. Poate nu pentru păcatele noastre. Sunt oameni care nu au făcut păcate mari şi au cruci foarte grele de boală, de neînţelegere în familie. Consider că aceste încercări sunt ca urmare a păcatelor neamului din urmă, a rudelor care n-au fost în legătură cu Dumnezeu. Dragostea imensă a lui Dumnezeu vrea să-i scoată şi pe ei de acolo, de unde sunt. Dumnezeu ne dă aceste încercări pentru noi, cei care cunoaştem poruncile şi ştim ce trebuie să facem. Trebuie să avem o dragoste extraordinară pentru crucea noastră şi să o purtăm cu bucurie, cu seninătate, şi să ştim că la capătul tunelului pe care mergem şi care pare întunecos se găseşte Hristos.
- Cum credeţi că ar fi decurs viaţa dvs. dacă nu aţi fi înfiat-o pe Maria, ci un copil normal?
- Nu aş fi realizat puterea lui Dumnezeu. Poate era un copil care se realiza pe plan lumesc, îmi aducea satisfacţii lumeşti. Cu Maria este altceva. La fiecare pas descopăr dragostea, grija şi imensa bunătate a lui Dumnezeu. Văd, efectiv, cum curge dragostea lui Dumnezeu prin gura şi rugăciunile Mariei.
- Vă rog să transmiteţi un mesaj acelor părinţi care au copii cu probleme de handicap.
- Consider că aceşti copii sunt îngeri şi este o dragoste uriaşă a lui Dumnezeu să trimită unei familii un copil handicapat. Este o binecuvântare. Aceşti copii sunt îngeri, dacă sunt îndreptaţi spre Dumnezeu. Am întâlnit copii handicapaţi duşi în centre speciale de către părinţii lor şi care s-au îndrăcit. În biserică, însă, am întâlnit copii din aceştia care sunt îngeri: rugători, buni, blânzi, te mângâie, le simţi dragostea. Ştiu că este greu, foarte greu, dar părinţii trebuie să realizeze că puterea lui Dumnezeu este imensă, să se încredinţeze cu totul voii lui Dumnezeu, şi vor vedea minuni. Vor vedea că dragostea lui Dumnezeu este prezentă în casa lor, că harul care curge prin acel copil va fi pururea în casa lor, vor simţi bucuria de a trăi pentru cineva şi că cineva trăieşte prin ajutorul lor.

Povestea Elenei ne arată încă o dată că ceea ce nu este cu putinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu. Vorbindu-mi despre imensa dragoste a lui Dumnezeu faţă de oameni, Elena avea ochii plini de lacrimi. Deşi trăiesc amândouă doar dintr-o pensie, Elena nu se gândeşte la ce va mânca a doua zi. Ştie că Dumnezeu are grijă de ea şi pe toate le rânduieşte. Am stat şi am cugetat puţin la lumea în care trăim. Foarte mulţi suntem egoişti şi ne gândim numai la noi: cum să ne fie mai bine, cum să ne îmbrăcăm mai bine, cum să ne hrănim mai bine, pe unde să mai călătorim. Şi atunci când apare vreo problemă în viaţa noastră, strigăm către Dumnezeu: „De ce, Doamne, tocmai mie să mi se întâmple una ca asta? N-am făcut nimic rău!” Sunt convinsă că, dacă ne-am uita cu ochii larg deschişi în jur, necazurile noastre ni s-ar părea nişte fleacuri. Şi dacă nu-i putem ajuta din punct de vedere material pe cei mai necăjiţi decât noi, măcar să îndreptăm pentru ei o rugăciune către Bunul Dumnezeu.

Raluca Tănăseanu

Povestea ei seamănă cu povestea multor tinere din ziua de astăzi. A cunoscut un băiat, s-au îndrăgostit unul de altul şi totul a fost frumos până când ea a rămas însărcinată. Avea atunci numai 21 de ani.

Însă, spre deosebire de alte fete, a ştiut să-şi ducă crucea şi să nu facă crimă. Pentru că avortul este totuna cu crima. Cazul ei este diferit de al altora şi prin faptul că a crescut la Casa de Copii şi a trebuit să lupte şi cu mentalităţile celor din jurul ei, colegi şi prieteni, care în proporţie foarte mare îi repetau acelaşi lucru: să avorteze. Discuţia avută cu ea poate fi o lecţie pentru cei ce, copleşiţi fiind de necazuri şi ispite, caută ajutor în multe locuri, numai la Dumnezeu nu.

Cum a reacţionat prietenul tău când a aflat că eşti însărcinată?

