Părintele Gherasim L-a iubit pe Hristos din anii copilăriei. De la doisprezece ani a auzit chemarea Sa şi a intrat frate în Mănăstirea Bogdana. Se trăgea dintr-o familie de ţărani înstăriţi, lucru care nu l-a împiedicat să lase toate şi să aleagă o cale a renunţărilor şi a jertfei.

Înzestrat cu o inteligenţă deosebită, cu râvnă pentru studiu şi mai ales cu mare sete de rugăciune şi viaţă lăuntrică, a fost trimis de către mănăstire să-şi continue studiile, ajungând să absolve ca şef de promoţie nu numai Seminarul de la Neamţ, ci şi Facultatea de Teologie. Dorind o viaţă duhovnicească mai aspră, a ajuns la Tismana, mănăstire care îi „insufla mult respect şi devotament pentru drumul monahal”, aşa cum însuşi o spunea mai târziu. După încheierea studiilor, a primit pentru scurtă vreme ascultarea de stareţ al Mănăstirii Arnota – Vâlcea, iar în anul 1942 a fost trimis de către Mitropolitul Nifon Criveanu ca preot misionar în Transnistria.

Peste tot, Părintele Gherasim s-a sârguit, cu timp şi fără timp, zi şi noapte, să fie înaintea oamenilor şi a lui Dumnezeu un preot adevărat, care să răspundă nevoii semenilor de dragoste, luminare şi rugăciune. Pentru sârguinţele sale pastorale, în 1943, acelaşi mitropolit l-a numit stareţ al Mănăstirii Tismana, ascultare pe care o va împlini cu vrednicie până în ziua arestării sale.

În anul 1948 nu era greu de găsit motive pentru a aresta pe cineva. Iar pentru Părintele Gherasim s-au găsit destule dovezi „incriminatorii”: o predică anticomunistă fulminantă ţinută de hramul mănăstirii, un ajutor dat celor din munţi care organizau rezistenţa şi multe altele… Toate acestea au intrat sub incidenţa Codului Penal ca şi „crime de uneltire împotriva ordinii de stat”. Ajuns în mâinile Securităţii, Părintele Gherasim a răbdat muceniceşte toate chinurile cu putinţă pe care le-au născocit minţile bolnave ale călăilor săi, fără să denunţe pe nimeni ori să recunoască învinuirile aduse. Se zice că, în urma îndelungatei anchete, Căpitanul Oancă ar fi obosit bătându-l şi-ar fi strigat: „Eşti nebun, toţi ceilalţi au recunoscut… şi tot cincisprezece ani vei fi condamnat!”

Calea Golgotei sale va trece apoi prin temniţele de la Aiud, Piteşti, Canal şi Târgu Ocna…

La sfârşit, Părintele Gherasim şi-a găsit odihna veşnică la Târgu Ocna, împreună cu Valeriu Gafencu, într-un cimitir fără mormânt şi fără cruce. A adormit cu rugăciunea lui Iisus pe buze.

Părutu-s-a în ochii celor mulţi plecarea lor de pe pământ pedepsire, dar ei sunt în pace, căci nădejdea lor era preaplin de Nemurire…

Crăciun la Târgu Ocna, 1951

„Era o iarnă liniştită, cu zăpadă, fără ger. Dealurile dimprejur încărunţiseră. Clopotele de la schit ne vesteau rugăciunile călugărilor, şi ne uneam cu ei şi cu toată suflarea creştină într-o rugăciune mută. Este cu neputinţă ca rugile tăcute, revărsate în văzduh de oamenii aceia încolţiţi între moarte şi tortură, să nu fi fost primite. Ele au fost auzite în Ceruri, ele au adus Cerurile pe pământ – şi cred că Dumnezeu se va milostivi de lumea asta şi pentru sufletele acelea mari şi credincioase din Târgu-Ocna…

M-am apropiat uşor de Părintele Gherasim, care şedea cu ochii închişi. Era slab ca o arătare. Fusese la Canal, unde se muncea şaisprezece ore pe zi, urmate de alte patru de program administrativ. Fusese repartizat în brigada specială pentru preoţi, cu un regim de exterminare rapidă. La Canal, Părintele Gherasim îşi îmbărbăta prietenii, pe mulţi îi ajuta la muncă şi tuturor le stătea la dispoziţie cu serviciile religioase. Practica Rugăciunea inimii şi avea mari resurse sufleteşti, care l-au ţinut puternic peste toate mizeriile.

Delatorii l-au turnat însă de mai multe ori că săvârşeşte spovedanii şi cuminecări – şi, drept urmare, a fost bătut, izolat, înfometat, terorizat peste teroarea generală. Omul e din carne şi oase, duhul nu poate ignora legile vieţii, astfel că ascetul îmbunătăţit întru cele sfinte s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a căzut la pat şi, aproape muribund, a fost adus la Târgu-Ocna, ca să moară „umanitar”.

Prezenţa lui în sanatoriu se făcuse simţită prin măiestria cu care ştia să umble în sufletele oamenilor şi să-i îmbărbăteze. Era căutat ca duhovnic. Se dăruia cu bucurie deţinuţilor care-l solicitau, cu toate că se epuiza pe el însuşi.

Dădea şi îndrumări isihaste, nu numai din lecturi, ci şi din bogata lui experienţă mistică – fiindcă în camera 4 din Târgu-Ocna mistica nu numai că era reabilitată ca noţiune şi ca realitate practică, ci era şi vie, densă, intensă s-o prinzi cu mâna. De fapt, nici nu era nevoie să o prinzi cu mâna, căci acolo Dumnezeu era prezent şi te cucerea imediat, pătrunzând în sufletul şi fiinţa ta ca o mireasmă binefăcătoare… Aşa simţeam în preajma Părintelui Gherasim.

Cu sfială, deci, m-am apropiat de el, ca să văd cum îi este. M-a simţit şi a deschis ochii mari, negri, adânci:

- Ai venit?… Mă bucur… Eram departe, în locuri de verdeaţă, de cântec şi mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferinţă prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Şi acesta e un dar al Domnului. Nu ştiu cum să-I mulţumesc… Nu ştiu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina Bucurie… Am certitudinea vieţii veşnice, particip deja la ea. Nu mă sperie nici Judecata, căci merg cu cuget smerit şi cu nădejde numai în mila şi darul Domnului… Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeţi, Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lumea are nevoie de multă suferinţă… Vrăjmaşii cred că am fost învinşi, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie şi nu cunosc căile Lui …

S-a oprit puţin, a respirat adânc, apoi a reluat:

- Aici va fi într-o zi pelerinaj… Azi suntem puţini, dar încă mai există credinţă în lume, încât lumea va fi izbăvită. Acum pare cu neputinţă, dar dincolo de mijloacele omeneşti există o iconomie divină şi ea va renaşte omenirea. Fiţi dar binecuvântaţi!… Am cunoscut aici oameni în faţa cărora cugetul meu se smereşte. Spune-i lui Valeriu să se roage pentru mine… Rugaţi-vă şi voi! Sunt fericit că am ajuns în ceasul acesta…” (Ioan Ianolide, „Întoarcerea la Hristos”)

Dragostea pentru vrăjmaşi

„Atunci (la Târgu Ocna) am văzut o minune: l-am văzut pe preotul (Gherasim) Iscu, în agonie, cum a chemat alţi doi deţinuţi şi, sprijinindu-se pe umerii lor, încet-încet, a trecut pe lângă patul meu, s-a aşezat pe marginea patului torţionarului său şi a început să-l mângâie pe cap. Niciodată nu am să pot uita gestul acesta al lui: mă uitam la cel chinuit cum mângâia capul chinuitorului său! Aceasta este adevărata iubire: preotul, cu toată neputinţa sa, a găsit o mângâiere pentru ucigaşul său! Îl mângâia şi-i spunea: «Erai tânăr. Nici nu-ţi dădeai seama de ceea ce făceai. Te iubesc din toată inima mea!» Dar el nu rostea numai aceste cuvinte. Poţi spune «dragoste» şi să nu fie decât numai un cuvânt din opt litere. Dar preotul Iscu îl iubea cu adevărat pe torţionarul său… Apoi a continuat: «Dacă eu, care sunt un păcătos, pot să te iubesc atât de mult, închipuieşte-ţi-L pe Iisus, care este Dragostea întrupată, cât de mult te iubeşte. Şi toţi creştinii acum te iartă, te iubesc, iar Hristos te iubeşte cu ei şi prin ei. El vrea ca tu să fii mântuit mai mult decât doreşti tu să fii cu El în cer. El este Iubirea însăşi. Nu trebuie decât să te întorci spre El şi să te pocăieşti».

În acea celulă, unde nici o intimitate nu era cu putinţă, am auzit fără să vreau spovedania pe care criminalul a făcut-o victimei sale. Viaţa este mai plină de fiori decât orice roman. Nici un autor n-a putut scrie asemenea lucruri. Cel torturat şi pe moarte asculta spovedania aceluia care-l torturase. Victima i-a dat iertarea criminalului. S-au rugat împreună, îmbrăţişându-se unul pe altul, după care preotul a fost dus înapoi la patul său de către doi deţinuţi purtători.

Amândoi au murit în aceeaşi noapte. Era seara Crăciunului. Dar nu era un Crăciun în care noi ne aminteam pur şi simplu că acum aproape două mii de ani Iisus S-a născut în Bethleem. Era un Crăciun în care Iisus se născuse în inima unui comunist criminal.

Acestea sunt întâmplări pe care le-am văzut cu proprii mei ochi…” (Richard Wurmbrand)

Plecarea Părintelui Gherasim

de Constantin Aurel Dragodan

Cu faţa de ceară,

Cu trupul firav ca de sfânt bizantin,

Părintele Gherasim a fost adus într-o seară,

Învăluindu-ne cald cu surâsu-i blajin.

Zile de boală din carne i-au rupt

Şi-acum doar o piele-i înfăşură osul,

Dar tainic el spune Rugăciunea inimii neîntrerupt:

„Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pre mine, păcătosul!”

Ardeau ca făcliile ochii fiecărui bolnav,

Ioan şi Valeriu şi-au împreunat mâinile în rugăciune.

Viaţa mai pâlpâia ca o candelă ce se stinge în trupul schilav;

Apoi, printre gratii, s-a văzut căzând o stea de tăciune.

Domnea-n încăpere o linişte grea.

Doar aripe de îngeri în jur fâlfâiau, mătăsos.

Departe, copii cântau un cântec de stea.

Părintele Gherasim a plecat să se-nchine la ieslea lui Hristos.

Material realizat de obştea Mănăstirii Diaconeşti

Articol apărut în numărul 23 al revistei “Familia Ortodoxă”

M-am născut în ianuarie 1922 în oraşul Bârlad, din români ortodocşi din neam în neam. Am urmat şcoala primară şi liceul în oraşul Bârlad, apoi Academia de Înalte Studii Economice din Bucureşti.

Am fost arestat la 16 mai 1948 şi condamnat la 15 ani muncă silnică, apoi la încă 10 ani muncă silnică pentru „organizare subversivă”, fiind încadrat, ca toţi deţinuţii politici, la Legea nr. 209, „uneltire contra siguranţei statului”.

Am trecut prin următoarele temniţe ale „raiului bolşevic”: Ministerul de Interne în două rânduri, Jilava în cinci rânduri, Uranus, Piteşti, Gherla, Aiud în trei rânduri, Alba-Iulia, Galaţi în mai multe rânduri, Focşani, Ploieşti în două rânduri, Codlea, Iaşi, Periprava, Bârlad în mai multe rânduri.

La Ministerul de Interne am fost supus la anchete prelungite de 70 şi 80 de ore, fără masă, fără somn sau odihnă. De la Interne, primul lot de condamnaţi am fost expediaţi la Piteşti, prin martie-aprilie 1949. Aici era filtrul lui Nicolski, împuternicitul Moscovei pentru România, secondat de generalul Dulgheru (pe numele adevărat, Dulbergher), şeful anchetelor pe ţară, de ofiţerul politic de la Piteşti, Marina Iţicovici, şi alţii din echipa lor.

În timpul anchetelor, am fost dus în biroul lui Dulgheru în trei rânduri şi mi s-a zis: „Nu vrei să spui? Lasă că avem noi grijă să nu vă mai facem Academie din închisori! Ai să spui tu în minele de mercur din Urali!…” După noi, au mai venit alte loturi, de la Iaşi, Suceava, Cluj, Timişoara, Craiova, Braşov etc. Capacitatea celulelor era de maxim patru persoane, pentru că erau două paturi. Au pus şi şapte, şi nouă persoane într-o celulă de doi pe patru metri. În celulele negre au băgat şi 20-30 de deţinuţi – ca viermii în rană…

Toţi deţinuţii au trecut prin faţa lui Marina Iţicovici, care nota capacitatea de rezistenţă a fiecăruia. Apoi comandantul închisorii, Dumitrescu, împreună cu o ceată de gardieni, a năvălit peste cei din Camera 4 Spital, bătându-i până la mutilare şi zvârlindu-i pe priciuri ca nişte pachete cu oase şi carne sfărâmate. După aceasta i-au dat în primire lui Ţurcanu şi echipei lui.

În camere se făcea „reeducarea”. Se juca „volei” cu tine şi nu conta unde te loveau. În faţa mea, unul a primit o lovitură în ficat şi a murit pe loc. Te băgau cu capul în tineta de murdării (urină, materii fecale, sânge, puroi, flegme) şi îţi făceau „botezul” până la gât, fără să-ţi dea voie să te speli după aceea. Eu am fost pus să mănânc şi să beau un borcan de trei kilograme de astfel de murdărie.

Capul îmi era umflat cât ciutura, ochiul stâng nu se mai vedea, maxilarul stâng mi s-a spart. Băgam cârpa sub buza superioară şi scoteam fistule cu sânge şi puroi. Fesele şi tălpile îmi erau negre, picioarele amândouă umflate ca nişte butuci din pricina loviturilor. Pentru a se dezumfla, mi-am înfăşurat picioarele în nişte izmene ude, ridicându-le pe pereţi. Altădată au pus cincisprezece persoane deasupra mea, în stivă, în spaţiul dintre perete şi prici. Peste al cincisprezecelea a mai plonjat unul, ca strivitura să fie mai mare. Am umflat pieptul cu aer şi am proptit coatele pe ciment. Am ţinut până la al optulea, după aceea am dat drumul la aer şi toate coastele din dreapta s-au rupt.

