Arhimandritul Sofronie la asfinţitul vieţii pământeşti (1993), plin de roade duhovniceşti, ca un pom răsădit lângă izvoarele pline de apă vie ale harului

A scrie despre Părintele Arhimandrit Sofronie (†11 Iulie 1993) este o mare îndrăzneală, ba chiar o nesăbuinţă; cum să cutezi să scrii ceva despre un munte al lui Dumnezeu, şi încă un munte sfânt, de vreme ce nu eşti decât un biet firicel de praf înaintea staturii lui spirituale de titan al Duhului? A nu scrie nu este nicidecum fără de primejdie, căci atunci vor striga pietrele, adică oamenii împietriţi la inimă, tulburaţi şi încurcaţi sufle­teşte din cinci continente, care vreme de zeci de ani l-au cerce­tat la mănăstirea sa din Anglia primind lumină, putere, cunoştiinţă şi o nădejde nouă prin rugăciunile şi învăţăturile Marelui Bătrân. Aflaţi în faţa acestei dileme, cunoscându-ne şi mărturisindu-ne nevrednicia şi nedestoinicia şi cerând iertare Părinte­lui Sofronie şi cititorilor noştri, am optat în cele din urmă pen­tru a aşterne pe hârtie firavele rânduri de faţă.

* * *

În luna Iulie a acestui an (1998), am avut fericitul prilej de a-l cerce­ta, la Sfânta Mănăstire Vatopedi din Sfântul Munte Athos, pe Gheronda Iosif, ucenicul şi biograful Cuviosului (Gheron) Iosif Isihastul. Într-un anumit context al convorbirii, pomenindu-se numele Părintelui Arhimandrit Sofronie, Gheronda Iosif Vatopedinul a făcut o mică pauză şi, trecând de la volubilitatea plină de bucurie şi entuziasm duhovnicesc ce îl caracterizează la un ton de adânc respect, a rostit cu o voce lină, egală, ferm şi răspicat, cu un simţământ de evlavie nespusă cuvintele: „Pentru noi (athoniţii), este Sfântul Sofronie”.

Desigur, numeroşi sunt aceia care nu se îndoiesc, iar multo­ra le este vădit faptul că Părintele Arhimandrit a ajuns la o măsură uimitor de înaltă, că a atins starea de fericire şi sfinţe­nie. Dar o afirmaţie atât de categorică auzită din partea unuia dintre cei mai de seamă părinţi athoniţi contemporani, care însuşi a fost vreme de 11 ani (1947-1958) ucenicul unui alt mare râvnitor al îndumnezeirii prin har[*], dă acestui fapt conotaţii şi noime noi, de o însemnătate excepţională, deoarece este unanim recunoscută acrivia, competenţa, severitatea, îndelunga şi mult socotita cumpănire cu care se pronunţă aghioriţii în acest sens.

Am putea, în cele ce urmează, să urmăm calea, mai adesea folosită, de a aduce în sprijinul şi spre întărirea afirmaţilor de mai sus câteva cazuri şi situaţii cu totul deosebite, cunoscute de noi de la oameni vrednici de crezare, care au avut fericirea de a-l vedea faţă către faţă şi a vorbi cu Părintele Arhimandrit; din acestea ar scânteia în chip luminat minunatele harisme ce alcă­tuiau o parte a „bogăţiei gândite” a Cuvioşiei Sale, pe care cu aspre osteneli, pocăinţă fierbinte şi rugăciuni de foc şi-a agonisit-o cu sabia şi arcul său într-o viaţă de aproape un veac, prin cumplite războaie nevăzute cu amoreii gândiţi. Nu acesta este însă scopul nostru, şi aceasta cu atât mai mult cu cât ucenici di­recţi ai părintelui, care i-au stat în apropiere ani şi zeci de ani şi cunosc cu neasemănare mai mult decât noi despre viaţa sa de taină, nu au socotit oportun să dezvăluie încă întâmplări de acest gen. Ele desigur întăresc evlavia multora, sunt mult gustate şi îndelung savurate de iubitorii de literatură ascetică, dar totuşi nu constituie decât partea văzută a „aisbergului”, care în cea mai mare şi mai însemnată dimensiune rămâne ascunsă. Aceasta este însă aceea care ne atrage mai mult din pricina covârşitoarei ei originalităţi, frumuseţi şi a desăvârşitei Pravoslavii. Iar acest mărgăritar de mult preţ, căruia nu este nici­decum uşor să i se surprindă strălucirile nenumăratelor sale fa­ţete (paradoxuri şi antinomii adesea cu valoare de unicate, care dovedesc continuitatea Revelaţiei dumnezeieşti în Ortodoxie), este învăţătura sa, izvorâtoare din operele Preacuvioşiei sale.

Părintele Arhimandrit Sofronie este – în acest secol al con­fuziilor axiologice în atât de multe direcţii – unul dintre puţinii mari părinţi care are învăţătura sa proprie şi a încredinţat-o pe aceasta scrisului. Şi nu este vorba de o învăţătură oarecare, ci despre aceea care i-a fost încredinţată prin tainice sfătuiri de Sfântul Stareţ Siluan Athonitul, de aceea care, văzându-i dorirea sufletului întoarsă întru totul către cele cereşti, însuşi degetul Preasfântului Duh Dumnezeu i-a scris-o pe tablele inimii sale curăţite prin pâraie de lacrimi vărsate mai întâi pen­tru păcatul propriu, iar apoi pentru tot Adamul şi pentru întrea­ga lume al lui Dumnezeu.

Această învăţătură, Părintele Arhimandrit o ascunde cu mul­tă grijă şi neasemuit de delicată smerenie, sub forma a nume­roase istorisiri şi mărturisiri autobiografice. Dar, dacă le vom privi cu atenţia cuvenită, fiecare din acestea în parte şi toate în ansamblul lor ne vor apare ca trăsăturile de penel ale unui mi­nunat pictor duhovnicesc, care s-a făcut mai presus de sine şi de lumea aceasta şi care, pornind de la autoportretul său spiri­tual, a tins apoi să zugrăvească o frescă de dimensiuni cosmice; acest pictor mai are şi darul să închipuiască pe Hristos prin credinţă, experienţă şi lucrare, în toate inimile care îi îngăduie aceasta.

Atunci când citează din Sfintele Scripturi, Părintele o face ca unul care, prin darul atotştiinţei, a fost parcă martor şi a văzut cele către care noi nu putem umbla decât prin credinţă. Din Sfânta Tradiţie în paginile cărţii de faţă nu citează decât de 3-4 ori pe Sfântul Ioan Scărarul şi Sfântul Isaac Sirul, iar aceasta nicidecum pentru că nu i-ar cunoaşte şi nu i-ar iubi pe Sfinţii Părinţi, ci pentru că gândirea lor a devenit a lui, pentru că şi prin Preacuvioşia sa Duhul poate vorbi astăzi bisericilor, pre­cum vorbeşte de mii de ani prin Sfinţii Proroci, Sfinţii Apostoli şi purtătorii-de-Dumnezeu Părinţi.

Singurul citat mai lung este luat din „Cuvântul către Păstor” al Sfântului Ioan Sinaitul, dar este atât de grăitor că îl vom cita şi noi integral : „Cârmaci duhovnicesc este acela care a primit de la Dumnezeu şi prin propriile sale osteneli o astfel de tărie duhovnicească încât poate să izbăvească sufletul cuprins de orice beznă… învăţător adevărat este acela care în chip nemij­locit a primit de la Dumnezeu cartea duhovnicească a înţelep­ciunii, înscrisă în minte de degetul lui Dumnezeu, adică prin lucrarea luminării, şi nu ne trebuie alte cărţi… Este necuviin­cios pentru învăţători să dea sfaturi copiate din operele altora”. Cunoaştem pe unii capabili să citeze la nesfârşit din opera acestui Sfânt Părinte, de maniera că un casetofon şi un papagal ar putea plezni simultan de ciudă auzindu-i, dar tocmai acest citat întotdeauna îl „uită”…

„Nu poate naşte fii duhovniceşti decât cel ce însuşi este năs­cut de Sus”, afirmă Sfântul Simeon Noul Teolog. Unii ca aceştia, din care Dumnezeu a făcut luminători ai lumii aseme­nea Lui, sunt capabili – afirmă cei ce au avut asemenea expe­rienţe – fie şi printr-o simplă privire, prin 5-6 cuvinte orale sau scrise să dăruiască în câteva clipe cercetări nespus de bogate în har, pe care mulţi le-au căutat prin trudnice şi neostoite osteneli ani îndelungaţi, fără a le afla.