A fost un şoc pentru el. Primele zile nu mi-a zis nimic, apoi a spus că nu este pregătit să devină tată. Eram de trei ani şi jumătate împreună. Înainte să rămân însărcinată, îl tot întrebam ce o să facem dacă o să avem un copil, ce o să-i dăm să mănânce? Îmi răspundea totdeauna foarte hotărât că face orice pentru copilul lui. Şi, când a aflat vestea, ne-a întors spatele.

Iar aceasta nu a fost singura veste proastă.

Da, stăteam cu chirie, iar proprietarul, când a aflat, m-a dat afară, deşi până atunci mi-am plătit regulat datoriile. În plus, mai toţi prietenii şi colegii îmi spuneau să avortez. Mama lui mă mai suna şi insista pe aceeaşi idee. Îmi tot spunea să mă gândesc unde şi cum am crescut, şi că aşa o să crească şi copilul meu. Recunosc că am avut ispite să renunţ la sarcină.

Şi ce te-a determinat să mergi mai departe?

Credinţa în Dumnezeu. L-am tot rugat pe Dumnezeu să-mi trimită pe cineva care să mă ajute – nu cu bani, căci, deşi nu era mare salariul, mă gândeam că nu o să mor de foame (Gabriela era casieră la un supermarket – n.red.) Îmi doream foarte mult pe cineva care să mă încurajeze, care să mă susţină moral.  Mai demult am citit o carte despre viaţa Sfântului Iacov Ţalikis. Ştiam că a făcut multe minuni. Şi i-am zis în rugăciune: „Sfinte, tu, care ai făcut atâtea minuni, trimite-mi, te rog, pe cineva care să mă încurajeze!” Şi mi-a trimis persoana potrivită. Am găsit pe masă un număr de telefon, pe care îl credeam pierdut, al unei educatoare de la Casa de Copii unde am crescut. Am sunat-o, ne-am întâlnit şi mi-a zis să stau liniştită, că va fi bine, că Dumnezeu are grijă de mine. De atunci am început să mă apropii de Dumnezeu. Am început să merg la biserică, să mă spovedesc. Participam la Sfânta Liturghie, pentru că ştiam că harul lui Dumnezeu vine şi asupra fetiţei. Îmi amintesc că odată era frig, ploua. Văzând vremea de afară, i-am zis fetiţei: „Maria, azi nu mai mergem la biserică!” Şi m-am aşezat din nou în pat. Însă fetiţa a început să bată cu putere în burtică!

„Ştiu ce vrei!”, i-am răspuns. „Mă îmbrac şi mergem la Biserică”. De asemenea, seara, dacă încercam să adorm fără să îmi fac rugăciunea, ea se zbătea şi nu mă lăsa.

Prin această încercare îmi dau seama că L-am descoperit pe Dumnezeu. În Psalmul 33 se spune: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul!” Şi, într-adevăr, aşa este. Trebuie să ne apropiem numai puţin de Dumnezeu şi să vedem ce minunat e totul atunci când Domnul este prezent.

Acum unde locuieşti?

La Valea Plopului, acolo unde părintele Nicolae Tănase a înfiinţat un centru pentru mamele care au copii şi nu au unde să stea. Fetiţa are un an şi câteva luni, şi mă bucur să o aud zicându-mi: „Mami, mami”. Acolo, la Valea Plopului, m-au dus naşii fetiţei, nişte oameni minunaţi pe care Dumnezeu mi i-a scos în cale, tot în biserică. Aceştia m-au încurajat foarte mult, m-au ajutat să am mai multă încredere în mine şi, de asemenea, m-au ajutat enorm din punct de vedere material. Vreau să spun că mă simt foarte bine atunci când merg la ei acasă. Simt o altă trăire la ei acasă, decât în casa prietenilor mei necredincioşi.

Poate vor citi aceste rânduri şi unele fete care au rămas însărcinate şi nu au soţ. Ce vrei să le transmiţi?

Să nu avorteze, să nu ia anticoncepţionale. Una din colegele mele de la serviciu a făcut avort şi îmi spunea că simte cum o strigă năluca copilului, de ce a făcut acest lucru. La fel, atunci când vede un copil mic, tremură şi plânge.

Aceste fete, care trec prin ce am trecut eu, trebuie să ştie că Dumnezeu nu le lasă. Să se roage cu încredere. Este o minunăţie să vezi cum creşte copilul alături de tine. Sunt convinsă că nu vor regreta nici o clipă că au mers mai departe.

