Noi însă am ajuns astăzi atât de neputincioşi încât mai uşor ne e, parcă, a mişca un munte, decât a realiza o schimbare pozitivă în viaţa noastră. De pildă, a-ţi cere iertare soţului sau soţiei, indiferent cine este vinovat, a devenit un lucru aproape imposibil; a-ţi creşte copiii cât mai departe de ispita televizorului şi a societăţii de consum pare de neconceput; a pune un nou început în viaţa ta, a-ţi face un program stabil în care să rezervi un timp pentru copii şi soţie, a asculta pur şi simplu liniştea şi gândurile de taină ale celuilalt a devenit mitologie. Lui Dumnezeu îi rezervăm doar gândul că El există şi, ca atare, trebuie să ne ajute, căci noi nu mai avem nici răgazul şi nici puterea măcar pentru un Doamne, miluieşte…

Mă întreba zilele trecute un prieten: Cunoşti oare o singură acţiune comunitară desfăşurată în ultimii douăzeci de ani pentru a ne apăra în faţa ofensivei pornografiei?… Ai auzit de vreo asociaţie, din miile câte există, care să facă ceva pentru a apăra familia din România în faţa mulţimii de mijloace şi mesaje care, programatic, o subminează?… Şi întrebările de felul acesta pot continua, în pofida faptului că toţi ne văităm că nu se mai poate trăi creştineşte în ţara asta şi lucrurile merg tot mai rău. Aşteptăm neputincioşi să vină cineva, întotdeauna altcineva, care să ne rezolve problemele, care să ne facă lumea mai frumoasă. Iar dacă lucrul acesta nu se întâmplă, dăm vina pe Dumnezeu, care ne-a hărăzit un destin atât de amarnic! Uităm însă, din aceeaşi neputinţă, că noi nici măcar nu I-am cerut în rugăciune să ne ajute să ducem o viaţă mai creştinească. De ce toate acestea? De unde vine această neputinţă uriaşă de a mai lucra binele?

Dacă înaintaşii noştri ar fi fost la fel de neputincioşi, probabil că nu s-ar mai fi vorbit limba românească pe aceste plaiuri. Bărbaţii şi-ar fi părăsit femeile şi copiii când ar fi dat de greutăţi ceva mai mari – când, spre exemplu, nu ar fi avut ce să pună pe masă în afară de o mămăligă şi câteva murături. Femeile şi-ar fi luat lumea în cap când s-ar fi înmulţit copii; căci, în optica de astăzi, „femeia nu e vacă de prăsilă”… (privită astfel, însăşi mama lui Liviu Rebreanu ar fi fost o astfel de „victimă”, născând nu mai puţin de 14 copii). Iar copiii ar fi fugit de acasă când părinţii, de la numai câţiva anişori, i-ar fi trimis cu animalele la păscut. Nimic din toate acestea nu s-au întâmplat de-a lungul veacurilor, deşi oamenii de atunci nu aveau nici drepturile, nici înlesnirile de astăzi, nici atâtea informaţii, telefon mobil, televizor şi internet, concedii şi divertisment…

Ce s-a întâmplat între timp? S-au schimbat oamenii sau condiţiile de viaţă sunt mult mai duşmănoase ca în trecut? Sunt oare companiile transnaţionale mai agresive decât erau turcii şi tătarii de odinioară? Sunt politicienii noştri mai corupţi decât boierii, care-şi trădau fraţii la turci pentru a-şi spori puterea sau mai hulpavi decât domnitorii fanarioţi? Puţin probabil. Agresorii doar şi-au schimbat armele şi strategiile, însă noi nu mai suntem aceiaşi. Ce ne lipseşte? Nu mai găsim puterea, nu mai avem credinţa că putem schimba lucrurile, că putem birui? Ne-am molipsit de psihologia învinsului, a complexatului care nu crede în el – bineînţeles, pentru că nu mai crede cu toată tăria în Dumnezeu?

La Mărăşeşti, de pildă, oastea romană ataca poziţiile fortificate ale germanilor, deşi din toate punctele de vedere eram inferiori. Dar ţăranii aceia aveau în inimă încredinţarea că vor birui. Şi aşa a fost, deşi jertfele nu au fost mici…

Deci problema stă numai în noi. Pe undeva pierdem, se scurge din inima noastră puterea de a face binele – în fond, de a crede şi a nădăjdui. Şi poate că ar trebui să subliniem mai bine acest lucru: oamenii de astăzi dovedesc că încă mai au energie pe care să o cheltuiască în tot felul de nimicuri, într-o muncă adesea epuizantă sau în diferite patimi. De cât efort suntem capabili pentru a cuceri un post bănos sau inima cuiva, pentru a ne cumpăra maşină sau alte lucruri fără de care avem impresia că nu mai putem trăi?! Câtă energie sufletească cheltuim în faţa televizorului şi a internetului, epuizându-ne atenţia într-un milion de informaţii inutile sau tulburându-ne cu ştiri morbide şi filme de groază – senzaţii tari?!

În fond, ceea ce-i lipseşte într-o tot mai mare măsură omului modern e Harul lui Dumnezeu. El singur poate să ne dăruiască acea impresionantă putere lăuntrică de a lupta până la jertfa de sine, până la moarte, cu încredinţarea că biruinţa nu va întârzia. Harul lui Dumnezeu e ceva greu de identificat şi de înţeles pentru mintea omului modern, hrănită cu multă teorie evoluţionistă şi cu mult materialism. Este acela fără de care, numai neştiind ce însemnă cu adevărat fericirea, oamenii se pot socoti fericiţi. Fără el, binele nu mai poate fi făcut – sau ceea ce facem nu este, în esenţă, bine.

Dar dacă la oamenii necredincioşi e mai uşor de înţeles părăsirea lui Dumnezeu, în cazul celor care-şi mărturisesc credinţa şi chiar frecventează cu regularitate Biserica, de unde vine aceeaşi funciară neputinţă? Oare şi în cazul lor poate fi constatată o anumită împuţinare a Harului?

Poate că lucrurile chiar aşa stau, căci ne purtăm paşii la biserică, dar mai avem oare duhul de jertfă şi simplitatea minţii românilor de odinioară? Deşi spunem că în Dumnezeu credem şi pe El Îl iubim, cât timp dintr-o zi gândurile noastre odihnesc întru cele dumnezeieşti şi cît în cele ale lumii? Cât de curată ne mai păstrăm mintea şi cât ne mai împotrivim păcatului de tot felul? Cât de aspru mai postim şi cât de des mai facem milostenie? De ce este oare atat de greu să înţelegem faptul că între Dumnezeu şi Mamona nu este nici o învoială, căci este cu neputinţă să te hrăneşti din duhul lumii şi să păstrezi, în acelaşi timp, şi Duhul lui Dumnezeu în inima ta?

Din păcate, sunt o mulţime de mijloace prin care lumea îşi sădeşte astăzi duhul ei în inimile noastre. Duhul grijilor de multe şi al împrăştierii în lucruri puţin importante sau inutile, duhul nesaţiului şi al desfrânării, al tulburării şi al mâniei… Şi poate că mai mult decât toate televiziunea şi internetul, muzica, filmul şi publicitatea ne racordează astăzi direct la duhul lumii. Prin aceste cordoane ombilicale, lumea de astăzi se hrăneşte constant din sângele realităţii virtuale, din duhul tuturor stărilor pătimaşe. Şi conexiunea este atât de puternică, încat tot mai puţin ne dăm seama că încet-încet propria viaţă ne scapă de sub control. Oare nu a sosit vremea să tăiem acest artificial cordon ombilical care, ca un şarpe, s-a strecurat în mintea şi în sufletul nostru? Oare nu a sosit timpul să ne trezim din somnul visării, în care ne cufundă visul destrăbălat şi mincinos al unei lumi a plăcerilor?

Iar dacă nu o vom face, să fim totuşi conştienţi că în noi şi numai în noi stau toată slăbiciunea şi răul – şi prea puţin în conspiraţiile sau în vrăjmaşii de tot felul, care oricum nu au nici o putere în faţa Harului lui Dumnezeu! Nici marii întreprinzători atei sau anti-hristici, nici sistemele bancare, nici scuturile antirachetă sau războaiele atomice nu ne pot face nici un rău, dacă Duhul Său este în inima noastră.

Nu supermarket-urile ne scot banii din buzunare, nu ne toarnă nimeni alcoolul pe gât, nu suntem obligaţi să fumăm, nu suntem constrânşi să furăm şi să minţim, să desfrânăm şi să ne aruncăm copiii la gunoi. Nu ne-au fost robite fiicele acestui neam ca să fie vândute pentru prostituţie, noi crescându-le în curăţie şi în frica lui Dumnezeu. Să încercăm să socotim cinstit: toate cele rele pe care le facem şi le suferim ni se întâmplă din proprie voinţă, din faptul că am crezut că putem să-L păcălim pe Dumnezeu, urmând celor care se făleau cu necurăţia lor. Şi am ajuns precum cei despre care se vorbeşte în pilde: „Pentru că ei au urât ştiinţa şi frica de Dumnezeu n-au ales-o, fiindcă n-au luat aminte la sfaturile Mele şi cercetarea Mea au dispreţuit-o, mânca-vor din rodul căii lor şi de sfaturile lor sătura-se-vor, căci îndărătnicia omoară pe cei proşti şi nepăsarea pierde pe cei fără minte; iar cel ce Mă ascultă va trăi în pace şi linişte şi de rele nu se va teme” (Pilde 1:29, 33).

De noi depinde, bunăoară, să ne apropiem de Dumnezeu, ca să primim Duhul Său Cel de viaţă făcător, Care să ne împrospăteze fiinţa. Numai atunci vom înţelege, vom simţi din toată inima că nimic nu ne poate împiedica de la săvârşirea binelui atunci când suntem cu Dumnezeu. Cine nu crede în aceste cuvinte, pentru că nu-şi mai aminteşte starea de Har pe care o trăia atunci când era copil, să le încerce – înainte de a se plânge că nu se mai poate face nimic. Oare încă nu a sosit vremea să înţelegem şi să ne maturizăm duhovniceşte?…

 Gheorghe Fecioru

Şi, pentru că familia a fost mereu temei, sprijin şi garanţie a fericirii şi a împlinirii omului, în toate culturile tradiţionale se dădea o mare atenţie vieţii de familie; aceasta era ocrotită printr-o mulţime de rânduieli în care interesul mai general al ei prima în faţa celui individual al celor ce o constituiau. Deşi nu erau născocite încă „Drepturile omului”, divorţurile erau o raritate, iar copiii rămâneau fără părinţi doar când aceştia mureau în războaie sau de boli grave – dar şi atunci erau crescuţi de bunici, care erau întotdeauna respectaţi, iubiţi şi ascultaţi. Într-o astfel de lume, depresiile erau aproape inexistente, deşi nu existau înlesnirile, confortul şi mulţimea de asociaţii şi reglementări privind drepturile omului de astăzi, iar oamenii se considerau fericiţi în pofida necazurilor şi a bolilor care în istorie n-au lipsit niciodată.