„Cârmaci duhovnicesc” mult ispitit, greu şi îndelung încer­cat, „învăţător adevărat” şi înţelepţit de Sfinţi şi de Dumnezeu, Părintele Arhimandrit Sofronie poate, celor ce îi citesc şi reci­tesc scrierile cu evlavie, cu iubire de osteneală şi adevăr – po­trivit unei exprimări dragi Cuviosului Părinte Paisie Aghioritul – să le dăruiască atât cât sunt dispuşi şi hotărâţi să primească: fie o „ciocolată duhovnicească”, fie să îi „aboneze la cofetăria paradisiacă”. Să nu lipsim de acum mai mult de la ospăţul bunătăţilor nestricăcioase ce ni se oferă cu atâta mărinimie, smerenie şi dragoste părintească…

Icoană athonită a Cuviosului Sofronie de la Essex

Ieromonah Ştefan (Nuţescu), Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos

27 Iulie 1998

La prăznuirea Sfântului Slăvitului Marelui Mucenic Pantelimon, tămăduitorul, doctorul cel fără de arginţi şi făcătorul de minuni.

(Acest cuvânt a apărut ca postfaţă la ediţia românească a cărţii Arhimandritului Sofronie “Despre rugăciune” – Schitul Lacu, 2001)

Părintele Fotie din Mytilini, un binecunoscut şi mare duhovnic al Greciei, a trecut la Domnul în vârstă de 98 de ani. A fost un monah lucrător neobosit al evangheliei, însă unul smerit şi autentic – după cum se vede din faptul că obişnuia să umble desculţ şi vara, şi iarna.

Înmormântarea sa a avut loc pe 6 martie 2010, la biserica Sfântului Antonie din Trigona Plomariu, satul unde a slujit vreme de 46 de ani. La slujbă au luat parte mitropolitul Iacov al Mytilinei şi un număr mare de preoţi.

Dumnezeu să-l odihnească cu drepţii şi să avem parte de binecuvântarea sa!

Arhimandritul Fotie Lavriotis, cunoscut în insula Lesvos ca Papa-Fotis, s-a născut în Pamfilla, un sătuc de lângă Mytilini în 1913, din părinţii Dimitrios şi Maria Sardellis.

Împreună cu sora sa, mai tânără decât el cu trei ani, a crescut în mijlocul a multe greutăţi şi lipsuri. La şapte ani a rămas orfan. În adolescenţă a descoperit monahismul şi deşertăciunea lumii după vizita în sat a unui propovăduitor; cu acest prilej, s-a hotărît să se facă călugăr.

La şaptesprezece ani pleacă la Mănăstirea Marea Lavră din Sfântul Munte, unde i s-a spus Lavriotis (în greacă, „din Lavră”). Acolo este tuns în monahism şi hirotonit diacon, apoi preot. A vieţuit în Sfântul Munte douăzeci de ani.

S-a întors pe insula unde s-a născut, Lesvos, la chemarea răposatului mitropolit Iacov I al Mytilinei.

A fost numit paroh în satul Trigona Plomariu, unde a rămas până a fost rechemat. În 1950, fostul arhiepiscop al Atenei, Ieronim, l-a numit slujitor al Sfântului Mormânt, la Ierusalim.

După o şedere de patru ani în Patriarhia Ierusalimului, s-a întors pentru a doua oară la locul naşterii. În acelaşi timp cu slujirea parohiei, s-a apucat de reconstruirea Sihăstriei închinate Cuviosului Luca, noul-mucenic.

Papa-Fotis a fost vreme de 68 de ani slujitor al Sfântului Altar. Era iubit şi cunoscut de toţi pentru bărbăţia, nevoinţa şi dăruirea sa faţă de predania ortodoxă. Referindu-se la înfăţişarea sa neobişnuită, obişnuia să zică: „Sunt călugăr, de-asta nu dau mare însemnătate îmbrăcămintei”.

Patruzeci de ani, Papa-Fotis a adunat pietre, oriunde s-ar fi aflat – plăci de piatră sparte sau tăiate, ţigle, marmură şi cărămizi – toate, aruncate din clădiri, curţi şi depozite. Mai apoi, s-a dus la Pamfilla. Acolo a ridicat de unul singur o biserică, din toate aceste rămăşiţe – o adevărată capodoperă, ce pare a se fi pogorît din cer, neatinsă de mână omenească.

Obişnuia să pribegească prin zonă desculţ, iarnă şi vară, cu o rasă ruptă. După o priveghere la o biserică din Thessalonic, un oarecare preot i-a luat din greşală rasa, lăsându-şi-o pe a sa în schimb pe scaun – o rasă nouă, făcută din mătase. Când Papa-Fotis a băgat de seamă cele întâmplate, a început să plângă ca un copil – rasa nouă era prea călduroasă, iar el o dorea pe a sa, care era mult mai uşoară.

Când, după patruzeci de ani, a încheiat de lucrat la Biserica Sfântului Luca, s-a săvârşit cea dintâi Liturghie. Au luat parte mulţi oameni. Puţin înainte de Vohodul Mic, Papa-Fotis şi-a dat seama că uitase să lase o deschidere în zid pentru uşa din stânga, ca să treacă pe acolo. De îndată, s-a dus şi a luat un târnăcop, cu care a început să spargă zidul. Oamenii au ieşit afară, tuşind din pricina prafului şi înspăimântaţi de pietrele ce cădeau. Însă el şi-a continuat lucrul în tăcere, apoi s-a întors la slujirea dreaptă a Liturghiei…

Părintele Fotie a plecat astăzi dintre noi. Să avem parte de rugăciunile şi binecuvântarea sa.

Traducere şi prezentare: Radu Hagiu

Cuvânt al Sfântului Theodor Studitul în Sfânta şi Marea Duminică a Paştilor, predoslovie la omilia Sfântului Ioan Gură-de-Aur

Părinţilor şi fraţilor iubitori de Hristos, ce este aceasta? Ce mare strălucire luminează astăzi lumea şi împodobeşte astfel Biserica? Ce s-a întâmplat de ne-am schimbat starea? Ieri eram posomorâţi şi întristaţi, iar astăzi în lumină şi bucurie suntem; ieri în scârbă şi astăzi în veselie; ieri în suspinuri şi astăzi întru cântări de bucurie. Întreb care este pricina, care ne-a adus această lumină şi bucurie? Hristos a înviat din morţi şi a dăruit tuturor oamenilor înălţare la cer, a deschis Raiul şi a slobozit intrarea tuturor oamenilor care vor crede în El!

O, adâncime nemăsurată! O, înălţime nesocotită! O, taină nouă ce covârşeşte toată priceperea minţii! Îngerii laudă mântuirea noastră bucurându-se, prorocii dănţuiesc văzând împlinirea prorociilor lor; toată lumea se bucură şi saltă duhovniceşte, căci a strălucit această zi mântuitoare, a strălucit soarele în dreptate.

Cine poate lăuda cu vrednicie darul zilei, cine altul afară de Părintele nostru, vestitorul cel cu mare glas al milostivirii lui Dumnezeu, din al cărui rost izvorăsc dumnezeieştile cuvinte ale Duhului, mai mult decât râul Nilului, cel ce are mintea şi limba cu totul de aur, Hrisostom? Numai el poate să mărească, să laude, să plesnească cu mâinile şi să proslăvească Învierea Domnului. Eu puţine cuvinte grăiesc, dar dascălul este gata, să grăiască întocmai ca un ritor mare ce este şi iscusit la cuvinte şi ca un clopot cu mare sunet al Sfântului Duh. Noi să fim gata să-l ascultăm, ca şi noi să vedem astăzi, ce fel de daruri şi vrednicii făgăduieşte să ne dea vestitorul pocăinţei, al doilea Mergător-înainte Ioan.

„De este cineva creştin bun, şi iubitor de Dumnezeu, să se îndulcească de acest praznic bun şi luminat. De este cineva slugă înţeleptă, să intre bucurându-se de bucuria Domnului său. De a lucrat cineva din ceasul dintâi, să-şi ia astăzi dreapta plată. De a venit cineva după ceasul al treilea, mulţumind să prăznuiască. De a ajuns cineva numai după ceasul al şaselea, nimic să nu se îndoiască că de nimic nu se va păgubi. De s-a lipsit cineva şi de ceasul al noulea, să se apropie, cu nimic îndoindu-se. De a ajuns cineva numai în ceasul al unsprăzecelea, să nu se teamă că a zăbovit, căci milostiv fiind stăpânul, primeşte pe cel de pe urmă ca şi pe cel dintâi. Odihneşte pe cel din al unsprăzecelea ceas, ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul întâi.

Pe cel de pe urmă miluieşte şi pe cel dintâi mângâie. Aceluia plăteşte şi acestuia dăruieşte; faptele le primeşte, voinţa o cuprinde, lucrul îl cinsteşte;  îndemnarea o laudă. Pentru aceasta intraţi cu toţi întru bucuria Domnului nostru şi cei dintâi şi cei de al doilea de luaţi plată.

