Gândirea lumească sau falsa conştiinţă, numită de modernitate când „conştiinţă morală”, când „civică”, când „corectă politic”, este aceea care se impune în zilele noastre mai ales prin mass-media, ştiinţă de popularizare şi divertisment. Această pseudo-conştiinţă este practic cel mai mare duşman al sănătăţii mentale şi fericirii omului modern.

În urmă cu câţiva ani, am fost surprins să constat distorsiunile de conştiinţă pe care le pot produce ideologiile vremii noastre. Într-o discuţie purtată în Olanda cu o fată din această ţară, am realizat care este cauza acceptării tot mai mari a homosexualităţii în Occident. Biata fată, deşi recunoştea că homosexualii şi lesbienele îi produc repulsie şi scârbă, susţinea că aceste sentimente sunt primitive şi că este datoare să lupte cu stăruinţă împotriva lor, până se va elibera de ele. Pe urmă, am aflat cu uimire că unii tineri ajung chiar să probeze homosexualitatea din acelaşi motiv: ideile cu care au fost familiarizaţi de mici le-au siluit mintea în a crede că nebunia acestora este ceva normal şi de dorit.

În general, aproape întreaga filosofie de viaţă a zilelor noastre promovează şi şlefuieşte astfel de concepţii, care definesc cadrele de conştiinţă ale omului modern – o pseudo-conştiinţă a unei raţiuni silită să gândească altfel decât potrivit inimii sau glasului lui Dumnezeu din om.

Consecinţa?

Dacă omul nu face ce-i dictează conştiinţa ideologică a plăcerii şi drepturilor, se va simţi nefericit – chiar dacă nu i-ar lipsi nimic din ceea ce este necesar unui om pentru a fi fericit. Dacă însă urmează duhului lumii, crezând că astfel îşi câştigă fericirea, începe să resimtă tot mai mult o anumită amărăciune în suflet – în fond, golul lăsat în sufletul său de păcat şi mustrarea adevăratei sale conştiinţe.

De pildă, nu puţine sunt femeile care, urmând calea familiei şi făcând mai mulţi copii, se simt frustrate de faptul că nu s-au realizat profesional sau nu s-au „distrat” suficient, sacrificându-şi astfel viaţa. Aceasta le-o spune mintea hrănită cu teoriile şi curentele vremii – deşi inima lor se odihneşte în preajma copiilor şi a soţului, în căldura căminului. Ideile acestea, ca nişte viruşi, o pot nelinişti, făcând-o să creadă că ar fi nefericită, şi chiar o pot pune în diferite conflicte cu soţul şi copiii. Însă acesta este totuşi un caz fericit!

La celălalt pol, aflăm o altă femeie: cea care, pentru realizarea profesională, amână întemeierea unei familii, care nu pierde ocazia de a se distra cât mai mult, eventual „ca-n filme”. Mai putem întâlni, de asemenea, femeia şi bărbatul căsătoriţi care refuză venirea pe lume a unui copil (sau a încă unui copil) din cauza plăcerilor pe care le-ar putea pierde prin îngrijirea acestuia. Acestora din urmă, deşi pot avea tot ce se spune în telenovele că e necesar pentru a fi fericit, li se încuibează în inimă tot mai mult tristeţea şi un anume sentiment al zădărniciei tuturor lucrurilor. Glasul conştiinţei le spune cu totul altceva decât le vorbeşte mintea, decât încearcă să demonstreze celorlalţi, pentru a salva aparenţele. Se simt nefericiţi… De aici depresiile, de aici băutura, drogul sau televizorul – ca anestezice pentru o tristeţe ce copleşeşte sufletul atunci când rămân singuri cu ei înşişi.

În mare, aceasta este drama omului modern, aici putem afla cauza celor mai multe dintre bolile psihice sau trupeşti pe care acesta le suferă. Mintea, virusată de mesajul mediatic sau de o educaţie bolnavă, confundă binele cu răul, alegând astfel ceva potrivnic inimii – adică firii omului aşa cum a făcut-o Dumnezeu. Această schizofrenie, această ruptură profundă între mintea îmbolnăvită de raţionalismul ateu al ideologiilor timpului şi inimă, nu exprimă altceva decât distanţa care se află între noi şi Hristos.

Ce putem face?

În chip firesc, trebuie să ne întoarcem la adevăr, căci numai adevărul ne face liberi şi fericiţi. Iar aceasta se poate împlini numai prin Biserică, numai în Hristos. Necazul e însă că există astăzi tot mai mulţi oameni care frecventează des Biserica şi chiar se spovedesc, dar nu progresează deloc. Dimpotrivă! Viaţa lor nu diferă mult de cea a celor mai puţin credincioşi: necazurile se ţin lanţ, nemulţumiri interioare, conflicte, depresii, alunecări în păcate mari, divorţuri etc. Văzându-i, ceilalţi exclamă cu oarecare satisfacţie: „Şi ce le-a folosit că au fost credincioşi?!”

Problema este tocmai aceasta: mintea, concepţiile, felul de a gândi şi simţi, de a ne raporta la lume şi la ceilalţi de lângă noi nu este potrivit Evangheliei lui Hristos, ci duhului lumesc, cu care mulţi dintre noi am crescut şi în care ne-am scăldat până când au apărut încercările ce ne-au adus (sau readus) la Biserică. Raţiunea liberalizată şi trufaşă, înfăşurată strâns în tot felul de închipuiri şi filosofii atee de viaţă, nu se lasă uşor aşezată pe făgaşul adevărului, al smeritei-cugetări izvorâte din ascultarea glasului conştiinţei şi-al poruncilor lui Dumnezeu. Iar aceasta se petrece cu atât mai mult atunci când omul a apucat să se învârtoşeze pătimaş într-un mod mincinos de viaţă!

Aşadar, nu numai prezenţa cu trupul în sfintele biserici ne va putea ajuta, ci schimbarea minţii şi a concepţiilor pătimaşe – la care unii ţin, din păcate, mai mult decât la proprii copii, mai mult decât la propria familie şi sănătate, mai mult decât la Hristos.

Trebuie, deci, sinceritate şi hotărâre în a ne împotrivi cugetării lumeşti – ideologiilor care, prin televiziune şi internet, ni se sălăşluiesc în suflet. Împărţiţi între lume şi Dumnezeu, nu vom putea dobândi o conştiinţă liniştită, nu ne vom putea împlini ca oameni şi creştini.

Desigur, în această lucrare de curăţire şi înnoire a minţii nu-i bine să pornim singuri. Trebuie mai întâi să mergem cât mai des la biserică pentru a ne împărtăşi din Duhul lui Dumnezeu prin Sfintele Taine. Bunăoară, alături de chemarea numelui lui Dumnezeu în rugăciune, este esenţial să ne adăpăm cât mai mult mintea din cuvintele dătătoare de viaţă ale Evangheliei, ale vieţilor şi învăţăturilor Sfinţilor Părinţi. Acestea au mare putere în luminarea minţii, în cunoaşterea cu alţi ochi a lumii în care trăim şi a conştientizării vieţii trăite până acum.

Mai importantă decât toate este însă aflarea unui duhovnic iscusit, martor al conştiinţei noastre şi al cuvântului lui Dumnezeu rostit către noi. Căci, pentru descurcarea încâlcelii de idei şi dorinţe pătimaşe care ne împăienjenesc mintea şi sufletul, nu este suficientă doar acea spovedanie fugitivă şi sumară a câtorva păcate, de genul: „nu am furat, ucis şi desfrânat”! Numai cu aceasta nu facem decât să ne adormim conştiinţa cu gândul că ne-am împlinit şi datoriile religioase, fără însă a schimba prea mult ceva în viaţa noastră. Ba mai mult, printr-o asemenea îndoire în inima noastră, s-ar putea mai degrabă să-L supărăm pe Dumnezeu…

Oare cele mai multe certuri şi divorţuri în lumea noastră nu se produc tocmai din cauză că, deşi soţii locuiesc împreună, mintea şi inima unuia dintre ei sau a amândurora este în cu totul altă parte? Dar dacă oamenii nu îngăduie uşor o asemenea situaţie, se mâhnesc, suferă şi se despart după un timp, cu cât mai mult Dumnezeu nu se va mâhni pentru că mintea noastră rătăceşte şi inima desfrânează cu tot felul de plăceri, deşi noi ne numim cu auto-suficienţă „creştini”?

Unii oameni, pentru că sunt sinceri şi hotărâţi, străbat acest drum de la minte la inimă în câteva săptămâni, alţii în luni sau ani – în funcţie de cât de depărtaţi au fost în viaţa lor de cele dumnezeieşti. Mai sunt şi dintre aceia care, după o viaţă întreagă de stat în pridvorul Bisericii, se luptă cu aceleaşi neputinţe ca la început – a căror virulenţă pătimaşă se arată tot mai mult o dată cu înaintarea în vârstă. Cauza este una singură: dacă nu ne străduim să ne golim de duhul lumii, ci vom căuta mereu scuze şi justificări pentru „micile” plăceri şi păcate săvârşite, nu ne vom putea niciodată umple de Duhul lui Dumnezeu, nu vom putea nicicând afla pacea Lui.

Aşadar, noi suntem cei ce alegem – nu Dumnezeu ne rezervă un destin sau altul! Viaţa noastră este, încă din lumea aceasta, chipul fidel al hotărârii sau al nehotărârii noastre de a-L iubi din toată inima, din tot sufletul şi din tot cugetul nostru pe Dumnezeu. ^{Marcu 12:30}

Gheorghe Fecioru

Articol apărut în numărul 29 al revistei “Familia Ortodoxă”

Şi tot având în minte aceste slăbiciuni, care mă luptă în primul rând pe mine, mia intrat în mână o carte cu vieţile martirilor din primele secole. Şi fără să mă gândesc la ceva anume, am descoperit mărturia muceniciei unor fecioare de numai 15-20 de ani. Cutremurătoare mărturii. În multe dintre cazuri fecioarele însele se duceau ca mieii la tăiere, înfruntând urgia ighemonului, batjocora, tortura, moartea. Înainte de a începe supliciul, erau întâi ademenite, cu tot felul de promisiuni. Celor mai multe li se propunea căsătoria cu un nobil şi multă bogăţie, fără să li se ceară nici măcar să se lepede explicit de Hristos. Li se cerea să renunţe doar la cununia cu mirele ceresc Căruia se făgăduiseră. Dar muceniţele noastre nu se lăsau înşelate. Ştiind că Dumnezeu e viu, şi nu poţi să te ascunzi de El, în dragostea lor cea mare, nu au vroit să-L părăsească pentru nici un fel de dregătorie sau pentru această viaţă trecătoare.

Sunt frumoase cuvintele, dar hai să ne închipuim ce însemna pentru o fecioară sfioasă să rabde ruşinea de a-i fi smulse hainele, rămânând dezgolită în faţa lumii adunate. Mucenica Fevronia chiar răspunde ighemonului: „iată sunt acum pregătită precum atleţii care se luptau în circul roman, dezbrăcaţi de haine pentru a nu fi prinşi de nimic şi înfrânţi.” Într-adevăr, li se smulgeau veşmintele, pentru a arăta că nu mai au nimic trupesc care să le ţină în lumea aceasta, primind însă acoperământul de har al Bunului Dumnezeu.

Astăzi, din păcate, câte fiice ale neamului nostru nu-şi postează goliciunea trupului în reviste sau pe paginile internetului, lepădânduşi astfel haina harului pentru a se împreuna cu duhul cel desfrânat al celui rău. Iar pe urmă, chinuite şi bolnave ajung să moară singure într-un spital sau ucise cine ştie pe unde, după ce au fost batjocorite de atâtea priviri lacome, după ce au amăgit simţurile atâtor bărbaţi.

Fecioarele martire nu rămâneau însă multă vreme cu părţile femeieşti descoperite, căci, cel mai adesea, li se tăiau sânii şi erau bătute până se umpleau de sânge. Arse erau cu foc până le sfârâia pielea, pentru a li se acoperi apoi tot trupul cu o rană. Dar ele mai aflau încă puterea să-L mărturisească pe Hristos şi să certe nebunia păgânească. Şi pentru că nu cedau, chinuirile continuau, strunjindu-li-se pielea cu nişte piepteni de fier pentru a sfârşi, precum în cazul fecioarei Fevronia, una dintre cele mai frumoase chipuri ale vremii ei, tăindu-i-se mâinile, picioarele şi la urmă capul.