La Camera 1 Subsol, şef al „comitetului de reeducare” era Mărtinuş. La ordinul lui: „Bandiţilor, sub priciuri fuga marş!”, toţi intrau sub prici, iar el lovea cu un drug ce mai rămânea afară. Odată eu, nemaiavând unde intra, am rămas cu trei sferturi din corp afară – loviturile de drug s-au oprit în coloana mea vertebrală. Repetându-se în acelaşi loc, au făcut trei vertebre să cedeze, intrând înăuntrul coloanei, după care n-am mai putut mişca nici un deget. Însă Dumnezeu mi-a remediat mutilarea trupului… Tot la Camera 1 stăteam pe prici, sub geam, pe la 12 noaptea. Era în ianuarie, geamul deschis, iar eu învelit cu o pătură subţire ca tifonul. Stăteam sub pătură, cu genunchii la gură, când văd că zboară pătura de pe mine şi aud vocea lui Mărtinuş: „Ce faci, banditule?” Eu, liniştit şi simplu, i-am răspuns: „Mă rog” – ceea ce şi făceam. Parcă i-aş fi dat cu o muchie de topor în cap. A amuţit.

În Camera 2 Subsol, unde era şef de „comitet” Leonida Titus, am fost „făcut” preot, îmbrăcat într-o pătură a lui Sandu Ghica. Mi s-a dat gamela şi o lingură ca să „împărtăşesc” cu murdărie din tinetă 70-80 de oameni. Nevrând să execut ordinul, au venit din fundul camerei cu o bâtă înfăşurată în sfoară şi mi-au dat în cap. M-am prăbuşit. M-au udat cu apă şi m-au pălmuit până mi-am revenit. Pe cap aveam o umflătură mare. Au pus pe unul să-mi „întindă” umflătura cu dosul gamelei, ceea ce îmi producea nişte dureri înspăimântătoare. Tot la Camera 2 am stat pe tinetă două zile şi o noapte într-un picior, cu mâinile în sus. Ajunsesem desfigurat, livid, nu mai semănam a om. Atunci am văzut broboane de sudoare ieşindu-mi din piele, cu un fir foarte subţire de sânge. Văzându-mă în starea aceea, Titus le-a spus celorlalţi: „Bandiţilor, îl vedeţi? Toţi veţi fi ca el!”

În Săptămâna Mare a Sfintelor Paşti au făcut „demascarea” preoţilor şi călugărilor – cea mai mare blasfemie la adresa lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului. Eu sunt preot al lui Hristos şi ştiu şi cred că este iad, dar ce a fost în Săptămâna Mare la Piteşti cred că a fost mai rău decât în iad…

La Aiud am stat în zarcă şi în celular cu preotul Nicolae Pâslaru de la Roman, cu preotul Barnovescu de la Bârlad, cu ieromonahul Iustin Pârvu de la Petru-Vodă, cu preotul Mihai Lungeanu de la Iaşi, cu ieromonahul Ioan Iovan de la Recea. Acolo îmi făceam rânduiala zilnică de rugăciune. Programul zilei era numai în genunchi, în colţul celulei, afară de închidere-deschidere şi mese. În felul acesta zburau zilele ca şi cum nu ar fi fost.

Acolo, la Aiud, în zarcă, după nouă ani de cereri în rugăciune, mi-a dat Dumnezeu preot pentru spovedanie, pe părintele Nicolae Pâslaru, de am stat numai cu el singur şi m-a spovedit o zi întreagă. A scos două fire de aţă din saltea, le-a răsucit, le-a sfinţit ca epitrahil şi apoi m-a spovedit. În temniţă şi în prizonierat, aşa au făcut preoţii ortodocşi români…

Tot atunci, studentul la medicină Mihai Lungeanu, fiu de preot, care executase 10 ani de temniţă şi acum venise cu o condamnare nouă, de 15 ani, ne-a adus de afară o pungă foarte mică din pânză de paraşută, în care erau ascunse Sfintele Taine uscate, care au fost de mare preţ pentru noi. Din felia de pâine pe care o primeam la masă, luam miezul şi îl frământam. După aceea, luam bucăţi cât mazărea şi le făceam plate. Cu acul, luam din punga cu Sfinte şi puneam pe biluţele acelea făcute plate, apoi ridicam marginile ca la „poale-n brâu”, le făceam rotunde şi iar plate. Se uscau şi le puneam în cele două tivuri de la un prosop cu care nu mă ştergeam niciodată sau la gulerul şi manşetele unei cămăşi. Erau cât un bob de linte mai mare. La percheziţie nu puteau să-şi dea seama, căci erau prea mici. În posturile cele mari transmiteam unui preot de pe celular numele de botez ale fiecăruia, iar la ora 6:00, când băteau clopotele la Biserica Ortodoxă din Aiud, cădeam toţi în genunchi în celule şi ne făceam spovedania, iar preotul dădea dezlegare.

În 1953, la Securitatea din Bârlad, m-au ţinut şapte zile şi şapte nopţi pe un scaun în spatele unui dulap de arhivă din camera ofiţerului de servici. Eu n-aveam treabă cu ei, programul meu era destul de încărcat: două Acatiste, două Paraclise, 15.000-20.000 de „Doamne Iisuse…” Repetam în gând Evangheliile şi Epistolele, ca să nu le uit.

În timpul unei anchete, le-am cerut hârtie şi cerneală ca să scriu o declaraţie. Pe coala de hârtie am scris: „N-am fost şi nu voi fi nici o secundă din viaţa mea cu dumneavoastră. Rămân alături de cei ce-L au pe Hristos. Semnat: Vasile Pătraşcu”.

Seara mi-au dat varză cu carne. Când am gustat din zeamă cinci linguri, am simţit gustul de sodă de vase. De la acele linguri, în şase ore m-am făcut mai galben decât portocala. Văzându-mi culoarea feţei, m-au pus în dubă şi m-au expediat la penitenciarul Focşani, unde cincisprezece zile n-am mâncat nimic şi am băut numai apă fiartă. Au trimis un locotenent-major să vadă cum mă comport şi dacă n-am murit. După alte cincisprezece zile m-au dus la infirmerie, unde un deţinut bolnav s-a oferit să-mi dea de la bagajul lui două tuburi mici de meteonină, care au fost salvarea ficatului meu. Felcerul de la Focşani mi-a spus că n-a văzut în viaţa lui un astfel de icter. Am trăit 87 de zile cu jumătate de kilogram de cartofi cât nucile – atât era raţia – şi Dumnezeu m-a salvat. În urma acestei otrăviri, ani şi ani n-am mai putut suporta uleiul sau grăsimea.

După expirarea pedepsei, mi s-au mai dat doi ani de „administrativ” la Periprava, în Deltă. De la Periprava m-am eliberat împreună cu 200 de preoţi, între care era şi părintele Ilie Lăcătuşu.

Am ajuns acasă, la Bârlad, pe la trei noaptea. Am sărit gardul. Câinele era altul, nu mă mai cunoştea. Mama a ieşit afară şi a întrebat cine e. Ştia că eu sunt mort din 1957, când a primit acasă ceasul de buzunar pe care-l pusesem la bagaje la Aiud. Când mi-a recunoscut vocea, era mai să cadă jos. Am sprijinit-o şi am intrat în casă. Am întrebat-o unde este tata şi mi-a răspuns că e plecat la ţară. I-am zis că nu mai sunt copil, că moartea a trecut pe lângă mine de sute de ori, dar Dumnezeu m-a scăpat, şi am întrebat-o din nou: „A murit?” Mi-a spus că murise de doi ani, cu durere în suflet că cei doi băieţi ai lui erau în temniţă. Acela a fost cel mai greu moment din viaţa mea.

La ieşirea din temniţă, i-am închinat toată suferinţa mea lui Dumnezeu:

- Doamne, Ţie Îţi închin toată suferinţa mea. Pe cei ce m-au torturat iartă-i, miluieşte-i şi-i sfinţeşte pe dânşii. Iar dacă au nevoie de zile din zilele mele, sunt gata să le dau, căci „comoara sufletului şi a minţii e să iubeşti pentru a putea ierta”.

La ieşirea din temniţă, voiam să merg în nordul Moldovei, să mă călugăresc, însă duhovnicul meu mi-a spus să rămân în lume, nu de unul singur la călugărie. Şi am rămas în lume…

Spune legenda că a fost o ţară

Cu holde de aur şi cer fermecat,

Cu freamăt de codru şi cântec de ape,

Cu sfinte troiţe pe uliţi de sat.

Şi-n ţara aceea de vremi îngropată

Vegheau voievozi pe-ntinsele zări:

Ştefan la Suceava, Mihai dinspre Turda

La Olt Domnul Tudor şi vajnici flăcăi.

Porneşte furtuna şi iadul prin ţară,

Legenda nu spune câţi morţi au pierit.

Ne spun doar bătrânii c-ar fi cimitire

De morţi fără cruce, rodind însutit…

Amintiri cu Părintele Vasile

Părintele Vasile Pătraşcu a trecut „ca o lacrimă de sânge” la cele veşnice în miezul zilei de 23 septembrie 2006. Am pierdut atunci un duhovnic dăruit cu mult har, iubit, respectat şi uneori temut pentru atitudinea sa ortodoxă fermă, dar îmbinată cu o mare modestie şi, mai ales, plină de duhul blândeţii creştineşti.

Născut la 1 ianuarie 1922 la Bârlad, a studiat ştiinţele economice şi teologia. Spirit luptător încă din anii adolescenţei, a intrat în rândurile Frăţiei de Cruce, apoi s-a călit în cei 18 ani de închisoare, torturat continuu pentru intransigenţa şi pentru atitudinea sa fără compromisuri, continuându-şi apoi lupta pentru credinţă şi neam, ca preot, până la sfârşitul vieţii.

Părintele Vasile era de o mare modestie, sensibilitate şi bunătate sufletească – un suflet mare, gata oricând să-l ajute pe cel în nevoie. Torturile îndurate în închisoarea de la Piteşti nu au reuşit să-i spele creierul, să-i otrăvească sufletul, să-l transforme într-un „reeducat” care să nege tot ce avea mai sfânt. Dimpotrivă, iadul de la Piteşti l-a oţelit şi l-a întărit în credinţă. Ca şi altor „piteşteni”, nu-i plăcea să vorbească despre ce a pătimit acolo, dar în toate memoriile apărute Părintele Vasile Pătraşcu este citat ca un rezistent integru, care nu a cedat, nu s-a plecat în faţa Satanei.

L-am cunoscut la parohia din satul Nefliu-Măgurele, unde participam uneori la Liturghia de Duminică sau la Sfântul Maslu.

Primul lucru care îţi atrăgea atenţia când intrai în frumoasa şi înflorita curte a bisericii era mulţimea de cruci mici şi albe, care străjuiau osemintele unor preoţi, adunate de Părintele Vasile de pe la bisericile demolate în vremea comunismului.

Peste tot era evident spiritul de gospodar şi de gestionar al Părintelui. Dintr-o săracă biserică sătească, harul şi strădania sa au ctitorit un adevărat loc de pelerinaj, care aduna credincioşi de prin satele vecine, din Bucureşti şi chiar din alte colţuri ale ţării. Vechea biserică a fost consolidată, renovată şi pictată, iar în curtea acesteia Părintele Vasile a clădit o casă parohială, înconjurată de o frumoasă grădină cu flori şi arbori ornamentali. De asemenea, Părintele a realizat şi alte ctitorii şi a ajutat unele parohii în nevoie.

Crucile monumentale de neon pe care Părintele le-a ridicat în curtea bisericii, în faţa Institutului de Fizică Atomică de la Măgurele şi în alte locuri bine chibzuite înfiorează cu lumina lor şi pe cel mai indiferent trecător, care parcă se trezeşte şi îşi face semnul Crucii.

Ca preot slujitor, Părintele Vasile se impunea prin sârguinţa cu care slujea, fără a omite nici o iotă din tipic. Fiecare slujbă era o jertfă, a sa proprie şi a credincioşilor din biserică – prin meticulozitatea cu care slujea, prin conştiinciozitatea cu care citea toate pomelnicele anului, prin ordinea şi disciplina care stăpânea în biserică. Liturghia de Duminică începea pentru el dis-de-dimineaţă şi se sfârşea pe la ora 14. Majoritatea credincioşilor stăteau în genunchi în tot timpul Liturghiei, ore întregi, nu pentru că Părintele le-ar fi impus aceasta, ci numai pentru că aşa simţeau ei nevoia să se roage în starea de cucernicie ce domnea în biserică.

Duhovnic cu har, neobosit şi căutat de multă lume, Părintele Vasile era de o severitate dreaptă, dar blândă, care te făcea să-ţi împlineşti canonul nu ca o pedeapsă, ci cu bucuria curăţirii sufleteşti şi a recunoştinţei.

Sfintele Masluri ce se slujeau în biserica de la Nefliu erau vestite ca fiind de mare folos celor ce veneau cu credinţa vindecării sufleteşti şi trupeşti, mergând până la exorcizări cutremurătoare, de neuitat pentru noi, aceia care le-am fost martori. Slujit în fiecare miercuri, împreună cu alţi doi preoţi, Sfântul Maslu aducea în biserică o atmosferă deosebită, de implorare a ajutorului Dumnezeieştii Puteri în lupta pentru înfrângerea celui Rău, care îi chinuieşte şi-i îmbolnăveşte pe credincioşi.

Aproape totdeauna în faţa altarului stătea o persoană chinuită, din care se auzea, din când în când, câte un strigăt neomenesc, ca un răget sau un urlet. Acestea se înteţeau atunci când Părintele ieşea în faţa altarului şi începea să citească dezlegările şi molitvele Sfântului Vasile cel Mare, cu blestemele adresate Satanei. Parcă îl văd şi acum pe Părintele Vasile cum se oprea din citit şi arunca o privire cruntă, pe deasupra ochelarilor, poruncind ca un tunet: „Taci !” – şi urletele amuţeau…

O doamnă care venea la fiecare slujbă a Sfântului Maslu povestea cum a vindecat-o Părintele de starea ei, căreia medicii nu-i aflaseră remediu. Simţea că arde toată, deşi temperatura corpului îi era cea normală. Venea la Părintele Vasile şi-l implora, plângând: „Ard, ard toată, fă ceva cu mine, Părinte!” Şi, cu multă rugăciune şi strădanie, Părintele Vasile a vindecat-o – iar acum ea venea la Sfântul Maslu ca să-i mulţumească lui Dumnezeu.

Eu, personal, îl iubeam şi îl cinsteam în mod deosebit pe Părintele Vasile; el simţea asta şi, deşi nu mi-a fost duhovnic, stăteam uneori şi povesteam împreună ore întregi. Odată mi-a vorbit despre o exorcizare grea, când Părintele i-a strigat duhului rău: „Cine eşti?”, la care acesta i-a răspuns: „Belzebut! Şi am să te ologesc!” În aceeaşi lună, un câine l-a muşcat pe Părinte de un picior, iar la celălalt i-a plesnit un varice. Vindecarea acestor răni a durat mai multe luni.

Biserica Părintelui Vasile era mereu plină, dar mai mult cu oameni veniţi de prin alte locuri decât cu cei din satul său. Motivul era că Părintele le arăta, fără cruţare şi cu icoane înspăimântătoare, consecinţele avortului, ale vrăjitoriilor, precum şi ale altor practici păcătoase din sat, din care cauză vrăjitoarele satului îi făceau o atmosferă rea printre locuitori.

