Am citit în ultimul număr al revistei răspunsul către scrisoarea Irinei şi m-am gândit să adaug şi eu câteva lucruri pentru că m-am aflat şi eu (şi mă aflu încă) în situaţia ei.

Bună, Irina!

Sunt o femeie de 30 de ani, realizată profesional şi care am fost o adolescentă la fel ca tine, de care colegii râdeau pentru că eram prea serioasă şi cuminte. Aş vrea să îţi spun nişte lucruri, aşa cum îmi vin în minte, sperând să faci o alegere corectă, şi Dumnezeu să te ajute! Nu am vrut să îmi dau numele, pentru a evita ca viaţa mea să devină publică.

Am citit răspunsul oferit ţie în revistă şi aş avea câte ceva de adăugat.

Deocamdată, pentru tine sexualitatea este ceva de la care te poţi abţine foarte uşor, fără să faci mari eforturi – ceva poate ruşinos în afara căsătoriei, de care eşti poate curioasă. Fără îndoială că trăieşti şi tu cu sentimentul viitoarei apartenenţe la un singur bărbat, primul şi ultimul.

Dar, dacă îţi vei începe viaţa sexuală, ea îţi va deveni o necesitate – o nevoie fiziologică, pe care cu mare greutate te vei putea abţine să nu ţi-o satisfaci. Ea, la un moment dat, devine foarte imperioasă, încât fetele care nu au, din diverse motive, un partener (s-au despărţit sau nu au avut niciodată unul stabil), se apucă disperate să caute în jur bărbaţi dispuşi să le satisfacă, chiar coborând ştacheta exigenţei lor.

Am cunoscut o fată care a fost în tinereţe cuminte. Mi-a spus, cu mare părere de rău: „Am vrut şi eu să mă păstrez până în noaptea nunţii, dar dacă nu s-a putut… După ce vreo patru prieteni m-au părăsit pentru că nu am vrut s-o fac cu ei, alegând în schimb nişte fete mai libertine, în cele din urmă, ca să nu rămân singură, m-am hotărât s-o fac şi eu”. Şi de atunci a avut mulţi bărbaţi – căci, vorba românului, de ce să îşi cumpere un om vacă, când are lapte gratis pe toate drumurile?

În general, bărbaţii, după ce şi-au convins prietena la care ţin să facă dragoste cu ei, nu se mai grăbesc cu căsătoria, acest lucru nemaifiind o prioritate – deoarece au o soţie fără acte, cu care fac de toate: locuiesc împreună, prietena face menajul, contractează împreună rate şi chiar copii, iar biata căsătorie este mereu amânată, pe motive că „nu sunt bani” sau chiar motivul invocat de necredincioşi, „nu ne ţine legaţi o hârtie roz”.

De obicei nunta se întâmplă cu mare întârziere – peste 2, 4, 7 sau chiar 10 ani. Eu cunosc o fată care a fost credincioasă, virgină, dar a cedat unui prieten pe care l-a iubit; de atunci au trecut vreo cinci ani, în care ea s-a simţit mereu vinovată şi a aşteptat cu nerăbdare căsătoria, dar el tot n-a vrut – motive se tot găsesc! Şi ea aşteaptă acum în continuare binecuvântarea căsătoriei. Au făcut împreună rate la casă, la maşină, locuiesc împreună şi toate celelalte, trăind nelegiuit, fără binecuvântarea lui Dumnezeu. De nuntă încă nu este vorba…

Unii, până să se căsătorească, ajung să se despartă, pentru că acolo unde nu lucrează Dumnezeu, lucrează diavolul.

Să luăm şi un caz „fericit”. O prietenă la care am stat în casă şi am văzut bine cum trăia (am cunoscut-o îndeaproape, un an) era un astfel de caz fericit. Cu primul băiat cu care şi-a început viaţa sexuală, s-a şi căsătorit. Dar soţul era necredincios. De câte ori se adunau cu prietenii la o bere şi o ţigară, el, dacă venea vorba de Dumnezeu, Îl hulea şi râdea de Dânsul, împreună cu prietenii lor (adică ai lui). Cu ea era foarte exigent, reproşându-i mii de lucruri, încât biata fată ajunsese să stea mereu cu frică ca să nu cumva să-l supere. Îi cerea lucruri imposibile, cum ar fi să arate ca un manechin, în situaţia în care ea luase nişte „vitamine americane” care îi dăduseră metabolismul peste cap, şi acum se îngrăşa, cum se zice, „şi cu aer”. Săraca abia se mai atingea de mâncare, stricându-şi stomacul, ca să arate slabă, iar el tot nu era mulţumit – căci atunci când o cunoscuse era mult mai slabă, „aşchiuţă”. Mai mult chiar, fata a ajuns să nu mai merge la biserică şi să nu se mai roage, ca nu cumva soţul să considere că se comportă nepotrivit şi să-l supere!

O căsătorie când cei doi sunt feciorelnici este binecuvântată de Dumnezeu – şi sunt cel puţin două exemple care îmi vin în minte, fără să stau pe gânduri, dintre cunoscuţii mei. Se înţeleg foarte bine, sunt fericiţi împreună. Dar atunci când şi el şi ea au călcat strâmb înainte de căsătorie, din voia lui Dumnezeu se abat nenumărate necazuri asupra acelei case nebinecuvântate, asupra soţilor şi a viitorilor lor copii.

Eu m-am păstrat până la o vârstă înaintată, apoi, din vorbele foarte meşteşugite ale unei pseudo-prietene, însoţite de lipsa unui sprijin duhovnicesc puternic, am cedat – crezând, ca şi tine, că eu greşesc şi că această atitudine mă va face să rămân pururea singură. Bărbatul s-a lăudat apoi la prieteni şi în cele din urmă m-a părăsit. Atunci, disperată, m-am gândit: „Ce voi face eu? Cu câţi bărbaţi voi mai fi?” Mă simţeam foarte ieftină. Am zis către Dumnezeu: „Doamne, ştiu că am greşit faţă de tine, dar, te rog, dă-mi un bărbat care să nu îşi bată joc de mine – ca, dacă măcar nu am putut fi cu un singur bărbat, să fiu doar cu doi, dar nu să le pierd numărul, ca alte fete!”

Şi Dumnezeu mi-a dat un bărbat care de doi ani mă aşteaptă, timp în care nu au fost relaţii sexuale între noi. A acceptat să facem asta abia după căsătorie, deşi ştie că am fost cu acel bărbat. Să ştii că nu toţi au fost ca acest om cu care sunt acum! Alţii îmi spuneau: „Cu altul te-ai culcat, iar cu mine vrei să ajungi la biserică?” Vezi, acest păcat te pune să-l repeţi şi prin această posibilitate, această replică la care nu ai ce să răspunzi. Nu ai argument… Păstrarea credinţei devine mult mai grea după ce deja ai acceptat acest compromis, cu unul singur. Devine aproape obligatoriu, aproape de la sine înţeles că o vei face cu toţi ceilalţi – şi cine ştie câţi vor fi, căci în vremea de azi tineretul foarte greu se hotărăşte să se căsătorească!

Nu mi-a fost uşor să realizez cu actualul prieten o relaţie în acest mod. Au fost perioade foarte grele. De câteva ori, nici eu nu mai puteam rezista, tentaţia fiind foarte mare. Dar, prin pronia lui Dumnezeu, am ajuns la un duhovnic foarte puternic; când el se roagă pentru mine, tentaţiile dispar ca prin farmec, capăt putere să merg înainte în curăţie – sau măcar ce a rămas din ea, pentru că am fost deja cu unul. Un aşa păcat nu se uită…

În afară de asta, eu, când eram virgină, aveam în minte un chip al bărbatului meu – al celui care urma să fie primul şi ultimul din viaţa mea. După ce valurile vieţii m-au despărţit de acela, primul, care a fost un neserios, când am realizat că este imposibil să rămân cu el, deoarece a vrut numai să se distreze, şi mi-am dat seama că voi fi obligată să trec şi prin patul altui bărbat (în cel mai fericit caz) sau a nu se ştie câţi (în cel mai disperat caz), mi s-a zdruncinat în minte chipul „bărbatului meu”.

Înainte nu trebuia să fac eforturi ca să nu doresc alt bărbat în afara prietenului meu. În mod firesc, natural, dorinţele mele se îndreptau numai spre el, şi când mă despărţeam şi eram cu altul, dorinţele mele se îndreptau numai către noul prieten. După acea experienţă nedorită, am început să doresc mulţi bărbaţi. Trebuie să fac eforturi ca să îmi canalizez mintea numai către prietenul meu. Este un război care se duce în mintea mea, război care înainte îmi era străin.