Alte fecioare sfârşeau mai repede: unele erau tăiate cu fierăstrăul, la altele li se tăia capul sau pur şi simplu erau înjunghiate. Toate acestea sau întâmplat cu adevărat şi, din păcate, comunismul a readus multe dintre aceste bestialităţi la viaţă.

Citind cutremuraţi martiriul lor, nu putem să nu ne gândim de unde aflau acele tinere femei puterea de a răbda toate acele chinuri? Oare noi am mai putea să dăm aceeaşi mărturie astăzi, dacă ni s-ar cere? Dar cum oare am putea să ne ducem mintea până într-acolo când suntem atât de neputincioşi. Mulţi ne plângem că nu reuşim să închidem televizorul ca să ne mai liniştim puţin mintea. Alţii nu putem birui nici măcar o patimă cât de mică, ce să mai vorbim de ispita pornografiei pe internet. Atât de mult s-a răspândit ciuma asta a desfrânării, că au ajuns şi oameni dintre cei mai aşezaţi, cu familie şi chiar cu o oarecare legătură cu un duhovnic, să nu reuşească să se stăpânească şi să biruie patima aceasta, odată ce a pus stăpânire pe sufletul lor.

Aşadar, nu politicienii sunt cei mai vinovaţi pentru starea de lucruri în care am ajuns, şi nici alţii din jurul nostru nu sunt chiar atât de răi pe cât poate am crede. În fapt,este vorba de o slăbiciune generalizată cauzată de lipsa de discernământ cu care am făcut totul; vinovat este păcatul pe care, pas cu pas, l-am lăsat să ne cucerească sufletele. Ne-am uitat la televizor şi ne-am luat după ce am văzut acolo: „Că doar nu putem fi chiar aşa habotnici…!” Mai facem şi câte o glumă deşuchiată, mai ne aruncăm puţin ochii pe o poză „decoltată”, că na! aşa sunt vremurile: toată lumea o face. Pe urmă, ne ducem cu o colegă ca să ne distrăm puţin, sau cu un coleg în cazul fetelor, că ne simţim atât de singuri; mai greu este cu avortul, dar l-am trecut şi pe ăsta: viaţa merge înainte.

Aşadar, încet, încet ajungem de la păcatele mici care ne umplu viaţa la cele care, din nefericire, ne vor îngreuna cu totul sufletul. Stingem însă repede amărăciunea cu alte plăceri, glume, distracţii şi mici desfrânări. Totul e bine cât avem încă suficientă dopamină care să ne scalde creierul, adică atât timp cât ne simţim relaxaţi. Dar, ceea ce nu vrem să ştim este că după stările de intensă euforie urmează altele de depresie şi tristeţe. Întotdeauna; că asta e legea plăcerii maximale: munte – vale. Şi, cu cât e mai mare plăcerea, cu atât va urma o depresie mai profundă în viitorul apropiat: se naşte astfel dependenţa. Ne motivează tot mai puţin ceva care nu ne produce imediat plăcere sau care nu poate stinge uşor neliniştea şi tristeţea pe care dependenţa stării de păcat a sălăşluit-o în sufletul nostru. Iar la toată răutatea a contribuit cu succes împrăştierea minţii în mii şi milioane de ştiri, informaţii şi senzaţii tari, duhul vremurilor noastre. Că împrăştiată fiindu-ne mintea nu mai avem discernământul de a alege binele de rău. Le luăm pe toate grămadă, după cum mass-media le impune la toată lumea.

Deci, oamenii nu sunt chiar aşa de răi. Dacă-l iei pe fiecare în parte, vei afla multă, multă suferinţă, nemulţumire, regret şi chiar mirarea: „Cum de am ajuns aşa!?; Cât de greu îmi vine să mă schimb!” E adevărat, modul de viaţă care, într-un fel ni se impune astăzi, ne face înainte de toate destul de neputincioşi ca să ne mai putem lupta. Nu ne cere însă nimeni să mutăm munţii sau să ieşim în piaţă pentru a ne da trupurile să fie arse pentru Hristos. Trebuie doar atât: să conştientizăm profund situaţia în care ne aflăm şi să înţelegem că fără Hristos nu putem schimba nimic în viaţa noastră sau în lumea în care trăim. Căci dacă El, prin harul Duhului Sfânt, dădea odinioară mucenicilor puterea să sufere acele chinuri îngrozitoare, şi nouă poate să ne ajute ca să scăpăm de orice păcat numai să vrem din toată inima aceasta, inimă pe care să I-o închinăm Lui. De aici trebuie să reînceapă renaşterea lumii româneşti şi nu de la schimbarea unor politicieni, mulţi dintre ei săracii adânciţi în păcate foarte mari, alţii pur şi simplu neputincioşi ca să facă mai mult bine neamului nostru.

Aşadar, Mântuitorul Iisus Hristos, Maica Domnului, Sfinţii Îngeri şi Apostoli, toţi Sfinţii, Cuvioşii şi Martirii de peste veac sunt ajutoare veşnice celor care cred în ei şi le cer ajutorul. Lumea de dincolo aici este, numai să o vedem cu ochii credinţei şi să i ne alăturăm prin curăţia inimii. Şi puterea credinţei nu o va cunoaşte decât cel care se va împărtăşi din ea.

Frig, poate foame şi alte multe necazuri vor veni peste noi românii în următoarea perioadă, dar să nu deznădăjduim. Bunăoară, mai uşor ne va fi să le ducem pe toate, gândindu-le ca pe o poliţă pe care o avem de plătit pentru cei douăzeci de ani de distracţie. Dacă vom înţelege şi vom primi cu răbdare şi mulţumire toate, dacă vom renunţa la a-i judeca pe alţii, dacă vom renunţa la televizorul care ne mănâncă timpul şi viaţa îndepărtându-ne de adevăr, jugul acesta care ne va cădea pe umeri se va uşura atât cât să-l putem duce cu multă seninătate. Ba chiar se vor afla şi dintre aceia care vor da slavă lui Dumnezeu că astfel, prin durere şi suferinţă, au ajuns să-L cunoască şi să se bucure de harul Său. Pentru cine nu a cunoscut dulceaţa Lui toate cele spuse până acum par nebunie, căci nebunie este înţelepciunii lumii acesteia Crucea lui Hristos, după cum putere a lui Dumnezeu este celor care cred şi-I urmează.

Prof. Mihai Cristea

Articol apărut în nr. 21 al revistei “Familia Ortodoxă”

Verile mergeam la ţară, cum se spune, la bunici. Locuiam într-o căsuţă de lemn şi pământ, într-o mare lipsă de tot ceea ce se cheamă civilizaţie. Seara o petreceam la lumina lămpii cu gaz şi ascultam poveşti. Cât de bogată şi luminoasă ne apărea lumea, plină de taine şi de frumuseţi! Atunci trăiam parcă într-un alt fel de timp, participam la o altfel de istorie, aceea deschisă către veşnicie.

Timpul trece mai repede, mult mai repede ca înainte. Aţi observat lucrul acesta? Nu mai ai timp sa citeşti o carte, să te gândeşti la ale tale, să te întâlneşti cu prietenii apropiaţi, nu-ţi mai rămâne timp nici măcar cât să-l petreci cu copiii şi cu însoţitorul de drum, pe calea acestei vieţi.

Savanţii au început chiar să măsoare scurtarea timpului. Şi nu este uşor să măsori ceea ce este măsură a tot ce există. Căci nu e stare şi nici mişcare care să nu aibă timpul ca dureros sentiment al trecerii. Şi au ajuns ei la concluzia, nu ştim prin ce socoteli, că astăzi 24 de ore trec la fel de repede pe cât înainte treceau numai 16 ore. Adică deja am pierdut o treime din timpul vieţii noastre, sau jumătate din timpul mediu în care suntem activi. Dar şi părinţi din pustia Sfântului Munte, pustnicii zilelor noastre spun acelaşi lucru: timpul trece astăzi cu mult mai repede decât în trecut. Iar lor nu le poate fi adusă acuza de subiectivitate psihologică dată de transformările sociale…

Viteza tuturor proceselor a crescut şi, totuşi, timpul s-a scurtat. Invers decât trebuia să fie! Iată, deci, că în pofida oricărei logici ştiinţifice, ideologii progresului s-au dovedit mari mincinoşi. Nu ei ne ziceau în secolul trecut că progresul ştiinţific şi tehnologic va face ca maşinile să înlocuiască munca omului şi astfel va prisosi timpul?! Da, maşina de spălat uşurează munca femeii, dar aceasta e mult mai stresată de lipsa timpului decât atunci când spăla rufele la râu…

Înainte vreme, oamenii se mişcau încet, cu rânduială, în tot ceea ce împlineau de-a lungul unei zile, a tuturor zilelor vieţii lor. Începeau ziua cu rugăciunea de dimineaţă şi o sfârşeau cu cea de seară; la masă spuneau Tatăl nostru şi nu se apucau de ceva până nu-şi făceau semnul Sfintei Cruci. Adică omul găsea răgaz în toată vremea şi locul să-i zică o vorbă lui Dumnezeu şi, ca răspuns, să primească în suflet încredinţarea că nu este singur. Viaţa lui, deşi era grea, cu urcuşuri şi coborâşuri, cum îndeobşte trebuie să fie viaţa fiecăruia pentru a învăţa ceva din ea, îi aducea un sentiment de împlinire. Era o existenţă trăită plenar.

Acum, însă, totul este făcut pe fugă, încât ne simţim aproape tot timpul văduviţi de bucuria clipei, nedesăvârşiţi în ceea ce facem şi trăim. Şi când îţi faci rugăciunea, pentru cei care au această râvnă, mintea nu este acolo. O ia înainte, căutând la grijile zilei sau ale vieţii cotidiene în general. Iar când te apuci de treabă, nu-ţi mai stă mintea să-ţi faci semnul crucii, că deja te gândeşti la altceva, şi până la urmă nici nu se potriveşte cu peisajul. De parcă Dumnezeu ar trebui să se dea după lume, să se asemene cu ea şi nu invers…

Şi uite aşa rămâne omul singur. Nu numai pentru că nu-L mai are pe Dumnezeu împreună cu el, dar nici pe ceilalţi oameni – prieteni, fraţi, soţi sau soţii – nu-i mai simte aproape. Asta fiindcă fiecare are ritmul lui atunci când aleargă – altminteri, grăbindu-te, cauţi tot timpul înainte, la ce va urma, cu nădejdea că va veni vremea să te linişteşti. Dar viaţa trece repede şi boala vine, vine şi moartea, mai repede decât te aştepţi, înaintea atât de doritului răgaz de liniştire şi aşezare întru ai tăi, întru ale tale.

Dar putem înţelege şi altfel această însingurare: graba, ritmul nebun şi gălăgia funciară lumii în care trăim nu ne mai îngăduie să ascultăm paşii timizi ai celuilalt pe cărările sufletului nostru. Alergătura ne exilează cumva în afara graniţelor propriului suflet. Căci sufletul, ca şi copilul sau dragostea, are nevoie să-i acorzi timp. Are ritmul său, acela al comunicării adânci şi liniştite cu Dumnezeu şi cu celelalte suflete. Acest lucru îl înţelege mai cu seamă femeia, pentru că-l simte cu o mai mare acuitate.

Şi pentru că ritmul zilei şi ai anilor societăţii în care trăim ne înstrăinează pe termen lung de viaţa propriului suflet, ajungem să ne obişnuim cu această stare şi ne simţim tot mai mult ca şi cum nu am avea suflet. De aceea şi prind teoriile evoluţioniste. Cu alte cuvinte, uităm de unde am plecat, uităm limba natală a dragostei inocente, a peisajului unui suflet în care încăpeau atâtea frumuseţi şi taine. Şi, de multe ori, murim printre străini, neştiuţi de nimeni – după cum se întâmplă cu atât de mulţi români rătăciţi printre cei lipsiţi de dreapta credinţă, aşa cum poporul evreu, pentru o bucată de carne, robea la egipteni. Aşa a lăsat Dumnezeu, doar o înţelege omul văzându-le, simbolic, în cele trupeşti pe cele ce se petrec în ordinea duhului.