*

Pentru mine, Părintele Vasile Pătraşcu a fost mult mai mult decât un prieten drag. Pentru familia mea a fost un duhovnic adevărat, bun şi drept, care ne-a ajutat neprecupeţit în momente grele. La mormântul plin de flori aflat în grădina bisericii vin mereu credincioşi, plini de recunoştinţă, ca să mulţumească pentru ajutorul duhovnicesc, moral şi material, primit de la acest preot fără pereche.

Dumnezeu să-l ierte şi să odihnească marele-i suflet în Grădina Raiului!

Erast Călinescu

Material apărut în nr. 20 din “Familia Ortodoxă”

17 martie 1917, Braşov – † 8 august 1990, Mănăstirea Vladimireşti

Există oameni pentru care suferinţa se face umbră permanentă a vieţii lor, umbră care însă nu întunecă ci luminează, îndulceşte şi sfinţeşte sufletul lor. Pentru aceşti oameni, suferinţa se împleteşte cu rugăciunea, iar singurătatea devine întâlnire cu Hristos, mai presus de cuvânt şi închipuire. Un astfel de om al durerilor a fost Maica Teodosia (Laţcu).

Hărăzită din pruncie suferinţei, căci a avut încă de la naştere o anume infirmitate trupească, ea şi-a purtat crucea cu seninătatea şi înflăcărarea pe care numai dragostea lui Dumnezeu ţi-o poate da. De altfel, iubirea a fost singura armă cu care s-a apărat în toată viaţa sa.

Zorica Laţcu, după numele ei din lume, s-a născut în 1917 într-o familie de ardeleni refugiaţi în Ungaria în timpul Primului Război Mondial. Absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia Limbi Clasice (greacă şi latină), lucrează după absolvire ca preparator universitar la Institutul Român Lingvistic din Bucureşti, unde, împreună cu Sextil Puşcariu, participă la editarea Dicţionarului Limbii Române. Cu o energie sufletească rară, publică poezii în revista „Gândirea” condusă de Nichifor Crainic, poezii adunate în trei volume şi tipărite între anii 1944-1949: „Insula Albă”, „Osana Luminii” şi „Poemele Iubirii”.

A făcut parte din generaţia formată şi hrănită duhovniceşte în atmosfera plămădită la Mănăstirea Sâmbăta în jurul Părintelui Arsenie Boca, cel ce i-a fost povăţuitor şi bun îndemnător spre lepădarea de lume, căruia Zorica îi închină ultimul volum de versuri –„Poemele Iubirii”.

În 1948, Zorica îşi închină desăvârşit viaţa lui Hristos, intrând în obştea Mănăstirii Vladimireşti şi primind la călugărie numele de Teodosia. După opt ani de nevoinţe monahale, în 1956, Dumnezeu o cheamă mai sus, pe o altă treaptă a suferinţei, astfel încât Maica Teodosia ia calea temniţei şi mărturisirii, după „rânduiala” acelor vremuri. După trei ani de închisoare la Miercurea-Ciuc şi în alte temniţe este eliberată, dar nu va mai fi primită în mănăstire. Urmează ani de pribegie, în care maica scrie poezii şi face importante traduceri din Sfinţii Părinţi (Sf. Grigorie al Nyssei, Sf. Isaac Sirul, Sf. Simeon Noul Teolog), ajutându-l pe părintele profesor Teodor Bodogae. Maica Teodosia a avut o însemnată contribuţie şi la tălmăcirea primelor volume de Filocalie, editate de părintele Dumitru Stăniloae.

Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, după 1990, încărcată de ani, se întoarce la Mănăstirea Vladimireşti, iar la scurt timp se mută cu sufletul senin, la Domnul, fiind înmormântată în cimitirul mănăstiririi.

Înaintea mormântului său, Aspazia Oţel-Petrescu, mulţumindu-i Maicii Teodosia pentru că a „învăţat-o dulceaţa lacrimii ce izvorăşte din iubire”, spunea:

„Există în viaţa omului întâlniri providenţiale fără de care viaţa acelui om ar fi fost mai săracă, lipsită de iluminare, ar fi luat alt curs. O astfel de întâlnire a fost pentru mine apariţia Zoricăi, la ceas de răscruce în viaţa mea. Ea a fost cea care mi-a spus:

- Din stradă până în curtea lui Pilat nu este decât un singur pas. Pasul acesta să nu-l faci niciodată tu, prietena mea!

Zorica întindea cărări de simpatie de la o inimă la alta, cu o prietenie care mărturisea că cine iubeşte poate totul. Cuvântul ei era un cuvânt de iubire izvorât din dumnezeire. Mărturisesc că nu am cunoscut un suflet mai clocotitor ca al Zoricăi. Era un rug aprins, un rug de iubire ce se mistuia, dar, prin harul poetic, focul acesta interior se calma în versul ei atât de perfect… Poezia Maicii Teodosia ne duce pe căi de frumuseţe la întâlnirea cu Dumnezeu”. (Aspazia Oţel Petrescu – In Memoriam. Spice)

Dragoste

Maica Teodosia (Zorica Laţcu)

Pentru Tine, Doamne, numai pentru Tine

Am cules argintul nopţilor de mai,

Am legat în cântec zumzet de albine,

Glas de alăută, dulce viers de nai.

Am aprins în suflet tinere văpăi,

Străluciri de aur, flăcări de rubine,

Am cătat în noapte luminate căi

Către Tine, Doamne, numai către Tine.

Am cetit din file vechi, cu slovă ştearsă,

Stih de preaslăvire, Sfânt Numele Tău,

Am ţesut în pânză Jertfa Ta nearsă,

Ce-a zdrobit tăria veşnicului rău,

Am cântat iubirea sfintelor femei,

Care-au mers la groapă, ca să Ţi se-nchine,

Am cusut din raze râuri de scântei

Pentru Tine, Doamne, numai pentru Tine.

Ţi-am trimis spre ceruri tainică solie,

Dragoste curată, dor nepătimaş,

Să-mi găteşti de nuntă, haină argintie

Şi-n sclipiri de soare să-mi găteşti sălaş.

Dragoste curată, dorul din solii,

Cu miros de smirnă-n rugă să se-mbine,

Ca să urce fumu-n valuri viorii

Către Tine, Doamne, numai către Tine.

Pentru Tine, Doamne, numai pentru Tine

Vreau să-mi frângă, albe, oasele sub roţi,

Vreau să-mi curgă, rumen, sângele din vine,

Trupul meu cel fraged să mi-l rupă toţi.

Învelită-n haina marilor dureri,

Suflet plin de taina lumilor divine,

Să păşesc pe calea grelelor tăceri

Către Tine, Doamne, numai către Tine.

În cele ce urmează, vă vom prezenta pe scurt vieţile unor mucenici ai lui Hristos, mai puţin cunoscuţi, dar nu mai puţin însemnaţi pentru „mărturia cea bună” prin care s-au făcut bineplăcuţi înaintea Domnului.

Sfântul sfinţit-mucenic Maxim (Sandovici) (†1914)

S-a născut în Galiţia, din părinţi binecinstitori, la sfârşitul veacului al nouăsprezecelea. Trece din adolescenţă graniţa în Rusia, pentru a urma cursurile seminarului ortodox din Jitomir. După absolvire, se căsătoreşte şi este hirotonit preot înaintea întoarcerii acasă.

În scurtă vreme, poliţia austriacă îi descoperă lucrarea pastorală şi misionară ortodoxă, pe atunci interzisă în Imperiul Austro-Ungar, în urma denunţului unui dascăl ucrainean din 1912. Jandarmii îl pun în lanţuri pe părintele Maxim şi-l aruncă în temniţa Lvovului. Acolo a zăcut doi ani, fără judecată, în condiţii cumplite, fiind eliberat la începutul Primului Război Mondial.

Anul 1914 a însemnat însă venirea unui nou val de prigoane asupra credincioşilor ortodocşi: la 4 august, poliţia arestează întreaga familie a tânărului preot; părintele Maxim, tatăl, mama, fratele şi soţia sa sunt siliţi să meargă pe jos, în cătuşe, îmboldiţi de baionete, până la temniţa din Gorliţe. Acolo, sunt aruncaţi în celule separate şi izolaţi.

La 6 august, un căpitan prusac, însoţit de doi soldaţi şi patru jandarmi, l-a adus pe Părintele Maxim din celulă în curtea închisorii, înaintea unei mulţimi de curioşi. Părintele şi-a păstrat pacea şi ţinuta de preot ortodox, când căpitanul i-a smuls crucea de la piept, călcându-o în picioare, apoi a înscris pe el cu creta o cruce, ca ţintă pentru trăgători. În câteva clipe, s-a citit condamnarea la moarte, apoi curtea a răsunat de focuri de armă. Părintele Maxim s-a prăvălit la pământ, rostind cu un glas slab, dar limpede: „Trăiască sfânta credinţă ortodoxă!”

Fiul Sfântului Maxim, care-i poartă numele, s-a întors mai apoi în Gorliţe, ajungând conducătorul unei înfloritoare comunităţi ortodoxe.

În 1994, Biserica Ortodoxă Poloneză l-a proslăvit pe Sfântul Maxim în ceata mucenicilor, rânduind a fi prăznuit la data trecerii sale la Domnul, 6 august.

Sfântul sfinţit-mucenic Rafail din Sisatovaci (†1941)

Născut în 1875 în Serbia, în satul Déronie, primeşte din botez numele Gheorghi. Încă de la zece ani, pleacă la mănăstirea Kóvili, apoi la mănăstirea Bógeani. Se călugăreşte în 1896, la mănăstirea Manasia. Tânărul Rafail sporeşte în viaţa duhovnicească, dobândind multe biruinţe, dar se înţelepţeşte şi în învăţarea meşteşugului zugrăvirii icoanelor, pentru care se şcoleşte la cele mai bune aşezăminte ale vremii – la Belgrad, Moscova şi în Italia. Ne-au rămas de la el catapetesmele mai multor biserici şi mănăstiri din Serbia, numeroase icoane, precum şi portretele unor clerici cunoscuţi de atunci.

La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, Arhimandritul Rafail era igumenul Mănăstirii Sisatovaci, din nordul Serbiei. La 25 august 1941, ustaşii, o grupare paramilitară naţionalistă croată, care avea printre scopuri eliminarea sârbilor ortodocşi din ţinut cu sprijinul şi binecuvântarea bisericii romano-catolice din Croaţia, l-a arestat şi pe Părintele Rafail, împreună cu alţi trei monahi de la Sisatovaci, urcându-i într-un tren spre Slavonska Požega. Pe drum, Stareţul Rafail a fost chinuit sălbatic, lovit cu tot felul de obiecte şi i s-a smuls barba fir cu fir. În lagărul de la Slavonska Požega, pătimirea cuviosului mărturisitor a continuat, iar după chinuri cumplite s-a săvârşit pe 3 septembrie, trecând la Domnul său cel mult-iubit. Nici până astăzi nu s-a aflat locul unde este îngropat.

În 1999, sinodul arhieresc al Bisericii Sârbe l-a proslăvit în ceata sfinţilor sfinţiţi-mucenici, rânduind ca zi de prăznuire data adormirii sale.

Noii-mucenici din Croaţia (†1941-1943)

În ţinutul Balcanilor, în prima jumătate a secolului al XX-lea, îndeosebi în 1913, 1914 şi 1915, s-a pus început unei mucenicii a Bisericii continuată cu aceeaşi tărie şi în a doua jumătate a secolului, sub stăpânirea nazistă şi apoi comunistă. În 1913, Mitropolitul Vichentie al Skopiei (Macedonia) a fost îngropat de viu, împreună cu 157 de preoţi. Începând cu 1941, peste 800.000 de ortodocşi sârbi au fost torturaţi şi ucişi sub regimul nazist al lui Ante Pavelici, în Croaţia, iar alte sute de mii au fost trecuţi cu sila la romano-catolicism, sub ameninţarea cu moartea. Ortodocşii erau atunci siliţi să poate asupra lor o banderolă cu litera P (de la „pravoslav”, ortodox), pentru a-i deosebi de restul populaţiei şi a fi trataţi ca atare.

Episcopului Platon al Bania-Lukăi, arestat de ustaşi, i s-a smuls barba, i s-au scos ochii, i s-au tăiat nasul şi urechile, apoi i s-a dat foc; trupul a fost aruncat în râul Vrbania. În mai 1941, Arhiepiscopul Petru al Saraievoului a fost întemniţat, torturat dincolo de orice închipuire şi ucis prin îngropare de viu, împreună cu alţi 55 de preoţi. Arhiepiscopul Dosithei al Croaţiei a fost bătut şi chinuit cu cruzime de trupele ustaşilor, cu participarea unor călugări romano-catolici, murind mai târziu la Belgrad. În iunie 1941, Episcopul Sava al Plalskiei a fost torturat cumplit într-un grajd, împreună cu câţiva preoţi; în timpul chinurilor, torţionarii au pus la un fonograf o înregistrare a cântării „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat”. Au fost duşi apoi pe muntele Velebit şi aruncaţi într-o groapă comună. În august 1941, la Vrgin Most, 3000 de credincioşi au fost ucişi pentru că au refuzat să treacă la romano-catolicism. În iunie 1941, obştea Mănăstirii Jitomislici a fost executată de ustaşii croaţi, iar un călugăr roman-catolic a încărcat într-un tractor toate bunurile, care a fost apoi arsă şi dărâmată. Numai între august 1941 şi februarie 1942 au mucenicit peste 50.000 de evlavioşi creştini ortodocşi sârbi…

În 1988, sinodul Bisericii Sârbe i-a proslăvit în rândul sfinţilor pe câţiva dintre noii-mucenici pomeniţi mai sus.

Sfântul Ierarh Gorajd al Pragăi (†1942)

Matej Pavlik s-a născut în 1879 într-o familie romano-catolică din Moravia, viitoarea Republică Cehă. Urmând unei tradiţii, studiază la universitatea teologică catolică din Olomouc, unde descoperă lucrarea Sfinţilor Chiril şi Methodie de încreştinare a slavilor, precum şi creştinismul ortodox. După sfârşitul Primului Război Mondial, climatul politic îngăduie întemeierea unor comunităţi ortodoxe (până atunci, biserica romano-catolică obţinuse interzicerea prin lege a Ortodoxiei). În acest context istoric, şi Matej devine drept-slăvitor, în sânul Bisericii Sârbe. Deja un conducător popular, este hirotonit în 1921 episcop ortodox al Moraviei şi Sileziei de către Patriarhul Dimitrie al Serbiei, cu numele de Gorajd – unul din ucenicii Sfântului Methodie.

Vreme de un deceniu, episcopul Gorajd a întemeiat parohii şi a ridicat biserici în toată Boemia. A tradus şi tipărit cărţile ortodoxe de slujbă în limba cehă, şi a ajutat mulţi ruteni şi slovaci să se întoarcă la credinţa părinţilor lor – Ortodoxia.