La vreo şase luni după ce am început să mă întâlnesc cu prietenul meu serios de acum, el s-a enervat foarte tare. „Cum, suntem de atâta vreme împreună, şi ea tot nu mi-a cedat?”, i-a zis unui prieten de-al lui. Ne-am certat şi de vreo două ori am fost foarte aproape de a ne despărţi definitiv. Chiar ne-am despărţit, dar apoi Dumnezeu ne-a adus înapoi împreună…

Acum, totul este bine. Prietenul mă iubeşte şi a acceptat faptul că va trebui să mă aştepte până după căsătorie. Nu mai insistă, ştie că nu va reuşi. Vine mereu cu bucurie la mine. Iubitor, îmi spune ce are pe suflet, stresul de zi cu zi; eu îl consolez, mai fac o glumă, şi amândoi aşteptăm cu nerăbdare momentul când vom putea să ne căsătorim – piedica este, bineînţeles, financiară.

Mai există şi bărbaţi credincioşi, care sunt virgini din convingere, nu pentru că nu ar fi avut ocazia, şi care din start nu vor să discute cu fete care au mai fost cu un bărbat. Este posibil ca tu să cunoşti mai târziu un bărbat credincios, care să îţi reproşeze că ai fost cu altul (alţii), şi să caute altă fată mai serioasă, să nu se mai uite la tine şi să îţi pară rău. Aşa că dacă prietenul îţi reproşează că nu vrei să faci dragoste cu bărbatul tău, poţi să îi spui că vrei să faci, dar el nu este bărbatul tău – nu te-a luat în căsătorie. Un bărbat şi o femeie îşi aparţin numai după ce s-au căsătorit religios. Numai atunci pot avea şi relaţii fizice fără să se teamă de repercusiuni pentru acest mare păcat, care încalcă chiar una din cele zece porunci – citeşte porunca a şaptea.

Mai este o vorbă foarte înţeleaptă, pe care mi-a spus-o un coleg de facultate. Este un citat de undeva, dar nu ştiu de unde. Eu eram foarte supărată pentru că eram diferită de ceilalţi, care nu mă înţelegeau. Atunci colegul mi-a zis: „Dacă urci un munte şi vezi la un moment dat că eşti singur, ce vei face? Te vei opri în loc, aşteptându-i pe cei din urma ta să te ajungă, sau vei începe să urci mai repede, ca să îi ajungi pe cei ce sunt înaintea ta?”

Mai este şi cuvântul aceea din fericiri, care se rosteşte la fiecare Liturghie: „Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi, şi vă vor prigoni, şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în Ceruri”.

Tu singură vei alege ce trebuie să faci. Domnul să te ajute!

Scrisoarea a fost primită pe căsuţa poştală a redacţiei.

Material apărut în nr. 18 al revistei “Familia Ortodoxă”

Făcându‑se vohodul după obicei, în Sfânta şi Ma­rea noastră Biserică (Sfânta Sofia), în zi de Duminică, în 15 ale lunii iulie, de către Preasfinţitul Arhiepiscopul nostru Ioan, Patriarh Ecumenic, împreună cu sfinţitul cler, din jurul am­vonului s‑au auzit glasurile poporului care striga:

– Mulţi ani, patriarhului! Mulţi ani, împăratului! Mulţi ani, împărătesei! Mulţi ani, patriarhului! De ce am rămas atâţia ani neîmpărtăşiţi? De ce nu ne împăr­tăşim? Vrem să ne împărtăşim din mâinile tale! De mulţi ani vrem să ne împăr­tăşim. Eşti ortodox, de cine te temi? Scoate‑l afară pe Sever maniheul! Proclamă degrab auto­ritatea Sfân­tului Si­nod! Să se proclame degrab autoritatea Sfân­tului Sinod! Vrednicule apărător al Sfintei Treimi, Sfânta Maria este Năs­cătoare de Dum­nezeu! A biruit cre­dinţa în Sfânta Treime! A biruit cre­dinţa ortodocşilor! Pro­clamă degrab Sinodul din Calcedon!…

Acestea strigând ei, li s‑a dat următorul răspuns de că­tre Prea Fericitul Arhiepiscop şi Patriarh Ecumenic Ioan:

– Îngăduiţi‑ne mai întâi să ne închinăm la Sfântul Jert­fel­nic şi după aceea vă vom da răspuns.

Şi intrând ei în sfântul altar, poporul continua să strige… Apoi, Prea Fericitul Ioan, Arhiepiscopul nostru şi Patriarh Ecumenic, urcând în amvon, a rostit acestea:

– Aţi văzut luptele mele, iubiţilor, pe care şi ca preot le‑am dus şi le duc şi acum pentru apărarea Orto­doxiei, şi pe care le voi duce până la moarte…

După cuvântarea sa, aceleaşi glasuri continuau să strige pentru multă vreme:

– Proclamă degrab autoritatea Sinodului din Calce­don! Adunarea Părinţilor din Calcedon mâine să o pro­clami! Dacă o proclami astăzi, mâine o vom prăznui.

Apoi diaconul Samuil a proclamat sfinţenia Adu­nă­rii, spunând următoarele:

– Facem cunoscut dragostei voastre că mâine vom să­vârşi pomenirea celor între Sfinţi Părinţi ai noştri adu­naţi în mitropolia din Calcedon…

Acestea toate petrecându‑se duminică, a doua zi, luni, în 16 ale lunii iulie, s‑a săvârşit pomenirea Sfinţilor Părinţi mai sus amintiţi… Prea Fericitul Ioan, Arhiepis­cop şi Patri­arh Ecumenic a luat dipticele şi a poruncit să fie tre­cute în ele cele patru Sfinte Sinoade şi numele ce­lor să­vâr­şiţi întru cuvi­oşie Arhiepiscopi ai acestei cetăţi împă­răteşti, Eufimie şi Macedonie, precum şi Leon, Ar­hiepis­copul Ro­mei. Atunci întreg poporul, ca dintr‑o gură, a strigat cu mare glas:

– Bine este cuvântat Domnul Dumnezeul lui Israil, Care a cercetat şi a făcut mântuire poporului Său!

Şi multă vreme au petrecut psalmodiind antifonic această cântare, până când psalţilor li s‑a îngăduit să urce şi să cânte Trisaghionul. Când aceştia au început, întreg po­po­rul a încetat psalmodierea şi a ascultat Trisaghionul. Iar în vremea dipticelor întreaga mulţime s‑a apropiat în mare li­nişte în ju­rul Jertfelnicului şi as­culta. De îndată ce s‑au rostit de către di­acon numele mai sus pomenitelor patru Sfinte Si­noade şi ale Arhie­piscopilor adormiţi întru cuvio­şie, Eu­fimie, Macedonie şi Leon, toţi au strigat cu mare glas:

– Slavă Ţie, Doamne!

După aceasta, ajutând Dumnezeu, s‑a săvârşit cu multă rânduială Dumnezeiasca Liturghie.

Fiodor, împreună cu soţia sa, Irina, şi fiul, Nikolai

Agenţia de ştiri RIA Novosti ne informează într-o ştire din 22 mai 2010 că vestitul expediţionist rus Fiodor Koniuhov a renunţat la explorări şi recorduri mondiale pentru a deveni preot ortodox.

Un expediţionist de anvergură, Koniuhov a ajuns la Polul Nord (de trei ori), la Polul Sud, la Polul Inaccesibilităţii şi a urcat pe vârful Muntelui Everest. A stabilit noi recorduri mondiale prin traversarea Oceanului Atlantic cu o barcă în 46 de zile, precum şi a Groenlandei într-o sanie trasă de câini în 22 de ore. A mai făcut o serie de călătorii în jurul lumii de unul singur, cu iahtul.

“Pe măsură ce au trecut anii, am ajuns să înţeleg că nu există singurătate în lumea asta. Pe mare te însoţesc balenele şi delfinii, în cer zboară păsări, iar urşii şi focile te întâmpină în drumul spre Pol. Şi ştiu sigur că Dumnezeu şi Sfinţii sunt pururea alături când te rogi – nimeni nu te poate ajuta pe oceanul cel nesfârşit, în afară de ei”, spune Fiodor despre călătoriile sale.

Hotărîrea a fost luată în cursul ultimei sale călătorii în Antarctica; el se va îndeletnici de acum cu rugăciunea pentru cei ce călătoresc. Koniuhov n-a dorit să spună motivul anume care a determinat această schimbare radicală în viaţa sa.

„Probabil că s-a întâmplat ceva serios dacă am luat aşa o hotărîre: m-am gândit – ajunge cu încercările, vreau să mă rog mai mult… Am tras din greu pentru oameni şi pentru faima lor, ca şi pentru faima mea, dar acum vreau să lucrez pentru Dumnezeu şi pentru Biserică”, zice Koniuhov.

În vârstă de 59 de ani, el i-a trimis o scrisoare oficială întâi-stătătorului Bisericii Ortodoxe Ruse, Patriarhul Chiril al Moscovei şi a toată Rusia, cerându-i să devină preot. Patriarhul i-a răspuns favorabil lui Koniuhov în aprilie, dându-i dreptul să-şi aleagă eparhia. Koniuhov a ales Zaporojia ucraineană, locul unde s-a născut în 1951.