Bogaţii şi săracii împreună dănţuiţi. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi; viţelul este mare, nimeni să nu iasă flămând. Toţi vă îndulciţi de ospăţul credinţei. Toţi să luaţi bogăţia bunătăţii, nimeni să nu plângă pentru sărăcie, că s-a arătat împărăţia de obşte. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că iertarea din groapă a răsărit; nimeni să nu se teamă de moarte, căci ne-a slobozit pe noi moartea Mântuitorului. A stins-o pe ea cel ce a fost ţinut de ea. Prădat-a iadul cel ce S-a pogorât la iad; amărâtu-l-a  pe el, gustând trupul Lui. Şi aceasta mai nainte apucând Isaia a strigat: <Iadul s-a amărât, întâmpinându-te pe tine jos; amărâtu-s-a, că s-a stricat; amărâtu-s-a, că s-a batjocorit; amărâtu-s-a, că s-a omorât, amărâtu-s-a, că s-a surpat; amărâtu-s-a că s-a legat >. Luat-a trup şi de Dumnezeu s-a lovit; luat-a pământ şi s-a întâmpinat cu cerul; luat-a ce a văzut şi a căzut în ce n-a văzut. Unde-ţi este moarte boldul? Unde-ţi este iadule biruinţa? Sculatu-S-a Hristos şi au căzut dracii. Înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă. Că Hristos sculându-se din morţi, începătorul celor adormiţi S-a făcut; Aceluia este mărirea şi stăpânirea, în vecii vecilor. Amin”.

Arhimandritul Sofronie şi viitorul Mitropolit Ierothei în curtea mănăstirii Cinstitului Înainte-mergător din Essex

Manolis Melinos: L-am chemat pe Părintele Ierothei să ni se alăture dintr’o pricină anume, nu doar pentru că a început Marele Post – deşi, de bună seamă, avem nevoie de preţioasele sale sfaturi şi de experienţa sa în această privinţă. L-am chemat pentru că aceste zile de pocăinţă prin excelenţă (deşi ar trebui să fim în arena pocăinţei de-a lungul întregului an!) ne aduc în minte o personalitate sfântă a veacului nostru – celor ce am avut fericirea de a-l cunoaşte personal sau prin alţii. M’am învrednicit de a primi viaţă din scrierile sale, dar şi de a fi povăţuit de acest gherondă, Părintele Sofronie Saharov. În anii de pe urmă ai vieţii sale, până la adormirea sa de acum un an, Părintele Sofronie s’a nevoit la Sfânta Mănăstire a Cinstitului Înainte-mergător din Essex, Marea Britanie.

Părinte Ierothei, vă mulţumesc din inimă că aţi binevoit să aflaţi ceva timp în programul dvs. încărcat pentru a ne rosti câteva cuvinte despre sfânta personalitate şi fire a Părintelui Sofronie Saharov. Ştiu preabine că l-aţi cercetat vreme de mulţi ani şi, dacă se poate spune aşa, Dumnezeu v’a învrednicit din belşug să vă zidiţi alături de dânsul, să vă încărcaţi bateriile duhovniceşti. (…)

Părintele Ierothei: Nu mă oboseşte niciodată, ci îmi face o mare bucurie să vorbesc despre Părintele Sofronie, un om cu adevărat dăruit de Sfântul Duh, un sfânt al veacului nostru. Este o mare binecuvântare să vieţuim în Biserica Ortodoxă, care dă naştere unor chipuri patristice precum cel al Părintelui Sofronie.

Dacă tot aţi început să vorbiţi despre legătura dintre Părintele Sofronie şi această perioadă a Marelui Post, aş dori să încep prin a spune că e vorba de ceva foarte apropiat. Ieri am pomenit izgonirea omului din Rai, prin Adam, iar astăzi, Lunea Curată, cea dintâi zi a Sfântului şi Marelui Post, este întâia zi de plângere a lui Adam după părăsirea Raiului. Şi tocmai această tânguire a lui Adam o zugrăveşte atât de bine Părintele Sofronie în cărţile sale, când scrie despre Sfântul Siluan Athonitul. Sfântul Siluan, la fel ca şi Părintele Sofronie, trăia această plângere adamică, care nu este nimic altceva decât ceea ce simte omul după pierderea harului lui Dumnezeu. Când omul a pierdut harul lui Dumnezeu, simte că toată zidirea a murit, deoarece este un microcosmos în acest mare cosmos (lume), şi ceea ce leagă întreaga zidire. Aşadar, el se îndurerează, se mâhneşte, suferă şi trăieşte în pocăinţă până ce dobândeşte iarăşi harul lui Dumnezeu. Pentru aceasta, această vreme a pocăinţei are o strânsă legătură cu Arhimandritul Sofronie şi Sfântul Siluan, care au arătat şi trăit pocăinţa de-a lungul întregii vieţi.(…)

Când se apropia cineva de Stareţul Sofronie, simţea că acesta are o smerenie foarte adâncă, o smerenie care nu era roada unei nevoinţe în sine, o strădanie de a părea smerit, ci era o preschimbare şi o transfigurare a fiinţei sale. Părintele repeta adesea cuvintele Sfântului Siluan, care spunea că nevoinţa smereniei e una şi smerenia lui Hristos, ce se arată în preschimbarea şi îndumnezeirea întregii fiinţei a cuiva, e alta. De aceea, îl putea vedea pe Stareţ şi în clipe când era cuprins de haz, căci umorul său era unul foarte delicat, cu bătaie adâncă. Când cineva îl întâlnea, nu putea pricepe după criteriile exterioare ale deontologiei morale că Stareţul era un sfânt. El însuşi se simţea nelalocul lui când îşi dădea seama că cineva se apropia de el ca de un sfânt. Îşi arăta hazul. Spunea nişte glume. Istorisea felurite întâmplări. Dădea naştere unei atmosfere foarte plăcute, dar, în acelaşi timp, simţeai o adâncime. N’avea un umor care, să zicem, te jignea, sau care pricinuia într’un fel sau altul o stare de tulburare, de răspândire, o deşertare, o încântare a minţii. Mai degrabă, glumele sale aveau o mare adâncime. Aşa că, în cele din urmă, de fiecare dată când te apropiai de Stareţ – chiar şi atunci când Dumnezeu îngăduia să te plimbi cu el, să stai de vorbă, să râdeţi împreună – înţelegeai că toate acestea vin din sufletul şi inima unui om pe deplin transfigurat. De aceea, chiar şi glumele şi hazul său delicat te atingeau personal. (…)

Alt lucru pe care obişnuia să mi-l spună uneori este că nu trebuie să ne iscodim pe noi înşine. Stareţul zicea că în predania Părinţilor există, bineînţeles, învăţătura despre cercetarea sinelui. Însă aceasta se potriveşte mai degrabă celor dintâi trepte din viaţa duhovnicească. Obişnuia să zică că omul trebuie să depăşească aceasta, fiindcă dă naştere altor probleme. Devine obositor pentru cineva să se iscodească pe sine, să vadă ce virtuţi are, ce patimi are, căci va fi prins într’un cerc vicios de gânduri, şi marea parte a gândurilor sânt de la diavol. Aşa că, dacă se tot iscodeşte şi analizează pe sine, poate sfârşi chiar şi într’o schizofrenie – obişnuia Stareţul să zică. El stăruia mai mult pe faptul că, atunci când omul vrea să se pocăiască şi să-şi schimbe viaţa, trebuie să înceapă să lucreze pozitiv, adică să păzească voia lui Dumnezeu, poruncile lui Dumnezeu. Ce spune Dumnezeu? Trebuie să mă rog. Ce zice Dumnezeu? Trebuie să am dragoste. Ce zice Dumnezeu? Trebuie să fac cutare lucru. Să păzim voia lui Dumnezeu – şi atunci, de la sine, ne vom şi tămădui lăuntric. Vom vedea, adică, că nu putem păzi în chip desăvârşit voia lui Dumnezeu, dar vom vedea şi că nu putem face nimic fără Dumnezeu, caz în care începe rugăciunea, căutarea. (…)

Stareţul mai obişnuia să zică şi că, atunci când monahii ortodocşi vorbesc cu oamenii, ei sânt deschişi: râd, vorbesc, se poartă ca nişte englezi get-beget. Însă atunci când intră în chilie, cel dintâi lucru pe care-l fac e să plângă. Cu alte cuvinte, această pocăinţă nu trebuie arătată, nici ceilalţi nu trebuie să-şi dea seama de pocăinţa şi lacrimile aceluia. Acestea trebuie proiectate, nu impuse – aşa cum şi harul lui Dumnezeu nu se impune, ci se proiectează. Părintele Sofronie ne spunea aşadar să ne pocăim, să ne smerim pe sine, lucruri care se exprimă cel mai bine prin rugăciune. Trebuie să ne dăruim rugăciunii, cuvintelor „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Trebuie să le rostim cât mai des, să păzim poruncile lui Dumnezeu, căci astfel va veni şi naşterea din nou a omului.

(Fragmente dintr’o emisiune radiofonică cu Mitropolitul Ierothei, desfăşurată pe 14 Martie 1994; pe atunci, mitropolitul era arhimandrit şi director de tineret în Biserica Greciei. Traducere de Radu Hagiu).