În 1938, armatele naziste cuceresc Cehoslovacia, iar biserica locului trece sub Mitropolia Ortodoxă a Berlinului. În 1942, un grup de luptători cehi din rezistenţă îl ucide pe Reinhard Heydrich, guvernatorul german al ţării, şi se adăposteşte în subsolul catedralei ortodoxe din Praga, fără ştirea episcopului Gorajd. Câteva săptămâni mai târziu, însă, naziştii descoperă ascunzătoarea şi îi ucid pe toţi luptătorii.

Vlădica Gorajd, din dorinţa de a-şi ocroti turma şi Biserica, a luat asupra sa toată răspunderea pentru cele petrecute în catedrală, iar în curând este arestat şi supus la chinuri. La 4 septembrie 1942, episcopul, preoţii catedralei şi câţiva membri de frunte ai laicatului ortodox au fost ucişi prin împuşcare.

Răzbunarea germanilor a mers şi mai departe, până la executarea în masă a locuitorilor unor sate ceheşti; bisericile ortodoxe din Moravia şi Boemia a fost închise, iar Ortodoxia scoasă în afara legii. Abia după încheierea războiului, Biserica Ortodoxă din Cehoslovacia a putut să reapară.

În 1961, Biserica Sârbă l-a proslăvit pe Episcopul Gorajd ca nou-mucenic, rânduind ca zi de prăznuire data muceniceştii sale treceri la Domnul – 4 septembrie.

Grupaj alcătuit de Radu Hagiu

Articol apărut în nr. 20 din “Familia Ortodoxă”

Pe 11 iunie, Biserica îl prăznuieşte pe Sfântul Luca, Arhiepiscopul Crimeei şi Simferopolului, om de ştiinţă valoros şi vestit, profesor de chirurgie, apreciat în lumea medicală pentru descoperirile sale, dar şi un mare propovăduitor şi pătimitor pentru dreapta credinţă în vremea stăpânirii bolşevice din Rusia.

Sfântul Ierarh Luca s-a născut în familia lui Felix Voino-Iaseneţki, în Kesţ, Crimeea răsăriteană, pe 27 aprilie 1877, şi a primit din botez numele Valentin. Credinţa sa a fost înrâurită de apropierea Lavrei Peşterilor (familia se mutase în Kiev), precum şi de o Sfântă Scriptură, primită cu prilejul absolvirii liceului. Avea un mare talent artistic, precum şi dorinţa de a şi-l cultiva, însă asupra acestuia a predominat dorinţa sa de a-i ajuta pe ţăranii săraci din jur, aşa că s-a înscris la cursurile şcolii medicale din Kiev, pe care a absolvit-o în 1903.

În 1904, războiul ruso-japonez l-a adus pe Valentin în Orientul Îndepărtat ca şi chirurg. Acolo îşi va întâlni viitoarea soţie, Anna Vasilievna Lanskaia. S-au căsătorit şi au avut patru copii. În acest răstimp, Valentin s-a specializat în operaţiile chirurgicale oftalmologice, împreună cu anestezia locală şi tratarea infecţiilor piogenice (care au devenit mai târziu pentru el un subiect de studiu). Valentin avea şi o credinţă uriaşă pentru acele vremuri grele – familia sa găzduia lunar o maică de la mănăstirea Fiodorovski, şi mergea regulat la biserică. El refuza să opereze fără să se roage mai înainte în faţa unei icoane a Maicii Domnului din sala de operaţie, şi apoi să-l însemneze pe pacient cu iodină, în semnul crucii. La un moment dat, oficialităţile comuniste au dat jos icoana; atunci, Valentin a refuzat să mai opereze până ce icoana nu va fi aşezată la locul ei. După puţină vreme, soţia unui oficial al Partidului a avut nevoie de operaţie, şi l-a cerut în mod anume pe Valentin. El însă s-a ţinut neclintit de hotărârea sa. Atunci, autorităţile s-a supus cererii sale, au aşezat la loc icoana, iar el a intrat în sala de operaţie.

Soţia lui Valentin s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi a murit prematur. Deşi Valentin şi-a plâns mult soţia, a izbutit totuşi să vadă mâna Domnului ce-l călăuzea chiar şi-n aceste clipe grele – Dumnezeu i-a trimis o infirmieră care să-l ajute cu creşterea copiilor, şi l-a chemat la preoţie. Făcând ascultare de Arhiepiscopul Innochentie, Valentin a răspuns degrabă acestei dumnezeieşti chemări, fiind hirotonit diacon pe 26 ianuarie şi preot pe 2 februarie 1921. Apoi, fiindcă în acele vremuri de prigoană Biserica ducea lipsă de păstori, părintele Valentin s-a supus chemării norodului şi a intrat în monahism (a luat numele Luca, după Sfântul Evanghelist pe care-l urma în lucrarea apostolească şi de tămăduitor al trupurilor şi sufletelor), fiind hirotonit episcop.

Era o perioadă foarte grea pentru Biserica Rusă, care era atacată şi de-a dreapta, de zeloţi şi fanatici, precum şi de-a stânga, de guvernarea atee şi „biserica vie” pe care o odrăslise. Din pricina mărturisirii credinţei sale, în ciuda uriaşelor sale realizări medicale şi ştiinţifice, Sfântul Luca a fost aruncat în temniţe, chinuit şi surghiunit vreme de 11 ani, prin Siberia şi alte locuri cumplite.

Virtuţile, luptele şi realizările Sfântului Luca sunt copleşitoare. Acest arhiereu plin de har a izbutit să redeschidă multe biserici închise de comunişti, a dat naştere unor lucrări teologice de mare profunzime, i-a întărit pe credincioşi şi a adus pe mulţi alţii la Ortodoxie. Pe lângă toate acestea, dragostea, iscusinţa şi dăruirea sa pentru pacienţi au salvat mii de vieţi (îndeosebi ale soldaţilor răniţi în război), iar tehnicile sale medicale au câştigat multe premii ştiinţifice, fiind preţuite de colegii săi chirurgi decenii la rând. După o viaţă de realizări medicale şi lupte duhovniceşti în mărturisirea dreptei credinţe, Sfântul Luca a trecut la Domnul pe când se afla în scaunul de Arhiepiscop al Simferopolului, pe 11 iunie 1961.

Uimitoarele virtuţi ale Sfântului Luca, precum şi nemărginita sa dragoste pentru Domnul şi aproapele au întărit din preaplin turma credincioşilor în acele vremuri grele, ale statului ateu. După moartea sa, Partidul Comunist s-a folosit de propagandă şi de intimidare pentru a zădărnici izbânzile sfântului arhiepiscop, dar dragostea şi dăruirea copleşitoare ale credincioşilor au năruit aceste uneltiri. Deşi s-a vrut ca procesiunea de îngropare să ţină doar câteva minute, fără cinstiri şi cântări bisericeşti, ea s-a sfârşit după ore bune, căci credincioşii s-au aşezat în jurul dricului şi l-au împiedicat să gonească spre cimitir. Un stol uriaş de porumbei a urmat în chip minunat cortegiul, de la biserică până la cimitir.

Pe 17 martie 1996, osemintele Sfântului Luca au fost dezgropate, în prezenţa a aproape 40.000 de oameni. Moaştele sale răspândeau o mireasmă negrăită, iar inima sa rămăsese nestricată, ca o mărturie a marii iubiri pe care a avut-o pentru Hristos şi aproapele său. După trei zile, pe 20 martie, moaştele sale au fost mutate în Biserica Sfintei Treimi. În noiembrie 1995, Biserica Ucraineană l-a canonizat ca sfânt, hotărâre încuviinţată de întreg sinodul Patriarhiei Ruse la 25 mai 1996. Semnele sfinţeniei sale s-au arătat şi prin darul facerii de minuni, cu care Dumnezeu l-a proslăvit pe sfântul Său.

„Am iubit pătimirea, fiindcă minunat curăţeşte sufletul!”, îi scria Sfântul Luca fiului său. Prigoanele, calomnierile, suferinţele, păţaniile de necrezut, anchetele istovitoare, întemniţările, torturile, deportările, exilările – chipul lui sfinţit şi viaţa mucenicească – au multe de oferit creştinului zilelor noastre. Ca mulţi dintre noi, el s-a aflat în faţa dilemei de a-L alege pe Hristos şi a urma căii Sale pătimitoare sau de a urma duhului acestui veac, căldicel, care fuge de suferinţă, de jertfă, de mărturisire – şi, în cele din urmă, de dragoste. Însă „Dumnezeu dragoste este, şi cel ce rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru dânsul” (I Ioan 4:16); fiindcă a ales acel „singur lucru care trebuieşte” (Luca 10:42), Domnul l-a numărat în ceata sfinţilor pe Sfântul Ierarh Luca, a cărui pildă să ne învrednicim toţi a o urma, pentru rugăciunile sale.

Troparul Sf. Ierarh Luca, glasul al 3-lea

„Nou sfânt al Mângâietorului te-a arătat pe tine, Luca, harul, în vremuri de necazuri şi prigoană, că bolile ca un doctor le-ai tămăduit şi sufletele ca un păstor le-ai călăuzit, Părinte cinstite, pildă călugărilor şi mirenilor, roagă-te să se mântuiască sufletele noastre.”

„Am iubit pătimirea, fiindcă minunat curăţeşte sufletul!”

„Cuvinte ale vieţii veşnice” rostite de Sfântul Luca

„Cel ce şi-a închinat viaţa Domnului nu poate fi niciodată orb, fiindcă Dumnezeu îi dă lumină la fel cu cea de pe Tabor”.

„De pe Crucea lui Hristos se revarsă nemăsuratul şuvoi al dragostei dumnezeieşti, dragoste minunată, ce nimiceşte în chip tainic răutatea şi vrăjmăşia, ce vindecă durerea şi tulburarea inimii, ce întăreşte puterile noastre trupeşti şi sufleteşti…”

„Niciodată nu vor afla mângâiere în necazuri cei ce n-o caută unde trebuie. Unde să căutăm mângâiere în necazuri? Despre aceasta Sfântul Proroc David spune: «De la Domnul e mântuirea mea» (Ps. 61:1). Fericiţi cei ce află mângâiere adâncă în rugăciunea fierbinte, care ţâşneşte din inimă, în împărtăşirea duhovnicească cu Dumnezeu!”

Cele din urmă cuvinte ale Sfântului Luca

„Copiii mei, cu mare stăruinţă vă îndemn, înarmaţi-vă cu pavăza dată de la Dumnezeu, ca să vă puteţi păzi de uneltirile diavolului. Nici nu vă închipuiţi ce viclean este. Nu trebuie să luptăm cu oamenii, ci cu stăpâniile şi puterile, adică duhurile rele. Aveţi grijă! Diavolului nu-i este de folos să gândească şi să simtă cineva că îi stă aproape. Un vrăjmaş ascuns şi necunoscut e mai primejdios decât unul văzut. O, cât de mare şi de groaznică e oastea dracilor! Fără de număr este hoarda lor întunecată! Neschimbată, neobosită, zi şi noapte căutând a ne face să cădem pe noi, toţi cei ce credem în numele lui Hristos, să ne ademenească pe calea necredinţei, a vicleniei şi a necuviinţei. Aceşti vrăjmaşi nevăzuţi ai lui Dumnezeu au ca singur rost, zi şi noapte, nimicirea noastră. Însă nu vă temeţi, luaţi putere din numele lui Iisus!”

Grupaj realizat de Radu Hagiu

Articol apărut în nr. 17 din “Familia Ortodoxă”

Nelepădarea de Crucea lui Hristos l-a făcut pe soldatul Evghenie să devină mucenic.

Sfântul Nou-mucenic Evghenie Rodionov s-a născut în 23 mai 1977, în apropiere de Moscova – anume, în satul Kurilovo, în apropiere de oraşul Podolsk. A fost singurul copil al familiei şi a fost botezat creştin ortodox în copilărie. Mama lui se numeşte Liubov («Iubire») Vasilievna.

În anul 1989 bunica l-a luat pe micul Evghenie şi l-a dus la biserică pentru a se spovedi pentru prima dată şi a se împărtăşi cu Sfintele Taine. Preotul a observat că Evghenie nu purta cruce la gât şi în timpul spovedaniei i-a dat o cruce, pe care copilul nu a mai dat-o niciodată jos de la pieptul său; chiar a făcut un şnur gros şi a atârnat crucea de el. Mama lui, când l-a văzut că avea cruce, l-a sfătuit să o scoată, spunând că o să-l ridiculizeze colegii lui din cauza crucii. Evghenie nu a răspuns, dar nici n-a ascultat-o. După ce şi-a terminat studiile, în anul 1994, a lucrat ca tâmplar de mobilă, meserie care i-a adus multe venituri.

În 25 iunie 1995 a început serviciul militar şi, după instrucţia necesară, în 13 ianuarie 1996 a fost repartizat la posturile de frontieră din Cecenia. Exact după o lună, pe 13 februarie 1996, a fost luat ostatic. Capturarea lui s-a petrecut astfel: unitatea militară a trimis patru soldaţi – printre care era şi Evghenie – să controleze maşinile care treceau pe un anume drum. Din păcate, cei responsabili i-au trimis pe soldaţi fără a exista nici o organizare prealabilă (nu era nici măcar o instalaţie de iluminare a drumului) şi nici o securitate. Pe acest drum, treceau foarte des ceceni care transportau arme, ostatici şi droguri. În noaptea aceea a trecut pe acolo o ambulanţă.

Când soldaţii au oprit-o pentru control, pe neaşteptate din ea au ieşit peste zece ceceni, foarte bine înarmaţi. A urmat o încăierare şi cecenii i-au arestat pe cei patru soldaţi. Acest fapt s-a petrecut la ora 3 noaptea. La ora 4 au venit alţi soldaţi pentru schimbarea gărzii; fireşte că nu i-au găsit şi au înţeles imediat ce se întâmplase! După câteva zile, unitatea militară i-a informat pe părinţii soldaţilor despre dispariţia lor. Mama lui Evghenie a priceput că nu e vorba de o simplă dispariţie, ci de capturare şi, primejduindu-şi viaţa, s-a dus în Cecenia pentru a-şi găsi copilul. A ajuns în oraşul Hangala şi, după multe încercări, a intrat în legătură cu conducătorii diferitelor grupări de gherilă din Cecenia, încercând să afle ceva despre soarta lui Evghenie – pentru că ştia că cecenii nu îi ucid imediat pe ostatici, ci aşteaptă poate vor primi nişte bani de răscumpărare şi îi vor elibera.