Pentru societatea democratică a celor corectaţi politic, lumea trecutului, a unei familii puternice care avea propriile ei valori şi ierarhii, e doar parte a unei istorii triste a neamului omenesc – cauzată, zice-se, de întunericul în care religia ţinea lumea.

Atât de mult s-a strâmbat mintea acestor oameni, care, de la Revoluţia Franceză încoace, au moştenit închinarea la „Drepturile omului”, încât au pierdut complet simţul realităţii şi al decenţei. Pentru ei, a apăra familia – pentru că aceasta este un izvor de bucurie, împlinire şi fericire a omului – e o aberaţie. Căci, după ei, „Drepturile” sunt mai importante decât pacea şi fericirea unei armonioase vieţi de familie, mult mai importante decât credinţa în Dumnezeu.

Rezultatul?

În Uniunea Europeană, astăzi, aproape jumătate dintre căsătorii sfârşesc în divorţ, iar unul din trei copii se naşte în afara căsătoriei. În Belgia, 71% dintre cei căsătoriţi divorţează, urmând imediat Austria, unde 66% din cupluri preferă divorţul. În 1980, în Uniunea Europeană existau 670.000 de cupluri divorţate. În 2005, numărul a crescut la peste un milion. Poate că acesta e unul din motivele pentru care peste 10% din populaţia ţărilor occidentale suferă de depresie…

În Suedia, 55% dintre copii se nasc în afara căsătoriei; în Franţa, procentul este de 45%; în Marea Britanie, de 42%, în timp ce în Polonia este de doar 15%. E interesant de observat faptul că proporţional cu numărul de atei declaraţi şi cu gradul de implementare a „Drepturilor omului” creşte rata eşecului familial şi a divorţurilor. De asemenea, ţările care au cea mai mică rată a divorţului sunt cele cu cei mai mulţi credincioşi practicanţi: doar 18% dintre italienii căsătoriţi şi 17% dintre irlandezii căsătoriţi divorţează.

Dar, de fapt, ce sunt aceste „Drepturi” care se dovedesc atât de nocive pentru viaţa de familie? Înainte de a se naşte pruncul, se vorbeşte despre dreptul femeii la propriul pantec, adică dreptul de a-l ucide, avortându-l până la trei luni, respectiv şase luni de la concepţie. Pruncul nu are încă nici un drept – sau are numai dreptul de a fi sau nu avortat. Când copilul este mic, începând cât mai de timpuriu, UNESCO instituie dreptul la educaţie sexuală.

Aceasta se va realiza în primul rând la nivel informal prin circulaţia liberă a presei cu caracter pornografic – care reflectă alt drept al omului, dreptul la informare. Dar aceasta nu-i decât o pregătire aperceptivă, căci educaţia sexuală e programată a fi realizată prin grădiniţă şi şcoală începând cu vârsta de 5 ani şi până la terminarea liceului. Aşa este protejat de organismele internaţionale dreptul la educaţie sexuală. Aceasta înseamnă, în limbajul UNESCO, ca celor mici să le fie respectat „dreptul la a-şi cunoaşte propriul corp”: dreptul la autoerotism şi masturbare. Pe urmă, societatea a început să se problematizeze despre cum poate să susţină mai bine dreptul copiilor la dragoste trupească, adică la ceea ce înainte se numea, în „limbaj discriminatoriu”, abuz sexual şi pedofilie. Chiar şi în România a început să se discute cu un an în urmă posibilitatea introducerii unui nou drept în codul penal: dreptul la relaţii incestuoase, neincriminându-le penal.

În mod obligatoriu, educaţia sexuală în şcoală trebuie, în noua perspectivă ideologică, să obişnuiască copilul cu ideea că sexualitatea şi lesbianismul sunt normale şi chiar recomandate pentru împlinirea personală. De această idee copilul şi tânărul se va lovi aproape peste tot în societatea pe care ne-o pregăteşte noua legislaţie europeană. Şi aceasta pentru că, prin legile dedicate nediscriminării homosexualilor, li se dau acestora absolut toate drepturile – inclusiv acela de a se căsători şi de a înfia copii născuţi de oamenii normali. Dacă la toate aceste „drepturi” se mai adaugă cele privitoare la obţinerea prin orice mijloc a plăcerii, chiar şi prin perversiuni, avem tabloul aproape complet al cadrului general în care familia zilelor noastre trebuie să-şi desfăşoare viaţa.

De neînţeles însă apare lipsa din acest tablou a unor drepturi minime rezervate familiei. Oare pentru că acestea vin în conflict cu cele afirmate? Spre exemplu, copiii noştri nu au dreptul să fie protejaţi de pornografie, deşi toate studiile arată că aceasta conduce la violenţă, viol, la impotenţă şi chiar la crimă. Copiii noştri nu au dreptul la păstrarea inocenţei, la dragoste curată, la a fi feriţi de fantasmele sexuale. De asemenea, părinţii nu mai au dreptul să-şi crească copiii conform moralei tradiţionale, potrivit credinţei şi unei vieţi sănătoase. Părinţilor li se răpeşte dreptul de a-i pregăti pe copii pentru o viaţă de familie clădită pe respectul celuilalt, pe dragoste jertfelnică şi pe naşterea de copii. Şi exemplele pot continua…

Când este vorba de „drepturile” celor care subminează familia, legile ţării pot fi încălcate chiar de către oficialităţi, în timp ce pentru drepturile minime ale familiei nu luptă nici măcar cei ce au familie şi-şi pun în ea întreaga nădejde de împlinire în viaţă. Lucrul acesta a fost foarte bine ilustrat de apariţia în Bucureşti, în lunile ce au trecut, a unor panouri publicitare care făceau propagandă relaţiilor şi căsătoriilor între homosexuali. Deşi legea românească nu recunoaşte legalitatea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, aceştia îşi pot face reclamă – bineînţeles, cu sprijinul organismelor europene, care ne impun, iată, propria lor ideologie, la fel cum o făceau bolşevicii în comunism.

Câte panouri publicitare s-au putut vedea în ultimii 20 de ani în România care să susţină familia şi valorile acesteia? Oare conducătorii ţării noastre, primarii, consilierii locali sau funcţionarii instituţiilor statului s-au născut din perechi de homosexuali şi lesbiene, încât nimeni nu este interesat să susţină familia? Oare noi toţi, românii de pretutindeni, nu suntem puţin datori faţă de familia care ne-a dat viaţă, dacă pe aceea pe care o avem acum nu simţim nevoia să o apărăm?

În ultimele două decenii, familia românească a pierdut treptat tot mai multe drepturi, tot mai mult teren în faţa ideologiilor destrăbălării şi a legilor antiomeneşti. Dacă continuăm în acelaşi ritm, lăsându-ne în voia sorţii, s-ar putea ca nu peste multă vreme familia, privită sub unghiul legilor bolnave care se dau astăzi în Comunitatea Europeană, să ajungă să fie văzută ca un fel de instituţie fundamentalistă, concurată desigur de democratica „familie de homosexuali”. Căci în această direcţie evoluează lucrurile: săţi fie ruşine că eşti căsătorit şi că nu practici perversiuni sau, cel puţin, să nu îndrăzneşti să declari că homosexualitatea e un comportament considerat dintotdeauna patologic. În privinţa copiilor, de pe acum se cultivă mentalitatea că cei ce vor să aibă mai mult de un copil sunt cel puţin ciudaţi, dacă nu chiar periculoşi pentru echilibrul ecologic al planetei.

Aceasta fiind situaţia, oare nu se mai poate face chiar nimic pentru a stopa campania degenerării familiei româneşti? În timpul comunismului, deşi dictatura pedepsea cu temniţă grea, cu tortură şi cu moartea pe cei ce se opuneau regimului manifestându-şi libertatea şi credinţa, sute de mii de români au preferat să intre în închisoare sau să fie omorâţi în chinuri decât să cedeze în faţa regimului ateu şi antiromânesc. Acum, în condiţiile în care avem cel puţin libertatea de a ne spune părerea, de ce oare nu facem nimic? Nu realizăm că ceea ce se întâmplă ne primejduieşte grav libertatea şi fiinţa?

Având în vedere acestea, am crezut de cuviinţă să ne alăturăm cu toată inima demersurilor pe care Asociaţia pentru Apărarea Familiei şi Copilului şi le-a propus pentru anul 2010. În primul rând, constatând că pornografia este cel mai important vector de luptă împotriva familiei, declarăm împreună cu membrii acestei asociaţii anul 2010 drept anul eradicării propagandei pornografice în societatea românească.

Se urmăreşte conştientizarea de către populaţie, mai ales de către părinţi, a primejdiei pe care pornografia o reprezintă pentru viaţa de familie şi pentru sănătatea mentală a copiilor. De asemenea, se are în vedere şi lupta pentru eliminarea mesajelor pornografice din spaţiul public românesc. Desigur, nu vom putea face nimic dacă rămânem singuri în această lucrare; de aceea vă rugăm pe toţi cei ce sunteţi în acelaşi gând cu noi, conştientizând pericolul la care este expusă familia astăzi, să ne contactaţi pe emailul revistei – pentru a vedea ce putem face, împreună. Noi nu avem nici mijloacele şi nici banii lor, însă cu noi este Dumnezeu şi toţi Sfinţii acestui neam.

Mihai Cristea

Au trecut 20 de ani de la ceea ce am crezut că a fost o revoluţie. Libertatea a fost câştigată cu preţul sângelui: cei mai mici şi mai curaţi, copiii şi tinerii s-au oferit primii ca să-l plătească. Şi noi aşa am crezut că revoluţia a biruit comunismul. Dar… Dar teroriştii prinşi trăgând asupra populaţiei au dispărut, iar despre cine a condus din umbră măcelul nu vorbeşte nimeni. Nici un proces, nici un vinovat. De asemenea, am tot aşteptat, dar procesul comunismului nu s-a făcut nici până astăzi, deşi sute de mii de români au fost omorâţi în puşcării şi lagăre, au fost deportaţi în Siberia sau omorâţi în faţa casei pentru că au refuzat să-şi cedeze pământul. Şi mai sunt multe care ar mai putea fi pomenite aici. De cine oare le-a fost şi le este frică conducătorilor noştri? Oare încă nu a căzut comunismul?

Minciuna sau Publicitatea

Comuniştii impuneau minciuna prin teroare şi forţă; acum s-a renunţat la teroare, căci nu mai este nevoie. Minciuna a sublimat în retorică a politicienilor, strategie publicitară, pseudoştiinţă de popularizare, campanie mediatică etc.

Diferenţa? La comunişti, minciunea era oficială, dar mai nimeni nu credea în ea. Acum nimeni nu mai ştie care e adevărul, şi cel mai rău lucru este acela că pe cei mai mulţi nici nu-i mai interesează.