Arhitecţii peisajului cotidian al societăţii moderne, biotehnologii unei umanităţi supuse maşinii au crezut că omul, precum o piesă, poate fi prelucrat într-atât încât să fie adus la stadiu de robot. Un calculator programabil, care să răspundă eficient comenzilor sistemului. Şi au urmat acestui proiect, aducându-l pe individul occidental foarte aproape de acest deziderat. Dar, totuşi, firea omului nu au putut-o schimba cu totul. Înstrăinaţi de propriul suflet într-o lume a maşinii şi informaţiei, oamenii suferă fără să-şi dea seama de ce. Cei mai mulţi nici măcar nu ştiu că au suflet. Cum ar putea atunci să identifice şi să înţeleagă suferinţa acestuia? E ca bolnavul pe care-l doare ceva, simte o mare slăbiciune, are ameţeli şi o stare de confuzie, dar nu ştie să-i spună doctorului de unde îi vine suferinţa.

Suferinţa resimţită de cea mai mare parte a oamenilor, care pe mulţi îi face să se arunce în vârtejul a tot felul de păcate, este intim legată de acea scurgere bolnavă a timpului ce nu mai are răbdare cu noi, tocmai pentru că nu mai măsoară petrecerea unei vieţi împreună cu Dumnezeu, izvorul timpului şi al vieţii, sau petrecerea împreună cu cei iubiţi, căci şi dragostea, şi frumuseţea, şi binele, tot de la Dumnezeu sunt primite. Este un timp dureros, ce ne dă măsura înstrăinării, a oboselii alergării după nimic. Şi cu cât alergăm mai mult, cu atât ne simţim mai singuri. Aici începe cercul vicios. Căci cu cât ne simţim mai singuri, cu atât ne este mai greu să suportăm trecerea dureroasă a timpului ce nu-şi mai găseşte rostul şi bucuria. Astfel că o luăm la fugă cu o grabă tot mai mare; ne ascundem în muncă, în obligaţii şi griji de tot felul, iar în puţinele răgazuri când rămânem singuri cu noi înşine ne este şi mai greu, şi o luăm de la capăt. Tocmai de aceea a fost inventat televizorul, ca să vindece această singurătate funciară resimţită de lumea de astăzi, care L-a neglijat până la uitare şi totală neştiinţă pe Dumnezeu. Televizorul, ziarele, internetul, senzaţionalul, eroticul şi violenţa, sentimente puternice, emoţii copleşitoare – toate sunt făcute pentru a ne face să uităm că viaţa noastră a devenit extrem de scurtă şi de chinuitoare. Trăim ca şi cum nici nu am mai trăi propria viaţă.

Vă rog să vă opriţi o clipă din cursa aceasta a nimicului. Trebuie să ne regăsim timpul pierdut, să-l recâştigăm. Cum? Mergând cât mai des la Sfânta Liturghie. Timpul vieţii sufletului nostru se adapă, ca orice fiinţă pe lumea aceasta, din darul lui Dumnezeu – în acest caz, din timpul Împărăţiei. Încercaţi şi o să vedeţi cum vi se schimbă viaţa.

Vă rog să câştigaţi timp făcând răbdare la scaunul de spovedanie. Căci păcatul e principalul vinovat de scurtarea timpului vieţii noastre. Nu ne îngăduie Dumnezeu mai mult timp, ca să nu adâncim şi mai mult păcatele în care ne complăcem.

Câştigaţi timp, oprindu-vă de cât mai multe ori în timpul unei zile pentru a spune un Doamne miluieşte!

Câştigaţi şi mai mult dând televizorul afară, fără ruşinea „ce-o să spună vecinii, prietenii şi familia!?”. Televizorul e cel mai mare cronofag din istoria lumii. Mănâncă zilnic în medie în jur de 3,7 ore din timpul tuturor. La bătrâni şi copii mai mult, la adolescenţi mai puţin. Vi se pare un lucru imposibil? Nu e oare mai uşor să renunţi la televizor decât să suferi pierderea timpului atât de scump al vieţii noastre, a clipei care trece şi nu se mai întoarce, a timpului în care încă mai eşti sănătos, încă mai eşti viu!? Aţi cunoscut pe cineva fericit că se uită la televizor? Sau am uitat şi chiar nu vrem să ştim ce însemnă fericirea? Atunci ne merităm soarta…

Trebuie să recâştigăm timpul redevenind sensibili la necazurile şi durerile celorlalţi prieteni, rude, vecini sau oameni de pe stradă, dar mai ales sensibili la glasul propriei inimi atât de întristată, îndoliată ca şi cum am fi murit printre străini, îngropaţi fiind în grijile şi plăcerile blestemate ale unei existenţe lipsite de Dumnezeu.

Vă rog să nu treceţi cu vederea cuvintele acestea – nu ştim cât ne va mai răbda Domnul.

Gheorghe Fecioru

Articol apărut în nr. 19 din “Familia Ortodoxă”

Uitarea vine odată cu obişnuinţa. Te obişnuieşti cu o situaţie neplăcută şi nici nu o mai sesizezi. Sau, obişnuindu-te cu o stare de bine, ţi se pare indispensabilă.

Obişnuinţa are şi părţile ei bune, pentru că te face să uiţi, să treci cu vederea nimicurile, dar are şi un mare defect: te poate condamna la uitarea de sine, trecând cu vederea lucrurile indispensabile vieţii, minţii şi sufletului nostru.

Pacea, de pildă. De-i întrebi pe oameni „este pace?”, îţi vor răspunde că nu au auzit să înceapă vreun război. „E bunăstare, şi acesta-i semn de pace”, vor cugeta ei, ca la televizor. Aceasta e însă doar o aparenţă, o minciună, pe care am auzit-o spusă undeva, peste tot – şi ne-am obişnuit cu ea pentru că ne-a plăcut. Nu ne pune în criză, deşi, fie vorba între noi, tocmai această bună-nelinişte ar putea să ne scoată din criza în care ne-a adus însăşi minciuna.

Lucrurile stau însă cu totul altfel. Neliniştea, neliniştea ca un fir roşu, ca un curent de înaltă tensiune străbate lumea. Adică e mai puţină pace astăzi decât oricând altădată în istoria lumii. Dar un fenomen ciudat se petrece: cu cât zgomotul e mai mare, cu cât creşte neliniştea, cu atât mai puţin conştientizează oamenii cât de tulburate le sunt apele minţii şi sufletului lor! Iar lucrul acesta nu-l spun teologii – cine mai are vreme să-i asculte, când ei înşişi sunt pătrunşi de această atmosferă, până la a nu o mai sesiza?!

Henri Lefebvre ne deconspiră unul dintre cei mai mari tâlhari ai păcii mondiale. Este cunoscut sub numele generic de „cultură de consum”. Colaborează îndeaproape cu publicitatea, cu divertismentul, cu aproape orice înseamnă comunicare şi modă. Cu cât ai mai multe dorinţe, subliniază cunoscutul sociolog francez, cu atât mai puţine pot fi îndeplinite şi, ca atare, te simţi frustrat şi nefericit. Să nu vă imaginaţi însă că e vorba de o simplă tulburare a unor nevoi neîmplinite. Lefebvre susţine că se naşte o adevărată teroare, care pe unii îi poate duce până la boală psihică. De altfel, şi la noi în ţară nişte psihiatri ieşeni observaseră apariţia unui nou sindrom de boală psihică, în special în rândul femeilor tinere, care nu-şi pot permite lucrurile pe care le doresc…

Cei care nu pot consuma sunt terorizaţi de sentimente de neadaptare şi ratare, iar cei care consumă întâmpină la celălalt capăt al spectrului problema (în unele cazuri chiar teroarea) alegerii, de care se lovesc la tot pasul, neliniştea provocată de incertitudinea că alegerea pe care o vor face este cea bună. (Lefebvre:220)

Publicitatea întreţine, de bună seamă, o stare de război, iar lucrul acesta îl trădează chiar limbajul pe care l-a adoptat. De ce i se zice campanie publicitară, de ce se construiesc strategii publicitare, de ce se fixează ţinte, dacă nu pentru câştiga războiul pe care-l duc cu consumatorii – în viziunea lor, întreaga populaţie a lumii?

Un efect colateral al războiului publicitar, mai mare decât vătămările sale primare, este stresul ratelor neplătite. Acesta e mai redus la început, când abia ai făcut cumpărătura şi te amăgeşti cu plăcerea de a avea mobila dorită, maşina sau plasma din salon, însă datoriile cresc – şi mai vine şi criza! Aşa că se trezesc oamenii, săracii!, că le trebuie cel puţin o viaţă de muncă – dacă nu cumva vreo două, trei! – ca să poată plăti datoriile făcute în câţiva ani. Undeva s-a petrecut o înşelăciune, dar cine mai are timpul să cerceteze aceste lucruri când ratele trebuiesc plătite – că, dacă nu, vin şi-ţi iau casa!

Am cunoscut oameni care şi-au pierdut cu totul liniştea. Firi vesele, optimişti, dar totuşi le vine din ce în ce mai greu să zâmbească şi să se bucure din tot sufletul de viaţă. La ce ne mai foloseşte tot ce am adunat, dacă ne-am pierdut liniştea? Ce păcat că înţelegem acest lucru atât de târziu – aceasta, pentru cine ajunge să-l înţeleagă. Şi, până la urmă, baiul cel mai mare nu e nici măcar uriaşa datorie din bancă, ci lipsa credinţei, care te face să te simţi singur şi lipsit de soluţie. Unii, mai labili psihic, au ajuns până în pragul sinuciderii. E mai rău decât în războaiele cele mai sângeroase din trecut, când oamenii nădăjduiau chiar şi în situaţiile cele mai imposibile – că doar viaţa şi moartea în mâna Domnului sunt…

Totul arată frumos la televizor sau în revistele la modă; mass-media în genere se străduieşte să ne convingă că trăim într-una din cele mai bune lumi posibile – şi asta, în primul rând, pentru că sunt atâtea mijloace ca să ne distrăm. Dar însuşi televizorul este, după analiştii politici şi sociologi, cel mai mare terorist din istoria lumii. G. Gerbner, A. Berger şi mulţi alţii arată că proporţional cu violenţa transmisă prin televizor – ficţională sau reală în programele de ştiri –, creşte sentimentul de insecuritate, neîncrederea în ceilalţi oameni, frica şi teroarea. Bătrânilor le este frică să iasă din casă, iar la copii se înregistrează stări psihice compatibile şocului post-traumatic.

Mass-media în general întreţine o stare de panică, de urgenţă. Totdeauna în programele de ştiri tonul este acela al unei „apocalipse” în desfăşurare. Nu poţi să nu te tulburi chiar şi numai auzindu-i cum vorbesc pe un fond muzical de tensiune trepidantă, chiar dacă povestesc un fapt obişnuit – nu mai vorbim de cazul „ştirilor de la ora 5”, când sunt descrise crimele cele mai odioase…

Să nu credeţi însă că oamenii fug de acest fel de tulburare. În chip paradoxal, ei se obişnuiesc cu tulburarea şi nu mai pot fără ea. Funcţionează ca un drog, pe principiul că viciul dă dependenţă. Mecanismul e simplu. Divertismentul, televizorul în special, muzica şi toate cele ce excită puternic simţurile îi scot pe oameni în afara lor, îi parchează undeva la periferia fiinţei, acolo unde nici nu mai au habar că au suflet, că au o intimitate, un for interior. În acest timp, când noi lipsim de acasă, înlăuntru creşte haosul şi nebunia. Pentru că toate cele trăite neliniştitor undeva în lume, toate păcatele săvârşite se răsfrâng înlăuntrul sufletului nostru – fie că suntem sau nu conştienţi de aceasta. Aşa că atunci când ne întoarcem acasă, când aflăm momentele noastre de linişte, de singurătate, ne trezim în faţa unui imens război interior: dorinţe nesatisfăcute – frustrări, frici, nelinişti şi tulburări.

Acolo s-a sălăşluit deja duhul lumii. Soluţia? Reîntoarcerea în lumea din afară, în zgomotul pieţei, al stadioanelor, al discotecii, sau măcar la zgomotul şi senzaţiile tari ale televizorului – care adesea nu se stinge până înainte de adormire, deşi se aprinde dimineaţa încă de la prima oră. Dar, ca şi în cazul drogului, drumul acesta nu poate decât să coboare. Datorită desensibilizării continue la stimuli – un fel de adaptare a creierului la tensiunea trăirilor tari – e nevoie de senzaţii tot mai puternice pentru a întreţine atenţia, lucru care explică alunecarea în violenţă televizuală dusă la extrem, precum şi consumul tot mai mare de pornografie. Apar astfel motive noi de tulburare. Violenţa naşte mânie şi violenţă. Pornografia cere satisfacere, adică masturbare, noi parteneri, conflicte de conştiinţă şi alte o mie de motive care-i duc pe oameni la nelinişte şi deznădejde.