Cum să trecem Marele Post

Ieri şi azi m’a durut inima, şi doare în mod curios… Şi m’am rugat lui Dumnezeu: „Nu acum. Dă-mi să săvârşesc lucrul vieţii mele.” Şi iată, spre a-mi săvârşi lucrul vieţii, încep prin a vorbi cu voi despre cum să trecem Marele Post.

V’am vorbit deja despre metoda mea, pe care vă sfătuiesc să v’o însuşiţi. Metoda mea este precum urmează: A ne vedea ţelul de pe urmă şi a merge către el, începând cu abc-ul. în ce priveşte Postul, trebuie avut acelaşi principiu, dar pe o scară redusă. Trebuie înţeles că cele cincizeci de zile ale Postului ne sânt puse la dispoziţie ca pregătire spre a primi învierea cea din morţi. Iar viziunea noastră ne-o întocmim astfel:

Acum începe nevoinţa. Însuflarea noastră creşte la gândul că sute de milioane de creştini vor ţine acest Post. Calea către înviere, pentru însuşi Dumnezeul întrupat, trecea prin suferinţă. Taina suferinţei o înţelegem de-abia mai târziu. La început o primim ca pe o condiţie a creşterii noastre în Dumnezeu, ca o condiţie a dezvoltării noastre, spre a-L putea primi pe Cuvântul lui Dumnezeu şi spre a ne însuşi căile Sale în viaţa practică.

Astfel ne vom alcătui nouă înşine acest tablou pentru Marele Post, şi vom vedea cum un Om pe pământ a hotărât în Sine să urce pe Golgotha şi să rupă cătuşele de fier ale blestemului pentru păcatul lui Adam, să rabde absolut tot ceea ce nimeni pe întreg Pământul nu a înţeles, nimeni nu a putut cu adevărat pătrunde. Iar când a săvârşit „lucrul” Lui,[1] a zis: Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.[2]

„Printr’un om păcatul a intrat în lume”[3] – spune apostolul Pavel – „şi printr’un Om vine mântuirea.” Dacă înaintea noastră vom avea un astfel de ţel, atunci vom întâmpina Postul Mare ca pe un sfânt răstimp în viaţa întregului an. Şi atunci când cu bucurie vom purta nevoinţa trupească a înfrânării de la mâncare, ea nu ne va dăuna, ci ne va ajuta în toate planurile: şi în cel duhovnicesc, şi în cel trupesc.

E drept, mie acum, la bătrâneţe, pot spune că mi s’a luat această îndulcire a Postului Mare. La Sfântul Munte, când trăiam într’o mănăstire unde trecerea postului era cea mai săracă şi mai anevoioasă, eu suportam Postul cel Mare cu bucurie şi uşor. Acum nu o mai pot face. Sânt lipsit de această binecuvântare şi fericire.

În arhitectura genială a ciclului anual al dumnezeieştilor slujbe, Postul ocupă un loc deosebit. Slujbele Marelui Post, unde într’o mare măsură se întrebuinţează texte din Vechiul Testament, se arată a fi o învăţătură exprimată adesea într’o înălţime de necrezut a darului poetic.

Drept pildă voiŭ aduce irmoasele canonului care se va cânta: Ajutor şi acoperitor s’au făcut mie întru mântuire: Acesta este Dumnezeul meu, şi voiŭ proslăvi pre El, Dumnezeul părintelui meu, şi voiŭ înălţa pre El, căci cu slavă s’au proslăvit. Însuflătoare cuvinte, care cuprind în sine un înalt înţeles – acela pe care îl numim Predanie.

Predania cea vie, mai presus de toate se exprimă în duhul vieţii. Învăţătura dogmatică vine mai târziu. La început inima iubeşte pe Domnul şi îl urmează oriunde se va duce.[4] Iar mai pe urmă se adaogă treptat neasemănata îndulcire a dobândirii mântuirii lumii… Şi deci vă repet, câtă vreme acestea nu s’au înrădăcinat în inimile şi în minţile voastre, că o astfel de cale este calea mântuirii.

Şi deşi aşa stau lucrurile, din nefericire în vremile noastre rezistenţa organismului nostru, zdruncinat în plan nervos încă din anii copilăriei, s’a împuţinat cumplit. Pe vremuri mulţi erau nevoitorii care puteau petrece săptămâni, luni, fără să mănânce, urmând înfrânării lui Hristos, postului Lui în pustie patruzeci de zile, înainte de a ieşi la propovăduire.[5] Astăzi aceasta se întâlneşte destul de rar printre nevoitori. La care, observ cu durere în inimă, un fenomen foarte jalnic: Când este vorba de motive medicale, oamenii sânt în stare să rabde un post, dar pentru Dumnezeu nimica nu merge – pentru că este un oarecare duh care împiedică orice lucrare atunci când este vorba a urma lui Hristos.

Înainte vreme, în mănăstiri, cei ce puteau, ajunau până Vineri, şi chiar până Sâmbătă.[6] Dar asta nu era pentru toţi. În prima zi nu se găteşte deloc. Începând cu a doua zi se pregăteşte un ceai. Unii nu au mâncat trei zile, alţii numai două zile. Şi totuşi, un fenomen curios: primele zile sânt mai greu de trecut. A doua zi, Marţi, începe capul să ameţească. După aceasta, Miercuri, se poate întâmpla trecerea unui prag şi o uşurare de a posti pentru organism. Dar pentru cei bolnavi nu este cu putinţă nici o singură zi de post, din pricina bolii.

La Athos prima zi a Postului pentru mulţi era grea, pentru că acolo erau ţărani puternici. Secreţiile digestive, negăsind nimic în stomac, începeau să mistuie însuşi stomacul. în asemenea cazuri Lunea trebuiau să mănânce ceva, ca să nu-şi strice sănătatea. Aşa că nu vreau acum să enumăr toate variaţiile organice, cui ce-i trebuie, şi cine ce poate. Iar noi rămânem cu metoda aceasta: Nu este obligatorie deplina înfrânare în cursul întregii săptămâni; nu este obligatoriu nici până Miercuri, până la prima Liturghie a Darurilor mai-nainte-sfinţite; nu-i obligatoriu nici chiar prima zi să o treci fără a mânca deloc. Fiecare să-şi aleagă după puterile proprii. Fiecare de bunăvoie să întâmpine nevoinţa care se deschide înaintea noastră. Şi astfel ei vor fi în stare să treacă întregul Post fără ca să piardă din vedere adevăratul ţel: să întâmpinăm în trupul nostru stricăcios harul învierii.

În fiecare an vă va fi dat să trăiţi un lucru paradoxal: Postul, cu toate nevoinţele plânsului, pocăinţei, privegherilor ş.a.m.d., îl putem îndura cincizeci de zile. Dar Paştile – bucuria pascală – o putem trăi pentru o foarte scurtă vreme, iar apoi nu ne mai rămâne putere pentru bucurie. În chip firesc s’ar zice că ar trebui să fie dimpotrivă: cu Postul – zdrobirea, iar apoi bucuria biruitoare a Învierii care învie omul!

Aşa, eu nu îmi propun să vă vorbesc despre amănuntele organizării Postului. La Părinţii Bisericii sânt scrieri despre unele trăsături caracteristice, cum trebuie trecut Postul. Dar având în vedere că este greu, noi facem aşa: în prima săptămână, în a patra şi în a şaptea a Postului ne nevoim a ne înfrâna mai mult decât în celelalte. Deoarece trupul poate suferi din pricina nelucrării, în practica bisericească se recomandă mătănii până la pământ. Iar mătăniile acestea pe care le face omul zi şi noapte servesc ca trupul să rămână în mişcare şi în încordare. Altfel, pentru un trup tânăr, lipsa mişcării devine de nesuferit şi dăunătoare. De aceea în biserică se fac rugăciuni cu mătănii mari. Aceasta, pe de-o parte, este expresia smereniei noastre, iar pe de altă parte, mişcarea fizică este de neapărată trebuinţă în absenţa muncii.

Apostolul Pavel spune: „Dacă nu lucrează cineva, nici să nu mănânce.”[7] Dar într’o scrisoare către un exarh, Mitropolitul Nicolae, i-am scris cândva: „Iar noi, ca totdeauna, am schimbat-o acum şi pe aceasta: Cine nu mănâncă, acela nici să nu lucreze.” Când nu ni se dă de mâncare, nu lucrăm! Dumnezeu ne-a dat un privilegiu deosebit: Sântem liberi de a ne determina condiţiile. Nu sântem bogaţi în ce priveşte proprietatea. Noi chiar nu avem destul loc ca să trăim cum am avea nevoie. Dar totuşi, dacă vom păzi poruncile lui Hristos, harul nu ne va părăsi. Iar când harul nu părăseşte, rugăciunea curge fără poticnire în orice condiţii: şi în osteneală, în ascultări, şi în însingurare în chilie, şi în biserică. Şi aşa, v’am spus în puţine cuvinte ceva despre Postul cel Mare care ne aşteaptă.