Prima sa expediţie a avut loc pe când avea 15 ani, şi a constat în traversarea Mării Azov cu barca. Până la atingerea vârstei de 50 de ani, Koniuhov a făcut peste 40 de expediţii şi ascensiuni unicat. A scris numeroase cărţi şi a pictat numeroase tablouri despre călătoriile sale. Un om credincios, Fiodor Koniuhov spune că sensul vieţii unui creştin ortodox este de a dobândi dumnezeiescul har, de a afla voia lui Dumnezeu şi a trăi potrivit poruncilor Sale, pregătindu-te de veşnicie. La întrebarea de ce şi-a riscat viaţa atât de des, Fiodor răspunde:

“Fiindcă suferinţa este singura cale prin care-L poţi vedea pe Domnul”.

Mai jos, câteva imagini de la hirotonia sa întru diaconie şi din trecut.

Traducere şi prezentare: R.H.

Oamenii au vederi extrem de diferite asupra sa. Pentru creştini, este un răstimp plin de bucurie, care întăreşte cea mai importantă dogmă a credinţei noastre: „Dumnezeu dragoste este”. Căci dragostea este îndelung-răbdătoare. Şi nu putem nicidecum zice că aceste două milenii au cuprins în anii lor doar sfinţenie. În mare măsură, au fost 2000 de ani de păcate şi fărădelegi ale noastre. Domnul ne-a îngăduit în aceşti 2000 de ani şi nu ne-a părăsit. Dimpotrivă, a continuat să-şi reverse milele Sale peste norodul Său, Biserica (descoperind noi lucruri sfinte şi minuni, dar mai ales prin ţinerea noastră în viaţă – şi a Bisericii noastre). Aceasta înseamnă că Dumnezeul nostru este cu adevărat un Dumnezeu îndelung-răbdător – aceasta înseamnă că cu adevărat Dumnezeu este dragoste. Pentru noi, este o bucurie că creştinismul nu este pe moarte, ci trece într-un nou mileniu. Pentru creştini, un alt „mileniu” simbolizează veşnicia creştinismului; am intrat în al treilea mileniu al istoriei noastre încredinţaţi că misiunea Bisericii va continua dincolo de anul 2000.

Sunt însă şi oameni care au sărbătorit cu bucurie intrarea în noul mileniu din cu totul alte motive. Există un număr tot mai mare de publicaţii seculare, articole de scandal, ba chiar şi glume de genul: „Voi, creştinii, sunteţi tare bătrâni – aveţi două mii de ani. La aşa vârstă”, zic acestea, „doamnelor şi domnilor creştini ortodocşi, nu credeţi c-ar fi cazul să ieşiţi din cultură, politică, economie şi învăţământ? Este vremea”, adaugă acestea, „cuvenitei retrageri a creştinismului şi a propovăduirii în schimb a celui de «al Treilea Testament», a religiei Noului Veac, «New Age»”.

O formulă îndeobşte acceptată în zilele noastre mă face să strig „Contradicitur!” („Mă împotrivesc!”) de fiecare dată când o aud. Acea formulă este „moştenirea culturală a Ortodoxiei”. Când aud acea expresie, mă simt silit să întrerup vorbitorul şi să-i zic: „Iertaţi-mă, despre ce moştenire vorbiţi? O moştenire apare după moartea celui ce o deţine. Şi, totuşi, noi suntem în viaţă. Şi, îmi pare rău s-o zic, dar nu v-am lăsat nimic moştenire vouă, necredincioşilor! Doar în perioada comunistă se părea că Ortodoxia nu mai există, ci doar nişte obiecte ale „moştenirii culturale”: fresce (cărora li se zice „picturi monumentale”), icoane („lucrări artistice în tempera”) şi biserici („monumente de arhitectură medievală”) – iar toată această „moştenire” ar putea fi folosită după bunul plac. Însă noi simţim că noi înşine constituim Biserica, aceeaşi Biserică a Sfinţilor Andrei Rubliov şi Serghie din Radonej, şi că n-am lăsat nimic prin testament oamenilor atei. Tot ceea ce numiţi „moştenirea culturală a Ortodoxiei medievale” ne aparţine şi vieţuim în propria noastră casă, nu într-un cimitir sau în „muzeul Bisericii Ortodoxe”.

Creştinismul n-a pierit; poţi fi creştin chiar şi în veacul al 21-lea.

Însă ce înseamnă să fii creştin? Voi încerca să răspund în mai multe feluri la această întrebare, şi fiecare răspuns consecutiv îl va cuprinde pe cel de dinainte.

Întâiul răspuns este atât de evident şi de simplu încât şovăiesc să îl înfăţişez publicului meu învăţat, care s-a obişnuit cu sofisticate jocuri intelectuale. Însă adevărul nu trebuie să fie sofisticat, „dialectic”, „antinomic”, ba chiar un „carnaval dialogal”! Creştinul este pur şi simplu un om care priveşte la Hristos prin ochii Apostolilor. Asta-i tot. Am mai putea spune că un creştin poate fi duhovnicesc sau neduhovnicesc, adânc sau superficial, dar cerinţa minimă necesară pentru a fi creştin este întocmai aceasta: să priveşti la Hristos prin ochii Apostolilor.

Treaba e că poţi privi la Hristos în multe feluri. Unii L-ar putea privi prin ochii Sfântului Apostol Ioan, pe când alţii L-ar putea privi prin ochii lui Iuda… Sfârşitul anilor 1950, o perioadă numită în presă „Dezgheţul lui Hruşciov”, a însemnat un val memorialistic al clasicilor culturii sovietice. Începuseră să iasă la iveală informaţii despre cei ce pieriseră în lagărele de concentrare, cei arestaţi sau prigoniţi – printre ei, oameni de ştiinţă, poeţi şi scriitori de excepţie. Aşa că atunci aceia care se propăşiseră, care primiseră ordinele şi premiile lui Stalin, s-au grăbit să-şi protejeze succesul, ce începuse să pară scandalos în lumina tragicei sorţi a colegilor lor supuşi represiunii. „Bineînţeles că am fost prieten cu cei din Gulag, ba chiar am încercat să-i ocrotesc. Şi ce dacă am scris un articol în «Pravda» împotriva acelui prieten? Am încercat în acelaşi timp să-l protejez, pe cât am putut mai bine. Mi s-a cerut să scriu că era spion japonez; eu, în schimb, m-am mărginit să scriu că greşea profund. Eu însumi abia am scăpat de arestare! L-am protejat aşa de dârz, încât am primit doar ordinul de clasa a doua, deşi la talentul meu mi se cuvenea cel de primă clasă!” Atunci a apărut o epigramă muşcătoare în literatura necenzurată, „samizdat”:

Pare-se că cugetul editorilor se odihneşte sănătos,

Şi poţi afla monştrii din rândul lor, bine-nţeles:

Tocmai ce-a apărut o nouă viaţă a lui Hristos,

Bazată pe-a lui Iuda relatare de succes.

Revin, poţi privi la Hristos în diferite feluri. O poţi face prin ochii lui Iuda sau prin ochii lui Ponţiu Pilat (viziunea lui Pilat asupra lui Hristos se poate găsi în romanul lui Mihail Bulgakov Maestrul şi Margareta). Perspectiva lui Pilat nu este o încruntătură plină de ură, ci o privire rece şi nepăsătoare… Se găseşte în Evanghelii o întrebare la care Hristos n-a răspuns, în ciuda atotştiinţei Sale. Departe de a fi una marginală, ea este cea mai importantă întrebare: „Ce este adevărul?”

De ce-a ales Mântuitorul să nu răspundă la acea întrebare? Nu fiindcă n-ar fi ştiut ce este Adevărul. El însuşi era Adevărul („Eu sunt calea, adevărul şi viaţa…” – Io. 14:6). Dar contează foarte mult cum se pune întrebarea.

Convorbirea dintre Ponţiu Pilat şi Hristos este ca o confruntare între întreaga cultură păgână şi noua Evanghelie. Înţelepciunea imperiului păgân ajunsese atât de senilă, încât cei mai buni oameni de ştiinţă ai săi proclamaseră, în urma căutării, că omul nu poate percepe nimic. Aceasta este concluzia definitivă a filosofiei de atunci, filosofia scepticismului şi a relativismului. Nimic nu poate fi ştiut cu siguranţă. Omul este neputincios să înveţe ceva adevărat despre lume sau despre sine; filosofii au dovedit deja slăbiciunea minţii omeneşti şi relativitatea tuturor ideilor noastre.

Şi îl avem pe Ponţiu Pilat, un om învăţat, familiar cu vechea literatură satirică ce surâde cu dispreţ la mitologia populară („Grăind atât de multe de-aceste divine treburi, rugămu-ne la zei şi la eroi să ne dăruiască cuvânt” – Herodot, Istoriile 2:45). Pilat însuşi nu crede prea mult în mituri. E un politician, cu o viaţă lumească. Când se întâlneşte cu Iisus, îşi lămureşte cel mai important lucru: Iisus Galileanul nu e un răzvrătit, nu ameninţă nicicum Imperiul, aşa că nu sunt prea mult de vorbit cu El (Pilat greşeşte însă în privinţa aceasta, căci blândul Propovăduitor va schimba radical soarta întregului imperiu prin răspândirea Evangheliei Sale). Şi apoi, dintr-o dată, când era pe punctul de a pleca, Pilat aude cuvintele lui Hristos: „spre aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc pentru adevăr” (Io. 18:37).