În fond, acesta e preţul plătit culturii de consum, distracţiei din faţa televizorului, modei, divertismentului în general: pacea sufletească. Vi se pare puţin lucru? Neliniştea a pătruns în lume şi stăpâneşte omenirea mai mult decât în perioadele de război. Dar chiar acesta e semnul că suntem în război. Suntem incluşi într-un război paradoxal, în care suntem luaţi aliaţi pentru a lupta împotriva noastră înşine, împotriva lui Dumnezeu. Căci toate cele descrise până acum nu sunt decât expresii ale eşecului la care a ajuns umanitatea care a optat pentru o viaţă fără Hristos. O lume care s-a încrezut în Darwin, ajungând să trăiască mai rău decât maimuţele la care acesta se închina. Fără Hristos, oamenii nu mai au cum să redobândească acea pace sufletească pe care Dumnezeu le-a dăruit-o la naştere. Nici cântecele nu vor mai veni din adâncul sufletului, aşa cum erau cântate odinioară de ţărani pe câmp, nici dimineţile nu vor mai fi atât de senine, nici serile atât de liniştite şi odihnitoare…

Pentru mulţi, cuvintele acestea nu au sens. Le e greu să accepte faptul că trăiesc în minciuna unei vieţi atât de tulburate, că, într-un fel, iadul a început deja de aici. Unii caută soluţii economice la datorii – „Oare poate Hristos să-mi plătească datoriile?”, se gândesc ei dezaprobator. Alţii se amăgesc cu încă puţină plăcere trupească: băutură, desfrânări – „că moartea tot vine”, îşi spun, simţind-o tot mai aproape, fără să conştientizeze acest lucru până la ultimele sale consecinţe.

Acesta este numitorul comun al lumii moderne: neliniştea şi tulburarea. Toată cultura divertismentului e făcută special pentru a ascunde această stare de lucruri, pe care, de altfel, o acutizează şi o cronicizează până la cele mai grave consecinţe. La celălalt pol ne aşteaptă însă Hristos. El, Cel ce S-a răstignit pentru întreaga lume, chiar şi pentru aceia care astăzi nu vor să ştie de El sau, cel mult, Îl privesc ca pe un auxiliar religios al realizării materiale în viaţa aceasta… Hristos vine să ne ofere pacea Sa, lucru care nu pare de mare preţ în faţa ofertei nesfârşite a lumii moderne. Dar cine a cunoscut pacea lui Hristos doarme liniştit noaptea, se bucură de fiecare răsărit de soare, de un zâmbet de copil, de fiecare floare. Viaţa însăşi devine un cântec şi fiecare zi o sărbătoare.

Da. Chiar dacă avem datorii în bancă pe care nu le putem plăti decât în zece vieţi, chiar dacă ne-am afundat în păcate a căror amintire omul nu o poate duce, chiar dacă ne-am pierdut respectul de sine, harul Sfântului Duh ne poate aduce în suflete pacea lui Hristos – dacă mai întâi ne-am împăcat cu El, spunându-i toate păcatele noastre, pentru a lua asupra Sa povara lor.

Am fost păcăliţi. Numele fericirii nu e distracţia, ci pacea lăuntrică. Cine a cunoscut-o nu se mai satură de ea niciodată, îi ţine de sete şi de foame, de dorinţa de nou şi cea de mângâiere. Vă rugăm să încercaţi această pace dumnezeiască pe care o aduce spovedania sinceră şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, această pace pe care o aduce rugăciunea de toată vremea, când mintea se curăţeşte şi se luminează…

Lumea, lumea nu ne poate face fericiţi, deşi ne făgăduieşte acest lucru. Dumnezeu însă nu a dezamăgit pe nimeni, niciodată – vă rugăm să credeţi acest lucru şi să-l transmiteţi mai departe. Aceasta, înainte de a fi prea târziu pentru dumneavoastră, pentru fiecare dintre noi, atunci când alte războaie vor da peste noi şi nu ne vom mai afla inima în piept de tulburare, iar despre pace oamenii nu mai vor şti să vorbească, uitându-i până şi gustul. Până atunci – mult, puţin, nu ştim – mai avem încă vreme să dobândim liniştea sufletească, cel mai important lucru din lumea aceasta, pacea pe care ne-o dă Hristos – El însuşi, prin prezenţa Sa, aducându-o în inima noastră.

Gheorghe Fecioru

Articol apărut în nr. 20 din “Familia Ortodoxă”

Folosul cuvintelor primite a fost parcă cu mult mai mare decât puteam noi pricepe la acel moment, căci cei ce şi-au pus viaţa în mâna Domnului, trăind doar pentru El, văd într-o altă lumină lumea şi problemele ei.

Părintele Iulian, duhovnicul de la Schitul Românesc Prodromu, ne-a vorbit despre suflet. Omul trece prin trei etape în viaţă, ne spunea sfinţia sa: prima e aceea când ne aflăm în pântecele maicii noastre; pe urmă vine vremea vieţii noastre pe pământ de la naştere şi până la moarte, pentru a urma viaţa veşnică. Aşa cum în pântecele mamei ne pregătim pentru naşterea în lumea aceasta, aşa şi aici, în vremea încercărilor, necazurilor şi bucuriilor zilelor noastre, trebuie să ne pregătim pentru viaţa de dincolo.

Lucrurile par simple şi clare când le auzi în gura Părintelui, şi sunt – dar tocmai de aceea te şi miri pentru ce bătrânul le repetă de atât de multe ori, ca şi cum lumea nu ar înţelege. Oare cei ce vin şi se închină în Sfântul Munte nu ştiu că există suflet, Dumnezeu şi viaţă veşnică?! Desigur, toţi aceia care se declară creştini la un recensământ, adică peste 90% dintre români, ar trebui să aibă această credinţă, dar…

Dacă stăm să observăm viaţa românului de astăzi – şi, de ce să nu o spunem, chiar propria viaţă! – o să sesizăm cu uimire că există o disproporţionat de mare grijă pe care o arătăm trupului şi celor ce-i asigură imaginea şi bunăstarea faţă de cele închinate sufletului şi lui Dumnezeu.

De pildă, suntem foarte atenţi la vestimentaţie, la pieptănătură şi la îngrijirea feţei, dar, în acelaşi timp, nu ne preocupă aproape deloc cum stăm şi ne purtăm în faţa lui Dumnezeu – în fiecare zi, în fiecare ceas –, ca şi cum Cel ce a făcut cerul şi pământul nu ar fi de faţă în orice clipă a vieţii noastre. De asemenea, suntem foarte sensibili la gura lumii, ciulim urechile să auzim ce mai zic prietenii sau colegii despre noi, dar glasului conştiinţei, care ne stă martoră şi ne atenţionează şi se împotriveşte cu tărie atunci când facem păcatul, nu-i dăm nici o ascultare, chiar cu preţul experimentării unei amărăciuni şi întristări sufleteşti, a unei depresii psihice în unele cazuri…

Dacă ne cade o picătură de ulei pe haine sau ne murdărim cumva, ne grăbim să ne schimbăm, dând lucrul să fie spălat, ca să nu rămână uleiul imprimat. Câţi însă, atunci când au făcut un păcat, lasă totul baltă şi fug să se spovedească, sau măcar se opresc din toate şi câteva minute se roagă la Dumnezeu ca să ierte păcatul?

Când ne simţim rău ori facem o infecţie oarecare ne grăbim să ajungem la doctor, de unde ne întoarcem cu reţeta: algocalmine, antibiotice sau orice altceva care ar putea să alunge durerea şi să ne vindece cât mai iute – căci dacă infecţia se întinde, atunci mai grea va fi terapia. Cunoaşteţi însă pe cineva care, atunci când îl doare ceva, să se ungă mai întâi cu untdelemn de la Sfântul Maslu, iar pe urmă să dea fuga la această slujbă pe care a lăsat-o Biserica tocmai pentru vindecarea bolnavilor sau care să facă un acatist la Sfinţii Nicolae, Pantelimon, Cosma şi Damian sau la alţi Sfinţi Doctori Fără-de-Arginţi? Sună moralist? Dar oare nu este mai firesc să facem mai întâi tot ceea ce ţine de vindecarea sufletului şi mai pe urmă să ne adresăm doctorului trupesc? Oare credinţa noastră, mai aplecată către medicină şi în general cele ale progresului ştiinţific, poate explica de ce aproape toată lumea este astăzi bolnavă?

Am avut un prieten care s-a dus la doctor având o măsea stricată, dar doctorul i-a scos-o pe cea bună; altul şi-a plombat măseaua, iar peste trei zile plomba i-a căzut, deşi îl costase ceva bani. Credeţi că au renunţat la a mai căuta dentist? Dimpotrivă, au început să întrebe în dreapta şi în stânga, ca să afle un doctor mai bun în care pot să aibă încredere. Nu cunosc pe cineva care să fi renunţat să se mai ducă la doctori atunci când s-a îmbolnăvit mai rău de pe urma tratamentului primit de la vreunul, însă am auzit de nenumărate ori oameni care susţin că nu se mai duc la Biserică şi nu se mai spovedesc pentru că au fost dezamăgiţi de nişte preoţi care mai mult căutau la bani şi nu i-au putut ajuta cu nimic.

Marea parte a populaţiei din România se spală pe mâini înainte de fiecare masă, iar mulţi îşi spală dinţii cel puţin dimineaţa şi seara. Însă câţi îşi fac rugăciunile de seară şi de dimineaţă, câţi cer binecuvântarea lui Dumnezeu şi Îi mulţumesc înainte şi după ce şi-au luat masa? În câte case părinţii îi întreabă pe copii: Te-ai spălat pe mâini înainte de a te aşeza la masă? sau Te-ai spălat pe dinţi înainte de a te băga în pat? şi în câte cămine se aude glasul mamei care, cu blândă mustrare, îi zice copilului: Ţi-ai făcut, mamă, rugăciunea înainte?…

Cei mai mulţi dintre noi îşi fac baie măcar o dată pe săptămână – unii, mai ales vara, fac duş în fiecare zi –, dar la spovedit, la a ne curăţi sufletul, nu ne gândim decât în perioada posturilor mari sau, în cele mai bune cazuri, doar o dată pe an – ca să ţinem tradiţia, şi s-o facem şi pe asta, că rău nu ne face. Oare nu acesta ar fi indiciul cel mai clar asupra raportului de importanţă pe care-l acordăm trupului faţă de suflet?

E firesc să ne asigurăm pâinea cea de toate zilele, însă mulţi dintre noi trăiesc parcă numai pentru a-şi umple masa şi pântecul cu „bunătăţile” cele mai mari. Muncim adesea până la epuizare şi boală pentru acest consum care ne oferă o plăcere trecătoare a gustului, dar care, pe deasupra, ne îngreunează stomacul şi ne duce la diverse boli metabolice cardiace etc. Câţi însă ştiu şi conştientizează cu adevărat că Trupul şi Sângele lui Hristos este adevărata mâncare şi adevărata băutură pe care Însuşi Mântuitorul ne-a oferit-o spre viaţă, sănătatea sufletească şi trupească, spre mântuire şi viaţă veşnică? Câţi ştiu că nu trebuie să te împărtăşeşti doar o dată pe an, doar în posturi sau numai la patruzeci de zile, ci că însăşi Biserica, prin Sfintele Canoane, ne îndemnă să ne împărtăşim cât mai des, cu pregătirea sufletească corespunzătoare, cu credinţă, cu frică şi cu cutremur? Nu mai vorbim de faptul că foarte puţini, chiar dintre cei ce merg la Biserică, conştientizează că Sfânta Împărtăşanie e însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos, Care S-a adus ca Jertfă pentru noi şi nu pâinică de la Doamne-Doamne şi vin sfinţit. Iertaţi comparaţia, dar cred că mai mult cunosc românii viaţa unui personaj fictiv, născut pentru a creşte audienţa, precum vestita Elodia, decât viaţa Fiului lui Dumnezeu, Care S-a făcut om, a pătimit, S-a jertfit şi a înviat pentru ca prin jertfa Sa, prin Trupul şi Sângele Său, să primim şi noi viaţă veşnică…

În România, spun statisticile, aproape 20% din populaţie suferă de depresie – dar depresia este prin excelenţă o boală psihică, aşa cum sunt şi multe altele, ce s-au înmulţit îngrijorător de mult în ultimii ani. Dar psihicul este altceva decât sufletul omului? Aşa ne spune chiar etimologia cuvântului, în limba greacă sufletul fiind desemnat cu acelaşi termen până în ziua de azi – psyché (ψυχή). Nu ar trebui ca, înainte să meargă la doctor, cele 3.000.000 de români creştini să caute vindecarea sufletească prin mijloacele pe care le pune la îndemână Biserica: post şi rugăciune, sfintele slujbe şi milostenie, spovedanie şi împărtăşanie? Căci ce altceva poate în primul rând îmbolnăvi sufletul, decât păcatul? Ne pot vindeca medicamentele de păcate, le pot şterge amintirea şi urma lăsată în suflet, aşa cum somniferele ne fac temporar să uităm durerea psihică? Sunt boli psihice în care medicamentele pot aduce o anumită ameliorare, deşi întotdeauna cu serioase efecte adverse, însă în majoritatea cazurilor, vindecarea ar veni mult mai curând dacă am căuta să ne tămăduim mai curând sufletul prin curăţirea de păcat, a cărui stricăciune ne-a spurcat şi infectat viaţa.