Lupta Gabrielei cu încercările nu a luat sfârşit. Ea ştie că, pentru a se mântui, trebuie să ducă împreună cu fetiţa sa o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu. Deşi tatăl fetiţei vrea acum o familie, chiar insistă să se căsătorească, ea nu se grăbeşte să facă acest pas. Părintele Iustin Pârvu a sfătuit-o să se mărite doar dacă acesta se va apropia de Dumnezeu. Şi, cum vrea să facă ascultare de bătrânul Stareţ din munţii de la Petru Vodă, stă în continuare la Valea Plopului, o creşte pe Maria cu multă dragoste şi se roagă. Să ne rugăm şi noi pentru ca Dumnezeu să-i dea pe mai departe putere şi înţelepciune să facă voia Sa cea sfântă.

Raluca Tănăseanu

Cine citeşte viaţa Sfântului Ioan Maximovici, nu se poate să nu-l îndrăgească şi să nu-l simtă pe Sfântul foarte apropiat sufletului său. Mulţi dintre creştini îl consideră cel mai mare sfânt contemporan. Eu l-aş numi pe Sfântul Ioan, Sfântul Apostol Pavel al zilelor noastre şi asta pentru că a propovăduit cu mult curaj Cuvântul lui Dumnezeu în foarte multe ţări: în Serbia, în Franţa, în Belgia, în Olanda, în China, în Filipine, în America.

M-am rugat Sfântului să mă învrednicească să ajung să mă închin la moaştele sale care se află într-o catedrală pe care a construit-o cu câţiva ani înainte de mutarea sa la Domnul. Şi Sfântul mi-a îndeplinit ruga. Ajunsă în San Francisco, am primit mult mai mult decât am cerut. Sfântul mi-a îndrumat paşii prin locuri dragi lui, în care nu speram să ajung, locuri despre care chiar şi creştinii care locuiesc acolo şi care vin des la această catedrală ştiu foarte puţin.

Aşadar, într-o zi cam ploioasă, am pornit alături de un grup de români şi de un grup de pelerini ruşi prin San Francisco, pe urmele Sfântului Ioan Maximovici avându-l ca ghid pe Ieromonahul Iacov, de la Catedrala Veche, acolo unde Sfântul a slujit până la finalizarea lucrărilor la Catedrala Nouă. Aici, la Catedrala Nouă, am reîntâlnit atmosfera duhovnicească trăită în bisericile şi mănăstirile din Rusia. Pe lângă racla cu moaştele Sfântului Ioan creştinii se roagă şi la moaştele Sfântului Ioan din Tobolsk (rudă cu Sfântul Ioan Maximovici), Sfântului Gherman din Alaska, Sfântului Iov de la Poceav şi a multor alţi sfinţi ruşi. Mare a fost bucuria să mă închin şi la o părticică din moaştele Sfântului Patriarh Tihon – unul din noii mucenici ruşi care au fost prigoniţi pentru credinţa lor de către bolşevici. Am simţit nevoia să adresez o cerere specială Sfântului Tihon -  să se roage înaintea Bunului Dumnezeu pentru ca întregul nostru Sinod să aibă puterea de a-L mărturisi pe Hristos cel Adevărat.

După ce am participat la  o mică slujbă ţinută la racla Sfântului Ioan am coborât în cripta de la subsolul catedralei, acolo unde a fost mormântului Sfântului.

Aici părintele Iacov ne-a povestit mai multe minuni săvârşite de Sfântul. Sub racla în care se află moaştele sale se pot trece bileţele cu nume, pe care Sfântul le citeşte. Au venit odată două fete din Europa. Una dintre ele a scris un pomelnic, iar cealaltă nu a făcut acest lucru, deoarece nu credea că sunt citite. Seara i-a apărut Sfântul Ioan în vis şi a mustrat-o, spunându-i că citeşte absolut toate numele şi toate pomelnicele puse de închinători la racla sa.

O altă întâmplare este legată de convertirea minunată a unei familii, soţ şi soţie. Ea a fost bolnavă de cancer şi s-a vindecat datorită rugăciunilor Sfântului Ioan. Şi pentru că a promis că dacă se va vindeca o să se boteze la Catedrala Sfântului Ioan a plecat cu soţul său spre San Francisco. Dar, în timpul călătoriei, soţul îi repeta continuu că el nu se va boteza, deşi atunci când au pornit la drum nu se pusese această problemă. Părintele care îi însoţea i-a spus soţiei să stea liniştită şi să aibă încredere în Sfântul Ioan. Ajuns la raclă, soţul – medic de profesie -, a rămas impresionat de felul minunat în care arătau mâinile Sfântului. Nu îşi putea explica de ce mâinile nu sunt putrezite. Aşa că s-a gândit să ceară o dovadă că relicvele pe care le vedea aparţin unui Sfânt, un semn ca să se convingă de adevărul sfinţeniei şi de lucrarea harului. I-a fost dată şi această dovadă, apărându-i în icoană, chipul Sfântului ca şi cum ar fi fost real, mişcându-şi capul. Şi pentru că nu i-a venit să creadă acest lucru a mai cerut un semn. Şi, minune! Sfântul a scos mâinile din icoană şi l-a binecuvântat. Lăsând la o parte orice îndoială, medicul s-a botezat şi el şi, în prezent, studiază teologia întrucât îşi doreşte să ajungă preot…