Proletcultismul sau Cultura de masă

Comuniştii îi persecutau pe intelectuali, îi denigrau şi-i aruncau în închisori pentru ca nu cumva să vorbească poporului şi să-i trezească conştiinţa. Acum nimeni nu mai are nevoie de cărturari. Poate doar dacă pot produce o reclamă publicitară, dacă sunt în stare să susţină o idee la modă sau altceva din care să iasă bani. Oricum nu-i mai ascultă nimeni decât dacă sunt puternic mediatizaţi, adică dacă spun ce vor stăpânii.

Diferenţa? Atunci cultura era făcută de către proletari în spiritul ideologiei materialiste. Cărţile se găseau greu, dar românii iubeau cartea şi citeau. Acum cultura e făcută prin televiziune şi ziare în spiritul divertismentului şi a consumatorismului. Cărţile sunt peste tot, dar majoritatea românilor abia mai găsesc timpul şi dispoziţia să citească ziarul.

Antiromânismul bolşevic sau Xenofobia

Comuniştii reprimau sentimentul naţional; acum însă ziarele „democratice” şi intelectualii complexaţi de cultura „minoră” a poporului român au preluat rolul partidului, batjocorind orice încercare de renaştere a culturii române şi a dragostei de neam. Eminescu e declarat extremist sau nebun, împreună cu toţi cei care mai îndrăznesc să creadă în valorile neamului românesc. Oricum naţionalismul a devenit desuet, cine mai crede în el?

Naţionalizarea sau Privatizarea

Ceea ce a făcut naţionalizarea între 1945 şi 1964 a reuşit privatizarea în ultimii 20 de ani. În urma acesteia, pământurile şi cea mai mare parte a economiei ţării au trecut din proprietatea statului român în aceea a companiilor transnaţionale. Deci practic, statul comunist nu a fost decât un intermediar în desproprietărirea poporului român şi în împroprietărirea companiilor străine. A luat de la români în timpul comuniştilor pentru a da totul străinilor astăzi ori direct prin privatizare, ori indirect printr-o politică total defavorabilă românilor pseudoîmproprietăriţi.

Astfel că, România, una dintre cele mai bogate ţări din Europa, a ajuns să nu-şi mai poată întreţine poporul. Peste 4 milioane de români şi-au părăsit casele pentru a căuta o bucată de pâine şi o viaţă mai bună în străinătate. În comunism robeam la stat, acum ne înrobeşte o muncă epuizantă la străini. Nu mai vorbim de datoriile din bănci, prin care o mare parte a românilor nu sunt deplini stăpâni nici pe propria casă. Însăşi impozitarea a tot ce foloseşte omul, chiar şi a aerului se preconizează, ne sugerează că totul aparţine stăpânirii căreia trebuie să-i plătim pentru folosinţă.

Ateismul sau Corectitudinea politică

După 40 de ani de persecuţii şi oprimare a sentimentului religios, după 1990 am avut în sfârşit libertatea să ne manifestăm credinţa. Dar darvinismul a rămas ideologia oficială a şcolii româneşti, impus, de altfel, printr-o directivă a Consiliului Europei. Simbolurile religioase sunt în discuţie să fie scoase din şcoli şi instituţii publice, iar Bisericile au început să se golească din nou. De ce? Libertatea credinţei a fost asociată libertinajului unei vieţi lipsite de Dumnezeu: în prezent în ţara noastră se fac în medie peste 600 000 de avorturi pe an; pornografia a devenit cultură de masă; peste 30% din familiile formate divorţează, iar 80 000 de copii trăiesc fără cel puţin unul dintre părinţi.

Securitatea sau Televizorul

Comuniştii întreţineau un aparat represiv extrem de complicat şi extins pentru ca poporul să nu se revolte împotriva sistemului. Acum aproape totul se rezolvă cu televizorul. Prin el, se pasivizează indivizii, se slăbeşte spiritul critic, se anihilează tensiunile, se creează false probleme şi se elimină cele adevărate, îndeobşte sunt controlate masele. De acum înainte revoluţie stradală nu se mai poate face decât deţinând frâiele „democratice” ale mijloacelor de manipulare în masă.

Puţin cam tristă această retrospectivă. Putea oare fi alta soarta poporului nostru după 1990? În mod cert da, pentru că nimic nu ne-a fost impus cu forţa. Însă undeva am greşit.

Nu cumva acolo că am uitat că numai Bunul Dumnezeu ne-a fost de-a lungul veacurilor sprijin si apărare? Nu cumva pentru că nu am înţeles că esenţa comunismului a fost chiar minciuna, ateismul, antiromânismul, desfrânarea şi hoţia?

Jertfa copiilor din decembrie trebuia continuată, căci fiara comunistă nu murise încă, ci fusese doar ceva ameţită. Se putea oare ca această fiară care peste 50 de ani se hrănise din sângele poporului român, din batjocorirea şi întinarea sufletului său, să fie biruită doar în câteva zile? Nu erau oare nevoie de mai mulţi ani de luptă încordată pentru a ne putea recăpăta libertatea?

Dar ea hidra roşie, atunci la 1990 şi după, s-a prefăcut că este moartă, tocmai pentru a ne înşela trezvia şi a ne face să încetăm lupta, ceea ce s-a şi întâmplat. Şi ca să ne spurce cu totul şi să ne ia din nou în aspra robie şi-a dat trupul de mâncare poporului român: desfrânarea şi avortul, minciuna, lăcomia şi hoţia, mândria şi credinţele bolnave, nădejdea în ideologii şi puteri mondiale, mai curând decât în Bunul Dumnezeu, toate acestea au constituit, de ce să nu spunem adevărul, pâinea cea de toate zilele pentru mulţi dintre români.

În toată această vreme Hristos ne aştepta să-i cerem ajutorul; ne chema în taină să ne împărtăşim cu trupul şi sângele Lui pentru a ne face părtaşi vieţii celei veşnice. Câtă bucurie! Să fii cu Dumnezeu, cu Cel pentru Care se murea în puşcăriile comuniste; împreună cu Acela de care 40 ani s-au luptat comuniştii ca să ne despartă.

În schimbul ajutorului pe care ca întotdeauna Hristos vroia să ni-l dea, El nu ne cerea altceva decât puţin mai multă curăţenie sufletească, puţin mai multă credinţă, nădejde şi, bineînţeles, mai multă dragoste. Acea dragoste jertfitoare care-ţi umple sufletul şi-ţi luminează mintea, care e suficientă ca să poţi fi cu adevărat fericit.

Noi însă am preferat să ascultăm de directivele Europene şi de asprele cerinţe ale Băncilor Mondiale. Aşa am fost făcuţi să credem prin împărtăşirea din trupul fiarei, să credem că de la Apus ne va veni tot belşugul şi fericirea, confortul şi bunăstarea.

Am învăţat oare ceva acum la 20 de ani de la revoluţie?

Am putea să o luăm din nou de la început, cumva de la jertfa acelor copii care au crezut într-o lume mai bună?

Cu siguranţă da, căci Dumnezeu nu e ca oamenii să ţină minte răul şi să se răzbune pe cel care cu părere de rău şi cu smerenie se întoarce ca fiul risipitor.

Nu se poate ca Bunul Dumnezeu care s-a jerfit pentru tot omul să nu ne ierte mintea copilărească şi înşelarea în care ne-am complăcut, să nu ne treacă cu vederea toată nerecunoştinţa de care am dat dovadă în ultimii 20 de ani. El ne aşteaptă cu smerenia şi blândeţea Sa dumnezeiască, ne aşteaptă încă, pe noi poporul Său; ne aşteaptă ca să ne facă iarăşi părtaşi ospăţului împărătesc bucurându-ne de libertatea şi viaţa pe care numai El ni le poate da cu adevărat.

Aşadar, trebuie să o luăm din nou de la început, cu gândul că ceea ce e cu neputinţă la oameni e cu putinţă la Dumnezeu. La Dumnezeu toate sunt cu putinţă. (Matei 19:26)

Gheorghe Fecioru

Sfinţii Ioachim şi Ana ţinând între ei pe prunca Maria, Maica Domnului

A trecut deja un an de când ne străduim să dăm după puterea noastră o lectură ortodoxă vremurilor pe care le traversăm. Au fost şi bucurii, acelea pe care ni le-au adus răspunsurile cititorilor noştri, şi nu puţine, dar, mai cu seamă, a fost un timp al frământărilor şi al căutărilor: identitatea şi sensul nu sunt fixate de dinainte cu precizie decât în cazul demersurilor ideologice. De aceea i-am şi spus revistei Presa Ortodoxă, pentru a lăsa o deschidere maximă abordării, pentru a-i conferi flexibilitatea şi supleţea unui organism viu aflat în creştere. Doream să cuprindem cât mai multe dintre aspectele ce privesc viaţa omului modern, tratate, bineînţeles, într-o notă creştină. Şi, într- adevăr, gândul s-a arătat deosebit de fecund, căci investigaţiile jurnalistice şi studiile care au stat la baza materialelor prezentate de-a lungul timpului ne-au lămurit tot mai bine calea pe care trebuie să păşim în continuare. De fapt, ne-au ajutat să creionăm mai precis peisajul societăţii româneşti contemporane, să dăm un diagnostic bolii de care aceasta suferă în mod atât de evident.

Concluzia la care s-a ajuns a fost aceea că, în mod paradoxal, cea mai mare parte a presei româneşti (a se citi mass-media, în general) a constituit principalul factor de infecţie şi disoluţie mentală a românilor, vectorul haotizării sociale, a slăbirii în credinţă şi a degradării moravurilor. Poate că nu întâmplător presa de scandal şi can-can din ţara noastră aparţine aproape în totalitate unor concerne străine, ostile vieţii şi moralei creştine.

La celălalt pol, ca victimă principală a ofensivei mediatice s-a aflat familia. Cu siguranţă aceasta a fost instituţia cea mai puternic afectată ca rezultat a douăzeci de ani de destrăbălare mediatică. Şi când spunem familie avem în vedere atât sensul ei primar, cât şi pe cel mai general, de comunitate de dragoste şi de valori, de limbă şi de credinţă.

Logica acestui război paricid prin care parcă am trecut după 1990 se arată cumplit de nedreaptă. În spatele presei se află uriaşe interese politice şi consumiste, miliarde de dolari, cei mai mari specialişti în domeniile comunicării, a semioticii şi a manipulării, tehnologii informaţionale extrem de persuasive şi seducătoare, în timp ce familia, biata, este lăsată aproape fără nici o apărare, deşi cu toţii îi suntem datori cel puţin cu venirea pe lume. Astfel că în urma campaniilor publicitare şi a strategiilor de atac şi cucerire a minţii telespectatorilor şi a cititorilor, familia iese tot mai profund traumatizată prin sărăcirea dragostei membrilor ei, prin virusarea fantasmatică a mentalităţilor.