Oricât de mult am compara trupul şi sufletul prin prisma atenţiei pe care le acordăm, am putea uşor constata cât de redus este timpul şi locul pe care le rezervăm celor sufleteşti. Ne zicem creştini, ne declarăm credinţa în Dumnezeu, dar ne purtăm ca şi cum nu am avea suflet, ca şi cum nu am crede că Dumnezeu e prezent în lume şi în viaţa noastră, ca şi cum nu ar exista viaţă veşnică, ci toate s-ar termina aici!
Desigur, ne-am lăsat duşi de duhul lumii, de modă şi televiziune, de credinţele zilei în cele omeneşti şi trupeşti. Şi pentru că în trup ne-am pus nădejdea, de la el ne vine astăzi durerea şi tulburarea, căci sufletul nostru a ajuns un fel de persona non-grata, exilat la marginea fiinţei noastre, deşi el este cel căruia îi aparţine raţiunea, prin el devine posibilă libertatea şi conştiinţa, care ne face să fim oameni. Ce paradox, ce întunecare, ce îngenunchere a raţiunii! – care, în loc să-L urmeze pe Dumnezeu şi să I se asemene, ajunge să slujească eminamente trupului, dorinţelor bolnave, comportându-se ca şi cum trupul ar fi ultima realitate, în el stând toată bunăstarea şi viaţa omului…

Dacă cu adevărat am crede în existenţa sufletului, i-am acorda măcar atâta atenţie câtă arătăm şi celor trupeşti. Adică, dacă atunci când ne spălăm, L-am ruga pe Dumnezeu să ne ierte şi să ne cureţe de păcate; când am lua un medicament, am zice: Doamne Iisuse Hristoase, fă ca Trupul şi Sângele Tău să-mi fie spre tămăduirea sufletului şi a trupului; când ne-am schimba hainele, ne-am ruga la Dumnezeu ca să ne îmbrace cu haina Duhului Său cel Sfânt; şi nu am pune început la nici o lucrare fără a săvârşi semnul sfintei cruci…

Făcând astfel, am avea cu adevărat dreptul să ne numim cu numele lui Hristos, am fi îndreptăţiţi să nădăjduim la o viaţă mai bună – care, oricum, fiind în toată vremea împreună cu Dumnezeu, în chip simţit o vom avea.

Gheorghe Fecioru

Articol apărut în nr. 16 din “Familia Ortodoxă”

Învierea Domnului - Turnul de intrare al Mănăstirii Suceviţa

Cel mai frumos lucru este să vorbeşti despre Dumnezeu. Aceasta încercăm şi noi să-o facem în această revistă, deşi oamenilor le place atât de mult astăzi să vorbească despre lucruri: despre cele pe care le au sau despre cele pe care nu le au, dar şi le doresc.

De fapt, lumea nu vorbeşte nici măcar despre lucruri, ci despre dorinţe. Parcă-i vrăjită, îmbătată de aburii fantasmelor publicitare cu care ni se spală minţile. Se risipesc în cuvinte care nu duc nicăieri. Căci a vorbi ca şi cum Dumnezeu nu e de faţă înseamnă a vorbi singur, a vorbi în deşert – şi aceasta o pricep cei mai mulţi prea târziu. Nimeni nu mai ascultă pe nimeni, în timp ce toată lumea vorbeşte. E ca şi cum cuvintele se lovesc de un gol imens, ca un zid invizibil, de unde nu se mai întoarce ecoul lor, reflectate fiind în sufletele celorlalţi oameni. Aceasta e una dintre cele mai evidente drame ale umanităţii zilelor noastre: în societatea informaţională, oamenii sunt tot mai singuri.

Dacă nu eşti obişnuit să vorbeşti cu Dumnezeu, eşti singur, chiar de te amăgeşti că sunt şi alţii în situaţia ta. Poate că or fi, dar şi ei sunt singuri – ei şi lumile lor de lucruri şi patimi, încât într-o astfel de realitate fiecare ajunge să se transforme într-un obiect închis în egoismul său. Un fel de computer sau televizor care transmite neîncetat ştiri, imagini, vorbe, culori, deşi nimeni nu stă în faţa acelui ecran…

De ce credeţi că tinerii caută cu o nesfârşită nelinişte discotecile, cluburile sau trupurile celorlalţi? Pentru că sunt speriaţi, fără să ştie de ce, de singurătatea infinită a societăţii care le stă în faţă: o lume de imagini şi obiecte, în care înşişi oamenii au ajuns nişte reflexii mediatice pe pereţii caselor lor. Dar pentru că nu au cunoscut încă taina comuniunii cu Dumnezeu, orice ar face ei, se însingurează tot mai mult în disperarea lor de obiecte care nu mai sunt auzite, văzute şi înţelese de nimeni. Toată lumea suferă pentru aceasta.

Însă Dumnezeu ne iubeşte şi aşa cum suntem, pentru că Dumnezeu este dragoste. Cum însă să înţeleagă aceasta cei ce nu primesc şi nu cunosc această dragoste? Mi-a spus un bun prieten de curând: De mic mergeam la biserică, chiar mă spovedeam şi mă împărtăşeam din când în când – dar o făceam aşa, din obişnuinţă. De fapt, nici eu nu ştiu de ce. În schimb, gândeam şi trăiam ca păgânii. Până într-o zi când am înţeles cât de mult mă iubeşte Dumnezeu. Aceasta mi-a înmuiat inima. Era de Sfintele Paşti. Mergând împreună cu nişte prieteni la Biserică în Săptămâna Mare, m-a mişcat tare mult cât a suferit Hristos pentru noi. Pe urmă, la Înviere, am simţit din toată inima că acesta e realitatea: Hristos a înviat şi este Dumnezeu cu adevărat. Am citit în Sfintele Scripturi şi am văzut un lucru uimitor pe care lumea nu-l ştie: Dumnezeu întotdeauna îşi ţine făgăduinţa în a răsplăti binele, dar amână de multe ori, de o infinitate de ori, să pedepsească după cuvântul rostit tot de El. Altfel spus, Dumnezeu are nesfârşită răbdare cu noi oamenii. Ne iubeşte prea mult şi ne pedepseşte numai atunci când vede că nu mai are încotro, trebuind cumva să ne zguduie ca să ne dăm seama că nu noi ne suntem dumnezeu.

De ce nu înţelesese lucrul acesta până atunci prietenul nostru? De ce nu realizăm dragostea infinită pe care Dumnezeu o revarsă peste întreaga lume? Nu ştiu. Poate pentru că iubim prea mult lumea, ca să mai aibă loc Hristos în inima noastră? Sau pentru că în societatea noastră secularizată de comunism şi de consumism există prea multă rutină, prea puţină simţire vie a lui Dumnezeu? …M-a întrebat odată cineva: ce înseamnă, oare ce înseamnă să-L ai permanent pe Dumnezeu cu tine?

Am cunoscut o mulţime de oameni nefericiţi pentru că nu au ce au şi alţii. Deşi sănătoşi şi inteligenţi, sunt neliniştiţi că nu posedă maşina, mobila, trupurile sau hainele pe care alţii şi le permit. Însă nu ştiu mulţi oameni care să nu doarmă noaptea pentru că nu l-au cunoscut încă pe Dumnezeu, sau pentru că l-au supărat pe Cel ce le-a dat viaţă, sau pentru că nu au lacrimi pe care să le verse pentru păcatele lor! Aceştia din urmă, tocmai fiindcă sunt îndureraţi pentru puţinătatea dragostei lor, sunt cei ce îl au tot timpul pe Hristos cu ei. Nu pentru că Dumnezeu nu ar fi prezent şi în viaţa noastră, chiar şi acum, când citim aceste rânduri, ci doar pentru că noi nu suntem suficient de aproape de El – ca să ne bucurăm în chip simţit de prezenţa Sa în zdrobirea de inimă a pocăinţei sau în harul rugăciunii.

Până la urmă, întreaga istorie a omenirii şi a vieţii fiecăruia dintre noi este o mare dramă. Drama despărţirii de Dumnezeu, drama rătăcirii departe de Hristos, drama părăsirii Duhului Sfânt pentru păcatele şi desfrânările cele multe, drama unei libertăţi umane prost înţelese. Omul suferă din prima clipă a îndepărtării de Părintele său şi suferinţa i se adânceşte tot mai mult – şi, totuşi, persistă în această stare bolnavă din care nu mai vede cum ar putea ieşi…

De ce să te desparţi de Cel ce te iubeşte? De ce să nu ceri ajutorul Celui ce te poate ajuta? De ce să nu-i mai vorbeşti Celui ce te poate asculta? De ce să suferi, când te-ai putea bucura? De ce să mori, când ai putea învia?

Poate că par prea mari cuvintele acestea pentru a fi rostite într-o lume care nu mai înţelege cum ar putea trăi fără televizor şi internet, fără micile sau mai marile plăceri. Dar ele, credem, trebuie spuse şi repetate cu curaj în faţa unei lumi înspăimântate mai mult de criză decât de pedeapsa lui Dumnezeu, venită pentru păcatele noastre. Este, poate, una din ultimele clipe pe care ni le mai îngăduie Dumnezeu în faţa valului de apostazie care-l va aduce peste lume mulţimea păcatelor strigătoare la cer. Este momentul în care noi, cei ce am avut şansa să ne apropiem mai mult de El, trebuie să-I mărturisim Învierea.

Dar să ştim un lucru: nu cu frica pedepselor ne cheamă Hristos prin Învierea Sa, ci cu promisiunea ospăţului la care ne aşteaptă până în ultima clipă a vieţii noastre – cu acest semn minunat al pogorârii în fiecare an a Luminii în Biserica Învierii din Ierusalim, căci ce este mai frumos şi mai înalt ca Lumina, cea care dă viaţă la toate?

Să încercăm, aşadar, să facem şi noi ce putem ca să ne învrednicească Dumnezeu de cinstea mărturisitorilor, ducând mai departe în lume, în locurile pe unde umblăm, cuvântul de mare bucurie şi nădejde pentru omenire: Hristos a înviat! Iar acest cuvânt trebuie să fie mai întâi de toate întrupat în viaţa fiecăruia dintre noi…

Mihai Cristea

Articol apărut în nr. 15 al revistei “Familia Ortodoxă”

Limba română este patria mea, spunea Nichita Stănescu, surprinzând genial relaţia profund ontologică a omului cu limba maternă. Noi, de fapt, avem două patrii coincidente, spunea el; o dată este patria de pământ şi de piatră şi încă o dată este numele patriei de pământ şi de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără nume nu este patrie. De aceea pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte şi viaţa se trăieşte.

Dar mai este o patrie pe care Nichita, acest mare explorator al limbii române, nu o pomeneşte. Există o patrie de pământ şi piatră, o alta a limbii în care ne-am născut, dar mai e şi patria de sus – Împărăţia Cuvântului. Biserica este patria mea, ar spune creştinul, parafrazându-l pe Nichita. Căci patria cerească biserică se numeşte în toate limbile creştine ale acestui pământ. Iar dacă pentru poetul Nichita, trupul lucrurilor căpătau sens prin numele lor, pentru noi creştinii sensul ultim al tuturor cuvintelor limbii cuvântătoare nu este altul decât Cuvântul lui Dumnezeu. Şi e firesc să fie aşa, că nu piatra şi pământul poartă numele Cuvânt, ci însuşi Fiul lui Dumnezeu. El este Cel în care se înmănunchează sensul tuturor lucrurilor şi cuvintelor acestei lumi.