Cecenii i-au spus că fiul ei trăia, dar era ostatic; tăceau, cu scopul de a încerca să afle cam câţi bani puteau să ia de la ea. Pe atunci, un soldat viu ostatic valora 10.000 de dolari, în vreme ce un ofiţer valora 50.000. Când şi-au dat seama că nu e rost să câştige destui bani, au hotărât să îl ucidă. Mama lui a mers peste tot pentru a-l găsi, a trecut prin multe sate, pe drumuri cu mine explozibile, pe fronturi de luptă, a cunoscut mulţi ofiţeri ceceni – aşa cum spune ea însăşi, „am trecut prin toate cercurile iadului”.

Din prima zi a captivităţii de 100 de zile a lui Evghenie, „rebelii” (luptători de gherilă), pentru că au văzut că poartă cruce la gât, au încercat să îl distrugă psihic pentru a-l determina – dacă era posibil – să-şi renege credinţa, să-şi lepede crucea, să devină musulman şi să-l facă călău şi ucigaş al altor prizonieri ruşi. Bineînţeles, Evghenie a refuzat toate propunerile şi, în ciuda deselor şi cruntelor bătăi, a numeroaselor torturi şi a făgăduinţei că va trăi dacă îşi scoate crucea, cecenii nu au izbutit să îl înduplece. Mai târziu, înşişi conducătorii rebelilor i-au spus mamei lui: „Dacă fiul tău se făcea unul dintre noi, nu l-am fi nedreptăţit!”

Pe 23 mai 1996, adică de ziua lui de naştere, rebelii i-au dus pe cei patru prizonieri, printre care şi pe Evghenie, ca să îi omoare. Mai întâi i-au ucis pe ceilalţi trei soldaţi. Apoi, i-au propus pentru ultima oară lui Evghenie să îşi scoată crucea, spunându-i: „Ne jurăm pe Allah că vei trăi!” Evghenie a refuzat din nou – atunci a urmat înfricoşătoarea sa mucenicie. L-au omorât cu cuţitul, tăindu-i capul cu totul, însă nu au îndrăznit să-i scoată crucea de la gât. L-au îngropat cu crucea la gât, însă fără cap.

Într-un sfârşit, după 9 luni, mama l-a găsit pe Evghenie. Cecenii i-au cerut 4.000 de dolari ca să îi dea trupul. I-au dat şi caseta video cu mucenicia fiului ei şi i-au istorisit ei înşişi desfăşurarea captivităţii şi a torturilor îndurate de acesta.

Mama lui Evghenie şi-a vândut apartamentul şi tot ce a mai putut – chiar şi haine – pentru a putea, pe de o parte, să dea aceşti bani, iar pe de alta să facă faţă cheltuielilor de deshumare şi pentru coşciugul special, pentru transport etc. (o sumă considerabilă).

Până la urmă, în 20 noiembrie 1996, trupul a fost adus în satul natal şi a fost îngropat în cimitir. După câteva zile, tatăl lui Evghenie a murit de durere, lângă mormântul fiului lui.

De îndată, în felurite zone ale Rusiei, Sfântul Mucenic Evghenie a început să se arate şi să facă minuni. Relatăm mai jos câteva mărturii şi mijlociri minunate:

O fetiţă care locuia la un orfelinat ortodox a povestit că i-a apărut odată un ostaş înalt, cu mantie roşie, care i-a spus că îl cheamă Evghenie, a luat-o de mână şi a dus-o la biserică. Fetiţa a spus: „Mi s-a părut ciudat că purta o mantie roşie, pentru că soldaţii nu poartă astăzi o astfel de mantie şi m-am gândit că aceasta trebuie să fie mantia mucenicului”.

El îi ajută adesea pe prizonierii din Cecenia să evadeze din captivitate şi apoi să scape de orice primejdie, precum minele explozibile etc.

Într-un spital cu răniţi de război, soldaţii aflaţi în convalescenţă au mărturisit că îi ajută un Sfânt Mucenic numit Evghenie, mai ales când au dureri mari. Când unii dintre aceşti soldaţi au mers la Catedrala Mântuitorului din Moscova, au văzut icoana mucenicului şi l-au recunoscut pe cel care îi ajutase.

Pe soldatul cu mantie roşie îl cunosc şi deţinuţii. Îi ajută mai ales pe cei doborâţi şi distruşi psihic din cauza încarcerării.

În anul 1997, cu binecuvântarea Patriarhului Alexie al II-lea, a apărut cartea Noul mucenic al lui Hristos, ostaşul Evghenie. Un preot pe nume Vadim Skliarensko, din Dniepropetrovsk, a trimis un raport la Patriarhie în care relatează că din coperta cărţii cu fotografia Sfântului izvorăşte mir.

După trei ani şi trei luni de la martirizarea Sfântului, comandantul cecen şi întreaga lui echipă, ucigaşii lui Evghenie, au fost omorâţi chiar de ceceni, după dispute interne între rebeli.

În tot timpul anului, dar mai ales în ziua muceniciei lui, pe 23 mai, la mormântul lui vin mulţi credincioşi în pelerinaj şi se povestesc multe minuni făcute de acest Nou-mucenic al lui Hristos.

Traducere din limba neo-greacă de Pr. Dr. Ciprian-Ioan Staicu

Mucenicia călugărilor din Mănăstirile Sinai şi Raith. Frescă de la Mănăstirea Suceviţa.

Ofiţerul turc

Adevărul este că toţi sfinţii mor cu privirea aţintită la Înviere şi credinţa neclintită în Iisus Hristos Cel înviat, Care stă de-a dreapta Tatălui Ceresc. Prin această credinţă în puterea Învierii, toţi sfinţii trec în viaţa lor prin orice rea-pătimire, chiar şi prin moarte. Această credinţă de nezdruncinat a avut-o şi un musulman, Ahmed, care dă mărturie despre Înviere şi ne încredinţează de prezenţa Sfântului Duh în Biserica creştinilor.

Sfântul Ahmed era turc de neam, cu credinţa musulman şi a trăit spre sfârşitul veacului al XVII-lea în Constantinopol; nu era o persoană oarecare. Era ofiţer la Înalta Poartă, om ce trăia în palatele Sultanului şi secretar al Curţii. Dregătoria lui era mare şi presupunea cunoştinţe şi calităţi mari.

Ahmed nu era căsătorit oficial, dar trăia cu o roabă creştină, după legea musulmană. În casa lui avea două roabe creştine, rusoaice – una tânără şi una în vârstă. Pe cea tânără o ţinea ca femeie, iar pe cea bătrână ca slujitoare, lăsându-o să meargă în duminici şi sărbători la biserica creştinilor. Când se întorcea acasă, ea aducea celei tinere anaforă şi de multe ori şi aghiasmă. Cea tânără, fără să se ferească de Ahmed, lua anafora şi aghiasma. Când ea mânca anafura şi bea aghiasmă, Ahmed simţea în chip minunat că din gura ei se răspândea o mireasmă negrăită. Această mireasmă îl pusese pe gânduri, de aceea îi cerea stăruitor să-i spună de unde provenea. „Aş vrea să-mi spui”, îi zicea, „ce mănânci câteodată, de iese din gura ta această mireasmă?”. Ea, neştiind ce se întâmpla, îi răspundea că nu mânca ceva care să aibă vreun miros aparte. Ahmed însă insista să afle de unde provenea acea mireasmă neobişnuită. Era întotdeauna aceeaşi. Curiozitatea lui devenea tot mai mare şi era mâhnit pentru că nu putea să afle ce „mânca” roaba lui.

În sfârşit, creştina şi-a dat seama că mireasma provenea de la anafora pe care i-o aducea bătrâna de la biserică şi pe care o mânca. Atunci, cu multă sfială şi frică, i-a explicat lui Ahmed fără înconjur, spunându-i: „Ceea ce eu mănânc, de la care tu simţi bună mireasmă când stăm de vorbă, nu e altceva decât anafora pe care bătrâna mi-o aduce de la biserica creştină”. „Ceea ce îmi spui”, îi răspunse el, „este cu neputinţă şi totodată straniu. Eu nu cred în spusele tale! Cum poate să se întâmple aşa minune?” „Credinţa noastră”, îi răspundea ea, „este vie. Pentru noi, creştinii, Dumnezeul nostru este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a coborât din cer şi S-a făcut om ca să ne mântuiască din păcat. Pe când trăia pe pământ, făcea minuni nenumărate, dar cel mai important e că a fost răstignit pe nedrept de către evrei, din dragoste faţă de noi, iar a treia zi a înviat. Învierea Lui este cel mai mare eveniment din istoria omenirii pentru noi, creştinii, iar prin puterea Lui minunile continuă să se facă şi astăzi”. Ahmed, îndată ce auzi toate acestea, rămase uimit. „Se întâmplă astfel de lucruri în credinţa voastră? Sincer, eu nu le pot pricepe!”, spuse şi apoi plecă.

Vocea conştiinţei

Trecură destule nopţi şi zile, dar el nu se putea opri să nu cugete la câte auzise de la roaba sa creştină. „Să fie oare adevărate toate cele pe care mi-a spus?”, vorbea de unul singur. „Dar, dacă nu le voi cerceta, cum am să aflu adevărul? Credinţa creştinilor, din ce am auzit, are dovezi. Am să caut, deci, să le aflu”. Astfel hotărî să meargă la biserică în timpul Liturghiei, ca să vadă de aproape ce se petrece acolo. Aşadar, într-o Duminică, după ce se îmbrăcă aşa cum se îmbracă creştinii, plin de curiozitate şi cu multă pază ca să nu fie recunoscut de către cei de aceeaşi credinţă cu el, merse la Biserica Ortodoxă, la Patriarhia Constantinopolei, ca să urmărească Sfânta Liturghie. Stăpânul a toate şi Domnul Cel mult-milostiv, văzând sufletul bun al lui Ahmed, la prima minune a adăugat şi o a doua. Cum stătea el în biserică şi urmărea Sfânta Liturghie, cu multă uimire văzu pe preot când se îndrepta către Uşile Împărăteşti că era „tot scăldat în lumină şi ridicat de la pământ”, iar Patriarhul, de câte ori binecuvânta pe creştini, răspândea din degetele lui raze de lumină ce cădeau pe capetele lor. Dar ceea ce l-a zguduit cu adevărat era că acele raze luminau doar capetele creştinilor, nu-l luminau şi pe al său. Astfel şi-a dat seama că, într-adevăr, credinţa creştinilor este vie. Ieşind din biserică, atât fusese de mişcat de toate lucrurile minunate ce văzuse, încât credea că nu mai e vechiul Ahmed turcul, deoarece simţea înlăuntrul său o dulceaţă pentru Creştinism. Ochii îi erau scăldaţi în lacrimi. Însuşi Hristos l-a luminat şi el pricepu într-o clipită că El este TOTUL. După aceste minuni, Ahmed n-a mai vrut alte dovezi ca să creadă în Hristos şi să se lepede de Mahomed. S-a întors acasă pe undeva răvăşit, însă chipul său strălucea de bucurie. Fără să fie întrebat ceva de roaba creştină, îi spuse: „Ai dreptate! Credinţa creştină este cea adevărată!”.

Ahmed s-a pocăit sincer. Şi, aşa cum ne spune Sfântul Nicodim Aghioritul, a trimis să cheme un preot care l-a catehizat şi apoi l-a botezat, în numele Sfintei Treimi. După botez a rămas creştin tăinuit, dar trăia o viaţă virtuoasă. Se împărtăşea cu Preacuratele Taine şi lua anaforă şi aghiasmă cu o bucurie şi emoţie deosebită. Din nefericire, nu i s-a păstrat numele de la Botez, din pricină că trăia ca un creştin în ascuns.

Mucenicia

Însă, la un banchet oficial, pe când stătea împreună la masă cu alţi musulmani, ofiţeri otomani, aşa cum stăteau de vorbă s-a ajuns şi la întrebarea: „Care este cel mai mare lucru în lume?” L-au întrebat şi pe Ahmed. Iar el, „plin de Duh Sfânt” şi de dumnezeiască râvnă, a spus cu glas mare şi statornic: „Cel mai mare lucru din câte sunt pe lume este credinţa creştinilor în Întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul, Răstignirea Lui şi, mai cu seamă, Învierea Lui pentru mântuirea lumii!”. Toţi boierii turci, comesenii secretarului Sultanului Ahmed, s-au năpustit asupra lui ca nişte fiare neîmblânzite şi l-au dus la judecător. La judecată, viteazul ostaş al lui Hristos mărturisi că într-adevăr, după acele descoperiri dumnezeieşti şi luminare, a devenit creştin. Mărturisirea lui Ahmed l-a mâniat groaznic pe judecătorul turc, care porunci soldaţilor să-l închidă în temniţă împreună cu criminalii comuni şi să-l lase cu desăvârşire flămând, fără mâncare şi băutură timp de şase zile. Ahmed însă, fără să se înfricoşeze, cu putere de suflet le spuse călăilor săi că avea nevoie de acel post ca şi mai mult să se curăţească. „Nu vă osteniţi să îmi schimbaţi gândul”, spuse către mai-marele judecător. „Mai lesne e să frământaţi pietrele cu mâinile voastre, decât ca eu să-mi schimb convingerile. Sunt creştin şi doresc să mor pentru Hristos Cel înviat”. Judecătorii, în cele din urmă, l-au adus în faţa Sultanului, cu nădejdea că va ceda în faţa lui. Însă, în deşert! Ahmed şi la promisiuni şi la ameninţări şi-a mărturisit cu îndrăzneală credinţa lui neclintită în Hristos Cel înviat. Atunci Sultanul a dat poruncă să i se taie capul. Îndată călăii au împlinit porunca şi lui Ahmed i s-a tăiat capul pe 3 mai 1682, în timp ce cânta „Hristos a înviat”. Sfintele lui moaşte le-au aruncat apoi în mare.

Cei ce treceau pe lângă locul unde el a fost martirizat au văzut timp de mai multe zile o lumină mai presus de lume, indiciu al sfinţeniei minunatului nou-mucenic.

„Din sălbatică rădăcină, ca un trandafir bine-mirositor, înflorit-a cel slăvit”.

Traducere din limba greacă de monahul Gherontie (Nica),

din revista „Stylos Orthodoxis”, Mai 2009, Nr.101, pag. 33.

Articol apărut în nr. 16 din “Familia Ortodoxă”

Când noaptea mă prindea de caraulă,
însângerat de-al dorurilor şir,
Iisus venea la mine în celulă,
adus de mucenicul Radu Gyr.
(Andrei Ciurunga)

Suflet de mucenic, Radu Gyr a trăit martiric pătimind ani de temniţă în secolul celei mai cumplite prigoane împotriva creştinismului. A avut binecuvântarea de a fi închis pentru o poezie. Binecuvântate vremuri în care creştinii şi-au vărsat sângele din dragoste fierbinte pentru Hristos şi Evanghelia Sa!