Cuvintele lui Hristos îl şochează, ba chiar îl jignesc pe Ponţiu Pilat: „Cine eşti Tu, ca să îţi permiţi cu aşa impertinenţă să pretinzi că cunoşti adevărul incognoscibil?! Mai bine i-ai citi pe filosofii noştri, şi ei îţi vor explica că adevărul nu poate fi cunoscut de nimeni. Un tâmplar pribeag din Galileea susţine că a venit în lume ca să o înveţe ce este adevărul!” Pilat nu vrea să aştepte şi nu aşteaptă un răspuns; el e încredinţat că nu poate fi un răspuns. Iar Hristos, Cel ce cunoaşte inima omului, a înţeles că nu e o întrebare, ci mai curând un pretext, un refuz de a pune o întrebare adevărată, o stavilă împotriva oricărui răspuns. Din pricina aceasta n-a răspuns Hristos…

Aşadar, avem privirea mercenară a lui Iuda şi nepăsarea rece a lui Pilat. Există şi privirea indignată a Fariseilor, care nu puteau îngădui ca Cineva liber şi puternic să cotropească mica lor lume, ascultătoare, ordonată şi tihnită. Există şi încruntătura plină de ură a Saducheilor, care socoteau propovăduirea despre o altă lume ca fiind jignitoare şi de neînţeles – căci ei aşteptau de la dumnezeul lor un belşug de binecuvântări aici şi acum, în lumea aceasta; el îi răsplătise deja pe Saduchei cu darul puterii, iar ei nu mai aşteptau alte daruri.

Mai este şi privirea mulţimii, care cere minuni şi lovituri politice, iar atunci când nu le primeşte, se „dezamăgeşte” şi strigă: „Să fie răstignit! Să fie răstignit!” Mai este şi privirea celor cărora Hristos le-a zis: „Mă căutaţi fiindcă v-aţi săturat” (Io. 6:26). E vorba de viziunea oamenilor despre care Sfântul Dimitrie al Rostovului spunea „l-au căutat pe Iisus nu de dragul Său, ci de dragul pâinii pe care le-o dăduse”. Ei vin la biserică doar ca să-şi rezolve problemele de zi cu zi, să aprindă o lumânare înainte de o operaţie sau un examen… Unor oameni ca aceştia le trebuie o minune. Şi nu le pasă cine face acea minune. Nu le pasă la ce biserică se duc sau cărui dumnezeu îi aprind o lumânare. Pentru ei, Hristos este Kaşpirovskiul primului veac.

Dar creştin este cel ce priveşte la Hristos prin ochii Apostolilor. Ce însemnătate are lucrul acesta? Fiindcă cele importante se descoperă privirii iubitoare, nu celei nepăsătoare, urâcioase sau consumiste. Apostolii L-au iubit pe Hristos – de aceea este atât de importantă pentru noi mărturia lor iubitoare.

Mai mult, Apostolii au fost ucişi pentru că au vorbit despre Hristos. Blaise Pascal, remarcabilul matematician şi gânditor francez din veacul al 17-lea, creatorul celei dintâi maşini de calculat, a spus odată: „Cred doar acei martori care au îngăduit să li se taie gâturile”. Apostolii sunt astfel de martori. Vă voi aminti că cuvântul grecesc pentru martor, mártÿr, a fost tradus în slavonă ca mucenic. Apostolii au urmat calea mărturisirii ca mucenici.

În rusă există expresiile „pódlinnaia právda” („întocmai adevărul”) şi „podnogótnaia právda” („adevărul adevărat”). Aceste expresii se trag de pe vremea când martorii erau puşi la încercare în faţa curţii, pentru a se vedea dacă mărturia lor poate fi crezută. „Zici că l-ai văzut pe învinuit săvârşind fărădelegea? Dar ai, poate, nişte motive ascunse, sau eşti doar un calomniator? Eşti gata să-ţi întăreşti cu durerea ta cuvintele de care depinde viaţa unui alt om?” Şi, aşa, martorul era supus la chinuri. Frica de posibila durere („pódlinnaia právda” înseamnă „adevărul rostit sub «dlin», ciomagul gâdelui”) a redus drastic numărul martorilor mincinoşi. Apostolii au dovedit, prin suferirea chinurilor şi a execuţiei, că au fost nişte martori cinstiţi. Astăzi, iubitorii versiunilor de senzaţie ale vieţii „necunoscutului Iisus” primesc drepturi de autor pentru fanteziile lor, în vreme ce Apostolii sunt loviţi cu pietre…

Pe lângă acestea, viziunea apostolică este unică, fiind privirea contemporanilor şi a martorilor oculari. Să fi creştin nu e totuna cu a fi, să zicem, kantian. Vădit lucru, a fi kantian nu înseamnă să priveşti la Kant doar prin ochii celor mai apropiaţi discipoli. Kantian este cel ce foloseşte metodele şi termenii gândirii filosofice propuse de Kant. Şi se prea poate ca generaţiile următoare de kantieni să fi numărat oameni care au înţeles stilul de gândire al dascălului lor într-un mod mai talentat, mai potrivit, decât primii săi discipoli, care nu aveau cuvenitul talent filosofic. Da, este adevărat că ucenicii cei mai apropiaţi nu sunt întotdeauna şi cei mai talentaţi. Însă relaţia dintre Hristos şi ucenicii Săi a fost una foarte aparte. Hristos n-a scris nimic, spre deosebire de Kant. Tot ce ştim despre El, ştim din relatările ucenicilor Săi apropiaţi. Scrierile lor sunt singura evidenţă istorică a lui Hristos. De aceea, orice altă încercare de a reclădi „învăţătura lui Hristos” sau „biografia” Sa se află în afara tărâmului istoriei ca ştiinţă. Astfel de încercări dezvăluie mai mult despre lumea lăuntrică a unor asemenea „visători” decât despre Hristos Însuşi.

Creştinismul nu este o tablă a înmulţirii veşnică şi în afara timpului. Creştinismul este vestea acelei fapte unice a lui Dumnezeu, la un anumit punct din spaţiu şi timp, „în zilele lui Ponţiu Pilat”. N-am fost atunci acolo. Dar atunci cum putem afla ce s-a petrecut? Doar acceptând mărturia celor ce au văzut. Şi aceasta este mărturia Apostolilor.

Aşadar, creştin este cel ce priveşte la Hristos prin ochii iubitori şi dăruiţi ai Apostolilor, iar nu prin ochii filosofilor, criticilor şi filistinilor ce au urmat.

Dacă înţelegem acest lucru, vom dobândi putinţa de a ne împotrivi celor ce prea des ne învinuiesc de „conservatorism” şi „dogmatism”. Biserica nu poate să nu fie conservatoare, deoarece a fost întemeiată în urma acelui eveniment petrecut acum 2000 de ani. Biserica nu poate să nu fie dogmatică, deoarece îşi are temelia în mărturia celorlalţi martori – Apostolii – şi, pentru ea, este important să nu distorsioneze percepţia acestora despre Hristos.

Se ridică atunci o a doua întrebare: cum se pot familiariza oamenii cu viziunea Apostolilor şi unde este exprimată acea viziune? Cel mai succint răspuns este: în Sfintele Scripturi. Amintirile Apostolilor despre întâlnirea cu Hristos şi trăirea tainelor Sale sunt adunate în cărţile Noului Testament.

Diacon Andrei Kuraev

Traducere de Radu Hagiu

Sfârşitul secolului XX ne-a obişnuit cu date simbolice: 1989 a însemnat prăbuşirea regimului comunist în ţările din Europa de Est la exact 200 de ani de la izbucnirea în istorie a Revoluţiei Franceze (1789) ce l-a inspirat şi născut. La începutul anilor ’90, comunismul a căzut şi în Rusia după 70 de ani de la instaurarea lui în această ţară.

Iar acum, la 70 de ani de la măcelul comandat de Stalin de la Katyn, elita poloneză e decapitată din nou. În 1940, aproximativ 22.000 de oameni – elita ofiţerimii poloneze, floarea intelectualităţii acestei ţări – au fost omorâţi cu câte un glonte în ceafă. Astăzi, în frunte cu preşedintele Poloniei, Lech Kaczynski şi soţia lui, 88 de persoane din corpul de elită al statului polonez – şeful băncii centrale şi cei mai importanţi oameni din armată – s-au prăbuşit cu avionul în apropiere de aeroportul militar rus din Smolensk. Erau în drum spre Katyn, pentru comemorarea celor cărora acum le-au urmat!