Aşadar limba însăşi este faţa întoarsă a omului către cele de sus, este năzuinţa omului de a fi împreună cu Dumnezeu, de a vorbi cu El. Dar limba, ca şi trupul, are şi ceva trupesc în ea; se poate întina, spurca sau se poate îndumnezei, iar prin ea omul. Fiindcă sunt trupuri care încă din timpul vieţii miros respingător – de-aceea şi este făcut parfumul –, iar altele care răspândesc mireasmă chiar şi după moarte.

V-aţi întrebat vreodată de ce limbajul grobian al mahalalei extinse în sufletele multora, înmulţeşte atât de mult înjurăturile de cele sfinte, drăcuirea în primul rând? Şi poate că la numărul de înjurături pe cap de locuitor nu ne întrece niciun alt popor. Răspunsul l-am primit de la un bun prieten, preot în minunata noastră Bucovină. Ştii, îmi spuse el, mămuţa (bunica lui de 97 de ani) de când mă ştiu vorbeşte cu şi despre Dumnezeu în cel mai firesc mod cu putinţă, ca şi cum ar vorbi cu bunicul ei. Dimineaţa începe cu „Tatăl nostru” şi apoi rugăciunea continuă într-un dialog cu „Tata nostru Cel de sus”. Orice s-ar întâmpla, mămuţa spune că aşa „o dat Dumnezău”, adică Dumnezeu e Acela care binecuvintează pentru tot binele, iar răul îl îngăduie pentru păcatele noastre. Dacă o anume nenorocire sau calamitate se abate asupra satului, mămuţa îi întreabă retoric pe cei din preajmă: „ne putem bate cu Dumnezeu?”. Dacă doreşte ceva, I-o spune Lui, iar dacă nu i se împlineşte, „ştie Dumnezeu” mai bine. Cu Bunul Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu însemnarea Sfintei Cruci… Aşa a petrecut această femeie toată viaţa într-o micuţă, dar luminoasă casă, într-un sat pe care nu l-a părăsit decât de câteva ori în întreaga sa viaţă. Şi aşa trăiau străbunii noştri, cu conştiinţa întrupată în fiece cuvânt că toate, dar toate, trebuie închinate lui Dumnezeu în Care ne mişcăm şi suntem.

Aceştia sunt cei care L-au primit pe Hristos în casa sufletului lor, precum Apostolii odinioară, cei care după cuviinţa purtării, dar mai ales după creştineasca vorbire se arată a fi Ucenici ai Lui.

Din felurite motive însă, mulţi români au început să se îndepărteze în inimă de Blândul şi Bunul nostru Dumnezeu, iar buzele lor de cucernica rostire. Pe unii i-au atras banii ca pe Iuda, pe alţii plăcerile trupeşti; şi poate pe cei mai mulţi slava deşartă a lumii. Iar pentru că din prieten al lui Dumnezeu nu poţi deveni brusc indiferent, fiindcă nu te lasă conştiinţa, s-a răspândit, mai cu seamă în perioada comunistă, înjurătura şi drăcuirea. Ce sunt acestea? Pur şi simplu lepădări de Dumnezeu pe care omul le face pentru a-şi confirma parcă permanent fidelitatea faţă de noua sa închinare. Desigur, cei mai mulţi o fac fără să-şi dea seama, ei doar subscriu inconştient la un duh care-i aţâţă. Drăcuind pământul, duşmanii şi prietenii, propria grădină, propriile animale şi chiar pe copiii lor, oamenii ajung să se pună complet în slujba diavolului pe care-l împroprietăresc, expropriindu-L astfel pe Însuşi Dumnezeu care se retrage dintru ale Sale, lăsându-l pe om să vadă cum e să trăiască cu cel viclean. Acelaşi lucru l-a făcut şi Iuda: L-a vândut pe Hristos Cuvântul la necredincioşi, la cei ce slujeau lumii prin propriile patimi, la cei care strigau: Nu avem împărat decât pe Cezarul (Ioan 19, 15), pentru ca mai apoi să meargă să se spânzure.

Dar nu numai înjurăturile sunt semne ale împotrivirii şi ale lepădării celor sfinte. Astăzi marea parte a presei, îndeosebi cea de scandal şi pornografică nu fac altceva decât să batjocorească permanent chipul lui Hristos, cuviinţa limbii româneşti în care se sălăşluise încă din vechime Cuvântul lui Dumnezeu, scoţându-L astfel pe Hristos din inimile oamenilor. Ştim oare că atunci când ne spurcăm limba şi viaţa cu o vorbire necugetată în care domneşte murdăria şi răul ne asemănăm iudeilor care L-au vândut, L-au batjocorit şi L-au dat morţii pe Cel care venise să-i mântuiască?

De ce iudeii vremii aceleia Îl urau cu ură de moarte pe Hristos? Oare nu-i făcuse pe orbii lor să vadă, pe şchiopii lor să umble, oare nu le vindecase bolnavii şi nu le înviase morţii? Sau, paradoxal, tocmai pentru aceea că nu vroiau să se îndrepte în inima lor, pentru că preferau să-şi trăiască viaţa în păcat, au ales una din două: au ales, nebuneşte, să-L omoare pe Cel ce le neliniştea conştiinţele.

Aceasta e una dintre explicaţiile pentru care şi astăzi, urmând indicaţiile diavolului, şi noi Îl răstignim în limba noastră pe Hristos, alăturându-ne celor care L-au răstignit acum două mii de ani şi se străduiesc obsedant să-L răstignească în continuare în inimile oamenilor. Şi în cultură. Şi în istorie. Aşa se explică şi de ce legile unei Europe care şi-a făcut dumnezeu din bani şi putere devin pe zi ce trece tot mai anticreştine. De aceea homosexualii şi ceilalţi desfrânaţi şi perverşi care-şi fac din patimi o cinste, în aproape toate manifestările lor blasfemiază pe Hristos. Nu pe Buddha, nu pe Brahma sau pe alţi falşi dumnezei, ci numai pe Dumnezeul cel adevărat.

În toată furia lor nu putem citi altceva decât neputinţa unor nebuni care s-au pornit să se războiască cu Împăratul cerului şi al pământului, cu Cel care a făcut marea şi munţii cei înalţi, cu Cel care Însuşi le-a dat viaţă. Se luptă cu viclenie şi cu sălbătăcie, pentru că într-un fel sau altul clipa judecăţii li se apropie.

Hristos nu a rămas ascuns într-un mormânt, după cum nădăjduiau iudeii, ci a înviat şi S-a înălţat la cer şi stă de-a dreapta Tatălui. El este Biruitorul şi în El este oricare biruinţă. Pe El trebuie să-L primim în viaţa noastră şi să-I acordăm locul de cinste, pe El trebuie să-L slăvim neîncetat, fiindcă a făcut ceea ce nu a mai făcut nimeni în lumea aceasta şi nu o va mai face altcineva: S-a lăsat răstignit pentru mântuirea noastră.

Ce avem de făcut? E simplu. Să-L lăsăm pe Hristos să învie în noi, în viaţa noastră şi în vorbirea noastră. Să nu ne lăsăm înşelaţi! A merge doar la Biserică de Sfintele Paşti – şi chiar şi în fiecare Duminică –, dar a nu avea pomenirea lui Dumnezeu de-a lungul zilei precum bunicii noştri, nu ne va face să fim cu adevărat creştini, viaţa noastră primejduindu-se grav mai ales în vremurile pe care le trăim. Acesta a fost răspunsul unui bătrân cu viaţă sfântă din Sfântul Munte Athos, atunci când a fost întrebat de un grup de tineri ce mai poate face creştinul zilelor noastre în condiţiile în care mai tot timpul e plecat la muncă şi nu mai află timp să-şi facă pravila zilnică: Să-L pomenească pe Dumnezeu în toată vremea şi în tot locul oriunde găseşte un pic de timp ca să-şi amintească de El. Să spună: „Doamne ajută!”, „Doamne miluieşte!”, „Slavă Ţie, Doamne!”, să lege tot ce se întâmplă de o judecată duhovnicească pentru a păstra astfel legătura vie şi permanentă cu Dumnezeu. Aceasta a fost viaţa creştină a românului dintotdeauna, cea prin care în chip simţit se împărtăşeau de Harul dumnezeiesc. Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul! rămâne semnul după care fiii lui Dumnezeu se vor deosebi de fiii oamenilor în vremurile nu uşoare care vor urma. Dar pe măsura greutăţilor va fi şi puterea lucrătoare a Harului, numai noi să spunem cu limba şi cu toată inima noastră: Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!

Mihai Cristea

Articol apărut în nr. 14 din “Familia Ortodoxă”

A fi al omului despărţit de Părintele său cel Ceresc (Singurul care este prin Sine) se transformă pe rând în a avea, a poseda, a fi posedat, până la nebunia de a nu mai fi nimic – confuzie şi uitare, suferinţă şi nebunie. Aceasta se întâmplă când omul alege nimicul.

Identitatea spune aproape totul despre om. Ea este centrul de referinţă în jurul căruia gravitează existenţa acestuia în lume. Deşi puţini conştientizează, preocuparea pentru formarea identităţii, a personalităţii, este o chestiune căreia întreaga lume îi acordă cea mai mare atenţie pentru că de ea e legată strâns realizarea omului, fericirea sa. Cine oare nu-şi doreşte să fie cineva, să fie luat în seamă, să aibă un cuvânt de spus, să fie respectat şi iubit?

În fond, identitatea este chipul omului aşa cum acesta se înţelege pe sine însuşi, acela sub care este cunoscut de ceilalţi oameni. Identitatea este dată prin naştere, dar se şi şlefuieşte la trecerea prin lume. Părinţii, fraţii, prietenii cei mai buni, comunitatea în care trăim, limba pe care o vorbim, modelele care ne atrag şi, mai presus de toate, Dumnezeul la care ne închinăm (sau nu) contribuie la formarea identităţii noastre. Cel puţin aşa s-au petrecut lucrurile până la apariţia televizorului. Dintotdeauna oamenii au avut o identitate stabilă pe tot parcursul vieţii, peste care se adăuga un fel de a fi care, o dată cu trecerea anilor, se schimba potrivit experienţei, păcatelor sau virtuţilor dobândite.

Sunt om, bărbat sau femeie, sunt român şi nu american, sunt botezat ortodox, aşa cum au fost toţi cei din neamul meu, şi nu buddhist. Aceste moduri esenţiale de manifestare a lui a fi erau trecute şi în actele de identitate (sau chiar sunt trecute, încă, în unele ţări precum Grecia). Dar notele identitare sunt infinit mai multe, ţinând de profesie şi clasă socială, de bogăţie sau sărăcie, de fire, temperament, credinţă şi evlavie ş.a.m.d.

Toate acestea au ajuns însă încet, încet, de ordinul trecutului – mai ales în America şi Europa occidentală, şi din ce în ce mai mult şi la noi. De la atâta vizionare ne-am transformat şi noi în nişte actori ai propriei vieţi, care ne schimbăm sinele şi identitatea în funcţie de cerinţele modei, pieţei de muncă sau de mărfuri. Până unde, până când?…

În anii 1990, în America, o psihiatră se plângea că tot mai mulţi tineri vin să o întrebe ce sunt ei, bărbaţi sau femei. Astăzi, însă, psihoterapeuţii nu mai sunt deloc uimiţi, ci-şi aşteaptă clienţii – pe care, conform legii, trebuie să-i consilieze în mod obiectiv, fără prejudecăţi, în a-şi descoperi propriul gen şi sexualitate. Morfologia şi fiziologia bărbatului nu mai apare suficient de diferită în raport cu cea a femeii încât deosebirea să se facă de la sine. De aceea, vine doctorul care adesea hotărăşte împreună cu victima ideologiilor de gen că trebuie să opteze pentru genul opus propriei morfologii – încât, femeie fiind, să se împreuneze cu femeile ca şi cum ar fi bărbat, şi invers. Desigur, limitele biologice vor împiedica schimbarea completă a rolului, încât un bărbat n-o să poată fi niciodată mamă, dar „ştiinţa” vine în întâmpinare în ceea ce priveşte satisfacerea fantasmelor – tratamente hormonale şi operaţii estetice. Din acel moment, oare se va mai putea spune despre acel tânăr ce este cu adevărat, bărbat sau femeie?