Implicit, odată cu degradarea vieţii de familie, a fost afectată direct credinţa oamenilor, a celor ce alcătuiesc Trupul lui Hristos, Biserica. Creştinismul nu este o teorie sau o instituţie, ci un mod de viaţă, adevărata viaţă. Astfel încât, deteriorând şi globalizând felul de a fi şi a gândi al creştinilor, aceştia rămân creştini doar cu numele. Din păcate, nu s-a înţeles la timp acest lucru: familia fără o viaţă creştină nu va mai putea supravieţui în contextul societăţii mediatice, iar Biserica, fără o familie puternică ancorată în valorile unei vieţi autentic ortodoxe, va fi limitată tot mai mult în misiunea ei. Creştinismul este singura credinţă a cărei valoare centrală este dragostea, şi aceasta dusă până la jertfă, potrivit dragostei şi jertfei pe care Mântuitorul a făcut-o ca să mântuiască lumea. Dar dragostea jertfelnică e esenţa vieţii de familie, doctoria cea mai bună pentru sufletul omului.

Toate aceste consideraţii ne-au făcut să problematizăm din ce în ce mai mult identitatea pe care o sugerează titlul revistei noastre. Pe de o parte, tot mai puţin ne regăsim în lăuntrul cuvântului presă, atât de contaminat astăzi de duhul lumii, pe de altă parte, conştientizăm din ce în ce mai acut faptul că familia este instituţia cu care e necesar să ne asociem lucrarea şi apologia.

Prin urmare, conturându-ni-se tot mai clar aceste înţelesuri, ne-am gândit că este mult mai potrivit să ne asumăm acel nume care ne reprezintă cel mai bine devenirea şi scopul. Am renunţat în consecinţă la noţiunea de presă şi la toate „virtuţile democratice” pe care aceasta le circumscria spre a opta pentru numele de Familia Ortodoxă, sintagmă care cuprinde mult mai fidel sensul actual al lucrării în care credem. Aceasta nu va însemna o schimbare a conţinutului revistei, ci mai degrabă o necesară adecvare a titlului la conţinut.

Dragostea jertfitoare pe care o învaţă Biserica în contextul întregii sale mărturisiri de credinţă e singura care poate să-l facă fericit pe om, deoarece numai prin aceasta ne putem uni cu ceilalţi, prin Însuşi harul lui Dumnezeu care se sălăşluieşte în sufletul nostru. Cei care nu vor înţelege aceasta în vremurile pe care le parcurgem se vor trezi la un moment dat slujind la dumnezei străini, adică la propriile patimi, care nu fac decât să ne îndepărteze de toţi şi de toate, determinându-ne să pregustăm moartea în egoismul însingurării noastre.

Lupta pentru familie este lupta pentru curăţenia sufletească, pentru dragostea nepătimaşă pe care numai împreună cu Dumnezeu o putem câştiga. Nădăjduim ca în accentul pus în noul titlu al revistei noastre să ne regăsim cu toţii, chiar dacă unii dintre noi nu ne-am format încă propria familie. Şi trebuie să ne regăsim căci familia este căminul în care am văzut lumina zilei. Mai mult, atunci când ne împărtăşim de dragostea lui Dumnezeu Tatăl, întreaga comunitate în care trăim, întregul neam sau chiar lumea întreagă, ne apar ca o mare familie.

Mihai Cristea

Există un episod în Vechiul Testament care explică foarte bine ce se întâmplă cu cea mai mare parte a lumii creştine astăzi. În Cartea Numeri, capitolele 25 şi 31, vedem ce au făcut madianiţii, popor păgân, atunci când au realizat că nu au nici o putere asupra poporului lui Israel, pentru că Dumnezeu Însuşi îi sprijinea, îi apăra şi-i călăuzea. La sfatul vrăjitorului Valaam, madianiţii au ademenit pe israeliţi, făcându-i să desfrâneze, spurcându-se şi „păcătuind cu fetele din Moab” Numeri 25:1. Pe urmă, prin însoţirea cu aceste femei i-au îndemnat pe evrei să se închine la zeii lor, adică i-au împins să slujească unor zei care nu erau decât personificarea idolatră a patimilor de necinste. Iar toate acestea numai pentru a-i face să se îndepărteze de Dumnezeu, pentru a atrage mânia Domnului asupra lor. Lipsit de puterea dreptei Celui Prea Înalt, poporul israelitean devenea astfel o pradă uşoară, putea fi biruit şi dus în robie.

Avem şi noi madianiţii zilelor noastre, iar aceştia sunt, după cum ne învaţă sfântul Nil Ascetul, toţi cei care aduc desfrânarea în popor cu scopul de a-l supune şi a-l stăpâni mai uşor. Şi cine este oare astăzi poporul lui Dumnezeu, dacă nu creştinii, cei care au primit legământul cel nou pecetluit cu însuşi sângele jertfei lui Hristos, cei care se botează şi se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Lui?

Acesta este, prin urmare, sensul tainic al tuturor politicilor de depravare a tineretului, dincolo de eficienţa pe care o au acestea în procesul de manipulare politică şi economică. Astfel ne putem explica de ce prima lege dată în România după căderea regimului ceauşist a fost liberalizarea avorturilor. Toată pornografia care a inundat după 1990 chioşcurile stradale, canalele de televiziune şi ziarele nu au ca efect decât îndepărtarea harului lui Dumnezeu, lipsirea de sprijinul cel mai important pe care putea să-l aibă poporul dreptcredincios român. Oare faptul că am ales mai curând sprijinul şi recomandările Consiliului Europei, şi al altor organisme internaţionale, decât păzirea învăţăturii Lui Hristos, nu poate fi o explicaţie a sărăciei, a bolilor şi a necazurilor pe care le întâmpină românii astăzi?

De curând, un bun prieten întors dintr-un pelerinaj la Locurile Sfinte îmi povestea cu uimire faptul că în întregul stat Israel, membru observator al Consiliului Europei, nu poate fi văzut nici un afiş cu conotaţie erotică, nu poate fi aflată nici o revistă sau ziar cu conţinut pornografic. Partidul religioşilor şi întreaga cultură rabinică care stă la temelia statului modern israelitean militează prin toate mijloacele pentru ţinerea copiilor departe de televizor, internet sau alte mijloace care ar putea să le spurce sufletul şi să le afecteze mintea. Căsătoria e considerată sfântă şi e sprijinită prin lege, mai mult decât oriunde altundeva în lume; „religioşii” care au copii mulţi se pot întreţine numai din alocaţiile primite de la stat pentru creşterea copiilor. Despre stabilimente ale prostituţiei nici nu poate fi vorba. Manifestările homosexualilor sunt interzise. De altfel aceştia au şi fost ameninţaţi anul trecut că vor fi omorâţi cu pietre dacă vor îndrăzni să organizeze un marş. După cât se poate vedea, cel puţin în această privinţă, evreii au înţeles foarte bine lecţia primită în trecut. Atunci, pentru că au desfrânat cu femeile şi zeii păgâni, au fost alungaţi din pământurile lor sau au fost luaţi în robie.

De ce nu putem şi noi, „noul Israel”, să fugim de desfrânare, păzindu-ne credinţa şi curăţenia sufletească? Oare aţi auzit pe vreun oficial european sau american să afirme că evreii contemporani sunt intoleranţi, fundamentalişti şi antidemocratici pentru că interzic orice manifestare pornografică sau pentru că religioşii dau direcţia politicii morale a statului? Cunoaşteţi cumva vreo sancţiune economică care le-ar fi fost dată pentru că nu permit manifestările publice ale homosexualilor pe teritoriul Israelului?

La noi însă, copiii sunt obişnuiţi de mici cu tot ce înseamnă pornografie, chiar dacă ar fi ţinuţi departe de televizor şi internet. Reclamele publicitare şi fiecare chioşc stradal fac imposibilă păzirea copiilor de vederea imaginilor pornografice. Milioane de români îşi întinează zilnic sufletul cu lectura unor ziare ca Libertatea; televiziunea abundă în erotism obsesiv, iar multe dintre legile româneşti sunt date mai mult pentru a-i apăra pe homosexuali şi perverşi decât pe cei cu familie, de parcă am trăi în Sodoma şi în Gomora.

Toate acestea sunt însă considerate puţin lucru, căci Comisia Prezidenţială Pentru Analiza Riscurilor Sociale şi Demografice propune legalizarea prostituţiei şi a drogurilor uşoare. Argumentele enunţate în raportul Riscuri şi inechităţi sociale în România sunt mai mult decât paradoxale. Se susţine că legalizarea va conduce la controlul lor pe viitor. Şi, mai mult, raportul propune ca din banii contribuabilului român să fie asigurate gratuit prezervative prostituatelor şi seringi consumatorilor de droguri, evident tot în virtutea dragostei faţă de om invocată aproape întotdeauna în astfel de situaţii. Din păcate însă, despre interzicerea pornografiei care conduce la prostituţie şi acte de violenţă, despre intensificarea măsurilor de luptă împotriva traficului de stupefiante nu se pomeneşte nimic, de parcă acesta sunt implacabile sau în mod subînţeles necesare. Mai ciudat este faptul că legalizarea prostituţiei în România se înscrie contra curentului general European. Norvegia a scos prostituţia în afara legii, Bulgaria a refuzat legalizarea ei, iar în Olanda se fac eforturi pentru restrângerea ariilor urbane în care se desfăşoară aceste activităţi. Toate aceste măsuri sunt luate ca urmare a constatării faptului că prostituţia legalizată dezvoltă fenomenul în sine, traficul de femei şi de copii, conduce la proliferarea bolilor cu transmitere sexuală etc.

Să existe oare o legătură între clipul publicitar România Land of Choice (Ţara alegerii) şi noile propuneri ale comisiei prezidenţiale!? Să vedem oare în liberalizarea prostituţiei materializarea legislativă a ofertei pe care Ministerul Turismului o făcea atunci când anunţa că România este ţara în care o femeie se poate căsători cu patru bărbaţi, altfel spus, în care e legală prostituţia? Să fie legalizarea drogurilor un alt argument al validităţii lozincii România ţară a alegerii, adică ţara unde faci ce vrei? Să fie oare thailandizarea ţării noastre o altă condiţie care se pune politicienilor români, poate chiar preşedintelui, pentru a fi sprijiniţi în campaniile electorale? Aşadar, putem considera ca adevărată ipoteza proiectului de transformare a României într-un bordel european, paradis al cazinourilor, al traficului de persoane şi al consumului de droguri? Pentru noi, creştinii nici nu mai are rost să răspundem la astfel de întrebări. Istoria e suficient de edificatoare: desfrânarea urmată de părăsirea lui Dumnezeu duce inevitabil la robie, lucru de care nu va putea să scape nici poporul român dacă va continua să meargă pe acest drum al degenerării morale. În acelaşi timp, efortul imens care s-a făcut în ultimii 20 de ani pentru a degrada moral poporul român ne oferă dovada cea mai bună că neamurile ortodoxe nu pot fi biruite şi luate în robie atâta timp cât îl au pe Dumnezeu aproape. Şi chiar mai mult se poate spune, Domnul este atât de milostiv şi îndelung răbdător încât nu se mânie degrab, ci ne aşteaptă permanent să ne întoarcem cu smerenie şi cu conştiinţa păcatului la El pentru a ne dărui iertarea, a ne curăţa de toată întinăciunea şi a ne ridica din mlaştina deznădejdii. Pentru aceasta au fost lăsate spovedania şi celelalte Taine sfinţitoare ale Bisericii. Iar lucrarea acestora face ca întregul efort al celui rău să devină cu totul inutil.