Doctor în Litere, conferenţiar universitar, cu o vastă activitate literară, Radu Gyr a îmbrăţişat cu dăruire crezul generaţiei sale, pentru care a şi fost condamnat în mai multe rânduri la ani grei de închisoare. În 1944 este trimis din Aiud pe front pentru „reabilitare”, iar la întoarcerea în ţară e arestat din nou. În 1956 este eliberat la intervenţia preşedintelui Indiei, rugat în acest sens de Mircea Eliade, dar nu pentru multă vreme. În 1958 este condamnat la moarte pentru poezia „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”, socotită a fi un „manifest legionar-anticomunist”. Este dus la Aiud, unde cu „slove de gând” (căci hârtia şi creionul nu existau, iar scrisul cu paiul pe bocancul prăfuit era o crimă aspru pedepsită) a făurit mii de versuri – hrană, haină şi căldură pentru deţinuţii flămânzi, goi şi îngheţaţi. Deşi regimul comunist l-a discreditat în închisoare şi după eliberare, silindu-l să-şi renege crezul, poetul a lăsat o „mărturisire de credinţă” care-i slujeşte ca pledoarie de dincolo de mormânt:

„Eu am avut o credinţă. Şi am iubit-o. Dacă aş spune altfel, dacă aş tăgădui-o, dumneavoastră toţi ar trebui să mă scuipaţi în obraz. Indiferent dacă această credinţă a mea apare astăzi bună sau rea, întemeiată sau greşită, ea a fost pentru mine o credinţă adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte. Prăbuşiri de idealuri, năruiri de aspiraţii înregistrăm cu toţii. Şi, poate, uneori greşim tocmai în credinţele noastre cele mai curate, cele mai cinstite. Istoria va vedea unde am greşit şi unde nu”.

Cu lanţuri la mâini şi la picioare

„Om cald, suflet sensibil, minte inspirată, caracter frumos şi trup plăpând; un mare poet, care a încrustat în trupul său şi a cântat în poezia sa toată pătimirea unei generaţii; un munte de suferinţă, de demnitate şi de disperare: acesta este Radu Gyr.

Bolnav, cu lanţuri la mâini şi la picioare, poetul a fost ţinut aproape un an de zile la Jilava, în aşteptarea executării pedepsei cu moartea. O aripă întreagă a Jilavei era atunci ocupată de «morţi», cum le plăcea temnicerilor să-i răsfeţe. «Hai, morţilor, a sosit moartea!», li se striga zi de zi, ceas de ceas. Nedreptatea şi umilinţa erau strigătoare la cer, căci nici unul dintre condamnaţi nu era vinovat, nu de moarte, dar nici măcar de temniţă. Ei reprezentau cu adevărat sufletul neamului şi neamul întreg vibra în jurul lor…” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana)

Cu Radu Gyr eram bogaţi

„Pe lângă rugăciune, lumina poeziei lui Radu Gyr a fost liantul care a legat inimă de inimă, suflet de suflet, ca zalele lanţurilor care ne rodeau gleznele. Versul lui se trăia. Era pentru noi haină şi hrană, apă şi căldură. O strofă – două ne luminau ziua, ne încălzeau noaptea, ne umpleau gamela. Eram bogaţi.

Binecuvântatul calorifer era firul de telefon care lega celulă de celulă, om de om. Era un zumzet ca de stup. Scară la cer a fost ţeava caloriferului, pe care circula şuvoiul poetic ce întrema şi întărea speranţele obidiţilor veacului! Punte salvatoare peste prăpăstii, care a salvat vieţi, a vindecat răni.

Cum să-ţi mai fie foame sau frig, când sub frunte se instala lumina:

Pe-o sprânceană de lumină,
Lângă-o lacrimă de rai,
Verdea culme carpatină
Rotunjeşte dulce plai…

Şi plecam pe vechile culmi carpatine, însoţiţi de Iancu Jianu, de ciobanii Mioriţei, de «clopotarul din stele», de «iconarul de lângă rai» şi de mulţimea de eroi din baladele sale. Părăseam celula, fugeam din iad şi ne retrăgeam acolo sus, unde aripile sufletului se desfăşurau în voie, în libertate, în toată măreţia lor.

Aceasta a fost opera lui Radu Gyr pentru cei mai mulţi dintre noi. Pluteşte în ea duhul creştin, patriotismul neamului nostru spălat cu sânge, cu durere, cu râuri de lacrimi”. (Ilie Tudor, Un an lângă Căpitan)

Iisus în celulă

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist şi ce-nalt părea Hrist !
Luna venea după El, în celulă
şi-L făcea mai înalt şi mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca nişte păduri.
Luna-L bătea cu argint pe veşminte
argintându-I pe mâini vechi spărturi.

Uimit am sărit de sub pătura sură:
- De unde vii, Doamne, din ce veac?
Iisus a dus lin un deget la gură
şi mi-a făcut semn ca să tac.

S-a aşezat lângă mine pe rogojină:
- Pune-mi pe răni mâna ta!
Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină
parcă purtase lanţuri cândva.

Oftând şi-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libărci.
Luna lumina, dar zăbrelele groase
lungeau pe zăpada Lui, vărgi.

Părea celula munte, părea căpăţână
şi mişunau păduchi şi guzgani.
Am simţit cum îmi cade capul pe mână
şi-am adormit o mie de ani…

Când m-am deşteptat din afunda genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă şi era lună,
numai Iisus nu era nicăiri…

Am întins braţele, nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul: nici un răspuns!
Doar razele reci, ascuţite-n unghere,
cu suliţa lor m-au străpuns…

- Unde eşti, Doamne? am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de căţui…
M-am pipăit… şi pe mâinile mele,
am găsit urmele cuielor Lui.

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tăpşane
o claie de zări şi-o căciulă de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să-ţi pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies înainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi, sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Scrisoarea tatii

Fiule, fiule, ce lungă e calea!
Ca-n basm, pân’ la tine sunt mări şi ţări,
trenuri, păduri, jandarmi şi ocări
şi stele ce nu ne ştiu jalea.

Dorul de tine mi-e aşa, ca o furcă
proptită cu dinţii în beregată.
Din fundul Aiudului ochii tăi urcă
pe cer, ca doi luceferi de piatră.

Mănânc: eşti în lingura mea. Fac un pas:
şchioapeţi alături, în fiare.
Aprind o făclie la iconostas:
cad lacrimile tale din lumânare.

Noaptea vine lanţul tău, blestematul,
Cu lungi tânguiri să mă scoale.
Eu strig: – Lanţule, lanţule, lasă-mi băiatul,
ferecă-mi mie gleznele goale!

Cu paşi de umbră, din ţintirim,
uneori, noaptea, maică-ta vine:
- Ia-ţi plânsul, bătrâne, şi vino cu mine
temniţa-n lacrimi să o topim!…

Cântec deplin

N-ai dezmierda de n-ai ştii să blestemi.
Surâd numai acei care suspină.
Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi,
de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.

Şi dacă singur rana nu-ţi legai,
cu mâna ta n-ai unge răni străine.
N-ai jindui după frânturi de rai,
de n-ai purta un strop de iad în tine.

Că nu te-nalţi din praf, dacă nu cazi
cu fruntea jos, în pulberea amară.
Şi dacă-nvii în cântecul de azi
e că mureai în lacrima de-aseară.

Psalm

Sunt, Doamne, copt pentru cules,
nu că mi-s anii grea recoltă,
cât mi-este inima o boltă
de crengi, sub rodul tot mai des.

Sunt, Doamne, copt pentru cules…

Sunt numai fructe şi balsam.
Cu cât adun pe trup rugină,
cu-atât mi-e sufletul grădină,
şi-i toată roade, ram de ram.

Sunt numai fructe şi balsam…

Sfântul Grigorie, Luminătorul Armeniei (cca 330 d. Hr.)

Mărturia care va constitui începutul călătoriei noastre a fost scrisă de către istoricul armean Kirakò Gandzakeţi (1201-1271), în lucrarea sa „Istoria Armenilor”. Această lucrare a fost scrisă pe la jumătatea secolului al XIII-lea şi descrie fapte istorice petrecute în perioada dintre secolul al IV-lea şi al XIII-lea. Printre aceste fapte este cuprinsă şi descrierea aprinderii minunată a unei candele pe care Sfântul Grigorie Luminătorul o aşezase în Mormântul lui Hristos în jurul anului 330.

Sfântul Grigorie Luminătorul într-un mozaic din secolul al XIV-lea de la Mănăstirea Pammakaristu din Constantinopol.

Sfântul Grigorie (257-331) este considerat un sfânt naţional şi ocrotitor al Armeniei, cinstit în Biserica Ortodoxă. A fost un neobosit lucrător pentru creştinarea neamului armean. În anul 302 a fost hirotonit întâiul arhiepiscop al ţării. Datorită misiunii sale evanghelice, regatul Armeniei a fost primul stat care a primit oficial Creştinismul, în anul 301.

Nu se ştie anul exact când a avut loc evenimentul care îl leagă pe Sfântul Grigorie de minunea Sfintei Lumini. Dacă luăm însă în consideraţie faptul că reconstrucţia Bisericii Învierii a început în anul 326 şi că Sfântul a adormit în 331, este vădit că evenimentul pe care îl descrie istoricul Kirakò a avut loc în perioada 326-331, adică în perioada reconstrucţiei bisericii. Căci în 326 mama Împăratului Constantin, Sfânta Elena, la vârsta de circa 78 de ani, merge în Ierusalim şi face săpături pe o mare suprafaţă de teren şi scoate la lumină stânca Golgotei, mormântul lui Hristos şi Cinstita Cruce. Sfânta Elena, la porunca fiului ei, construieşte întâia Biserică a Învierii, care cuprinde în ea Golgota şi Sfântul Mormânt. Potrivit lui Eusebie, târnosirea bisericii s-a săvârşit la 13 septembrie 336.

„Se spune că Sfântul Grigorie a aşezat o candelă în Mormântul lui Hristos şi, prin rugăciunile sale, L-a rugat pe Dumnezeu ca la Praznicul Paştilor locul să se lumineze cu o Lumină nematerială, fapt care se petrece până în zilele noastre”.

Candela care a fost pusă în Mormântul lui Hristos s-a aprins în chip minunat de la o Lumină imaterială, prin rugăciunile Sfântului către Dumnezeu. Expresia „Lumină imaterială”, în esenţă, este echivalent cu Lumina necreată.

Un al doilea extras al aceleiaşi lucrări a lui Kirakò revine la acelaşi subiect şi arată că într-un anumit an a existat o neînţelegere între armeni şi georgienii ortodocşi cu privire la data exactă a sărbătoririi Paştelui. Rezolvarea neînţelegerii a venit în cele din urmă de la însăşi Sfânta Lumină, care a aprins candela neadormită la data corectă. În al doilea extras al său, Kirakò scrie:

„Iar acum, cu privire la (data prăznuirii de) Paşti, a existat o mare ceartă şi neînţelegere între armeni şi toate celelalte popoare, mai ales cu georgienii… Împăcarea a venit de la candela ce strălucea în Sfântul Mormânt al lui Hristos care, se spune, la rugăciunea Sfântului Grigorie Luminătorul armenilor (fără nici un ajutor omenesc sau foc material) se aprinde, potrivit poruncii lui Dumnezeu, în fiecare an. Iar aceasta se petrece până astăzi”.

Aceeaşi tradiţie o păstrează şi cronograful elveţian Felix Fabri, care spune că, potrivit cu tradiţia rostită a Cetăţii Ierusalimului, Sfânta Lumină a început să se arate şi să aprindă candelele îndată ce a fost descoperit Mormântul lui Hristos.

Sfântul Theodor Savaitul (836 d. Hr.)

Evenimentul acesta este menţionat în viaţa sfântului, scrisă în Mănăstirea Sfântului Sava în jurul anului 860, la câţiva ani după moartea sfântului.

„După ce (Sfântul Theodor) a prânzit cu Patriarhii şi a petrecut împreună cu dânşii Vinerea Mare, în Sfânta Sâmbătă, după aprinderea candelelor la Sfânta Înviere cu Lumina cerească, a liturghisit împreună cu Patriarhii şi a săvârşit sărbătoarea strălucită a Sfintei şi Marii Duminici…”

Arabul Ibn al-Qass (940)

Jurisconsultul arab Ibn al-Qass s-a născut pe la sfârşitul secolului al IX-lea şi a murit în 946. A fost un desăvârşit cunoscător al legii islamice şi scriitor al multor opere teologice. Printre acestea este cuprinsă şi opera Kitab dala’il al-qibla, în care se menţionează pentru prima dată o descriere de o mare însemnătate a ceremoniei Sfintei Lumini.

„De la Paştele creştinilor, în Sâmbăta Mare, creştinii ies de la locul Mormântului şi merg în jurul stâncii care este înconjurată cu o balustradă. De acolo privesc Mormântul şi toţi împreună se roagă şi se închină înaintea lui Dumnezeu Cel preaînalt, de la rugăciunea de dimineaţă până la apusul soarelui. Emirul şi imamul templului sunt prezenţi. Sultanul încuie uşa Mormântului. Toţi stau nemişcaţi până ce zăresc o lumină, asemănătoare cu un foc alb, care iese din interiorul Mormântului. Atunci sultanul deschide uşa şi intră ţinând o lumânare, o aprinde cu acel foc şi apoi iese. Flacăra lumânării aprinse nu arde. O dă imamului care o duce şi aprinde candelele templului. Când această lumânare a trecut prin trei mâini, atunci arde şi se preschimbă în foc (obişnuit). Apoi se întocmeşte un raport care adevereşte că focul a venit în cutare ceas şi zi şi se înmânează sultanului. Dacă a apărut în acea zi, în ceasul rugăciunii, pentru ei este semn că anul nu va fi roditor, fără ca aceasta să însemne că va fi un an secetos. Dacă flacăra a apărut către amiază, aceasta înseamnă un an cu lipsă de alimente”.

Referirea lui Ibn al-Qass are o deosebită importanţă, deoarece provine de la un musulman foarte pios şi bun cunoscător al legilor. Aşa cum se menţionează în text, conducătorii musulmani ai Ierusalimului aveau controlul absolut asupra ceremoniei. Sunt prezenţi imamul templului, emirul şi sultanul (السلطان), singurul ce deţine cheile Mormântului.

Pe toată durata ceremoniei credincioşii se roagă, iar patriarhul ortodox, în afara Mormântului şi în faţa întregii mulţimi ce stă de faţă, rosteşte rugăciunea de chemare rânduită pentru venirea Sfintei Lumini. Toate se fac la arătare. Mormântul este încuiat şi gol. Şi, deodată, o Lumină albă iese din interiorul lui. Este vorba despre Lumina cea mai presus de fire care izvorăşte din Mormânt. Atunci sultanul descuie Mormântul şi intră să-şi aprindă lumânarea, iar după ce iese o dă imamului.

Musulmanii participă într-o măsură atât de mare şi cu atâta seriozitate, încât ai crede că ceremonia este a lor.

De o excepţională însemnătate este şi mărturia care spune că Lumina sfântă nu arde. Ibn al-Qass face o distincţie clară între lumina care apare în interiorul Mormântului şi flacăra pe care o iau credincioşii după câteva minute cu lumânările lor. Referirea lui are o deosebită însemnătate. El foloseşte cuvântul نور care înseamnă lumină şi cuvântul نار care înseamnă foc.