Dacă urmăm cu fidelitate raţionamentul ideologiei schimbării de sex – acela că ştiinţa şi legislaţia trebuie să vină în întâmpinarea dorinţei individului – ne întrebăm: oare dacă mâine ar veni la doctor copii care se cred maimuţe sau pisici, medicina le-ar grefa nişte gene care să-i facă să se asemene cât mai mult cu dobitoacele în cauză?

Cum de s-a ajuns până aici?

În ultimele câteva secole, fiice bune ale „secolului luminilor”, de când omul se străduieşte să impună idolul omului în locul lui Dumnezeu, acest om mărunt strivit în fapt de istorie şi ideologii nu mai ştie nici măcar cine este.

Dumnezeu ne voia după chipul şi asemănarea Sa, de aceea ne învăţa ce trebuie să facem pentru a ajunge ca El; societatea drepturilor şi libertăţilor ne-a învăţat însă să facem tot ce vrem, numai cu Dumnezeu să nu ne asemănăm. Mai concret, în ultimii 50 de ani societatea spectacolului ne-a propus pentru început ca bărbaţii să fie precum Arnold, cu muşchii mari şi capul mic, iar fetele precum Barbie, blondă cu picioare lungi şi minte puţină; el – culturist şi bătăuş, ea – manechină, performant obiect sexual.

Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a răstignit pentru ca prin jertfa Sa să putem a deveni ai lui Dumnezeu fii, cu drepturi depline la îndumnezeire. Cultura de consum însă ne doreşte fideli consumatori, înrobiţi sistemelor bancare şi fricii de a nu rămâne mâine pe drumuri. Lucru plăcut stăpânitorilor lumii acesteia, care ne vor pe toţi adunaţi în turmele pe care le mână încoace şi încolo. Iar celor care ar putea să se trezească pentru a face o mică revoluţie, le oferă băutura şi drogurile, sexul şi internetul.

Să ne mirăm, oare, că tinerii de astăzi nu mai ştiu cine sunt cu adevărat?

Kelner, alături de alţi mulţi cercetători ai fenomenului cultural mediatic, observa încă de la jumătatea anilor 1990 că tinerii de astăzi riscă să nu mai aibă o identitate aşa cum era aceasta înţeleasă în trecut tocmai pentru că hegemonia mediei, în special a imaginii, modifică fundamental mecanismele formării identităţii.

Pentru copilul şi tânărul care creşte cu televizorul şi internetul, nu părinţii sau oamenii reali vor constitui modelele de identitate, ci personajele micului ecran. Adică părinţilor care-şi lasă copii la televizor le rămâne doar rolul de suporteri materiali ai acestuia. „Şi care-i problema?!”, va putea replica unul dintre copii televizorului.

Modelele identitare ale micului ecran nu sunt stabile în timp, căci ele sunt dependente de modă şi imagine. Atunci când ele se schimbă, spectatorul care-şi construise identitatea potrivit idolului mediatic se trezeşte brusc că identitatea sa e deja învechită, superfluă – caz în care are sentimentul că nu mai aparţine lumii, ceea ce-l conduce la anomie şi depresie. O ia de la capăt, dacă mai găseşte puterea, până când, epuizat, îşi dă seama că nu mai ştie exact cine e, dacă a fost vreodată el însuşi, dacă a reuşit să fie cineva.

Madonna, spre exemplu, în lectura lui Kelner, a fost pe rând: „dansatoare, muziciană, manechin, cea mai de succes femeie de afaceri a Americii, [...] jucărie a bărbaţilor, blondă ambiţioasă, [...] vampă îmbrăcată ţipător, femeie-pisică, femeie romantică şi sentimentală, pentru ca ulterior să revină la obiectul sexual ideal din fanteziile masculine şi emblema femeii jucărie; [...] femeia care domină şi-i tratează pe bărbaţi ca pe nişte accesorii cu care se joacă, lesbiană şi mamă afectuoasă. Corpul său a trecut de la genul molatic şi senzual la cel zvelt şi fascinant, apoi la cel dur şi musculos al unei maşini de făcut sex, apoi la stilul futurist al unui tehno-corp. Hainele şi moda s-au schimbat, trecând de la ostentativ şi prost-gust la haute couture, de la moda tehno de avangardă la moda lesbiană, până la pastişarea modernă a tuturor stilurilor şi modelor. Noi imagini şi noi identităţi pentru toate stilurile şi ocaziile, oferind modele şi materiale ce vor fi însuşite de publicul său numeros şi variat”.[1]

Ce s-a putut oare petrece în sufletul acelei fetiţe care a încercat să ţină pasul cu modelele identitare propuse de Madonna? Să ne mai mirăm că astăzi tinerii nu mai ştiu ce sunt exact, bărbaţi sau femei? Mai curând să observăm faptul că bărbaţii de pe micul ecran sunt adesea complet feminizaţi, iar femeile masculinizate, că adulţii se comportă infantil, iar copiii adoptă rolurile adulţilor. Nu există autoritate, model, sistem de valori stabil. Întreaga realitate de la televizor suferă un proces de deconstrucţie, din care nu mai rămâne absolut nici o valoare în picioare.

În contact cu un astfel de mediu simbolic, identitatea omului modern este fragilă şi instabilă, pentru că ea nu se construieşte în raport cu un model personal real şi absolut, ci în jurul imaginii şi modei. Dar identitatea omului nu trebuie să fie fluidă, interschimbabilă şi dezarticulată, căci ea defineşte în mod fundamental persoana umană, tot ceea ce are ea mai profund – ea însăşi îl face să fie, să fie om. Eşecurile şi nefericirea, depresia şi sinuciderile, drogurile, tehnicile orientale de disoluţie a sinelui şi stilurile muzicale psihedelice – toate sunt simptomele bolii identitare de care suferă tânărul zilelor noastre. Dar trebuie să primim implacabil această realitate, ce face din sufletele copiilor noştri sau din propriile suflete victime ale culturii nimicului?

Ne numim oameni pentru că suntem persoane, pentru că putem să iubim şi să ne vorbim unii celorlalţi despre minunata lume în care ne-a aşezat Dumnezeu. Ne numim creştini, pentru că prin botez L-am primit pe Hristos în inima noastră, lucru pentru care îi purtăm şi numele. Acestea sunt cele care ne pot face fericiţi. Întru acestea este viaţa, aceasta este tăria noastră. Căci piatra din capul unghiului pe care trebuie să ne ridicăm zidurile conştiinţei, ale sufletului nostru, nu este alta decât Hristos. El este reperul absolut, viţa întru care este viaţa noastră, căci doar El poate spune Eu sunt Cel ce sunt. Madonna şi ceilalţi actori, vedete sau manechini sunt nimic în faţa măreţiei lui Dumnezeu. Ei mâine vor fi cenuşă, însă Domnul în veac va împărăţi…

Cei ce înţeleg aceasta şi-şi întăresc pe Hristos inima şi mintea, firea şi ipostasul personal nu vor suferi în viaţa aceasta dezamăgirea că sunt nimeni, şi se vor putea bucura în viaţa viitoare de vederea Chipului pe care şi l-au ales spre asemănare.

Mihai Cristea

Articol apărut în nr. 16 din “Familia Ortodoxă”.

Memoria este precum o rădăcină înfiptă adânc în pământ, în pământul trecutului nostru, în pământul fiinţei noastre, undeva departe de grijă şi stres. Dar, dincolo de toate cele văzute sau amintite, există o memorie primordială a omului, care-şi are rădăcinile crescute în sus, către Cel de unde primim energiile sau cuvintele esenţiale vieţuirii noastre. Dumnezeu Însuşi udă acest copac la vremea potrivită pentru a-şi da roadele lui.

De curând am primit darul odihnei pentru câteva ceasuri într-o casă ţărănească din lemn, veche de două sute de ani. Bătrâna care trăise înaintea actualilor stăpâni bătuse atâtea metanii încât adâncituri în lemnul podelei se săpaseră în timp, căci aşa măsura ea trecerea vremii, în tactul smeritei închinări. Se rugase nu numai pentru sufletul ei, ci şi pentru ca această casă a străbunilor să adăpostească, când ea nu va mai fi, oameni ai lui Dumnezeu; şi Cel Preaînalt i-a împlinit voia. Femeia aceasta avea o conştiinţă a succesiunii, a verigii pe care o reprezintă fiecare dintre noi în viaţa neamului nostru, a întregii omenităţi.

Dar cine să mai aibă răgazul să se gândească la aceste lucruri, tăcute şi de demult? Parcă, undeva în amontele lumii văzute, s-au rupt zăgazurile unui nesfârşit fluviu de evenimente, informaţii, senzaţii tari şi obiecte de tot felul care se revarsă peste noi şi ne duc cu ele nu se ştie încotro. Torentul este atât de năvalnic, încât suntem prinşi şi aruncaţi încoace şi încolo, între gânduri şi sentimente străine nouă, lucruri şi evenimente care nu ne aparţin. Şi, astfel, nu mai apucăm să ne dumirim privind la ce se întâmplă cu noi, cine suntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm. Ziarele, revistele, dorinţele neîmplinite, ratele de la bancă, grijile diverse, imagini bolnave, reclame stradale sau televizuale, toate se rostogolesc peste mintea noastră şi o împart în senzaţii trecătoare, în frânturi de gânduri şi amintiri contorsionate.

Trăim, ca şi cum am visa, un timp sfărâmat în bucăţi, căruia nu i se mai poate afla nici o continuitate. Toată această cultură a nimicului ne desparte de întreaga istorie a neamului din care facem parte, a umanităţii în general, de noi înşine şi de Dumnezeu. Deşi ne îmbată cu ideile libertăţii şi autonomiei, ale atotputerniciei omului ca centru al lumii, cultura senzaționalului, consumismului şi a frivolității ne face să trăim ca nişte nimeni ai unei istorii fără trecut, fără prezent şi fără viitor. Însăşi existenţa omului modern se virtualizează.

Străbunicii, eroii neamului şi sfinţii, care dintotdeauna au reprezentat reperele, rădăcinile văzute ale omului, au fost înlocuiţi pe neașteptate cu vedetele micului ecran, eroii mac-donald-urilor sau alţi idoli publicitari fără consistenţă, fără trecut sau viitor. Dar nici povestea vieţii noastre, evenimentele mai de demult sau cele recente nu mai au relevanţă în faţa trepidantului prezent, a clipei consumate lacom ca şi cum ar fi ultima…

Poate părea straniu, dar tehnologiile şi cultura imaginii ne impun astăzi o istorie fără dimensiuni, în care, între naştere şi moarte, se trăieşte abuziv plăcerea şi durerea ce marchează o parţială sau totală anestezie a simţului realităţii. Cei mai mulţi trăiesc ca şi cum existența lor în lume nu ar însemna nimic, ca şi cum ar vrea să uite de iminenta moarte. Aceasta pentru că viaţa veşnică nu intră în calcul, de fapt singura ce poate potenţa timpul vieţii noastre pământești, dându-i adevărata dimensiune. Din cauza confuziei sufocante în care se mișcă, omul pare a fi doar un accident într-un timp lipsit de nostalgia trecutului, de bucuria prezentului sau de împlinirea zilei de mâine. El e pe cale să piardă substanţa trăirilor profunde, pacea serilor de toamnă, bucuria întâlnirilor, frumuseţea anotimpurilor…

Aceasta este istoria care se impune astăzi tiranic prin aproape tot ceea ce ne înconjoară. Dar omul… Omul altceva doreşte în adâncul sufletului său; fie el bărbat sau femeie, tânăr sau bătrân, caută dragostea, iubeşte pacea şi tânjeşte după veşnicie… Ce ne rămâne oare de făcut?

Trebuie să recâştigăm timpul, ceasul, minutul, secunda care nu se mai întoarce. Acest timp care ne aparţine nouă şi pe care îl irosim cu atâta uşurinţă e poate cel mai valoros lucru din viaţa omului (bolnavii de cancer în ultimul stadiu și condamnații la moarte ne pot încredința de aceasta). Timpul este poarta prin care putem avea acces la memorie, prin care ne înveşnicim. Ne apropiem de sfințenie numai dacă folosim judicios zilele ce ni s-au dat, făcând cât mai mult binele, petrecându-le cât mai aproape de Dumnezeu. Cine îşi trădează timpul propriei vieţi, risipindu-l, batjocorindu-l, îşi depreciază propria persoană, se reduce pe sine la un lucru uşor, ieftin şi de nimic.