Ne-am continuat apoi mini-pelerinajul poposind la aşezământul Sfântul Tihon, acolo unde Sfântul Ioan îşi avea chilia. Una din camere era transformată în biserică (cu altar, icoane şi chiar veşminte care au aparţinut Sfântului). Părintele Iacov ne-a arătat în primul rând icoana Maicii Domnului dătătoare de lapte, icoană la care Sfântul se ruga atunci când era în China ca să-i trimită mâncare pentru orfanii săi (se ştie că în China Sfântul a construit nu numai o catedrală, dar şi o casă pentru orfani). De câte ori se ruga Maicii Domnului, aceasta nu întârzia să-i răspundă. Apoi, părintele ne-a arătat câteva icoane care multă vreme au fost închise la culoare, astfel încât nu se puteau distinge chipurile reprezentate, dar cu timpul s-au curăţat.

Cel mai emoţionant însă pentru mine a fost să ajung în chilia Sfântului şi să mă „odihnesc” câteva clipe în scaunul în care Sfântul îşi petrecea nopţile. Ştiam din viaţa Sfântului că nu dormea niciodată, ci doar stătea într-un scaun. Chilia este foarte mică şi modestă. Are numai un birou, acest scaun şi câteva rafturi cu cărţi în foarte multe limbi, printre care şi în limba română.

Pe unul din pereţii este fotografia părinţilor Sfântului, Boris şi Glafira. Sfântul îi îndemna pe credincioşi să se roage pentru părinţii lui, promiţând că la rândul său se va ruga mai mult pentru acel suflet. Lângă scaunul Sfântului este un tablou reprezentându-l pe Sfântul Ioan, în picioare. I-am spus părintelui că-l simt foarte viu pe Sfântul Ioan în acea icoană. Iar părintele zâmbind mi-a mărturisit că toţi pelerinii îi zic acelaşi lucru.

Ultimul popas a fost la catedrala veche. Aici, o altă bucurie. Părintele Iacov ne-a făcut o rugăciune acoperindu-ne cu mantia de arhiereu a Sfântului deasupra. Imediat după rugăciune ne-a explicat că au avut loc numeroase vindecări miraculoase ale celor care au beneficiat de acelaşi „tratament” ca şi noi. Însă cea mai impresionantă a fost povestea tinerei Sarah, care îşi duce cu multă răbdare crucea unei suferinţe copleşitoare.

Stareţul Iona, al unei mănăstiri închinată Sfântului Ioan Maximovici, l-a rugat odată pe părintele Iacov să meargă cu mantia de arhiereu la fiica sa duhovnicească, Sarah. Această tânără de numai 16 ani fusese muşcată de o insectă şi, în urma infecţiei, paralizase complet. Din tot corpul, numai umerii îi mai putea mişca… După ce părinţii au acoperit-o pe Sarah cu mantia, aceasta a început imediat să răspândească mireasmă, bună mireasmă ce a fost simţită de toţi cei din cameră. Stareţul Iona a fost într-atât de copleşit de emoţie, încât rugăciunea a fost săvârşită numai de către Părintele Iacov.

Şi povesteşte în continuare părintele Iacov:

„În momentul în care am citit din Sfânta Scriptură pe capul ei, Sarah ne-a zis de mai multe ori:

-Pot să îndur asta. Pot să îndur asta. Pot să îndur asta.

-Ce fel de suflet eşti?! Noi am venit să slujim pentru tine, şi tu ne înveţi valoarea răbdării şi a suferinţei!

Iar Sarah, la sfârşitul slujbei ne-a zis:

-Dumnezeu mi-a dat această încercare, aşa să mă rog toată ziua!

-Dacă-ai ştii ce ai spus, Sara! Acesta ar trebui să fie scopul nostru al tuturor, rugăciunea neîntreruptă!”

Sfântul Ioan Maximovici a fost un mare rugător. Să-l rugăm să ne ajute să ne purtăm cu demnitate fiecare dintre noi crucea, să facem faţă tuturor ispitelor, încercărilor şi greutăţilor, şi mai ales să ne ajute să fim mereu de partea celor care îl iubesc pe Hristos.

Raluca Tănăseanu (adresez mulţumiri pentru realizarea acestui material Dianei şi lui Cristian Ţăpuş)