Şi n-au fost urmaşi nevrednici! Lech Kaczynski, alături de fratele său geamăn Jaroslaw – ce din fericire nu s-a aflat în avion –, s-au constituit într-un tandem redutabil între o fostă URSS şi o nouă URSS. Semnificaţia acestei tragedii se va judeca undeva între aceste două blocuri, aşa cum a fost  şi soarta Poloniei de-a lungul secolului XX. Împotriva unuia au luptat ca membri ai Solidarităţii poloneze şi au făcut în 1981 puşcărie pentru asta; împotriva celuilalt, de data aceasta în postura de preşedinte şi premier, au dat o lecţie de demnitate refuzând să semneze Tratatul de la Lisabona – de instituiere a UE – până ce nu vor fi adoptate unele amendamente care să-i ocrotească pe catolicii polonezi.

În postul de primar al Varşoviei, Lech Kaczynski, a interzis ca ruşinea să invadeze oraşul sub forma paradelor homosexualilor; din postura de premier, Jaroslaw Kaczynski a dus o politică internă ale cărei roade se văd astăzi, când ţara nu este afectată de criză aşa cum sunt Grecia, Bulgaria sau România.

Lech Kaczynski a refuzat sistematic să facă din ţara sa un plocon pentru ursul estic sau vulpea vestică. În 2006, coşmarul noii URSS şi a fostei URSS a fost veto-ul polonez: atunci preşedintele polonez s-a opus unei înţelegeri între Germania şi Rusia – ca un pact economic ce amintea de Ribbentrop-Molotov – şi care ar fi pus sub semnul întrebării siguranţa energetică a Europei de Est. Gestul a iritat profund atât elita neo-kaghebistă condusă de Putin cât şi cea neo-marxistă europeană.

Iar astăzi, cât de curios e să vedem cum primele mesaje de condoleanţe au venit tocmai din partea Rusiei şi a Germaniei, cum cei care ieri şi-au împărţit Polonia astăzi o plâng amarnic. Şi cât de cinic e ca premirul Putin să fie desemnat şeful comisiei de anchetă a tragicului eveniment: fostul agent KGB anchetează suspecta moarte a elitei poloneze! De ieri si de azi! Spre uşurarea tovarăşilor de drum europeni.

Indiferent de cauzele prăbuşirii avionului, rămâne Katyn – locul de îngropare al elitelor poloneze. Şi nu trebuie să uităm că fiecare ţară cuprinsă în lagărul comunist are Katyn-ul său – locul de baştină al suferinţei sale. De aceea, pentru a înţelege, rămăşiţele de avion prăbuşite lângă Smolensk-ul rusesc trebuie privite cu ochii Katyn-ului, cu ochii Aiudului…

Petru Molodeţ

Invitaţi: Bogdan Mateciuc, director executiv al asociaţiei „Alianţa Familiilor; Viorel Călin, revista „Familia Ortodoxă; Oana Badea, secretar de stat la Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării; Daniela Georgescu, psiholog, Agenţia Naţională Antidrog; Raluca Medeşan, coordonator proiecte asociaţia „Euro 26; lector univ. dr. Ioan Mihai Dan, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia; Pr. Mihai Milea, preşedintele fundaţiei „Sfântul Sava din Buzău.

Imaginea: Ion Cristodulo

Producător: Dan Micu

Realizator: Rafael Udrişte

Desfiinţând ce a mai rămas din Muzeul Ţăranului Român aşa cum a fost el conceput de Horia Bernea, actuala conducere “dilematică” a muzeului şterge ultimele urme muzeografice ale unui om, Horia Bernea, şi ale unei tradiţii intelectuale interesate de cum vedea ţăranul român cerul. E, într-un fel, normal ca acest lucru să se întâmple astăzi. De douăzeci de ani elitele noastre, oligarhii politici, mogulii economici şi minigarhii intelectuali, nu fac decât să evacueze ultimele rămăşiţe ale României vechi. Pretextul e că, oricum, românii au fost dintotdeauna nişte violatori, beţivi, leneşi şi nespălaţi a căror istorie nu valorează nici cât o varză de Bruxelles. Comuniştii au ucis România veche. Elitele neoliberale o evacuează în virtual. O filmează, o cataloghează şi o stochează într-un fişier, criogenată pentru generaţiile – de extratereştri probabil – viitoare.

După epoca masacrelor sistematice (’44-’64), după deceniile complicităţilor şi pervertirii calculate (’65-‘89), poporul român a cunoscut, după 1989, epoca evacuării în virtual. Totul, de la istorie la literatură, şi de la religie la familie, a fost “rescris” astfel încât să nu ne mai rămână nimic solid, niciun punct de rezistenţă, nicio icoană, niciun criteriu. Sub pretextul diverselor „procese” istorice prin care ar trebui să trecem, de la cel de „restructurare” la cel de „integrare”, şi de la cel de „privatizare” la „procesul comunismului”, conducătorii noştri ne-au rescris ca simplă ficţiune politică pe baza căreia pot accesa fonduri UE/FMI.

Dacă „renovarea” Muzeului Ţăranului Român e un bun pretext pentru a scăpa de „crucea lui Bernea”, care depune mărturie pentru o Românie a ţăranilor creştini, „privatizarea” a fost doar un pretext pentru a rescrie infrastructura economică a României, pentru a transfera în buzunarele câtorva întreaga economie naţională. Lipsiţi de putere economică datorită unei legislaţii care penalizează micul întreprinzător onest sau ţăranul harnic, românii au trăit democraţia ca pe o nouă modalitate de a fi ţinuţi sub control. În contextul unei vieţi economice şi culturale dominate de oligopoluri, democraţia românească a ultimilor două decenii nu a fost decât un mod de a ne evacua în virtual, în zona opţiunilor lipsite de miză, libertatea.

În contextul unui regim al cărui rol e acela de a rescrie democraţia într-un cod (de bare) autoritar, „procesul comunismului” a devenit, în mod deloc suprinzător, vehicul pentru practici comuniste, pentru trafic de influenţă, pentru sinecurişti şi pentru şantaje. În loc de a fi parte a unei campanii pentru restabilirea adevărului istoric şi a criteriilor de judecată care ne-ar permite să fim liberi, „procesul comunismului” a devenit, sub oblăduire prezidenţială, parte a algoritmului politic care întreţine minciuna şi corupţia în România. Lichidarea fizică a luptătorilor anticomunişti din anii ’50 e desăvârşită, astăzi, de lichidarea discursivă a adevărului pentru care au luptat martirii anticomunişti. Ambele operaţiuni s-au făcut prin „decret” de sus şi cu ajutorul politrucilor vremii, gata oricând să elimine în virtual crucea din miezul lucrurilor.

Se pare că, printre intenţiile celor care şi-au făcut trambulină academică din oasele deţinuţilor politici, se numără şi înfiinţarea unui „departament” pentru „memoria şi nostalgia comunismului”. Nu ştiu cum poate un institut public să „cerceteze” nostalgiile cuiva. Nu ştiu ce politruc orwellian s-ar putea dedica unei asemenea activităţi. Şi nici în ce scop. Dar ştiu că, atât timp cât va exista în România un astfel de „minister al nostalgiei”, e semn clar că cineva, acolo sus, ne vinde.

Articol publicat iniţial în Ziuaveche.ro din 18 februarie 2010

Fântâna lui Iacov, aflată sub altarul Bisericii, locul martiriului Sfântului Filumen. Pe pereţi, se văd până astăzi urmele de sânge ale noului Mucenic.

29 noiembrie 2009 a fost o zi istorică în oraşul palestinian Nablus: la biserica ortodoxă a Fântânii lui Iacov a avut loc proslăvirea între sfinţi a noului-mucenic Filumen, egumenul Mănăstirii „Puţul lui Iacov”, proclamându-se aşezarea numelui său în Sinaxarul Bisericii Dreptslăvitoare. Preafericirea sa Patriarhul Theofil al III-lea al Ierusalimului a slujit Dumnezeiasca Liturghie, împreună cu episcopii Bisericii Ierusalimului, câţiva arhierei din Biserica Ciprului şi o delegaţie a Bisericii Ruse. Au luat parte mii de pelerini şi închinători. Moaştele sfântului se păstrează în biserica în care a mărturisit pentru Hristos. Data sa de prăznuire este 29 noiembrie, ziua când a mucenicit.

Sfinţitul mucenic Filumen s-a născut în Cipru şi a mers din tinereţe la Locurile Sfinte. A slujit în mai multe mănăstiri şi biserici, călugărindu-se şi fiind hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah.