Întorcându-ne din nou la aceeaşi temă, cum să se întipărească în conştiinţa noastră ceea ce eu socotesc ca un principiu absolut necesar: a avea în vedere ţelul final şi a se îndrepta către el. Atunci aspectele neînsemnate ale vieţii noastre de zi cu zi vor trece fără vreo deosebită zdruncinare a organismului şi a psihicului nostru. Şi aceasta nu numai în Post, ci şi după, şi întotdeauna, în fiecare zi: Noi trebuie să ne amintim de ţelul şi înţelesul petrecerii noastre aci. Noi ne-am adunat împreună ca într’un singur duh al dragostei pentru Hristos, să urmăm paşilor Lui, sprijinindu-ne unul pe altul. Vă amintiţi cum este scris în Evanghelie: Când erau pre cale, suindu-se în Ierusalim, Iisus mergea înaintea lor, la o oarecare distanţă, iar ei [ucenicii] erau înfricoşaţi, şi urmând Lui, erau cuprinşi de teamă.[8] Aşa şi noi, cu frică vom urma lui Hristos în tot acest Mare Post, ca mai pe urmă cântarea „Hristos a înviat” să irumpă ca un „prisos de viaţă”[9] în noi. Este un foarte bun obicei acela de a cânta stihira Paştilor, Duminică seara, în Duminica Iertării.[10]

Pentru Duminica Iertării trebuie să spun câteva cuvinte. Această zi dobândeşte o deosebită însemnătate când sincer cerem iertare unul altuia. Când iertarea este dată din ambele părţi, atunci sufletul se simte slobod şi plin de pace. Şi aceste condiţii, a slobozeniei şi a păcii, foarte mult uşurează Postul… Şi voi pregătiţi-vă pentru ziua aceasta, ca să lepădaţi din inima şi din mintea voastră orice umbră de întărâtare împotriva fratelui…

Din însuşi începutul Postului se va cânta despre Adam cel izgonit din Rai – lucru de mare însemnătate, în rânduiala istorică, mai târziu se va face pomenire de căderea în păcat a lui Adam şi de hotărârea lui Hristos de a strica blestemul. În această zidire genială a întregului ciclu anual al dumnezeieştilor slujbe – în această sumă de theologie, de rugăciuni şi de învăţături ce reprezintă cărţile Marelui Post, este înscrisă toată Tradiţia, dar toate primesc forma rugăciunii, astfel încât theologia devine conţinutul tuturor rugăciunilor noastre…

Voi să mă iertaţi: Eu acum v’am vorbit despre amănunte ale vieţii noastre. Ţelul de căpetenie însă vi l-am exprimat în „Testamentul” meu. Rogu-vă, uitaţi de nimicnicia mea şi păziţi acest testament. V’am spus că nu este uşor. Însă de fiecare dată în asemenea cazuri, ca în Duminica Iertării ce vine, noi vom săvârşi această nevoinţă, şi să uităm toate ranele pe care le-am primit în viaţă! Iar când din inimă vom ierta tuturor fraţilor toate cele ce s’au adunat zi de zi, zile pline de trude, de nedumeriri, de strâmtorări, de lipsuri, atunci toate astea vor fi lepădate, şi duhul nostru se va slobozi şi va afla libertatea omului iertat, izbăvit de toate urmările păcatului şi însufleţit de o nouă nădejde.

Nu trebuie să ne uimim că în viaţă se nasc neînţelegeri, mai cu seamă în Post. Dar trebuie să ne învăţăm să preabiruim greutăţile pomenite, pentru a împlini legea lui Hristos, Care zice: Iertaţi orice aveţi asupra cuiva, ca şi Tatăl vostru cel din ceruri să ierte vouă greşalele voastre.[11] Iar prin faptul de a ierta greşalele fratelui sau ale sorei noastre intrăm în procesul mântuirii întregii omeniri. De fiecare dată când se ivesc ispite sau vreo greutate oarecare (că nu este cu putinţă a ocoli frecuşurile, ca urmare a limitării trupului nostru), trebuie neapărat să o biruim, ceea ce dovedeşte înţelepciune.

Unul din gândurile cu putinţă a fi cuprinse în „Iară din lemnul cunoştinţei binelui şi răului să nu mâncaţi”[12] este faptul că aceasta avea să tragă după sine dezbinarea tuturor oamenilor. Prima groaznică nelegiuire – Cain a ucis pe Avel[13] – a fost dintru însuşi începutul zilelor omeneşti. Siluan, bunul nostru acoperitor, zice că „aşa a început.” Şi Adam plângea faptul că toată omenirea avea să trăiască în dezbinări, în războaie, în ucigaşii reciproce, în asupreli reciproce ş.a.m.d., toate cele ce sânt împotriva legii dragostei.[14]

Ce pregătire ne propune Stareţul Siluan pentru întâmpinarea Paştilor? – Cu cât mai puternic va fi în noi Duhul, cu atât mai uşor vom uita toată rana şi vom ierta toată jignirea pe care ne-o pricinuieşte fratele, şi cu atât mai bogat se va revărsa asupra noastră bucuria vieţii vecinice. A se micşora – este un măreţ act duhovnicesc înaintea lui Dumnezeu. Însuşi Domnul S’a micşorat pe Sine.[15] Citim la părintele nostru Siluan cuvintele: „Harul trăieşte în cei mai mici, iar nu în cei mai mari.”[16] Aşa i-a dat Domnul să înţeleagă: Cu cât mai mult se smereşte omul, cu cât mai mult se avântă la nevoinţa însărăcirii – cu atât mai înalt se va afla înaintea lui Dumnezeu, şi cu atât mai mare putinţa lui de a primi marele har.[17]

Naiv ar fi să gândim că felul cum ne-am adunat este o lucrare omenească: însuşi Domnul ne-a adunat. Iar dacă Domnul ne-a adunat, noi vom urma Sfântului Siluan. În zile de praznic, la începutul vieţuirii sale monastice, el slujea în trapeză părinţilor şi fraţilor şi se gândea ce fericire îi fusese dată „să slujească celor pe care îi iubeşte Domnul.” Iar într’o zi, aşa cum scrie, slujind fraţilor în trapeză, a doua oară a simţit harul arătării lui Hristos.[18] Dar întrucât, după legea duhovnicească, aceste stări înalte trupul omenesc nu le poate purta, ele se dau o dată sau cel mult de două ori în viaţă,[19] iar apoi rămân ca o amintire şi ca o cunoaştere în forma amintirii în noi, însă puterea harului, în chip real, lipseşte. Cuviosul Macarie cel Mare zicea că ridicarea harului este de neapărată trebuinţă, pentru ca omul să-şi continue viaţa şi activitatea pământească.[20]

Voi toţi cu dragoste m’aţi ascultat: încercaţi să împliniţi toate acestea în Postul ce vine. De ce zic „în Postul ce vine”? – Pentru că, într’un chip straniu, împărăţeşte în lume acum o atmosferă încărcată. Şi pe buzele credincioşilor şi necredincioşilor tot timpul apare cuvântul „apocalipsă,”  „evenimente  apocaliptice,” „aşteptări apocaliptice.” În ce chip va veni sfârşitul, încă nu ştim, dar în anul de faţă tensiunea este mai mare decât înainte. Să încercăm să facem din acest Post un post al luptei pentru ceea ce v’am rugat eu: pentru unirea care va fi unire după chipul Sfintei Treimi.

De ce rugăciunea lui Iisus Hristos către Tatăl, înaintea însăşi morţii pe Golgotha, cuprindea cererea ca unirea care este în Fiinţa lui Dumnezeu însuşi să fie dată nouă? – Este cea înaltă formă de îndumnezeire a omului. Iar a crede că ea poate fi însuşită fără dureri, fără răstigniri – este naiv. Cu mai multele suferinţe, mai multa răbdare a tuturor înjosirilor şi a tuturor nedreptăţilor, noi agonisim darul harului dragostei atotcuprinzătoare. Şi atunci vom cunoaşte pe Dumnezeu precum este, cu alte cuvinte – ca Dragoste.[21]

Iată ceea ce trebuie noi să trăim. Îndelung aş putea să vă vorbesc despre un fenomen curios: Oamenii nu îşi observă propriile greşeli, şi judecă pe alţii. Aşa se pierde unirea. Feriţi-vă de orice gând împotriva vreunui frate sau soră, căci fiecare gând pricinuieşte o crăpătură în zidurile cetăţii. Şi să ştiţi, nu este defel un lucru mic! Pentru că atunci când gândim ceva rău despre orişicine, şi după aceea ieşim din chilia noastră şi întâlnim acea persoană, urmările gândului rău încep să lucreze. Şi atunci celălalt va răspunde, în vârtutea acestui fenomen, în acelaşi fel. Şi niciodată nu este cu putinţă să ştii cine a „început” primul. Pentru care ne şi rugăm: „Dăruieşte-mi a vedea ale mele căderi.” Lipsa acestei viziuni duce la faptul că fiecare om crede că el are dreptate şi nu îşi observă greşalele proprii. Aceasta până şi ierarhii o fac, şi noi toţi. Aşa că feriţi-vă de tot gândul rău, la voi în chilie, iar atunci zidirea noastră va rămânea în picioare şi noi vom dobândi mântuirea. Dar dacă ne vom ierta nouă înşine greşalele, neînţelegând pe fratele, atuncea toate se vor nărui.