Aici se află soluţia ieşirii din criza imensă prin care trece poporul român, anunţată a se adânci tot mai mult: împăcarea fiecăruia dintre noi cu Dumnezeu şi rugăciunea curată din biserici; aceasta înaintea oricăror măsuri sociale, politice şi economice. Căci, după cum sufletul este mai de preţ decât trupul, tot aşa şi cele care duc la curăţirea sufletului vor avea ca efect restaurarea situaţiei familiei, a comunităţii, a societăţii în ansamblul ei.

Dumnezeu singur are puterea să ne ferească de planurile madianiţilor zilelor noastre prin care lucrează acelaşi bătrân diavol, „urâtor şi ucigător de oameni dintru început”. Nu trebuie decât ca noi înşine, fie şi numai cei care citim aceste rânduri, să ne păzim sufletul de întinăciunea păcatului desfrânării şi să strigăm cu toată inima la Dumnezeu să nu ne treacă cu vederea, să ne izbăvească din capcanele pe care ni le întinde cel rău. Spunem aceasta pentru că în vremea lui Ilie, numai pentru curăţia a 7000 de evrei care nu plecaseră genunchiul să se închine lui Baal, a miluit Dumnezeu poporul lui Israel. Dacă ne gândim fiecare dintre noi că suntem chemaţi să fim între cei şapte mii, atunci mai putem avea nădejde că Domnul ne va milui. Dacă însă ne vom amăgi cu tot felul de justificări, aşteptând întotdeauna de la alţii să facă primul pas, trebuie să ne aşteptăm la tot ce se poate mai rău, căci soluţiile nu vor putea fi găsite în talk-show-urile de la televizor. Numai Dumnezeu singur ne iubeşte şi ne apără, iar cel care nu a înţeles aceasta va mai avea încă mult de suferit.

Spunea un bătrân cu viaţă sfântă din pustia Sfântului Munte Athos că numai atât ar fi suficient ca să ne schimbăm viaţa şi să-L avem pe Dumnezeu aproape de noi: să spunem de câte ori ne amintim, în tot locul şi în toată vremea, un Doamne miluieşte, un Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul! sau un Slavă Ţie Doamne!, iar toate celelalte ni se vor adăuga nouă.

Gheorghe Fecioru

…Tot americanii au inventat şi rezervaţiile naturale. Au împrejmuit, adică, nişte locuri unde se conservă ceea ce a ajuns să fie sau se prognozează a fi pe cale de dispariţie. Păduri, munţi, ape, animale şi chiar oameni au intrat sub protecţia legii, izolaţi fiind cumva de fluxul tehnologiilor civilizatoare.

Alvin Toffler, unul din cei mai cunoscuţi viitorologi, chiar preconizează alcătuirea unor rezervaţii umane, a unor enclave în care să fie păstrat modul de viaţă tradiţional. „Prin proliferarea enclavelor trecutului, un fel de muzee vii, cresc şansele de supravieţuire a rasei umane în cazul unei calamităţi grave. Asemenea comunităţi ar putea servi ca material didactic empiric.” (Şocul viitorului, p. 379). Vedeţi, ce lucru minunat! Ştiinţa se gândeşte la toate, inclusiv la conservarea umanităţii, a unor oameni normali la cap, care pot fi capabili să-şi perpetueze specia intrată în derivă! Şi totuşi, din acest proiect lipseşte ce este mai important. Lipseşte Dumnezeu. Proiectul evoluţionist al lui Toffler nu ia in seamă faptul că persoana umană are nevoie de cu totul altceva pentru a fi fericită.

Oare s-ar mai putea cultiva în zilele noastre o comunitate formată din oameni simpli, creştini curaţi cu inima, cum trăiau în satele lumii ortodoxe odinioară? Soţi care nu divorţează niciodată, ci parcă mai mult se iubesc odată cu trecerea timpului; copii cu ruşine şi ascultare faţă de părinţi; fete care roşesc şi pleacă ochii în jos cu sfiiciune atunci când se simt privite… Oameni care iubesc din toată inima pe Dumnezeu, se culcă cu numele Lui pe buze şi se trezesc la fel, bucurându-se cu bucurie copilărească de fiecare răsărit de soare; oameni care au biruit răutatea şi duhul bârfei, care nu ştiu ce este invidia, viclenia şi hoţia, căci pacea stăpâneşte peste inimile lor în care pulsează rugăciunea… Bătrâni care îmbătrânesc frumos, răspândesc pace şi-şi pregătesc cu multă atenţie plecarea către lumea de dincolo…

O astfel de lume pe care Toffler, săracul, poate că nici măcar nu şi-o poate imagina, pare de-a dreptul utopică şi pentru mulţi dintre noi. Şi, totuşi, vă va surprinde să aflaţi că astfel de locuri încă mai există astăzi, dar nu mai e deloc uşor să ajungi a le cunoaşte şi a trăi în mijlocul lor. Trebuie mult mai multă osteneală ca în trecut. Acum aproape că e nevoie de o pregătire specială, ca pentru un fel de examen, o pregătire care durează mai mulţi ani; şi nu e deloc uşor, căci modelele sunt pe cale de dispariţie şi învăţătorii se află destul de greu.

Mai întâi, trebuie curăţată inima – căci secretul în toată pregătirea aceasta este inima, adică cea căreia i se dă astăzi cea mai puţină atenţie. Trebuie smulse buruienele gândurilor rele şi ale dorinţelor pătimaşe; lucrul nu uşor în vremea noastră, ba chiar imposibil cu televizorul şi cu lectura unor ziare ca Libertatea. Dar spovedania face minuni, bineînţeles, dacă îndepărtăm de la noi gheena mizeriei spirituale, pe care lumea şi-a tras-o prin cablu în propria casă… Pe urmă, trebuie sădită floarea răbdării cu mulţumire a necazurilor şi a bolilor. Această plantă se dovedeşte foarte folositoare în zilele noastre. Unde creşte ea, cu greu se mai prind buruienele şi, atunci, se usucă cu repeziciune. Ei, se pot spune multe despre acest fel de grădinărit, al lucrurilor din lăuntru, însă cine mai are timp să te asculte sau răgaz să se aplece mai serios asupra unui asemenea meşteşug!

Aici a greşit omul occidental – iar noi ne-am luat după el, uitând că lumea trebuie împodobită plecând de la inimă către exterior şi nu invers. Căci, dacă începi cu cele din afară, ale lumii, s-ar putea să nu mai găseşti niciodată drumul către inimă, iar rezultatul este societatea de astăzi. O lume care, amăgită de evoluţionismul darwinist, a pierdut credinţa vie în existenţa sufletului şi în prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră – a pierdut sensul fundamental al existenţei. Din cauza aceasta, omul modern se simte foarte nefericit, deşi se amăgeşte întruna cu bunăstarea şi cu divertismentul. Oare această lume, aflată într-o tot mai vizibilă derivă, în ansamblul ei, îşi va mai găsi vreodată calea spre a se salva?

În ceea ce-i priveşte pe Toffler şi pe cei ce cred că prin socoteli şi puteri omeneşti poate fi salvată omenitatea şi poate fi conservat frumosul din viaţa oamenilor, nu credem că ostenelile şi planurile lor sunt de vreun folos. Acea lume minunată despre care vorbeam mai înainte nu a dispărut, ci există în inima tuturor oamenilor care au deprins meşteşugul grădinăritului lăuntric. Inima acestor oameni devine ea însăşi o lume în care se recapitulează lumea întreagă. Şi nu e o metaforă! E microuniversul despre care vorbeau filosofii, pe care-l cunoşteau şi descriau în amănunţime sfinţii şi pe care-l caută oamenii de ştiinţă astăzi. Şi nu e cu neputinţă pentru nici unul dintre cei botezaţi în Biserica lui Hristos să descopere această lume interioară, singura care ne poate fericiţi, căci ea începe în inima noastră şi se sfârşeşte în veşnicia împărăţiei. Din păcate, ne luăm cu grijile de zi cu zi, cu televizorul sau cu alte plăceri mărunte şi neglijăm acel grădinărit pe care însuşi Hristos l-a predat în urmă cu două mii de ani primilor creştini.

Noi însă spunem: să nu deznădăjduim, oricât de mult s-ar urâţi lumea din jurul nostru, oricât de strâmtoraţi am fi – dacă-L vom căuta pe Dumnezeu, vom dobândi bucurii pe care nici nu ni le-am putea imagina. Să luăm pildă de la oameni ca Valeriu Gafencu, care, în mijlocul iadului lagărului comunist, spunea: „Sunt fericit că mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune.”

Vedeţi, aceşti oameni ne dovedesc faptul că nu lumea din afară e cea mai importantă, chiar dacă ea pare a se transforma încetul cu încetul într-un iad. Problema e războiul lăuntric. Acolo e câmpul de bătaie unde se dă lupta, acolo ne putem câştiga o libertate pe care nu ne-o mai poate lua nimeni niciodată: libertatea şi bucuria de a fi împreună cu Hristos; tot acolo, pierzând războiul, putem deveni robii a tot felul de patimi. Mai ales noi, cei botezaţi întru Hristos, niciodată nu avem voie să spunem că totul e pierdut. Cine spune aceasta, cu siguranţă nu l-a cunoscut pe Dumnezeu. Căci, în Hristos, totul e posibil – adică, indiferent de condiţiile lumii în care trăim, putem să ne simţim cu adevărat fericiţi, afirmând din propria experienţă: Totul e o minune!

Gheorghe Fecioru

Lumea se dă în vânt după mărunţişuri. Produse cosmetice şi alimentare, obiecte de uz casnic, maşini sau găteli vestimentare – o mulţime de lucruri care, împreună, ne induc sentimentul împlinirii personale şi sociale. Toate acestea constituie ceea ce noi numim astăzi, în mod foarte concret, civilizaţie. Şi, totuşi, lumea este poate mai neliniştită acum decât oricând altcândva în istorie. Iar această profundă nelinişte sporeşte cu fiecare zi, fiind ascunsă în spatele unei ipocrizii sociale extrem de bine puse în scenă, încât ne putem întreba cu îndreptăţire: la ce bun această „minunată” civilizaţie?