În seara zilei de 29 noiembrie 1979, părintele Filumen era singur în lăcaşul de închinare. A bătut clopotul, apoi a deschis porţile. Un grup de pelerini italieni a intrat ca să se închine. Împreună cu ei au reuşit să treacă şi doi rabini – presupune-se pentru a vedea locul de închinare – fără ca părintele Filumen să-i urmărească atent. Când italienii au plecat, aceştia s-au ascuns în livada de măslini din acel loc. Puţin mai târziu, părintele Filumen a coborât în biserică pentru Vecernie. Începuse să plouă. Cei doi rabini s-au apropiat de el plini de ură şi l-au ucis. [...] L-au imobilizat pe bunul părinte, l-au chinuit cu ură şi l-au maltratat în chip sălbatic. În faţa ochilor săi au devastat biserica, au distrus crucea altarului şi chivotul Sfintei Mese. Apoi i-au pus drept căluş în gură epitrahilul său binecuvântat şi l-au lovit cu securea în cap în chipul crucii. I-au scos un ochi şi i l-au împuns pe celălalt. I-au dislocat maxilarul inferior, i-au tăiat degetele mâinii drepte şi i-au lovit piciorul stâng cu toporul. Plecând, au aruncat o grenadă a armatei israeliene, care a distrus totul în lăcaşul de închinare.

Pe 8 ianuarie 1985, Preafericitul Patriarh Diodor al Ierusalimului, care se găsea în cimitirul Sfântului Sion pentru înmormântarea pururea-pomenitului Arhiepiscop Clavdie al Perlei, a dispus deschiderea mormântului părintelui Filumen. Un fior de emoţie i-a străbătut pe cei adunaţi, clerici şi mireni, când sicriul a fost scos şi deschis. Toţi au văzut întreg, după cinci ani de la înfricoşata mucenicie, trupul părintelui Filumen. Rămăşiţele pământeşti nu aveau obişnuitul miros greu. Se distingeau şi acum urmele loviturilor prin care faţa îi fusese zdrobită. Preafericitul Patriarh a rânduit ca Sfintele Moaşte să fie mutate în Biserica Sfântului Sion. El a declarat că problema recunoaşterii oficiale a sfinţeniei părintelui Filumen revine Sfântului Sinod al Patriarhiei Ierusalimului.

Când Alexandra, sora după trup a părintelui Filumen, şi copiii ei au aflat, la Atena, despre moartea înfricoşătoare a fratelui şi unchiului lor iubit, au reuşit să vorbească la telefon cu părintele Elpidie, un alt frate al părintelui, aflat în Sfântul Munte Athos. Însă, înainte ca ei să apuce a-i da de veste despre tragicul eveniment, acesta le-a spus: „Ştiu totul. Mi-a vorbit fratele meu, spunându-mi: «Frate, mă omoară, mă omoară! Dar să nu te revolţi, căci mor pentru Hristos!»”.

„În acele zile de după mucenicie, s-a îmbolnăvit Arhiepiscopul Iordanului, Paladie. A suferit un accident vascular cerebral şi i-a paralizat partea dreaptă. A stat în spital o săptămână. Într-o seară, părintelui Sofronie i s-a arătat în vis mucenicul Filumen şi i-a spus: «Să te duci la Vlădica şi să-i spui că sunt şi eu pe aici». Părintele Sofronie s-a sculat a doua zi şi, convins fiind că a primit o poruncă, a luat degetul părintelui său şi a plecat la spital. În timp ce episcopul dormea, l-a însemnat cu degetul, în chipul crucii, pe partea dreaptă, de la cap până la picior. Apoi, episcopul s-a trezit şi era bine… Când am aflat minunea, l-am căutat pe episcopul Paladie şi l-am întrebat dacă este adevărat. Mi-a răspuns: «Eu nu ştiu, dormeam. Am adormit suferind din cauza acestui accident cerebral, şi m-am trezit sănătos. Mi-au spus că, în timp ce dormeam, a venit părintele Sofronie şi m-a închinat cu degetul sfinţitului mucenic Filumen»”, istoriseşte (cine?).

Părintele Iustin, care i-a urmat Sfântului Filumen la biserica de la Fântâna lui Iacov, a fost izbăvit, dimpreună cu sfânta biserică, tot printr-o minune a înaintaşului său. Iată cum s-a întâmplat: în timp ce dormea, părintele Iustin l-a visat pe părintele Filumen: „Scoală-te repede – i-a spus acesta – este ora slujbei!” S-a trezit şi a văzut că era încă devreme pentru slujbă, dar nu s-a mai culcat la loc. În timp ce stătea pe pat şi-şi punea ciorapii, dintr-o dată l-a împins de la spate părintele Filumen, spunându-i: „Coboară în biserică! Dar pe uşa din stânga, nu pe cea din dreapta”. Părintele Iustin s-a însemnat cu semnul crucii şi a început să se roage, fără să priceapă ce se întâmplă. Noul mucenic al lui Hristos i s-a arătat din nou. De această dată, părintele Iustin i-a văzut culoarea anteriului; era cel pe care-l purta când trăia. „Nu te îndoi, sunt Filumen. Numai du-te repede!”, i-a spus. Părintele Iustin a chemat îndată câinii, pe care îi avea ca paznici, a aprins reflectoarele şi s-a grăbit către biserică. Deodată a văzut larg deschise cele două uşi ale bisericii. Înspăimântat şi rugându-se cu cutremur – cumplită clipă! – coborând pe uşa din dreapta, a auzit un mic zgomot, ca al unui ceas. Privind cu atenţie, a ajuns la proscomidiar şi în dulapul micuţ a zărit o bombă cu ceas! A alergat la telefon şi a chemat poliţia. În scurt timp a ajuns şi un echipaj al armatei din Nablus, oraş aflat în apropiere. Imediat a intrat în biserică un specialist pirotehnist, care i-a zis părintelui: ,,Nu văd nici o fereastră! Trebuie să aruncăm bomba, pentru că peste puţin timp va exploda!” Luminat de Domnul, părintele Iustin s-a repezit la ferestruica din absida altarului, de deasupra Sfintei Mese. A dat la o parte obiectele sfinte şi s-a urcat pe Sfânta Masă. Soldatul i-a dat repede bomba şi părintele a aruncat-o afară. S-au trântit apoi la pământ şi peste puţin timp a avut loc explozia.

Părintele Filumen a fost jelit de toţi cei care l-au cunoscut, deoarece era un duhovnic bun şi sfânt. Patriarhul l-a numit „înainte-mergătorul săracilor”. Şi aşa şi era. Sfintele sale moaşte sunt izvor de har şi binecuvântări, şi au tămăduit pe mulţi de bolile lor. Trupul său izvorăşte mir şi cei ce intră în biserică simt bună-mireasma răspândită de sfântul mucenic.

Cei desăvârşiţi moştenesc Împărăţia Cerurilor. A îndurat pentru puţină vreme martiriul şi se află acum între sfinţiţii şi cuvioşii mucenici. Cu ale lui sfinte rugăciuni, să ne învrednicim şi noi de Împărăţia cea cerească! Sfinte al lui Dumnezeu Filumen, roagă-te pentru noi! (Povestirea muceniciei şi a minunilor a fost preluată din cartea „Noul Sfinţit Mucenic Filumen”, Editura Egumeniţa)

Troparul, glas 5

Vieţii Samarinencei urmând, părinte, lui Hristos Dătătorul de viaţă ai urmat bucurându-te şi Fântâna lui Iacov păzindu-o, ai câştigat desfătarea raiului în chip luminat, în zilele din urmă, prin luptele muceniciei, sfinţite Filumene, lauda cea nouă a dreptslăvitorilor.

Ciprian Aioanei

Încă de la începutul creştinismului am văzut marea dragoste şi milă pe care Mântuitorul a arătat-o tuturor celor ce s-au pocăit sincer pentru păcatele lor. Din nefericire, deşi foarte mulţi dintre noi ne autonumim creştini ortodocşi, nu ne comportăm ca nişte creştini. Trăim într-o societate în care, dacă zicem că nu am omorât pe nimeni şi nu am făcut rău nimănui, considerăm că suntem pe drumul cel bun. Părintele Arsenie Papacioc spunea că „orice clipă înseamnă un timp şi orice suspinare poate fi o rugăciune”, îndemnându-ne să avem o stare de prezenţă continuă a lui Dumnezeu în conştiinţă. Dacă reuşim să dobândim această stare, atunci nu putem să nu observăm tot răul şi toată necurăţia din sufletele noastre şi să nu alergăm către bunul Dumnezeu pentru vindecare. Ana E. este o tânără care a căzut în păcate grele şi a trăit mulţi ani într-o stare de nepăsare faţă de poruncile Mântuitorului. Însă, la un moment dat, a răspuns strigătului puternic al conştiinţei şi a deschis lui Hristos uşa inimii ei. (R.T.)

- Ana, când ai început să-L cauţi pe Dumnezeu?