Nu demult a venit la mine un tânăr care avusese un conflict cu soţia sa. Iar ei au doi copii. Şi eu i-am spus: „Smereşte-te, şi atunci vom scăpa de tragica năruire a familiei. Iar copiii mici vor scăpa de tragica formă a vieţii copiilor cărora li s’au despărţit părinţii.” Aşa şi în familia noastră: Vom fugi ca de foc, ca de venin de şarpe, de orice umbră a dezbinării. Ne vom zidi viaţa aşa încât cu adevărat să ne mântuim, şi ca să ne însuşim acel dar al lui Dumnezeu pe care-l avem în libertatea duhului nostru de a ne aduna şi a trăi ca o singură familie.

Iertaţi-mă. Vorbesc dintr’o inimă îndurerată şi multe zic într’un chip dezlânat. Dar totuşi, ascultaţi-mi cuvântul şi veţi vedea bune roade în viaţa voastră. Cuviosul Serafim din Sarov zicea: „Dobândeşte pacea, şi mii se vor mântui în jurul tău.” Noi sântem douăzeci şi şase de persoane. Aşa că, dacă Dumnezeu ne ajută să ne biruim patimile aici, şi pentru fiecare se vor mântui o mie – atunci douăzeci şi şase de mii de oameni vor ajunge în Rai!

Arhimandritul Sofronie, „Convorbiri duhovniceşti – I”, pp. 119-130,

traducere din limba Rusă de Ierom. Rafail Noica

[2] Io. 16:33.

[3] Rm. 5:12.

[4] Apoc. 14:4.

[5] Cf. Mt. 4:2.

[6] Este vorba de prima săptămână a Marelui Post, când normal se ajunează până Miercuri. (n. tr.)

[7] Cf. 2 Thes. 3:10.

[8] Cf. Mc. 10:32.

[9] Cf. Io. 10:10.

[10] În Duminica dinaintea Postului, numită şi Duminica Iertării, după Vecernie se face rânduiala iertării, unde monahii îşi cer iertare unul altuia, făcându-şi metanie, iar apoi se cântă Stihira Paştilor până la „Să iertăm toate pentru înviere.” (n. tr.)

[11] Mc. 11:25.

[12] Fac. 2:17.

[13] Cf. Fac. 4:8.

[14] Cf. Între iadul deznădejdii…, op. cit., p. 192.

[15] Cf. Flp. 2:8.

[16] Cf. Între iadul deznădejdii…, op. cit., p. 67.

[17] Lc. 14:11.

[18] Cf. Viaţa şi învăţătura…, op. cit., p. 30.

[19] Ibid., p. 198.

[20] Cuv. Macarie Eghipteanul, „Cuvântul al 6-lea. Pentru dragoste,” cap. 10.

[21] Cf. 1 Io. 4:8.

Nu-l văzusem niciodată personal pe Patriarhul Pavel, deşi auzisem multe despre el. Am ajuns pentru prima oară în Serbia în toamna anului 2006. Vroiam mult să-l văd pe Preafericirea sa, cu atât mai mult cu cât de obicei el era cu totul accesibil. Nu că eram încrezător că voi primi „audienţă”, ci pur şi simplu vroiam să văd cu ochii mei un sfânt în viaţă şi să iau binecuvântare de la el, chiar şi asta ar fi fost o fericire pentru mine.

Dar nu s-a întâmplat. Tocmai atunci, în toamna anului 2006, starea lui de sănătate s-a înrăutăţit, iar de fiecare dată când reveneam era din ce în ce mai rău. Pare că nu m-am dovedit vrednic să-l văd pe Patriarhul Pavel. Cu toate acestea am auzit povestiri uimitoare despre el de la oameni vrednici de încredere, şi aş dori să le împărtăşesc cu cititorii.

Patriarhul Pavel este un fenomen unic al vremii noastre. Să îl transformăm în etalon pentru ceilalţi patriarhi ar fi tot de lipsit de sens, precum ar fi să impunem pilda Sfântului Filaret cel Milostiv sau a Sfântului Alexie Omul lui Dumnezeu ca normă pentru majoritatea mirenilor de astăzi. Fiecare are măsura sa şi felul său de nevoinţă duhovnicească. Socotesc că pur şi simplu trebuie să ne bucurăm că a existat un astfel de om în vremea noastră, în Biserica Ortodoxă.

Este cunoscut faptul că şi pe când împlinea slujirea înaltă de întâistătător al Bisericii Sârbe, Patriarhul Pavel şi-a continuat nevoinţa sa ascetică şi se purta cu deosebită modestie. Toate acestea îi veneau foarte firesc, fără nici un fel de ostentaţie. Mergea pe jos prin oraş sau călătorea cu mijloacele de transport în comun prin mulţimea de oameni, era absolut lipsit de bani şi mânca precum părinţii pustnici din vechime – deoarece pur şi simplu era astfel.

Doamna Iana Todorovici mi-a povestit o întâmplare petrecută cu sora ei. Odată, sora ei a fost primită de Patriarh într-o problemă. În timp ce discutau problema respectivă, s-a uitat întâmplător la picioarele Patriarhului şi s-a îngrozit de încălţămintea lui. Purta pantofi vechi, cândva rupţi, iar acum cârpiţi. Femeia s-a gândit: „Ce ruşine pentru noi, sârbii, că Patriarhul nostru trebuie să poarte încălţăminte atât de sărăcăcioasă. Oare nu-i poate dărui nimeni unele noi?” Patriarhul a observat privirea ei şi i-a zis cu bucurie: „Vedeţi ce pantofi frumoşi am? I-am găsit lângă coşurile de gunoi, când veneam spre Patriarhie. Cineva i-a aruncat, şi asta e piele adevărată. I-am cârpit puţin şi acum mai pot fi folosiţi mult timp de-acum încolo”.

De aceiaşi pantofi este legată încă o istorie. O femeie a venit la Patriarhie şi a cerut să vorbească cu Patriarhul într-o problemă care nu suferă amânare, despre care putea vorbi numai Patriarhului personal. Rugămintea era neobişnuită şi nu au lăsat-o imediat să intre, dar până la urmă insistenţa vizitatoarei a biruit şi audienţa a avut loc. Văzându-l pe Patriarh, femeia i-a povestit cu mare emoţie că în acea noapte a visat-o pe Maica Domnului şi ea i-a poruncit să-i ducă Patriarhului bani ca să-şi cumpere pantofi noi. Spunând aceste cuvinte, vizitatoarea i-a întins un plic cu bancnote. Patriarhul Pavel, fără să atingă plicul, a întrebat-o binevoitor: „Spuneţi-mi, vă rog, la ce oră v-aţi culcat aseară? Femeia, mirată, i-a zis: „Păi… undeva pe la ora unsprezece”. „Ştiţi, eu m-am culcat mai târziu, pe la ora patru dimineaţa”, i-a răspuns Patriarhul. „Şi eu am visat-o pe Maica Domnului. M-a rugat să vă transmit să luaţi aceşti bani şi să îi daţi celor care au cu adevărat nevoie de ei.” Şi nu a luat banii.

Odată, venind la Patriarhie, Patriarhul Pavel a observat că la intrare erau parcate multe maşini luxoase şi a întrebat ale cui sunt. I s-a răspuns că acelea sânt maşinile episcopilor. Patriarhul a zâmbit, zicând: „Ia te uită! Dacă, cunoscând porunca Mântuitorului despre neagoniseală, au astfel de maşini, atunci ce maşini ar fi avut dacă nu ar fi fost această poruncă?”

Altă dată, Patriarhul călătorea undeva cu avionul. Când se aflau deasupra mării, avionul a intrat într-o zonă de turbulenţe şi a început să se zdruncine. Un vlădică tânăr, care şedea lângă Patriarh, l-a întrebat ce vor face dacă avionul va cădea în mare. Patriarhul Pavel i-a răspuns netulburat: „Socotesc că pentru mine asta ar fi drept. În viaţa mea am mâncat atâţia peşti, încât va fi drept să mă mănânce acum ei pe mine”.