Un filosof creştin observa cu ani în urmă că Occidentul este tot mai conştient de criza în care se află, o analizează cu geniul caracteristic, însă nu găseşte soluţia ieşirii din ea, căci de mai multe secole a pierdut filonul adevăratului creştinism. În acelaşi timp, ortodocşii – susţinea acelaşi filosof – deţin soluţia ieşirii din criză în chiar trăirea vie a credinţei creştine pe care a păstrat-o nealterată Biserica Ortodoxă, dar, din păcate, nu pricep criza în care se află pentru că nici ei nu mai trăiesc cu adevărat ortodox.

În fond, şi unii şi alţii suferă de aceeaşi orbire la care ne-a adus pierderea scopului adânc al vieţii creştine. Poate că altul ar fi fost cursul istoriei dacă măcar aceia care îşi zic ortodocşi ar fi dat ascultare cuvântului rostit de Sfântul Serafim din Sarov către Motovilov, prin care îi descoperea taina înţelesului adânc al vieţii creştine: dobândirea Duhului Sfânt. Orice ar face omul pe pământ – ne învaţă Sfântul Serafim – nu-i va fi de mare folos, dacă nu se osteneşte în mod conştient să câştige, cât de puţin, prezenţa Duhului Sfânt în viaţa sa. Din păcate, acest înţeles duhovnicesc al vieţii creştine a ajuns să fie nu numai neglijat, ci chiar ironizat condescendent de cei ce s-au erijat, cu auto-suficienţă, în criterii ale Ortodoxiei. Efectele…?

Fără luminarea Duhului Sfânt, fără negrăita dulceaţă şi mângâiere pe care ne-o aduce prezenţa Sa în inima noastră, viaţa creştinului devine mult prea searbădă. De aceea, mulţi nu mai suportă relaţia doar formală cu Biserica, în virtutea unei tradiţii strămoşeşti, şi o rup în mod definitiv cu credinţa. Căci posturile, spovedania şi slujbele pe de o parte, iar pe de alta mărturisirea adevărului de credinţă, afirmarea cu tărie a diferenţei dintre bine şi rău, dintre adevăr şi minciună, devin toate lucruri de neînţeles, bigote, extremiste, atunci când nu avem părtăşie cu harul dumnezeiesc.

Alţii, o mare parte dintre noi, rămân în graniţele unui raport formal, uneori superstiţios, alteori psihologizant, cu Sfintele Taine ale Bisericii, dar nu pot spune că-şi identifică viaţa cu Hristos – îndreptăţindu-se că nu trebuie să fim habotnici, ci creştini „ca toată lumea”. Dar „lumea” e oare creştină?! Situaţia este asemănătoare cu acele familii în care nu dragostea îi mai uneşte pe soţi, ci doar nişte raporturi sociale sau anumite obişnuinţe, şi de aceea orice prilej poate fi bun pentru divorţ.

Aceasta ar fi, în câteva cuvinte, cauza şi începutul dramei creştinului zilelor noastre. Acesta este izvorul dezamăgirilor sale în privinţa lumii şi a răspunsului aşteptat din partea lui Dumnezeu în faţa nevoilor şi a necazurilor care-l încearcă, al nefericirii pe care crede că nu o merită, ca şi creştin, dar pe care tot mai puţin o poate evita. Spunem începutul, fiindcă cu cât ne simţim mai puţin atraşi către Biserică şi poruncile ei, cu atât mai puternic ne fascinează cele ale lumii, chiar dacă acestea sunt vădit contrare credinţei noastre. Astfel, de la teologia jumătăţilor de măsură – „şi cu lumea, şi cu Dumnezeu” – ajungem, încet, încet, să ne racordăm perfect la duhul lumii. Pe măsură ce experiem tot mai puţin prezenţa Duhul lui Dumnezeu, ne vom umple tot mai mult de duh lumesc. În atitudini şi mentalităţi, în idei, obiective şi dorinţe, în toate se va regăsi din ce în ce mai uşor lumea, cu toate patimile ei. Televiziune, distracţie, shopping, divertisment, modă şi afaceri – lumea câştigă tot mai mult teren în sufletul nostru, iar noi suntem tot mai puţin dispuşi să mai ascultăm cuvântul lui Dumnezeu, deşi, când ne este greu, ne întoarcem cu privirea către El şi-L întrebăm: „De ce nu ne ajuţi, Doamne?”

Dumnezeu nu ne-a părăsit, cum ni se pare nouă, ci în fiecare clipă aşteaptă să ne întoarcem – ne aşteaptă pentru că ne iubeşte, ne respectă libertatea şi alegerea. Dialogul la care ne cheamă Cel ce S-a răstignit pentru noi nu este unul al literei legii şi al moralei justiţiare, ci al dragostei şi al jertfei. Este dialogul săvârşit în Duhul Sfânt, Cel ce poate plini toate neputinţele noastre şi ne poate face fii ai lui Dumnezeu. Dar, dacă acestea cuvinte şi lucruri ne par prea mari, să ne învrednicim a ne împărtăşi măcar de bucuria câştigării, cât de puţin, a harului dumnezeiesc, pentru a ne putea numi, cu smerenie, creştini adevăraţi. Pentru aceasta, însă, va trebui să fim ceva mai hotărâţi în a ne lepăda de duhul lumesc pentru a-L primi pe Cel dumnezeiesc, căci Însuşi Mântuitorul spune: „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, şi lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Mat. 6:24). Cine are urechi de auzit, să audă…

Mihai Cristea

Înţelegem, însă, cu adevărat, care sunt consecinţele unei astfel de părăsiri? Unii dintre noi, considerând că totul se datorează conspiraţiilor, sunt convinşi că întotdeauna altcineva e vinovat de tot ce ni se întâmplă. Ceilalţi, care împărtăşesc o credinţă „serafimică”, în fond edulcorată şi căldicică, nu pot accepta realitatea descrisă în culori atât de dure: „se exagerează prea mult, lucrurile nu stau chiar aşa”, îşi susţin ei dezacordul, fără a oferi o altă explicaţie crizei pe care, de altfel, nici nu o sesizează prea acut.

Nouă, cu multă mâhnire trebuie să o spunem, aceste atitudini ne-au amintit de reacţiile pe care le-a stârnit tsunami-ul ce a devastat în urmă cu cinci ani litoralul Thailandei şi al altor ţări cu potenţial turistic. Au murit zeci de mii de oameni, peste un milion de gospodării au fost distruse, a apărut holera, dizenteria şi malaria. O treime dintre victime au fost copii. A fost ca un duş rece pentru întreaga omenire acel val uriaş care a înecat în câteva zeci de minute unul dintre cele mai blestemate locuri de pe planetă. „Blestemate”, pentru că în acea frumoasă ţară, cu oameni blânzi şi buni, dar extrem de săraci, se dezvoltase poate cel mai mare stabiliment al prostituţiei şi homosexualităţii din întreaga lume.

Intelectuali de vază, politicieni şi afacerişti, judecători şi legislatori de frunte ai statelor europene şi ai SUA se urcau la sfârşit de săptămână în avion pentru a petrece câteva zile, o mică vacanţă în acel paradis al desfrânării şi perversiunilor. Atât de celebru şi de consacrat oficial ajunsese bordelul internaţional în care se transformase Thailanda, încât guvernul finlandez dădea la jumătatea anilor 1990 un ajutor bănesc cuplurilor care doreau să-şi refacă potenţialul sexual prin vacanţe erotice în această ţară. Însuşi guvernul thailandez a protestat în faţa acestei măsuri, deşi nu fără îngăduinţa sa se dezvoltaseră reţelele mafiote care transformaseră prostituţia în afacere multinaţională. Fete şi băieţi de şapte-opt anişori erau furaţi de pe stradă sau chiar vânduţi de către proprii părinţi pentru a fi transformaţi în marfă. Trupurile lor micuţe trebuiau să suporte teroarea fantasmelor albilor civilizaţi, şi aceasta, în cele mai multe cazuri, pentru atâţia ani, nu mulţi, câţi le mai rămăseseră până la moarte.

Am citit undeva interviul luat unei astfel de fete, care încă mai trăia la vârsta de 25 de ani, dar vorbea ca şi cum sufleteşte ar fi murit de mult. Pentru ea viaţa era un blestem, o sursă de suferinţă şi batjocură. Necunoscând niciodată bunătatea şi dragostea semenilor, era convinsă că acestea nici nu există. Şi sublinia exact acest lucru tocmai pentru că sufletul ei le dorise, le căutase.

Imediat după cataclism, imaginile dezastrului au făcut înconjurul planetei. Săptămâni la rând se vorbea în emisiunile de actualităţi din America şi Europa numai despre nenorocirea care s-a abătut asupra acelor oameni, cauzele naturale ale tsunami-ului: mişcarea unor plăci tectonice, experienţe militare etc. S-a iniţiat chiar  şi o campanie de solidaritate şi ajutorare materială internaţională în care s-a înscris şi poporul român. Dar despre semnificaţia spirituală a evenimentului nu s-a spus mai nimic. Marea parte a televiziunilor şi ziarelor au primit consemnul să tacă. Nu cumva să fie amintiţi homosexualii şi lesbienele, ca şi toţi ceilalţi care-şi confecţionau fantasmatica fericire din carne de copil, tânăr sau tânără. Prea mare era asemănarea dintre soarta Thailandei şi cea a Sodomei şi Gomorei, pentru a nu exista riscul ca lumea să ajungă să le pună în legătură.

Ce ar fi însemnat oare dacă popoarelor li s-ar fi prezentat scufundarea sub apă a acelui pământ al desfrânării în paralel cu ploaia de foc care s-a abătut în urmă cu câteva mii de ani asupra locului în care stăpâneau sodomiţii, adică homosexualii, şi gomoriţii?

Cum s-ar fi schimbat oare istoria dacă creştinii din toate ţările lumii, aşa cum sunt ei, în loc să facă doar colecte de bani, ar fi căzut cu lacrimi şi cu pocăinţă la Dumnezeu ca să ne ierte pentru păcatele noastre sau, măcar, dacă ar fi încetat desfrânările? Poate că Domnul, în marea Sa milostivire, ar mai fi amânat aşa-zisa criză împiedicându-l pe Cel rău să scoată în stradă, lăsându-i fără acoperiş, câteva milioane de americani, să lase fără loc de muncă alte zeci de milioane din întreaga lume, să-i conducă pe oameni la divorţ, depresie şi sinucidere, toate acestea fiind doar începutul durerilor.

Nu numai că nu s-a căutat cauza adevărată a cataclismului care lovise Thailanda, dar în cele mai multe dintre publicaţiile europene se încerca prin diverse articole să se şteargă orice bănuială privind posibila pedeapsă a lui Dumnezeu, iar aceasta pentru că în aer plutea o anume stare de vinovăţie.