Când se arată Sfânta Lumină, ea este văzută de musulmani ca o dumnezeiască lumină albă, fără nici o legătură cu focul pământesc. Iar când această flacără dumnezeiască se dă din lumânare în lumânare, după „trei mâini”, aşa cum spune, adică după câteva secunde, Lumina cerească se transformă în pământească. نور se transformă în نار, adică din Lumină dumnezeiască în foc pământesc.

Atunci când sultanul iese cu lumânarea aprinsă din interiorul Sfântului Mormânt, flacăra lumânării lui nu arde.

Este vorba despre fenomenul cunoscut al nearderii Sfintei Lumini, care continuă să fie observat până astăzi.

În clipa când se aprinde candela neadormită dinăuntrul Sfântului Mormânt, Lumina are culoarea alb-albăstruie şi nu arde deloc. Câteva secunde mai târziu se schimbă în flacără obişnuită care, aşa cum a constatat scriitorul acestor rânduri, alături de mii de creştini, cu adevărat arde, dar nu arde cu intensitatea unei flăcări obişnuite.

Acceptarea minunii de către comunitatea musulmană din Ierusalim se face încă mai vădită din referirea că imamul aprindea cu Sfânta Lumină „candelele dinlăuntrul templului”, prin templu înţelegându-se „Cupola Stâncii”, considerată al treilea templu sfânt a lumii islamice după Mekka şi Medina.

Sfânta Lumină este dusă de către imam în cel mai sfânt loc al musulmanilor din Ierusalim! Toate acestea se întâmplau în prima jumătate a secolului al X-lea, într-o perioadă în care lumile creştine şi musulmane se aflau într-un puternic conflict. Ţinând cont de severitatea religiei musulmane, pare de necrezut că cea mai importantă minune din lumea creştină, care are legătură cu Învierea lui Hristos, este primită de însuşi musulmanii din Ierusalim şi este sărbătorită cu toată solemnitatea de către conducătorii politici şi religioşi ai Cetăţii.

Povestirea lui Ibn al-Qass ne transmite un mesaj foarte luminos care descoperă multe despre autenticitatea minunii, dar şi despre Învierea Dumnezeului-Om.

Codicele L (1101)

Codicele L este un manuscris în limba latină care descrie evenimentele Primei Cruciade. Scriitorul lucrării nu este cunoscut, dar se bănuieşte că ar fi un oarecare cruciat franc.

Scriitorul franc anonim al Codicelui L participă la slujba Sfintei Lumini şi descrie evenimentele întocmai după cum le trăieşte. Aşa cum spune el însuşi, în timpul ceremoniei, se ruga împreună cu ceilalţi închinători pentru venirea Luminii cereşti:

„În Sâmbăta Mare, în fiecare an, atunci când Sfânta Lumină coboară în chip tainic deasupra Mormântului Domnului nostru şi îşi arată dumnezeiasca putere, aprinzând candelele ce sunt agăţate acolo, este ceva obişnuit pentru aceia care se află în biserică să petreacă ziua urmărind (slujbele) şi să se roage cu smerenie lui Dumnezeu, la Cel ce, cu mila Sa, poate trimite Lumina. Întreaga biserică este atunci ticsită de o mulţime nenumărată care aşteaptă dumnezeiasca lucrare de binecuvântare”.

Şi continuă:

„Atunci, după ce a trecut ceasul al nouălea al zilei, patriarhul (Latinilor), cântând de trei ori Κύριε Ελέησον (Doamne miluieşte) cu umilinţă, a luat cheile Sfântului Mormânt şi, descuind uşa, a intrat înăuntru. După ce a văzut că Lumina pe care o aştepta nu se arată, a căzut în genunchi cu lacrimi înaintea Mormântului şi Îl ruga pe Atotputernicul Dumnezeu să asculte rugăciunile lumii şi să le trimită Sfânta Lumină ca şi în dăţile trecute. Noi, de partea noastră, propuneam să se cânte Doamne miluieşte şi repetam rugăciunile noastre către Cel Preaînalt, nădăjduind că patriarhul, atunci când va ieşi din Mormânt, ne va oferi Lumina lui Dumnezeu pe care o va găsi acolo. Dar atunci când – deşi călduroasele lui rugăciuni şi implorări s-au prelungit – a ieşit, în cele din urmă, cu faţa mâhnită din Mormânt, fără să fi primit binecuvântarea pe care o ceruse, un sentiment chinuitor de deznădejde i-a cuprins pe toţi care erau de faţă. Fulcherius şi unul dintre preoţii militari au urcat la Golgota ca să vadă dacă Lumina nu se arătase acolo, dar fără nici un rezultat”.

A doua zi dimineaţă, în Duminica Paştilor, Daimbert intră iarăşi în Sfântul Mormânt să verifice dacă nu cumva a coborât Sfânta Lumină, însă din nou rezultatul a fost negativ. Atunci, împreună cu ceilalţi clerici latini, hotărăsc să meargă pentru a face litanie la „Biserica Domnului”, adică la moscheea Cupola Stâncii, pe care cruciaţii o preschimbaseră în biserică creştină, punând o Cruce mare în vârful ei. Moscheea a fost construită exact pe locul vechiului Templu din Ierusalim, ridicat de Irod pe vremea lui Hristos, care, la rândul său, a fost construit pe locul vechiului Templu al lui Solomon.

După plecarea latinilor de la Biserica Învierii, aşa cum menţionează Codicele L, grecii şi sirienii au rămas în biserică şi, având deplină libertate, au săvârşit ceremonia rânduită.

Şi atunci, o, minune!, Sfânta Lumină a apărut în una din candelele din interiorul Mormântului. Însă nu şi-au putut aprinde lumânările, deoarece Mormântul era încuiat şi cheile le ţinea Daimbert.

Apariţia Sfintei Lumini la rugăciunea grecilor şi sirienilor a fost luată drept o dumnezeiască bunăvoinţă faţă de Biserica Ortodoxă a Răsăritului şi o dezaprobare a noului regim pe care l-au impus Cruciaţii.

„Aşadar, în timp ce latinii se rugau în Biserica Domnului, grecii şi sirienii rămaşi în Biserica Sfântului Mormânt au purces la o litanie în jurul Mormântului, înălţând rugăciunile lor la Dumnezeu. În deznădejdea lor îşi zgâriau feţele şi-şi smulgeau părul, tânguindu-se cu glas tare. În timp ce latinii se întorceau, patriarhul a fost înştiinţat că mult-aşteptata Lumină s-a arătat în una din candelele Sfântului Mormânt, iar cei care au fost mai aproape au putut distinge culoarea ei de un roşu palid. Auzind acestea, a grăbit îndată pasul şi, descuind uşa Mormântului cu cheia pe care o ţinea în mână, a văzut dorita Lumină strălucind într-o candelă”.

Thomas Indinopulos spune că: „Grecii erau cu desăvârşire smeriţi şi nu au pierdut deloc vremea să se «răzbune» prin mijlocirea celei mai renumite privelişti a Cetăţii, ceremonia Sfintei Lumini”.

Dana Munro spune că: „Deşi (latinii) nu erau prezenţi şi numai clericii greci şi sirieni erau în Sfântul Mormânt, Lumina a venit. Avem o dovadă dintr-un manuscris local care ne spune că Dumnezeu era supărat pentru că preoţii greci fuseseră lipsiţi de drepturile lor la Sfântul Mormânt şi că în mănăstiri fuseseră băgate femei. Drept consecinţă a negocierilor cu regele, grecii au fost repuşi în drepturile lor în biserică, femeile au fost izgonite din mănăstirile acelora, iar Dumnezeu, fiind îmblânzit, a trimis Sfânta Lumină. Restabilirea grecilor a fost o caracteristică a politicii lui Balduin”.

Istoricul francez Guibert (1101)

„Am auzit de la nişte oameni în vârstă care au fost acolo că papirusul sau fitilul (nu ştiu care din aceste două s-a folosit) a fost înlocuit cândva printr-o înşelăciune a păgânilor (musulmanilor) şi metalul a rămas gol. Însă prin minune venită din cer, atunci când Lumina a strălucit din metal, cel ce voise să înşele puterile cereşti a învăţat că puterile fireşti se luptă chiar şi împotriva naturii lor, când este vorba despre Dumnezeu”.

Aşadar, musulmanii au luat fitilul de la candela neadormită, cu toate acestea însă candela s-a aprins.

Coloana care se despică şi se aprinde cu Sfânta Lumină (1579)

În Sâmbăta Mare a anului 1579, potrivit cu cronicile bisericeşti ale Cetăţii Ierusalimului, stăpânitorii turci au interzis patriarhului şi creştinilor ortodocşi să intre în Biserica Învierii pentru rânduita ceremonie a Sfintei Lumini din pricina armenilor, care dăduseră bani pentru a fi lăsaţi ei să slujească acolo.

Scrierile care se referă la eveniment nu fixează anul exact, ci menţionează că în acea perioadă Patriarh al Ierusalimului era Sofronie, Patriarh al Constantinopolului era Ieremia, al Alexandriei era Silvestru, al Antiohiei era Ioachim, iar sultan al Împărăţiei Otomane era Murat al III-lea.

Dacă apelăm la dipticele oficiale ale acestor Patriarhii constatăm că cei patru Patriarhi ortodocşi într-adevăr şi-au săvârşit slujirea în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Şi dacă cercetăm perioada exactă a patriarhatului fiecăruia şi corespunzătoarea perioadă a împărăţiei sultanului Murat al III-lea, atunci aflăm că singurul an comun în care a coincis guvernarea celor cinci bărbaţi este anul 1579.

Curtea şi intrarea Bisericii Învierii

În Sâmbăta Mare a acelui an, potrivit izvoarelor scrise, un grup de soldaţi turci a interzis intrarea ortodocşilor în Biserica Învierii. Mulţimea credincioşilor a aşteptat în curtea bisericii toată ziua, chiar şi după apusul soarelui.

Patriarhul grec, Sofronie al IV-lea, era în primul an al patriarhatului său. Era pentru prima dată când şi-a asumat să săvârşească cea mai însemnată slujbă a anului, însă turcii l-au lipsit de acest drept legal.

Patriarhul stătea rugându-se în partea stângă a uşii bisericii, lângă o coloană. Şi, deodată, în timp ce deja se făcuse noapte, coloana s-a despicat şi Sfânta Lumină a izbucnit din interiorul ei.

Patriarhul a aprins îndată lumânarea sa şi a împărţit Sfânta Lumină credincioşilor. În câteva minute, sfânta flacără s-a întins la toţi cei ce se aflau acolo şi curtea bisericii s-a luminat. Uimiţi, paznicii turci au deschis atunci uşile bisericii şi patriarhul, împreună cu mulţimea ortodocşilor, s-a îndreptat sărbătoreşte spre Sfântul Mormânt.

Coloana din partea stângă a uşii Bisericii Învierii care s-a crăpat. Coloana s-a despicat de la bază în sus şi forma crăpăturii seamănă cu o flacără care se suie în sus.

Evenimentele acelei zile sunt scrise în toate aşa-numitele Proschinitare ale Ierusalimului, care sunt nişte îndrumătoare pentru închinătorii Sfintelor Locuri. Cel mai vechi dintre aceste Proschinitare, în care se menţionează despicarea coloanei, este cuprins într-un preţios manuscris aflat în Biblioteca din München. Este vorba despre de codicele Monacensis Graec. 346, care cuprinde „Proschinitarul Ieromonahului Anania”. Manuscrisul a fost scris de către ieromonahul cretan Acachie în 1634 şi este o copie a vechii lucrări a ieromonahului Anania, scrisă în 1608, adică la 29 de ani după minunea pe care o descrie. Aceasta înseamnă că Anania a avut posibilitatea să adune date despre minune de la oamenii care au trăit evenimentele.

„În afara Sfintei Uşi, în partea de apus, sunt trei coloane de marmură. Şi din coloana din mijloc se spune că a ieşit Sfânta Lumină în vremea de demult. Este crăpată destul de mult şi se vede până astăzi. Această minune a arătat-o Dumnezeu în felul acesta: deoarece se spune că în vremea aceea cei ce rânduiau pe patriarh nu l-au lăsat să intre înăuntru, să facă prăznuirea Învierii după obicei, în Sâmbăta Mare, seara, patriarhul cu poporul stăteau mâhniţi afară în curte, având lumânările în mâinile lor. Patriarhul stătea în tronul Sfintei Elena, aproape de o coloană. Şi atunci, se spune, a ieşit Sfânta Lumină din acea coloană, despre care am spus că este crăpată destul de mult. Şi (Lumina) a mers în susul coloanei lângă care stătea patriarhul. Atunci s-au aprins lumânările pe care le ţinea patriarhul, iar apoi a aprins şi poporul, după obicei, de la acelea pe care patriarhul le ţinea în mâini. Şi se spune că atunci când cei ce rânduiau au văzut această minune, au deschis sfânta uşă şi au intrat patriarhul şi poporul şi au săvârşit sărbătoarea după obicei.”

Sfântul Mucenic Tunom şi în spate coloana care arde, în icoana aflată la Mănăstirea Megali Panaghia din Ierusalim.

Arhimandritul Simeon scrie:

„Atunci patriarhul a stat afară în curtea bisericii, în Sfânta şi Marea Sâmbătă, cu poporul până spre seară, cu mare mâhnire rugându-se din tot sufletul Domnului. Şi patriarhul s-a suit în tronul Sfintei Elena (care era) lângă o coloană. Şi rugându-se patriarhul împreună cu poporul – o, iubirea Ta de oameni, Stăpâne! – s-a despicat o coloană şi a ieşit Sfânta Lumină afară. (Atunci) patriarhul a aprins în grabă lumânările pe care le ţinea în mâinile sale, iar de la dânsul a aprins poporul lumânările spre sfinţirea lui” (Συμεών, Προσκυνητάριον Αγίας Πόλεως Ιερουσαλήμ, Viena 1749, p. 19).

În ediţia de la Viena se menţionează un eveniment în plus, care are legătură cu un emir arab, pe nume Tunom. Acesta în vremea minunii se afla în curtea Bisericii. Când a văzut aprinderea coloanei a conştientizat autenticitatea minunii şi a mărturisit coreligionarilor săi puterea lui Iisus Hristos. După ce a discutat cu ei în contradictoriu, această mărturisire a lui a fost pricină de a fi executat şi de a i se da trupul focului spre ardere.

Astăzi el este socotit oficial drept mucenic al Ortodoxiei, pomenirea lui se săvârşeşte la 18 aprilie, iar moaştele lui se află în Mănăstirea Megali Panaghia din Ierusalim.