- Știam că Dumnezeu este undeva, dar nu ştiam unde. Și am început să caut, dar în întuneric, pentru că din moment ce nu căutam acolo unde am primit botezul, nu puteam să caut decât în întuneric. Pe la 19 ani a venit un unchi la mine şi mi-a adus o traducere eretică a Bibliei, el fiind convertit de curând la „creştinii după evanghelie”. A venit să facă prozelitism la mine acasă. La 19 ani, abia ieşită din comunism, crescută într-o familie în care numai de Paşti şi de Crăciun se vorbea despre Dumnezeu, ştiam doar atât: că Dumnezeu e bun şi milostiv. Încet, încet, am început să cercetez acea Biblie şi să merg la sectari. Credeam că acolo este Dumnezeu pentru că nu aveam la ce să mă raportez, eu neintrând în Biserica ortodoxă pe care o vedeam închisă şi la propriu şi la figurat. Nu am fost consecventă, nu m-am ţinut de lucrul acesta serios, pentru că nici nu eram serioasă în ceea ce făceam. Și pe la martorii lui Iehova m-am perindat, pe la baptişti. Întâmplarea făcea că pe oriunde am lucrat, întâlneam un sectar. La unul din serviciile mele, am avut o colegă baptistă care m-a luat cu ea la adunările lor. Limbajul meu devenise aproape ca al lor atunci când discutam despre Dumnezeu, credinţă, suflet. Comparând trăirile mele de la slujbele noastre cu ceea ce simţeam când mergeam la ei, pot spune că acolo este mare înşelare, dar diavolul cel viclean are grijă să te facă să te simţi bine – pentru că ei sunt primitori, cântam cu toţii, dar ştim că misiunea lor este de a-L asculta pe satana şi de a duce cât mai multe suflete pe calea pierii. Cei care s-au întors la ortodoxie (şi, fireşte, toţi creştinii ortodocşi) pot da mărturie despre bucuria de nedescris şi simţămintele de înălţare a inimii către Înalt pe care o trăiesc când participă la slujbele noastre. De aceea, în sufletul meu este un strigăt puternic către fraţii înşelaţi de eretici: Fraţi dragi în Hristos, nu vă lăsaţi amăgiţi de satana şi de slujitorii lui! Alegeţi calea cea bună, faceţi-vă prieteni pe Sfinţi şi pe Măicuţa Domnului!

- Cum ţi-ai petrecut primii ani ai tinereţii?

- Am căzut şi în păcatul desfrâului şi de aici, mergând mai departe, am ajuns să fac cinci crime – am omorât cinci copii. Încet, încet, am început să mă îmbolnăvesc sufleteşte şi să mă afund într-un întuneric din ce în ce mai adânc. Cu timpul l-am cunoscut pe Constantin, cel ce avea să-mi devină soţ, şi l-am părăsit pe primul meu prieten. Dar şi Constantin venea dintr-o familie în care niciodată nu s-a pus problema credinţei – Dumnezeu nu exista deloc acolo, era o neorânduială totală în familia lui. Am stat 11 ani necununaţi, trăind într-un continuu păcat.

- Cum te raportai la păcate în acea vreme?

- În momentul în care trăiam în desfrânare mi-am pus numai pentru o scurtă perioadă de timp problema că acest lucru este păcat, după care nu mi-a mai păsat. Îmi ziceam că oricum nu mai am scăpare. Mă simţeam o roabă a patimilor în care mă cufundasem, era o luptă continuă care se dădea în sufletul meu şi o suferinţă cumplită pe care însă, la acea vreme, nu o percepeam ca suferinţă. Mai târziu mi-am dat seama că era „neliniştea cea bună”, cum spunea părintele Paisie Aghioritul, era viermele cel neadormit al conştiinţei care a început să dea semn că eu nu sunt aşa cum trebuie.

- Despre avort ce părere aveai?

- Știam că este un păcat, de la mama mea, care nu pierdea nicio ocazie să-mi reamintească că avortul este ceva înfiorător – dar aveam o prejudecată: credeam că până pe la 4 luni nu este suflet în fiinţa zămislită, ci doar o masă de carne. Știinţa însă a dovedit că ceea ce gândeam nu este adevărat. Și am făcut acele crime în virtutea inerţiei. Eu mă înfricoşez acum când vorbesc despre aceste lucruri, pentru că atârnă foarte mult în viaţa mea şi în sufletul meu crimele pe care le-am făcut. Nu am pace şi nici linişte şi, uitându-mă la copii pe care îi am, mă gândesc că astfel de fiinţe am omorât. Bineînţeles că m-am îmbolnăvit sufleteşte, progresiv, şi ajunsesem la deznădejde. Aşa m-a găsit Dumnezeu şi m-a repus pe cale. Am gustat puţin câte puţin din mila Lui cea mare, din dragostea pe care o are faţă de noi, păcătoşii. Acum, ştiind că mi-am cheltuit viaţa în păcate, nu fac decât să mă căiesc. Este în sufletul meu o pocăinţă continuă, fără lacrimi vizibile, dar este aşa o sângerare în sufletul meu… Am în suflet o rană mare, pe care numai bunul Dumnezeu o poate vindeca.

- Ana, însă ştii că Dumnezeu te-a iertat?

- Da, ştiu asta, dar eu nu m-am iertat. Nu pot să mă iert, având în vedere toate păcatele săvârşite.

- …Și, la un moment dat, tu şi Constantin aţi auzit chemarea lui Dumnezeu.

- Da. Eu şi Constantin, după ani de zile în care am trăit în desfrâu, ne-am cununat în sfârşit – pentru că, la rândul nostru, trebuia să cununăm pe cineva, iar noi, nefiind căsătoriţi în faţa lui Dumnezeu, nu puteam să fim naşi. Aşa că, după ce am primit propunerea de a fi naşi şi după ce am aflat că trebuie să fim cununaţi la biserică pentru a fi părinţi duhovniceşti ai unei familii, am săvârşit taina cununiei. După taina cununiei, s-a întâmplat ceva cu viaţa mea şi Dumnezeu a început să mă cerceteze în taină. Și, asemenea unui părinte care îşi mustră fiul iubit, m-a bătut, dar mi-a bătut trupul ca să îmi vindece sufletul. Însă acest lucru l-am înţeles mai târziu.

- Vorbeşte-ne despre prima ta spovedanie.

- Prima mea spovedanie aş numi-o naşterea mea din nou. După prima spovedanie, o săptămână am simţit că nu ating pământul. Radiam de fericire şi îmi venea să spun tuturor celor din jur ce trăiesc şi ce mi s-a întâmplat. Am simţit că o mulţime de lanţuri grele au căzut de pe mine în clipa în care am primit prima dezlegare de păcate. Cea dintâi întrebare pe care părintele mi-a pus-o la spovedanie a fost dacă cred în Sfânta Treime. Deşi nu ştiam ce reprezintă Sfânta Treime, am răspuns cu toată convingerea că da. Era ceva ce venea din lăuntrul sufletului meu. Simţeam că trebuie să mă întâlnesc cu Sfânta Treime. Și apoi, în timp, am aflat cine este Sfânta Treime, m-am întâlnit cu Sfânta Treime, m-a mângâiat Sfânta Treime şi mă închin Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh. …Prima mea spovedanie a venit într-un moment sfâşietor, ajunsesem la apogeul chinurilor sufleteşti şi trupeşti. A fost în Postul Adormirii Maicii Domnului în 2005. Eu nu posteam, nu reuşeam să fac acest lucru. Dar s-a întâmplat că am făcut oreion – l-am luat de la băieţelul meu şi a trebuit să ţin un regim. Cu ajutorul lui Dumnezeu am postit, deşi nu îmi propusesem acest lucru.

- Cum te-ai hotărât să te spovedeşti?

- Aveam chinuri sufleteşti foarte mari şi am simţit că trebuie să merg să mă spovedesc. Înainte cu câteva zile de aceasta, o bună prietenă m-a dus la miezonoptică la Mănăstirea Radu Vodă. Când am intrat acolo, a fost pentru prima dată când vedeam un călugăr îmbrăcat în veşminte preoţeşti, care se ruga la lumina lumânărilor. Era o atmosferă de sfinţenie şi de pace! Acest lucru m-a cutremurat profund şi încet, încet, m-am apropiat de Biserică. Simţeam că trebuie să mă spovedesc, ceva îmi spunea să merg să mă spovedesc, că trebuie să mă împac cu Dumnezeu. Am avut nişte stări foarte ciudate pe care le trăiam noapte de noapte. În fiecare seară, cum se înnopta, începeam să am nişte dureri groaznice în abdomen, parcă o sabie nevăzută îmi sfârteca pântecul. Am făcut investigaţii, dar nici un medic nu a putut să-mi spună ce am. În afară de asta, se mai întâmpla un fenomen ciudat: mă trezeam cu o stare de leşin ca şi cum cineva îmi trăgea sufletul în afară. Mă speriam foarte tare, ieşeam pe balcon ca să pot să respir mai bine, priveam la cer şi îl rugam pe Dumnezeu să nu mă ia, să mă mai lase ca să-mi pot creşte copilul şi să mă ajute să fac ce trebuie. Nici nu ştiam să mă rog, nu ştiam prea bine ce să-I cer! În sufletul meu se dădea o luptă şi simţeam că trebuie să fac ceva. După doi ani de astfel de suferinţe, am ajuns la Sfânta Spovedanie. Primele cuvinte pe care i le-am adresat părintelui au fost: „Părinte, vreau să mă împac cu Dumnezeu!”. Și am început să enumăr păcatele şi să vorbesc despre sufletul meu chinuit. Părintele mi-a explicat că am căzut în deznădejde, un păcat foarte mare şi că trebuie să fac ceva să mă ridic din acea stare. Vreau să mai spun că Dumnezeu mi-a dat multă răbdare atunci, la prima spovedanie. Pentru că erau mai multe persoane la rând, am aşteptat cinci ore, de la 17 la 22. Dar nu am vrut sub nici un chip să plec nespovedită! Era ceva ce mă ţinea acolo, în sfânta biserică, aproape de părintele. După ce m-am spovedit, părintele mi-a dat să citesc cartea Sfântului Siluan Athonitul, „Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”. Am citit cu mult drag această carte, deşi nu ştiam o mulţime de termeni obişnuiţi pentru un creştin practicant: smerenie, milostenie, binecuvântare. Dar, citind această carte, am dobândit o oarecare linişte care m-a ajutat să pornesc pe calea dorită de Hristos. A fost o luptă foarte grea, cu multe ispite în încercarea de a mă menţine pe acest drum. Simţeam cum diavolul trage de mine să mă întorc înapoi. Nu mă lăsa să stau la Sfânta Liturghie. Aveam dureri foarte mari de abdomen. După prima spovedanie au început şi durerile de cap, dureri care au încetat după ce am rămas însărcinată cu al doilea copil. Aceste dureri şi stări de leşin erau atât de groaznice, încât de multe ori îl sculam pe soţul meu din somn să mă ducă la Urgenţă!