Poate nu ar fi inutil să cităm un fragment din convorbirea lui Nikolai Kokuhin cu diaconul Neboişa Topolici:

„Prin mila lui Dumnezeu, avem acum un păstor duhovnicesc de seama Patriarhului Pavel… Duce o viaţă ascetică. Este pentru noi pildă vie de păstor evanghelic. El trăieşte cu Hristos în deplinul sens al acestui cuvânt… Posteşte ca un monah ortodox, adică nu mănâncă carne deloc, iar lunea, miercurea şi vinerea ţine post foarte aspru… Slujeşte în fiecare dimineaţa Liturghia în micul paraclis din clădirea Patriarhiei. Acolo nu e cor, cântă numai enoriaşii…

Se îmbracă singur înainte de slujbă şi se dezbracă tot singur după ea, el spovedeşte enoriaşii şi el îi împărtăşeşte. Veşmintele călugăreşti le poartă de când a primit cinul îngeresc (şi asta s-a întâmplat în urmă cu 50 de ani). Şi nu le-a schimbat. Singur şi le spală, le calcă şi le cârpeşte. Odată, mi-a povestit cum şi-a croit nişte pantofi noi din pantofi de damă. Are toate instrumentele de cizmar şi poate să repare orice încălţăminte. Adesea slujeşte în diferite biserici şi, dacă vede că rasa sau odăjdiile preotului sunt rupte, îi spune: «Să mi-o aduci, ţi-o voi cârpi eu»… Să fii aproape de un astfel de om e mare bogăţie pentru educarea sufletului tău şi pentru sporirea ta duhovnicească. Pe lângă asta, Patriarhul Pavel e doctor în teologie (această chemare a primit-o încă înainte de a deveni Patriarh). Este autorul câtorva cărţi, o monografie a mănăstirii «Sfântul Ioanichie din Devici» şi cele trei tomuri ale cărţii «Pentru o mai bună lămurire în privinţa unor chestiuni ale credinţei noastre».”

* * *

Patriarhul a răposat la vârsta de 95 de ani. Din pricina sănătăţii lui firave, a petrecut multă vreme în spital. În acest timp, funcţiile administrării bisericeşti le-a plinit Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe. Patriarhul Pavel s-a rugat nu o singură dată să fie slobozit din îndatoririle sale din pricina stării de sănătate, dar în timpul ultimului sobor arhieresc s-a decis să rămână cap duhovnicesc al Bisericii Sârbe până la moarte. Patriarhul Pavel a fost foarte apropiat de popor şi poporul îl iubea mult. Personalitatea lui este unică chiar şi pentru Biserica Serbiei şi următorul patriarh nu va mai fi, fireşte, ca el.

Iuri Maximov

Traducere de Valentin Petre-Lică

Când unii oameni nu găsesc răspuns la întrebarea Ta: „Voi cine ziceţi că sunt Eu?”, atunci eu, Doamne, sunt fericit că pot să Te văd pe Tine, Dumnezeu-Om şi Om-Dumnezeu.

În scutecele sărace, pe paiele din ieslea grajdului întunecos din Bethleem, Te văd om!

În glasul îngerilor, în lumina care Îţi învăluie locuinţa săracă, Te recunosc Dumnezeu!

Când fugi în Egipt de frica lui Irod, Te văd om slab.

Când, în Egipt, văd idolii din temple striviţi la pământ prin sosirea Ta, Te văd Dumnezeu atotputernic.

Când, în Nazaret, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, creşti cu anii şi cu înţelepciunea, Te văd om Care n-ai ajuns încă la vârsta desăvârşită.

Iar când la doisprezece ani stai în mijlocul învăţaţilor din Templu, ascultându-i şi întrebându-i, pe lângă uimirea cărturarilor, mă uimesc şi eu, şi mărturisesc înţelepciunea veşnică ascunsă în omenirea Ta.

Om eşti când Ţi-e foame, om eşti când dormi în corabie. Dar când Te plimbi pe valuri, când porunceşti furtunii şi vânturilor, când saturi cinci mii de oameni cu cinci pâini – Te văd Dumnezeu.

Când Te cobori în râu şi Te botezi, când Te plângi că nu ai nici o piatră unde să-Ţi odihneşti capul, când Te laşi prins şi legat, Te văd om, înconjurat de slăbiciuni omeneşti.

Când însă cerul se deschide şi de sus Dumnezeu Tatăl glăsuieşte „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care bine am voit”, când aşterni la pământ pe călăii Tăi, când sub picioarele Tale pământul se cutremură, când soarele se întunecă, nesuferind să vadă răstignirea Ta, atunci Te văd Dumnezeu.

Când Te văd mort pe cruce, văd pe omul durerilor.

Om eşti în mormântul pecetluit.

Când ieşi din mormânt, nestricând peceţile, eşti Dumnezeu.

Cu aceşti ochi, cu această inimă, cu această credinţă, mă apropii şi eu de ieslea săracă din Bethleem, care a fost leagănul Tău, Doamne. Îmi plec genunchii cu păstorii cei simpli şi cu magii cei înţelepţi şi mă închin Dumnezeului meu, făcut Om pentru mine şi pentru noi toţi.

Arhimandritul Sofian (Boghiu) – Bethleem, 1970

Schiarhimandritul Simeon la Pastile 2007

Dorul după Dumnezeu – amintiri despre Părintele Simeon de la Essex

- Aş vrea să ştiu mai mult despre Dumnezeu! spuse fiica duhovnicească, din toată sărăcia inimii ei, dar cu multă sete de cunoaştere.

- Şi eu aş vrea să ştiu mai multe despre Domnul… răspunse blând Părintele Simeon, cu ochi zâmbitori.

Răspunsul veni prin cuvinte, dar şi din ochi plini de lumină. Cum să fi ştiut eu atunci că primisem răspunsul dintr-o inimă curată care mă înfiase şi mă purta în rugăciune?

Un iubitor al Domnului şi al Ortodoxiei scria de curând despre prigonirea ortodocşilor şi despre mişcarea de ponegrire a Bisericii şi a valorilor ei. Într-adevăr, se pare că tendinţa actuală este de a vorbi despre Sfinţii Părinţi ca despre nişte personaje din serialul american Heroes – oameni cu puteri supranaturale sau care săvârşesc doar minuni. Dimpotrivă, în trecut Sfinţii Părinţi erau înfăţişaţi ca nişte oameni obişnuiţi, poate chiar slabi, dar în neîncetată luptă cu patimile. Acesta era chipul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii ortodoxe. Atunci, veţi întreba, de ce s-a scris atât de mult despre ei? Pricina se găseşte lesne: pentru virtuţile pe care le-au dobândit prin necontenita lor întoarcere către Dumnezeu. Astăzi, mai mult decât oricând, imaginea Sfinţilor Părinţi îmi apare ca dintr-o poveste. Cu adevărat, ei sunt „eroii” noştri, dar şi adevărate pilde de urmat pentru noi toţi, chiar şi într-o societate în care scara valorilor a fost răsturnată şi virtuţile sunt socotite slăbiciuni.

În vechime, toţi creştinii se numeau sfinţi. În zilele de acum, abia dacă mai izbutim cu greu să ne împărtăşim de patru ori pe an… Venind din lume spre mănăstire, descoperim ce s-ar putea numi o „realitate alternativă” – de fapt, viaţa cea adevărată. V-am vorbit despre Sfinţii Părinţi şi… „virtuţile lor supranaturale”. Acestea i-au făcut „eroi”, aici este cea mai mare minune pe care au săvârşit-o; nu că au vindecat bolnavi, ci că şi-au vindecat propriile suflete – prin întoarcerea lor şi dăruirea întregii fiinţe şi vieţi Domnului; nu că au mutat munţii din loc, ci că au spart piatra din jurul inimilor celor din jur. Un astfel de om a fost Părintele Simeon de la Essex.

„Şi eu aş vrea să ştiu mai multe despre Domnul…” În clipa în care am primit acest răspuns, smerenia bunului om din faţa mea a fost ca un balsam pentru suflet. Priveam la acest nevoitor şi mă gândeam cât de aproape este de Domnul. Şi, totuşi, îmi dăduse un răspuns atât de neaşteptat… Eu cerusem o descriere, ca şi cum aş fi zis: „Spuneţi-mi totul despre Dumnezeu! Vreau să ştiu totul, chiar acum!” Şi el mi-a răspuns. Prin acele câteva cuvinte, mi-a spus totul, deşi nu am înţeles chiar atunci. Mi-a spus că Domnul este nesfârşit; că merită să-L cunoşti; că… ESTE.

Acum, când am aflat despre „lărgirea inimii” (2 Cor. 6:13), acum când mă simt, aparent paradoxal, tot mai săracă duhovniceşte, am înţeles un lucru important. Părintele Simeon nu-mi vorbise astfel numai din smerenie în faţa Domnului şi din grijă pentru mine, ca să nu mă smintesc sau să deznădăjduiesc din pricina depărtării mele de Adevăr. Acum simt că inima Părintelui era deschisă. După o viaţă de luptă împotriva lumii păcatului, viaţă în care acumulase atâta cunoaştere şi lumină, inima lui crescuse şi era în căutare de mai mult. Cu adâncă smerenie, Părintele îl căuta pe Dumnezeu cu toata fiinţa sa. Şi pilda lui era de libertate deplină, în acest act de dăruire.