Mărturia Patriarhului Diodor I al Ierusalimului (1981-2000)

Patriarhul Diodor I a fost hirotonit  diacon la Ierusalim în anul 1944 şi a deţinut vrednicia de patriarh între anii 1981-2000. Până la adormirea sa din septembrie 2000, a deţinut rangul de patriarh vreme de 19 ani şi a fost prezent la slujba pogorârii Sfintei Lumini 63 de ani neîntrerupţi.

„După ce se sting toate luminile, mă plec şi intru în prima încăpere a Mormântului. De acolo merg încet prin întuneric spre cealaltă încăpere a Mormântului, unde a fost aşezat Trupul lui Iisus. Acolo îngenunchez, cu sfântă frică şi rostesc rugăciunile rânduite, care ni s-au transmis de-a lungul veacurilor; după ce le citesc, aştept. Uneori se întâmplă să aştept câteva minute, dar, de obicei, minunea se săvârşeşte îndată ce citesc rugăciunile. Din miezul pietrei pe care a stat Trupul lui Hristos, o Lumină nedefinită iese înspre afară. De obicei are o culoare albastru-deschis, dar culoarea se poate schimba şi să ia multe nuanţe diferite. Nu se poate zugrăvi în cuvinte omeneşti. Lumina iese din piatră ca şi cum ar ieşi dintr-un lac. Piatra Mormântului arată ca şi cum ar fi acoperită de un nor umed, dar este Lumină. Această Lumină se comportă diferit în fiecare an. Uneori acoperă numai placa de pe Mormânt, în timp ce alteori umple de Lumină tot baldachinul, încât oamenii care stau în afara Mormântului şi privesc înăuntru văd cum toate sunt pline de Lumină.

Această Lumină nu arde. Niciodată nu mi-a ars barba în cei 16 ani de când sunt Patriarh în Ierusalim şi am primit Sfânta Lumină. Lumina are o structură diferită de cea a unei lumini obişnuite, care arde într-o candelă. Într-un anume loc, Lumina se ridică în sus şi alcătuieşte un stâlp, a cărui flacără are o natură diferită, astfel încât îmi este cu putinţă să-mi aprind lumânările de la ea. În felul acesta, după ce iau flacăra cu lumânările mele, ies şi dau Lumina mai întâi patriarhului armean, apoi celui copt [neortodocşi, n.red.]. După aceasta împart Lumina tuturor celor care se află în biserică…

Trăim multe minuni în bisericile noastre, şi minunile nu sunt ceva străin pentru noi, însă nici una din aceste minuni nu are puterea şi simbolismul avut de minunea Sfintei Lumini. Minunea este o taină dumnezeiască. Preschimbă Învierea lui Hristos în ceva atât de viu pentru noi, ca şi cum s-ar fi petrecut cu câţiva ani în urmă… Mă aflu la Ierusalim din 1939 şi am venit aici de la vârsta de 15 ani. Am urmărit slujba de pogorâre a Sfintei Lumini în toţi aceşti ani, aşa că sunt martor ocular al minunii de 61 de ori. Pentru mine nu se pune întrebarea dacă cred în minune sau nu. Ştiu că ea este adevărată”.

Extrase din lucrarea lui Haralambie Skarlakidis, “SFÂNTA LUMINĂ – Minunea din Sâmbăta Mare de la Mormântul lui Hristos”, în curs de apariţie la Editura Evanghelismos. Mulţumim părinţilor români de la Chilia „Buna Vestire” – Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, pentru amabilitatea cu care ne-au pus la dispoziţie traducerea făcută după originalul grecesc.

12 iulie 1912 – † 29 martie 1989

Nicolae Steinhardt, evreu erudit, prieten cu Constantin Noica, refuză să fie martorul acuzării în procesul acestuia din anul 1958. Preţul unei conştiinţe necompromise de păcatul trădării prieteniei îl va plăti cu cinci ani de temniţă, ani în care se va creştina, fiind botezat de ieromonahul Mina Dobzeu în închisoarea Jilava, în 1960. După ieşirea din temniţă, se călugăreşte la mănăstirea maramureşeană Rohia. Înainte de moarte lasă ascuns, în mare taină, un manuscris, Jurnalul fericirii – monument de trăire şi trezvie duhovnicească, un text aghiografic.

„O mulţime de sfinţi în jurul meu!”

„Jilava, 1961.

Perioadă de înăsprire a regimului. Câţi oameni admirabili în jurul meu! Şi sfinţi, o mulţime de sfinţi! Şi parcă aşa s-ar cuveni să fie. Acceptă cu simplicitate.

Suferinţa, ori de câte ori e îndurată sau cugetată cu vrednicie, dovedeşte că răstignirea nu va fi fost inutilă, că jertfa lui Hristos e roditoare”.

Botezul

„Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce-nseamnă Botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii… Va să zică este adevărat: este adevărat că Botezul este o Sfântă Taină, că există Sfintele Taine. Altminteri fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge n-ar putea fi atât de neînchipuit de minunată şi deplină… Şi un fel de strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei. Un simţământ de siguranţă absolută…

Şi noutatea: nou, sunt un om nou; de unde atâta prospeţime şi înnoire? Se adevereşte Apocalipsa (21:5): «Iată, noi le fac pe toate»; şi, de asemenea, Pavel: «Dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi». Noi, dar de negrăit. Cuvinte nu găsesc, decât banale, răsuflate, tot acelea pe care le folosesc mereu…”

Văzător al Luminii necreate

„…În noaptea următoare adorm frânt. Şi atunci, în noaptea aceea chiar, sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriaşă – albă şi strălucitoare – şi mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părţile, e o fericire totală, şi înlătură totul; sunt scăldat în lumină orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină şi exult. Ştiu că va dura veşnic, e un perpetuum immobile. Eu sunt îmi vorbeşte lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea gândului. Eu sunt: şi înţeleg prin intelect şi pe calea simţirii – înţeleg că e Domnul şi că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd, ci şi vieţuiesc în mijlocul ei.

Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. Sunt şi pricep că sunt şi mi-o spun. Şi Lumina parcă e mai luminoasă decât lumina şi parcă ea vorbeşte şi-mi spune cine e. Visul mi se pare a dura mult, mult de tot. Fericirea nu numai că durează încontinuu, dar şi creşte mereu; dacă răul n-are fund, apoi nici binele n-are plafon, cercul de lumină se lăţeşte din ce în ce, iar fericirea după ce m-a învăluit mătăsos, deodată schimbă tactica, devine dură, se aruncă, se prăvăleşte asupră-mi ca nişte avalanşe care – antigravitaţional – mă înalţă; apoi, iar, procedează în alt fel: duios; mă leagănă – şi-n cele din urmă, fără menajamente, mă înlocuieşte. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mă recunosc.

(De atunci îmi este nespus de ruşine. De prostii, de răutăţi, de scârnăvii. De toane. De viclenii. Ruşine.)”

„Amarnic se înşeală cine crede că…”

„Cine crede că religia creştină e îndemn la nătângie, se înşeală amarnic. Amarnic se înşeală şi cine crede că e şcoala slăbiciunii şi a miorlăielii…

Creştinismul, ar trebui s-o ştie şi Henry de Montherlant, e tot un cavalerism: nu cere mai puţin avânt, mai puţină putere de îndurare, mai puţină demnitate şi ţinută, mai puţină nepăsare pentru ce «se face» ori «se zice», mai puţin efort mereu reluat zi de zi, mai puţin antrenament decât orice sport, orice exerciţiu, orice sistem militar-religios, orice morală de tip buşido şi de grup (Peguy, H. Franck).

Numai că are în plus şi o nobleţe «super-rogatorie», a bunătăţii, a iubirii. Reflexul de răceală ori silă al cavalerului sau al stoicului, creştinismul îl înfrânează. Conştiinţa zădărniciei finale a formelor lumeşti nu se loveşte aici de piedica melancoliei, şi nici dispreţul nu poate ceva împotriva dragostei izvorâte dintr-o euforie inaccesibilă încruntatului stoic, înciudatului campion, grijuliului gimnofisist”.

„Creştinul e liber, aşadar fericit”

Asupra apropierii de Hristos, proba care nu înşeală, criteriul definitiv este buna dispoziţie. Numai starea de fericire dovedeşte că eşti al Domnului. Virtuosul îmbufnat nu e prietenul Mântuitorului, ci jinduitorul după diavol. Ascetul arţăgos nu e autentic.

Există mijloace obiective în artă de a recunoaşte autenticul şi de a da de o parte copia. Pentru a deosebi creştinul de caricatura ori imitaţia sa, nu există procedeu mai sigur decât a cerceta dacă postulantul este sau nu vesel şi mulţumit. Dacă ipochimenul e intolerant, ori morocănos, ori agitat, ori mahmur, ori necăjit, nu e creştin, oricât de perfect de fidel ar fi în virtuţi. E virtuos, dar nu e creştin. Creştinul e liber, aşadar fericit. Acesta şi este sensul genialei şi inspiratei fraze a lui Kierkegaard (de sub a cărei obsesie nu pot ieşi): «Contrariul păcatului nu e virtutea, contrariul păcatului este libertatea».

Virtuosul neîmblânzit nu ştie şi nu poate rosti «dulce Iisuse»; toată sfera dulcelui îi este străină, inaccesibilă – şi uită că jugul Domnului e blând şi povara Lui uşoară…

Sau dacă ne hrănim numai cu ceai şi iaurt (ca la L.F. Celine) şi totuşi inima ne este plină de otravă, apoi vai de ceaiul şi de iaurtul acela, că mai bine am consuma numai fleici în sânge (spre scandalul rabinilor) şi am bea vârtos (spre indignarea pastorilor) şi n-am avea parte – cum cred că au răii doldora de ape şi de poame – cu cei ce dau zeciuială din izmă, strecoară ţânţarul, văd paiul din ochiul vecinului şi umblă îmbrăcaţi în caftane lungi…”

„Cât de bine-mi pare că m-am făcut ortodox!”

„Văratec, 1971.

În postul Sântei Mării mă spovedesc părintelui Calinic.

Printre altele: un fost coleg de puşcărie mereu vine să mă tapeze; duhneşte a băutură şi uneori îmi aruncă-n obraz poveşti sfruntate: că i-a murit copilul şi îi lipsesc banii de înmormântare – mie care ştiu că nu e tată. I-am dat ce i-am dat, apoi l-am respins. Simt totuşi o nelinişte. Dar ce să fi făcut cu un beţiv?

Să-i fi dat, mă întrerupe duhovnicul. Când mai vine, dă-i, nu-l judeca! Şi eu – zice – am un prieten beţiv, un nenorocit, şi când vine pe aici îl omenesc. Dă-i!

Cât de bine îmi pare că m-am făcut ortodox”.

(Extrase din cartea „Jurnalul fericirii”, Ed. Mănăstirii Rohia)

Întrebări şi răspunsuri

- Părinte Nicolae, ce vă spune un cer înstelat privit de pe pământul Rohiei?

- Îmi spune: cât este de neprevăzută soarta omului! Un prieten, fost diplomat, fiu de magistrat superior, din înalta şi înstărita burghezie, îmi zicea nu demult: ar fi crezut cineva în 1930 că voi fi pensionat ca muncitor necalificat, ori că tu vei fi osândit pentru favorizare de legionari şi că-ţi vei petrece ultimii ani ca monah?! A, spune cerul înstelat, voi oamenii nu ştiţi nimic, pe voi „norocul vă petrece”, adică imprevizibilul.

- Care sunt cele şapte păcate capitale?

- 1. Prostia, 2. Recursul la scuze: nu ştiu, n-am ştiut, 3. Fanatismul, 4. Invidia, 5. Trufia neroadă, 6. Turnătoria, 7. Răutatea gratuită. Mai adaug a opta: Dragostea cu sila.

- Vă întreb fără înconjur: sunteţi un om metafizic sau un înţelept care a străbătut deşertul metafizicii?

- Sunt un neghiob bătrân şi un vechi ticălos, căruia prin harul Domnului i s-au deschis spre sfârşit ochii şi a dobândit niţică, elementară înţelepciune şi niţică ruşine.

Nu mă căutaţi la niveluri înalte – la al marii înţelepciuni, al metafizicii, etc., etc. – ci la nivelul elementar al păţitului şi al celui oarecum tămăduit (late in the day, cum spun englezii, târziu de tot) de prostie şi de orbire.

- Nu aveţi nostalgia de a călători la Roma? Ce aţi privi, judeca, admira?

- Ba da. Ce aş privi? Pieţele, fântânile, palatele, pinii, cârciumioarele din cartierele populare. N-aş judeca, n-aş admira. Occidentul, acum, nu-i de admirat, e de plâns. Căci e pierdut, doomed zic englezii. Îmi amintesc cuvintele Domnului: „Nu mă plângeţi pe Mine, fiice ale Sionului, ci pe voi!”. Cancerul e încă lăuntric, nu s-a dat în vileag. Dar mai poate medicul, care ştie, încerca poftă trupească pentru femeia cu metastaze generalizate, deocamdată neexteriorizate?

- Trăind în divinitate, omul de mâine îşi va justifica amplitudinea fiinţei, ca refugiu, ca vamă de purificare, de asceză?

- Vă admir optimismul. Sunt foarte sceptic referitor la omul de mâine, după cât de laş, de netot, de naiv, de uşor de îmbrobodit, de nătărău ni se arată astăzi. Europa de azi, Occidentul, oferă un spectacol de nerozie şi îndobitocire cum rareori a mai fost din secolul IV încoace. Şi ăştia să realizeze amplitudinea fiinţei? Aida-de!

Vor realiza amplitudinea sclaviei, către care au făcut deja paşi mari!

(Din cartea „Monahul de la Rohia răspunde la 365 întrebări incomode adresate de Zaharia Sângeorzan”, Ed. Revistei Literatorul)

Ultima mărturisire de dragoste pentru Hristos şi poporul român

„I-a fost dat lui N. Steinhardt să îndure în ultimii ani ai vieţii o întâmplare nepotrivită, ba chiar hapsână. La 5 februarie 1989 primeşte din Israel o scrisoare în care e întrebat ca un «trădător»: «Ce gânduri îţi trec prin minte, călugăre Nicolae, la ora două noaptea?» Răspunsul nu se lasă aşteptat. E poate ultimul text: «Monahii aceştia, neamul acesta de păstori şi de ţărani, oamenii aceştia atât de diferiţi de mine, m-au primit, înţeles şi acceptat cu o mărinimie, o bunăvoinţă, o răbdare, o simpatie care au desfiinţat orice barieră şi mă fac să mă simt la ora două a.m., ora adevărului, cu totul nefrământat de dubii – câtuşi de puţin străin, stingher, nefericit, nostalgic ori gândind să mă întorc din drumul pe care l-am apucat»”.

(Virgil Ierunca, în prefaţa cărţii „Dumnezeu în care spui că nu crezi…” N. Steinhardt, Ed. Humanitas)

Material realizat de obştea Mănăstirii Diaconeşti

Articol apărut în nr. 14 din “Familia Ortodoxă”