În Finlanda, aceeaşi ţară care în urmă cu zece ani subvenţiona desfrânarea cetăţenilor săi pe pământ thailandez, un cotidian central i-a intervievat pe principalii conducători religioşi locali, între ei numărându-se întâi-stătătorii musulmanilor, evreilor şi ai creştinilor ortodocşi, la care s-a adăugat şi un filosof ateu. Cu toţii au convenit asupra aceleaşi poziţii: omul nu are nici o vină pentru tot ceea ce s-a întâmplat. Aceasta a fost concluzia la care a ajuns, îndeobşte, presa vremii. Mai mult decât oricând, atunci s-a făcut efortul mediatic de a se şterge urmele semnului prin care Dumnezeu îşi făcea cunoscută voia în lumea modernă. La una dintre întâlnirile ecumenice desfăşurate în Elveţia în acelaşi an cu tsunami-ul, unul dintre episcopii anglicani prezenţi afirma: „Acum, după această mare şi nedreaptă nenorocire care s-a abătut asupra poporului thailandez, avem dreptul să ne întrebăm dacă într-adevăr există Dumnezeu!”

Am scăpat de dictatura lui Ceauşescu în 1989, dar câţi s-au întors din toată inima la Dumnezeu? Şi iată că în 2003 am votat noua constituţie care avea strecurat un articol (148) prin care renunţam la independenţă şi la libertatea câştigată cu sânge, supunându-ne viitorului guvern al unei Europe, din punct de vedere moral, cultural şi legislativ păgână. O adevărată „ciumă albă” sau „demonie albă”, cum o numea Sf. Nicolae Velimirovici.

Ni s-a dat posibilitatea după 1990 să ne întemeiem o familie creştină şi să ne manifestăm ca atare, dar mulţi dintre noi am spurcat patul nunţii şi ne-am transformat pântecele în cameră de tortură pentru copii nenăscuţi. Pentru că, fără binecuvântarea lui Dumnezeu, viaţa de familie se poate transforma într-un coşmar, eşuând în divorţ.

Comunismul nu ne mai putea împiedica să alegem între Biserică şi lume, între, pe de o parte, Sfânta Liturghie şi Sfânta Împărtăşanie însoţite de harul păcii dumnezeieşti şi, pe de altă parte, căldicimea patimilor, fiorii plăcerii trupeşti, o viaţă dezordonată sufleteşte şi plină de tulburare. Mulţi, prea mulţi dintre noi am ales amăgirea unei fericiri căutate în bâlciul colorat al deşertăciunilor, uitând cu totul de legea părintească, de dragostea reală şi profundă, de căldura relaţiilor dintre noi. Am ales, în schimb, surogatele: „legea” fără-de-lege a societăţii globaliste, dragostea searbădă şi desfrânată, relaţiile interesate şi egoiste, goana după cariere şi bani.

După revoluţie ni s-a dat pâine, suficientă să ne săturăm stomacurile oarecum persecutate în comunism, dar noi nu am ştiut să preţuim darul şi să mulţumim Domnului la fiecare masă pentru el. Consideram că ni se cuvine şi consumam pâinea cu mult circ. Şi iată că în mâncarea noastră s-au strecurat produsele tehnologiei şi ale ştiinţei veacului în care ne-am încrezut: ierbicide şi pesticide, azot şi hormoni, coloranţi, conservanţi potenţatori de gust etc.; căci, doar, „ştiinţa ne hrăneşte”!

După toate acestea s-au înmulţit bolile. Cei mai mulţi suferă de cancere la plămâni, pe urmă sunt cele la sân, prostată, organe genitale în general şi imediat pe locul următor apare cancerul la intestine. Dar nouă tot mai ne trebuie semne de la Dumnezeu sau avem impresia că vina o poartă alţii…

Am fost noi, creştinii ultimilor 19 ani, lumina societăţii româneşti, după cum spune Mântuitorul: „voi sunteţi lumina lumii”? Sau, din comoditate, ne-am asumat locul călduţ al celor care nu se socotesc pe sine extremişti, sub pretextul de a nu-i „sminti” pe ceilalţi printr-o atitudine ferm creştină? Nu am făcut altceva decât să moştenim spiritul căldicel al unui creştinism condamnat la tăcere de teroarea comunistă, dar oare Dumnezeu nu aştepta mai mult de la noi?

Noi, care ne socotim mădulare ale Bisericii lui Hristos, de ce oare nu ne-am pronunţat cu mai multă tărie împotriva avortului, a destrăbălării şi a lucrării anticreştine promovate prin televiziune şi prin ziare care spurcă mintea copiilor şi a noastră, a tuturora? De ce nu am creat comunităţi creştine reale, în care omul rănit de moarte de societatea globalizată să îşi găsească, precum cel căzut între tâlhari, bunii săi samarineni?

Am avut libertatea de a predica adevărul în numele lui Dumnezeu; nu ne împiedicau nici foştii comunişti, nici securitatea, nici legile şi nici vreo bandă de tâlhari care se simţeau vizaţi. Şi, totuşi, câţi au mărturisit cu toată inima şi cu toată viaţa lor pe Hristos în societate? De cine ne era frică? De cei care ne dau salariile, de acuzaţiile de fundamentalism care ne făceau să ne autocenzurăm asemenea creştinilor din Occident sau, cumva, trăiam teama de a nu deveni ridicoli în faţa necredincioşilor? Însă noi, spre deosebire de occidentali, ştiam ce înseamnă dictatura şi comunismul ateu, ştiam cât sânge, câtă suferinţă şi jertfă ne-a câştigat libertatea. De ce nu am ştiut să luptăm ca să o păstrăm?

Pentru că nu am preţuit această libertate şi nu ne-am folosit la vreme de ea, iată că ne apropiem cu paşi repezi de vremurile în care din nou ne va fi luată. Icoanele şi crucile din şcoli nu vor mai fi interzise prin iniţiativa unui iconoclast, ci prin hotărârea celor la care ne-am subjugat de bunăvoie, a unei Europe definitiv ieşite din minţi. Cei care vor afirma răspicat că homosexualitatea e un păcat împotriva firii, o patimă ucigătoare de suflet, că nu sunt de acord cu căsătoriile între cei de acelaşi sex, că nu îngăduie ca la şcoală copiii să fie învăţaţi că perversiunea e lege naturală, vor fi acuzaţi de discriminare şi vor risca să-şi piardă libertatea. Iar lista interdicţiilor va continua probabil cu a ni se interzice să mai vorbim în şcoală despre Hristos, a se interzice orice manifestare creştină făcută în public, a se interzice să mai predicăm în Biserică despre păcat (ca să nu se simtă cineva jignit) ş.a.m.d. Toate acestea sunt legiferate în multe dintre aşa-zisele ţări occidentale creştine.

Realitatea este că poate prea mult ne-am lăsat luaţi de val, crezând în democraţie, ştiinţă, tehnologie şi progres, crezând în teoriile FMI-ului, în opiniile preţioase ale intelectualilor atei, goi pe dinăuntru, în promisiunile politicienilor, în poleiala bunăstării de plastic chinezesc comercializat în supermarket-uri – temple ale comerţului contemporan – şi chiar în dragostea şi buna intenţie a ecumeniştilor. Dar pe grămada aceasta de minciună, mizerie şi viclenie nu ne puteam edifica acea fericire şi libertate la care aspiram după 1990. Ne vom mai trezi oare din hipnoza şi anestezia generalizată în care ne-a scufundat duhul lumesc, cultura divertismentului, în special televiziunea şi plăcerile de tot felul, ca să ne întoarcem cu toată inima la Cel ce ne mai poate salva? Sau ne vom scuza ca Adam: noi nu suntem vinovaţi cu nimic, dar poate Tu eşti, Doamne, că ai făcut o lume care este atât de rea!?

Iată ce ne ţine departe de braţele părinteşti, duhul acesta subţire al vicleniei, al îndreptăţirii de sine, atât cel de stânga – căldicelul care închide ochii la tragedie şi se supune fărădelegii fără crâcnet –, cât şi cel de dreapta – ideologul care porneşte război împotriva tuturor, dar nu concepe să înceapă cu el însuşi…

Mai rămâne încă puţin timp pentru pocăinţă, ce bine ar fi dacă am înţelege aceasta! Căci se arată deja zorii unui nou totalitarism, care, tehnologic vorbind, are multe şanse să transforme întreaga lume într-o închisoare. Atunci va veni vremea marii cerneri, în care cu toţii vom suferi. Unii însă, cei care se dau de partea lui Iuda, fugind până în ultimul moment de recunoaşterea cu pocăinţă a greşelilor, îl vor urma pe acesta spre a muri singuri şi în deznădejde; ceilalţi, care, asemenea fiului risipitor, vameşului şi femeii desfrânate vor striga: nu sunt vrednic, Doamne, să mă numesc fiul Tău, se vor bucura cu bucurie nestinsă, simţind că Cel care are toată puterea în cer şi pe pământ le este alături, le înţelege suferinţa şi le-o uşurează, căci El însuşi s-a făcut om, pătimind pentru întreaga suflare omenească, s-a răstignit, a murit şi a înviat.

Dar cei mai mulţi dintre noi nu mai ştiam ce înseamnă libertatea cu adevărat. Trebuia să reînvăţăm să fim liberi. Poate cel mai greu lucru în viaţa unui om este să te eliberezi, cumva, nu numai de cenzura exterioară a sistemelor ideologice, cât mai cu seamă de acea reţinere, neputinţă sau constrângere interioară care ne împiedică să facem mai mult bine, să fim mai generoşi, mai vii, să iubim mai mult, şi aceasta fără ca să ne-o impună nimeni.

Înainte însă de a ne dumeri prea bine, din primele zile de după revoluţie, am fost somaţi cumva să ne grăbim spre a recupera mai repede decalajul existent între noi şi Occident. Ţin minte că încă la începutul anului 1990 reprezentanţii Comitetului Helsinki pentru Drepturile Omului ne-au contactat pe noi, studenţii, ca să ne iniţieze în lupta pentru câştigarea tuturor drepturilor şi libertăţilor, care – spuneau ei – ni se cuvin. Ne-au pus în contact şi cu câţiva membri ai Grupului pentru Dialog Social, care deja se constituise, viitorii campioni ai apărării drepturilor omului în România. Aproape întregul popor român a fost angajat rapid într-un învăţământ intensiv teoretic şi practic la şcoala drepturilor şi libertăţilor omului modern, deprinzându-ne aşadar să ne revendicăm: dreptul la manifestarea liberă a dorinţelor şi de împlinire a tuturor plăcerilor, dreptul la liberă alegere, adică la a fi autonomi faţă de părinţi şi faţă de morala creştină, dreptul la propriul pântec sau la planificare familială, adică la avort, dreptul la a-ţi reface liber viaţa cu o altă persoană, adică la divorţ, dreptul de a te exprima liber, chiar minţind, calomniind şi chiar blasfemiind pe Hristos, căci drepturile consfinţite prin revoluţii sunt „sfinte”, adică, la limită, mai presus de morală şi de adevăr; am mai adăuga dreptul „recent” la oricare manifestare liberă a fantasmelor sexuale, eventual chiar homosexuale.