- Îţi explicai aceste stări atunci?

- Stările pe care le aveam atunci mi le-am explicat mult după ce m-am apropiat de Biserică, după ce am citit ce spun Sfinţii Părinţi despre lupta cu diavolul. Aceste stări au fost atacuri de la vrajmaşul, pentru că sunt convinsă că Dumnezeu a îngăduit Celui rău să mă ispitească, să trec prin ce am trecut ca să mă determine să ies din iad şi să rămân statornică în dorinţa de a-I urma Lui.

- Nu te-ai gândit să părăseşti calea pe care ai apucat-o, văzând că starea ta s-a înrăutăţit?

- Nu. Am ţinut cu dinţii să rămân pe acest drum. Nu aveam la ce să mă întorc! Îmi doream din tot sufletul meu să se întâmple ceva şi să ies din starea în care mă aflam, să ies la lumină! Mă simţeam ca pe fundul unui lac şi simţeam nevoia să ies la suprafaţă, să iau aer.

- Și cum te-ai vindecat de acele suferinţe trupeşti despre care ai vorbit?

- M-am vindecat cu ajutorul Sfântului Nectarie. Auzisem că foarte mulţi oameni s-au tămăduit ungându-se cu ulei din candela care arde la sfintele moaşte ale Sfântului Nectarie. La câteva luni după ce m-am spovedit, am luat şi eu mir de la Sfântul Nectarie. În momentul în care mi-am dat cu mir pe abdomen, am simţit că mă arde. Iar noaptea aceea a fost prima noapte după nopţi de agonie şi de chin în care am dormit fără dureri. Acest lucru mi-a întărit foarte mult dorinţa de a rămâne pe această cale.

- Ce te doare cel mai mult privind la societatea în care trăim?

- Pentru că sunt mamă şi privesc la tineretul de astăzi, mă doare că pe cei mai mulţi dintre ei i-a amăgit vrăjmaşul şi datorită faptului că în familie nu există o educaţie religioasă şi nu au parte, aşa cum ar trebui să fie, de Dumnezeu, de rugăciune, de Sfânta Liturghie, de Sfânta Împărtăşanie, de cuvântul lui Dumnezeu; au căzut într-o nepăsare, într-o orbire totală. Mă recunosc în mare parte în ei şi mă doare pentru că pot cădea şi ei într-o măsură mai mare sau mică în păcatele pe care le-am făcut. Mă tem pentru lucrul acesta şi încerc să fac câte ceva pentru fiecare. Nu numai pentru tineri, ci pentru fiecare om cu care intru în legătură la momentele pe care Dumnezeu le rânduieşte.

De când L-am cunoscut pe Dumnezeu, am simţit nevoia să împărtăşesc oamenilor din jurul meu bucuria pe care o trăiam şi să le spun: „Oameni buni, L-am întâlnit pe Dumnezeu. Știţi cât e de bun, cât de mult ne iubeşte, ce lucruri mari şi minunate face?” Și aşa, un coleg de serviciu s-a apropiat de Dumnezeu. Dumnezeu a binevoit să lucreze prin mine, prin lutul meu stricăcios, şi acest om s-a întors la Dumnezeu împreună cu familia lui – cu tot ce presupune acest lucru, spovedanie, participare regulată la Sfintele Liturghii. Simt aşa, că ne-am înfrăţit în duh. De atunci am simţit că trebuie să fac asta, să le vorbesc oamenilor care nu L-au cunoscut pe Dumnezeu despre Dumnezeu, dar într-un duh de pace şi de dragoste.

- Din păcate, nu toţi oamenii primesc să le vorbeşti despre Dumnezeu.

- Într-adevăr, foarte mulţi nu vor să audă despre aşa ceva. Reacţiile lor sunt diferite, dar eu nu pot să mă opresc şi, când întâlnesc un om care simt că are  nevoie să afle de Dumnezeu, în funcţie de ce îmi dă în clipa aceea în gând Dumnezeu, aceea spun. Simt  o împlinire sufletească când fac asta.

- Care sunt bucurie tale astăzi?

- Bucuriile mele sunt strict duhovniceşti, strict legate de Dumnezeu: rugăciunea, întâlnirea cu El în rugăciune. Mă gândesc des la Dumnezeu, cuget la binefacerile Lui şi la tot ce îmi dăruieşte şi îl slăvesc în taină, cum pot eu, cu forţa mea sufletească care a mai rămas. Pentru că am irosit o bună parte din această forţă cu păcatele mele. Acum încerc să agonisesc din puterea pe care mi-o dă Dumnezeu şi să împlinesc ceea ce n-am împlinit până acum, îmi doresc să ajung la înălţimea la care Dumnezeu m-a chemat. Dacă vorbim de bucurii duhovniceşti, mă bucur ori de câte ori pot să ajung la o mănăstire, să mă închin la sfinte moaşte, să întâlnesc şi să discut cu părinţi deosebiţi.

Sunt încă sub efectul ultimului pelerinaj care a adus ceva în plus sufletului meu. Am fost de curând la Mănăstirea Nera, iar întâlnirea cu părintele Teofan şi maicile de acolo m-a întărit în credinţă. Am simţit acolo multă sfinţenie şi un duh puternic de rugăciune. Deşi am mai fost la mănăstiri, la slujbele de acolo am simţit că particip la ceva nepământesc. Pentru o clipă, am avut impresia că în rai aşa trebuie să fie. I-am cerut un sfat părintelui Teofan cu privire la relaţia mea cu oamenii, iar părintele mi-a dat un răspuns pe care nu îl aşteptam – şi anume că eu trebuie să mă schimb, că trebuie să scot toate reziduurile din mine, tot ce am acumulat urât şi neplăcut lui Dumnezeu. În momentul în care mi-a spus acest lucru, m-am cutremurat, gândind că eu nu am făcut nimic ca să pun în practică cuvintele Sfinţiei sale şi să schimb ceva la mine. Fiind convinsă că ce mi-a spus a venit ca din gura lui Dumnezeu, mi-am dat seama că a sosit momentul să pun început bun cu tot ce aduce după sine acest lucru: cu luarea aminte la sine, cu o stare de trezvie şi simţurile ascuţite la maxim, în aşa fel încât să încep lucrarea lăuntrică de curăţire şi acest lucru să se reverse şi în afară prin vorbirea şi purtarea mea.

- Este foarte greu de realizat!

- Da, ştiu, dar mai ştiu că este şi harul lui Dumnezeu – pe care l-am cerut şi-l cer în rugăciune. Îmi doresc să nu plec din lumea aceasta până nu ajung la o măsură bineplăcută lui Dumnezeu, încât acolo la judecată să mă înfăţişez cu lupta mea şi să pot spune ca şi Sfântul Apostol Pavel: „Lupta cea bună am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii”.

Hotărârea Anei de a pune început bun, de a ne schimba în bine mai întâi pe noi înşine, trebuie să existe în sufletul fiecărui creştin. Și, dacă reuşim măcar în parte acest lucru, vom putea trece mai uşor peste necazuri şi ispite, după cum spune şi Sfântul Teofan Zăvorâtul: „Cel care a luat hotarârea de a trăi potrivit credinţei, deja nu mai are teamă nici de necazuri, nici chiar de moarte. Acesta este motivul pentru care se consideră că un asemenea om nu poate fi biruit de nimic, fiindcă este aşezat pe o temelie de neclintit”.

Raluca Tănăseanu