Dar, pentru a ne vindeca de această boală a pierderii controlului asupra propriei vieţi trebuie să ne grăbim a ne da la o parte din faţa torentului de înşelătoare nimicuri care ne invadează viaţa. Să nu ne mai omorâm să fim la zi cu ştirile, ca să nu intrăm mereu în panică, să nu ne îmbolnăvim de nervi; să divorţăm de televizor, căci ne mănâncă timpul despre care vorbeam, ne umple mintea de tot felul de nerozii şi ne mai induce și un gust amar privind viaţa de zi cu zi. Mai e şi internetul, ziarele pline de necurăţie şi toate celelalte.

Oare chiar nu putem să ne eliberăm de tirania acestor mijloace care ne distrug viaţa?! Oare am ajuns atât de neputincioşi şi deznădăjduiţi încât nu mai suntem în stare să hotărâm singuri în ceea ce priveşte viitorul şi binele propriei vieţi? Sau nu credem că aceasta este soluţia la tot haosul şi nebunia în care am fost atraşi sau împinşi să trăim? Într-adevăr, nu e suficient doar atât. Trebuie în acelaşi timp să ne ridicăm cât mai des ochii și mâinile în sus, cu flacăra rugăciunilor noastre, căutând cu toată puterea sufletelor noastre să chemăm mila lui Dumnezeu. Toarse pe mosorul rugăciunii de toată vremea şi al smeritei cugetări, aceste fire nevăzute ne vor ţine suficient de sus mintea, pentru ca iureşul de informaţii perverse, de mizerii de tot felul şi de desfrânări care au inundat lumea să nu ne mai rănească gândurile și simțămintele.

Știm că mai există astfel de oameni, oameni liberi. Ei şi-au câştigat fericirea, o fericire despre care, din păcate, tot mai puţini dintre noi cred astăzi că ar putea exista cu adevărat… Să urmăm pilda acestor semeni ai noștri, scuturându-ne de mulţimea fascinantă de nonsensuri, comodităţi, informaţii şi tehnologii mediatice, care în mod insidios se instituie ca şi obligatorii în viaţa noastră, pentru a ne putea recăpăta astfel memoria istoriei, rădăcina prin a cărei sevă redobândim conştiinţa de om şi harul de a deveni fii ai lui Dumnezeu. Numai cel care va gusta dulceaţa harului va simţi fericirea pe care acesta o aduce sufletului, căci se împlinesc în el cuvintele Scripturii ce trimit la realitatea vieţii veşnice: „Bucurați-vă pururea! Rugați-vă neîncetat!” (I Tesaloniceni 5: 16-17)

Gheorghe Fecioru

Noi însă am ajuns astăzi atât de neputincioşi încât mai uşor ne e, parcă, a mişca un munte, decât a realiza o schimbare pozitivă în viaţa noastră. De pildă, a-ţi cere iertare soţului sau soţiei, indiferent cine este vinovat, a devenit un lucru aproape imposibil; a-ţi creşte copiii cât mai departe de ispita televizorului şi a societăţii de consum pare de neconceput; a pune un nou început în viaţa ta, a-ţi face un program stabil în care să rezervi un timp pentru copii şi soţie, a asculta pur şi simplu liniştea şi gândurile de taină ale celuilalt a devenit mitologie. Lui Dumnezeu îi rezervăm doar gândul că El există şi, ca atare, trebuie să ne ajute, căci noi nu mai avem nici răgazul şi nici puterea măcar pentru un Doamne, miluieşte…

Mă întreba zilele trecute un prieten: Cunoşti oare o singură acţiune comunitară desfăşurată în ultimii douăzeci de ani pentru a ne apăra în faţa ofensivei pornografiei?… Ai auzit de vreo asociaţie, din miile câte există, care să facă ceva pentru a apăra familia din România în faţa mulţimii de mijloace şi mesaje care, programatic, o subminează?… Şi întrebările de felul acesta pot continua, în pofida faptului că toţi ne văităm că nu se mai poate trăi creştineşte în ţara asta şi lucrurile merg tot mai rău. Aşteptăm neputincioşi să vină cineva, întotdeauna altcineva, care să ne rezolve problemele, care să ne facă lumea mai frumoasă. Iar dacă lucrul acesta nu se întâmplă, dăm vina pe Dumnezeu, care ne-a hărăzit un destin atât de amarnic! Uităm însă, din aceeaşi neputinţă, că noi nici măcar nu I-am cerut în rugăciune să ne ajute să ducem o viaţă mai creştinească. De ce toate acestea? De unde vine această neputinţă uriaşă de a mai lucra binele?

Dacă înaintaşii noştri ar fi fost la fel de neputincioşi, probabil că nu s-ar mai fi vorbit limba românească pe aceste plaiuri. Bărbaţii şi-ar fi părăsit femeile şi copiii când ar fi dat de greutăţi ceva mai mari – când, spre exemplu, nu ar fi avut ce să pună pe masă în afară de o mămăligă şi câteva murături. Femeile şi-ar fi luat lumea în cap când s-ar fi înmulţit copii; căci, în optica de astăzi, „femeia nu e vacă de prăsilă”… (privită astfel, însăşi mama lui Liviu Rebreanu ar fi fost o astfel de „victimă”, născând nu mai puţin de 14 copii). Iar copiii ar fi fugit de acasă când părinţii, de la numai câţiva anişori, i-ar fi trimis cu animalele la păscut. Nimic din toate acestea nu s-au întâmplat de-a lungul veacurilor, deşi oamenii de atunci nu aveau nici drepturile, nici înlesnirile de astăzi, nici atâtea informaţii, telefon mobil, televizor şi internet, concedii şi divertisment…

Ce s-a întâmplat între timp? S-au schimbat oamenii sau condiţiile de viaţă sunt mult mai duşmănoase ca în trecut? Sunt oare companiile transnaţionale mai agresive decât erau turcii şi tătarii de odinioară? Sunt politicienii noştri mai corupţi decât boierii, care-şi trădau fraţii la turci pentru a-şi spori puterea sau mai hulpavi decât domnitorii fanarioţi? Puţin probabil. Agresorii doar şi-au schimbat armele şi strategiile, însă noi nu mai suntem aceiaşi. Ce ne lipseşte? Nu mai găsim puterea, nu mai avem credinţa că putem schimba lucrurile, că putem birui? Ne-am molipsit de psihologia învinsului, a complexatului care nu crede în el – bineînţeles, pentru că nu mai crede cu toată tăria în Dumnezeu?

La Mărăşeşti, de pildă, oastea romană ataca poziţiile fortificate ale germanilor, deşi din toate punctele de vedere eram inferiori. Dar ţăranii aceia aveau în inimă încredinţarea că vor birui. Şi aşa a fost, deşi jertfele nu au fost mici…

Deci problema stă numai în noi. Pe undeva pierdem, se scurge din inima noastră puterea de a face binele – în fond, de a crede şi a nădăjdui. Şi poate că ar trebui să subliniem mai bine acest lucru: oamenii de astăzi dovedesc că încă mai au energie pe care să o cheltuiască în tot felul de nimicuri, într-o muncă adesea epuizantă sau în diferite patimi. De cât efort suntem capabili pentru a cuceri un post bănos sau inima cuiva, pentru a ne cumpăra maşină sau alte lucruri fără de care avem impresia că nu mai putem trăi?! Câtă energie sufletească cheltuim în faţa televizorului şi a internetului, epuizându-ne atenţia într-un milion de informaţii inutile sau tulburându-ne cu ştiri morbide şi filme de groază – senzaţii tari?!

În fond, ceea ce-i lipseşte într-o tot mai mare măsură omului modern e Harul lui Dumnezeu. El singur poate să ne dăruiască acea impresionantă putere lăuntrică de a lupta până la jertfa de sine, până la moarte, cu încredinţarea că biruinţa nu va întârzia. Harul lui Dumnezeu e ceva greu de identificat şi de înţeles pentru mintea omului modern, hrănită cu multă teorie evoluţionistă şi cu mult materialism. Este acela fără de care, numai neştiind ce însemnă cu adevărat fericirea, oamenii se pot socoti fericiţi. Fără el, binele nu mai poate fi făcut – sau ceea ce facem nu este, în esenţă, bine.

Dar dacă la oamenii necredincioşi e mai uşor de înţeles părăsirea lui Dumnezeu, în cazul celor care-şi mărturisesc credinţa şi chiar frecventează cu regularitate Biserica, de unde vine aceeaşi funciară neputinţă? Oare şi în cazul lor poate fi constatată o anumită împuţinare a Harului?

Poate că lucrurile chiar aşa stau, căci ne purtăm paşii la biserică, dar mai avem oare duhul de jertfă şi simplitatea minţii românilor de odinioară? Deşi spunem că în Dumnezeu credem şi pe El Îl iubim, cât timp dintr-o zi gândurile noastre odihnesc întru cele dumnezeieşti şi cît în cele ale lumii? Cât de curată ne mai păstrăm mintea şi cât ne mai împotrivim păcatului de tot felul? Cât de aspru mai postim şi cât de des mai facem milostenie? De ce este oare atat de greu să înţelegem faptul că între Dumnezeu şi Mamona nu este nici o învoială, căci este cu neputinţă să te hrăneşti din duhul lumii şi să păstrezi, în acelaşi timp, şi Duhul lui Dumnezeu în inima ta?

Din păcate, sunt o mulţime de mijloace prin care lumea îşi sădeşte astăzi duhul ei în inimile noastre. Duhul grijilor de multe şi al împrăştierii în lucruri puţin importante sau inutile, duhul nesaţiului şi al desfrânării, al tulburării şi al mâniei… Şi poate că mai mult decât toate televiziunea şi internetul, muzica, filmul şi publicitatea ne racordează astăzi direct la duhul lumii. Prin aceste cordoane ombilicale, lumea de astăzi se hrăneşte constant din sângele realităţii virtuale, din duhul tuturor stărilor pătimaşe. Şi conexiunea este atât de puternică, încat tot mai puţin ne dăm seama că încet-încet propria viaţă ne scapă de sub control. Oare nu a sosit vremea să tăiem acest artificial cordon ombilical care, ca un şarpe, s-a strecurat în mintea şi în sufletul nostru? Oare nu a sosit timpul să ne trezim din somnul visării, în care ne cufundă visul destrăbălat şi mincinos al unei lumi a plăcerilor?

Iar dacă nu o vom face, să fim totuşi conştienţi că în noi şi numai în noi stau toată slăbiciunea şi răul – şi prea puţin în conspiraţiile sau în vrăjmaşii de tot felul, care oricum nu au nici o putere în faţa Harului lui Dumnezeu! Nici marii întreprinzători atei sau anti-hristici, nici sistemele bancare, nici scuturile antirachetă sau războaiele atomice nu ne pot face nici un rău, dacă Duhul Său este în inima noastră.

Nu supermarket-urile ne scot banii din buzunare, nu ne toarnă nimeni alcoolul pe gât, nu suntem obligaţi să fumăm, nu suntem constrânşi să furăm şi să minţim, să desfrânăm şi să ne aruncăm copiii la gunoi. Nu ne-au fost robite fiicele acestui neam ca să fie vândute pentru prostituţie, noi crescându-le în curăţie şi în frica lui Dumnezeu. Să încercăm să socotim cinstit: toate cele rele pe care le facem şi le suferim ni se întâmplă din proprie voinţă, din faptul că am crezut că putem să-L păcălim pe Dumnezeu, urmând celor care se făleau cu necurăţia lor. Şi am ajuns precum cei despre care se vorbeşte în pilde: „Pentru că ei au urât ştiinţa şi frica de Dumnezeu n-au ales-o, fiindcă n-au luat aminte la sfaturile Mele şi cercetarea Mea au dispreţuit-o, mânca-vor din rodul căii lor şi de sfaturile lor sătura-se-vor, căci îndărătnicia omoară pe cei proşti şi nepăsarea pierde pe cei fără minte; iar cel ce Mă ascultă va trăi în pace şi linişte şi de rele nu se va teme” (Pilde 1:29, 33).

De noi depinde, bunăoară, să ne apropiem de Dumnezeu, ca să primim Duhul Său Cel de viaţă făcător, Care să ne împrospăteze fiinţa. Numai atunci vom înţelege, vom simţi din toată inima că nimic nu ne poate împiedica de la săvârşirea binelui atunci când suntem cu Dumnezeu. Cine nu crede în aceste cuvinte, pentru că nu-şi mai aminteşte starea de Har pe care o trăia atunci când era copil, să le încerce – înainte de a se plânge că nu se mai poate face nimic. Oare încă nu a sosit vremea să înţelegem şi să ne maturizăm duhovniceşte?…

 Gheorghe Fecioru