Iar pentru a ni se demonstra că libertatea nu este o glumă şi statul este dispus chiar să ne-o impună dacă va fi nevoie, prima lege care a fost dată în România după căderea regimului ceauşist a fost liberalizarea avorturilor. Au urmat telenovelele care ne-au „învăţat” ce înseamnă cu adevărat afectivitatea, o adevărată şcoală a amorului liber. Căci unde este „iubire” acolo nu pot fi puse limite, iar aceasta s-a văzut încă de la sfârşitul anului 1990 când se înregistrau deja un milion de avorturi. Planificarea familială impusă de exigenta Europă ne consilia deja, sugerându-ne decizia de a nu avea mai mult de doi copii, iar pe aceştia să-i facem numai atunci când va veni momentul, dacă va veni vreodată, adică atunci când avem casă, maşină şi ne-am săturat de plăcerile trupeşti.

Însă românii mai aveau multe de învăţat privind drepturile sexuale, un domeniu, bunăoară, inepuizabil în domeniul aşa-ziselor plăceri interzise numite şi perversiuni. Pentru aceasta, sub oblăduirea ochiului părintesc al statului, consiliat îndeaproape de democraţia europeană, s-a dezvoltat o adevărată industrie de promovare a libertăţilor sexuale, poate una dintre cele mai profitabile. Acum şi un amărât de ţăran ascuns într-una din vâlcelele plaiurilor mioritice putea să vadă, să înveţe şi chiar să exerseze ce înseamnă plăcerile sexuale, cu propria nevastă sau cu oricine se găsea dispus să o facă. Materialele informative privind aceste libertăţi sexuale, altfel spus pornografice, au ajuns să se vândă în aproape toate chioşcurile din România, record pe care nici cele mai democratizate ţări nu l-a depăşit. Şi totuşi, deşi poporul român se arată deosebit de deschis la noutate, nu a acceptat uşor manifestarea şi în ţara noastră a unuia dintre cele mai „reprezentative” drepturi ale omului, dreptul la alegerea propriului sex şi la relaţii homosexuale. Astfel că după 8 ani de reacţii şi opoziţie s-a votat liberalizarea homosexualităţii în România. Drept consecinţă, avem acum manifestări publice, pliante, reviste, marşuri etc. în care se face propagandă homosexualităţii.

Şi, într-adevăr, românii au prins lecţia libertăţilor şi plăcerilor sexuale lipsite de orice îngrădire şi responsabilitate, încât până astăzi au fost avortaţi peste 18 milioane de prunci, adică de câteva ori mai mulţi decât cei ce s-au născut. Bineînţeles că în statistici intră numai cei care au fost scoşi „civilizat”, cu chiureta, nu şi cei găsiţi accidental în tomberoanele din faţa blocului, cei ajunşi în canalizările oraşelor sau cei eliminaţi de pilulele cu efect abortiv, la modă în lumea progresului cu orice preţ.

Românii s-au considerat îndreptăţiţi să fure, ba chiar au fost încurajaţi şi de conducătorii lor – pentru că şefii dau tonul – ca să-şi rotunjească veniturile din bunul comun al statului. Era ca şi cum ţi-ai fi însuşit ceea ce ţi-ar fi putut aparţine dacă nu ar fi existat regimul comunist. Astfel că poporul român, fără să-şi dea seama, s-a înscris într-o teribilă cursă de jefuire a avutului naţional. Evident, cei de la putere s-au detaşat, situându-se întotdeauna în frunte, consiliaţi îndeaproape de emisari europeni, fie ai băncilor, fie direct ai Consiliului Europei. Dacă tot voiam noi cu tot dinadinsul evadarea pe filieră europeană din provincialism şi înapoiere, trebuia să plătim.

Roadele acestui mod de gândire şi viaţă rezultă din filele unui raport european întocmit la finele lui 2008, care ne-a picat de curând în mână. A fost înstrăinat un procent de peste 85% din potenţialul economico-financiar al României, care producea un profit anual de peste 25 de miliarde de dolari, iar datoria externă va depăşi anul acesta 59% din PIB, ceea ce reprezintă circa 85 miliarde de euro. A meritat distracţia?!

După 1989, peste 5 milioane de români s-au răspândit în lumea întreagă pentru a-şi câştiga o pâine, pentru a scăpa de sărăcie sau, pur şi simplu, ca să devină şi ei occidentali. Sute de mii de copii au rămas astfel fără părinţi, mai cu seamă din cauza zecilor de mii de divorţuri care s-au înregistrat (în 2008, peste 40.000), poate jumătate dintre cei plecaţi în străinătate ajungând să facă acest pas.

Viaţa celor din străinătate nu este deloc uşoară. În cele mai bune cazuri, muncesc până la epuizare ca să-şi facă un rost. Şi unii reuşesc.

Dar mulţi, prea mulţi dintre ei, dorm pe unde apucă, şi câte patru-cinci într-o cameră, alunecă în patima băuturii, în desfrânare, în consumul de droguri sau mulţi sunt nevoiţi să fure pentru a supravieţui momentului. De multe ori se luptă cu dispreţul poporului în sânul căruia trăiesc şi visează la ziua când se vor „aranja”. Mulţi se îmbolnăvesc din cauza stresului, a muncii excesive şi adesea periculoase, a mâncării proaste şi a condiţiilor improprii de viaţă.

Româncele care se prostituează sunt cunoscute în mai toate ţările europene şi la Istanbul. Multe dintre ele au plecat la muncă şi au fost transformate prin violenţă şi viol în sclave sexuale. Unele mai apucă să scape din traficul de carne vie, altele sfârşesc bolnave sau omorâte în vreun ghetou. În timpul acesta, mulţi dintre părinţii din ţară se mândresc că fetiţele lor se realizează în străinătate şi continuă să se uite indiferenţi la televizor, iar alţii, care află adevărul, numai Dumnezeu mai ştie ce este în sufletele lor.

În ţară, pe lângă mult televizor şi internet, jocuri de noroc şi desfrânare, au apărut drogurile. Şcolile devin mai periculoase decât maidanul de odinioară, căci acolo copiii învaţă să se drogheze şi află ce înseamnă perversiuni sexuale. Ziarele abundă în scandaluri sexuale şi în pornografie, şi oare întâmplător unul dintre acestea îşi zice „Libertatea, unul dintre cel mai bine vândute ziare din România”?

Românii, volens-nolens, au intrat în Europa. Au votat în stânga şi-n dreapta, au sperat mult, şi-au dorit să atingă şi ei standardele de

distracţie, confort şi bunăstare ale europenilor. Iar pentru aceasta au trecut cu vederea standardele imoralităţii pe care Europa le pretinde: au liberalizat hoţia, anarhia, pornografia, prostituţia, homosexualitatea şi păgânismul, ca doar, doar s-or face plăcuţi acestei oacheşe, pretenţioase, dar cam destrăbălate femei, Europa.

Şi, ca o dovadă supremă a renunţării la sine/propria identitate (semn al reeducării totale?), poporul român a votat în propria Constituţie, legea supremă a ţării, o prevedere care impune prescripţiile şi legile europene mai presus de legile şi prescripţiile Constituţiei şi ale legilor româneşti. Aşadar, prin articolul 148 din Constituţie, românii au renunţat la dreptul natural de autodeterminare, de a hotărî singuri asupra propriului destin. Paradoxal, mai mult decât au reuşit să ne impună ruşii cu armata în anii ’50 a obţinut Europa prin seducţie şi diplomaţie.

Acum însă, când România a pierdut şi pământul şi industria şi bogăţiile naturale, când nu mai este stăpână în propriile graniţe, a sosit vremea plăţii pentru întreaga distracţie şi desfrânare pe care le-am ales în locul vieţuirii după legile lui Dumnezeu, Cel ce a voit după 1989 să ne reînveţe ce înseamnă adevărata libertate.

Europa a hotărât ca anul acesta să se dea cărţile pe faţă, arătându-ne adevăratul chip al alegerii pe care am făcut-o. Ni se impune ascultarea tuturor convorbirilor telefonice şi înregistrarea tuturor e-mail-urilor, nu numai a doar câţiva suspecţi, cum se întâmpla în regimul comunist. Şi mai mult, ni se impune un act de identitate prin care în curând vom putea fi urmăriţi oriunde vom merge, orice vom cumpăra şi vom vinde. Vom fi trataţi ca nişte infractori sau prizonieri: ni se vor lua amprentele şi vom fi fotografiaţi din toate unghiurile. Informaţiile vor fi centralizate de Consorţiul In­formaţio­nal Internaţional.

De ce a îngăduit Bunul Dumnezeu să ne reîntoarcem după 19 ani la totalitarismul din care abia am scăpat?

Poate pentru că nu am înţeles după 1990 că nu cu securiştii şi comuniştii trebuia să luptăm, ci cu comunismul sădit în sufletul nostru. Trebuia să ne eliberăm de materialism şi ateism, de egoism, de lăcomie, de mânie şi desfrânare. Trebuia să ne recuperăm condiţia de oameni liberi şi fii ai lui Dumnezeu, făcând binele, iubind, jertfindu-ne pentru aproapele nostru. Trebuia să începem schimbarea cu noi înşine, prin pocăinţă pentru păcatele trecute, prin vărsarea de lacrimi pentru slăbiciunile noastre şi ale aproapelui, pentru sălbăticia şi desfrânarea lumii în care am ajuns să trăim. Se cuvenea să-i slujim din toată inima lui Dumnezeu.

În acest chip am fi ajuns să scăpăm de totalitarismul Celui viclean care lucrează prin păcatele noastre şi ne-am fi putut păstra libertatea pe care ne-am câştigat-o cu ajutorul lui Dumnezeu.

Dar poporul român n-a înţeles aceasta, uitând că numai prin ajutorul lui Hristos şi al Maicii Sale am reuşit să ne menţinem în acest bogat pământ românesc, aflat la răspântie de drumuri în calea lăcomiei marilor puteri.

Oare în acest al 12-lea ceas, când se conturează atât de bine zorii unei noi dictaturi mondiale, înţelegem că numai prin întoarcerea cu toată inima şi cu multă pocăinţă la Dumnezeu ne mai putem salva? Credem oare că Dumnezeu are puterea să schimbe răul în bine şi să ne miluiască după mare mila Sa? Dacă da, atunci e nevoie poate mai mult ca oricând de schimbarea vieţii, de post, plâns şi rugăciune, căci dacă pe niniviteni i-a iertat Domnul şi şi-a întors mânia de la ei, cu atât mai mult pe poporul creştin îl va milui, dar trebuie cât mai curând şi mai adânc să ne pocăim, înainte de a fi prea târziu…