Libertatea era deplină, aşa încât nici o clipă nu am simţit vreo presiune de nici un fel. Simţeam că vreau să-l ascult, căci cuvintele lui schimbau ceva în mine. Este greu de descris delicateţea Părintelui şi bucuria sfântă pe care o avea pururea în glas. Dar, când cădeam în vreun păcat, tristeţea din ochii lui arăta că inima îi plângea pentru noi. Nu a fost niciodată aspru cu mine. Nu am simţit nici o dojană în voce, indiferent de greşelile mele – nici un reproş, doar dragoste! Şi aceasta mă schimba. De câte ori ne apropiam de omul aceasta, din carne şi oase ca şi noi, cu toţii ne simţeam diferit. O pace blândă ne învăluia. Şi înţelegeam, ştiam. Nu era ca noi, deşi era mereu acolo, răspunzând chemării şi nevoilor noastre în orice moment. Era Lumină în el, şi Lumina aceasta sfântă ne arată şi nouă drumul către Domnul.

…Acesta este Părintele Simeon pentru mine. Dar eu nu pot spune că am fost apropiată de dânsul. Cred că nu l-am „văzut” niciodată cu adevărat. Într-o conversaţie la o mănăstire, un pelerin abia sosit vorbea cu părintele stareţ, fără să ştie cine era: „Vreau să-l văd pe stareţ!” „Rămâneţi la noi peste noapte?”, îl întreba gheronda cu o politeţe gentilă dar sugestivă, caracteristică rolului de gazdă. Vizitatorul stăruia: „Da, da, dar vreau să vorbesc cu stareţul, vreau să-l văd!” „Dacă rămâneţi la mănăstire, veţi avea cu siguranţă prilejul să-l vedeţi”. Mi-am amintit de această poveste când mă gândeam că nu l-am „văzut” pe Părintele Simeon. Am întâlnit un om cu viaţă sfântă, dar nu am fost capabilă să-l „văd” cu adevărat. Dar acum simt că părintele mi-a lăsat o moştenire. Lumina, pacea, dorul după Dumnezeu – dragostea nesfârşită. Odihnească-l Domnul cu sfinţii Săi! Părinte Simeon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Cristina M.,

Anglia

Vedeţi şi Scurtă pomenire despre Părintele Simeon de la Essex

Când albazinii se căsătoreau cu chinezoaice, acestea puteau fără oprelişti să se boteze şi să devină ortodoxe. În 1696, Mitropolitul Ignatie al Tobolskului le-a trimis o epistolă în care recunoştea comunitatea, împreună cu un antimis, sfinte vase şi sfântul mir. Astfel, s-a târnosit biserica lor în numele Sfintei Sofii, sfânta Înţelepciune a lui Dumnezeu. Această primă biserică din China este cunoscută atât ca biserica Sf. Nicolae (din pricina icoanei făcătoare de minuni a sfântului), cât şi ca biserica Sf. Sofia.

Aceasta a fost prima comunitate ortodoxă a Chinei. Mai târziu, în 1716, după moartea preotului Maxim, a venit în Pekin, din Rusia, Arhimandritul Ilarion Lezeski, împreună cu un preot şi un diacon, aducând cu ei veşminte, icoane, cărţi liturgice şi sfinte vase; acesta a murit însă doi ani mai târziu. Era o perioadă în care Ţarul Petru I cel Mare (1682-1725) considera că ar fi fost de folos, pentru prezenţa diplomatică a Rusiei în China şi promovarea intereselor de stat ruseşti, să fie hirotonit şi instalat un episcop la Pekin. Astfel, pe 5 martie 1721, în prezenţa ţarului, a fost hirotonit la Petrograd ca episcop al Chinei părintele Inochentie Kulciţki. Însă chinezii pricepuseră intenţiile ţariste şi, din această pricină, nu i-au îngăduit niciodată episcopului Inochentie să treacă graniţa în China, începând, totodată, să supravegheze bănuitori activitatea micii biserici.

De altminteri, cu puţin timp înainte, China aflase de pretenţiile Papei Clement de supunere totală a chinezilor creştini înaintea hotărârilor papiste, cât şi de „lucrările misionare” ale francezilor şi germanilor, care, sub chipul încreştinării, promovau cu forţa interesele politico-economice ale ţărilor respective, prin „diplomaţia tunului”, în timp ce dădeau dovadă de un comportament arogant şi de lipsă de respect faţă de tradiţiile Chinei. Toate acestea au avut ca rezultat decizia Împăratului Yongzheng Qing de a emite, în 1724, „Edictul Sacru” prin care interzicea romano-catolicismul şi proclama confucianismul drept singura religie recunoscută în China.

Mai târziu, Inochentie a ajuns episcop al Irkuţkului, făcând o importantă lucrare misionară printre mongoli. S-a arătat a fi sfânt făcător de minuni, iar recunoaşterea sa oficială a avut loc în 1804.

Oricum, prin suspiciunea cu totul neîntemeiată a chinezilor şi în pofida Tratatului ruso-chinez de la Kiahta din 1727, ce recunoştea legal prezenţa ortodocşilor în China, precum şi în ciuda faptului că se ridicase deja a doua biserică ortodoxă din Pekin (a Adormirii Maicii Domnului), lucrurile au stagnat pentru Ortodoxie până în 1860. Excepţie au făcut traducerea în chineză a Sfintei Scripturi şi a câtorva cărţi liturgice. Mai puţin de 200 de creştini ortodocşi, ce se trăgeau din strămoşii albazinilor înrobiţi, trăiau atunci în ţară.

După vestitul Război al Opiului (1841-1842) şi, de asemenea, după Războiul Săgeată (1845-1860), ce au dus la tratate apăsătoare pentru chinezi, s-a cedat străinilor dreptul de a îşi instala misiuni diplomatice la Pekin, posibilitatea de a folosi porturile ţării în interesele lor comerciale ş.a. Totodată, a început să se ridice printre intelectuali, dar şi printre masele largi de oameni un val de xenofobie. Europenii creştini erau, pentru aceşti chinezi revoltaţi, „diavoli străini” ce distrugeau imperiul chinez aflat în declin. În ciuda climatului ostil, ruşii au putut să îşi continue lucrarea misionară, întemeind şcoli şi tipărind cărţi.

Diavolul nu stătea însă cu mâinile în sân. Pe 21 iunie 1870, la portul din Tianjin, un consul francez iute la mânie a tras cu pistolul într-un judecător chinez. Glonţul a ricoşat şi a ucis un gardian al tribunalului. Gloata s-a mâniat şi i-a înjunghiat pe loc pe consul şi pe asistentul său, iar apoi s-a pornit cu turbare împotriva creştinilor, atât a celor străini, cât şi chinezilor „trădători”, spunând că crima fusese înfăptuită de un „creştin”! În aceeaşi zi au fost măcelăriţi 41 de creştini, chinezi şi străini. Printre ei se aflau şi doi ortodocşi cu totul nevinovaţi, un bărbat şi o femeie care chiar în acea zi urmau să facă nunta! Dar romano-catolic sau ortodox, în ochii mulţimii înfuriate, era totuna. Masacrul de la Tianjin a fost preludiul a ceea ce se va întâmpla 30 de ani mai târziu.

După ritmul în care chinezii treceau la Ortodoxie (10-40 de oameni pe an), în 1871 erau în China 620 de ortodocşi. Între timp, fuseseră traduse în chineză Psaltirea şi Moliftelnicul de către Arhimandritul Paladie Kavarov, în timp ce urmaşul său la lucrarea misionară, Arhimandritul Flavian (mai apoi mitropolit al Kievului) începuse să săvârşească slujbele în limba chineză. Acesta a adunat şi transpus în chineză toate cele scrise de înaintaşii săi în lucrarea misionară. Tot el l-a ajutat pe primul preot chinez ortodox, părintele Mitrofan Tsi-Chung Chang, care a fost hirotonit de către marele misionar Sfântul Nicolae (Kasatkin) al Japoniei, în 1880. Hotărârea lui Mitrofan, care avea 25 de ani, de a deveni preot în acel climat apăsător şi anticreştin, precum şi acordul soţiei sale Tatiana, au avut un caracter eroic şi jertfelnic.

Declinul imperiului, umilinţele zilnice la care era supus poporul chinez din partea marilor puteri europene, ce-şi împărţeau, după cum s-a spus, „pepenele” Chinei între ei sub protecţia tunurilor, falimentul politic al dinastiei Qing şi al aristocraţiei, aroganţa misionarilor romano-catolici, lipsa de respect şi nobleţe faţă de tradiţiile şi obiceiurile vechi de secole au produs un val de mânie populară, ce a început să ia chip în forma unei organizaţii para-religioase militante cu numele Yihe tuan, adică „Pumnii cei drepţi ai armoniei” sau, mai simplu, „Boxeri” – întrucât erau posesori ai tehnicilor de luptă tradiţionale chinezeşti. „Boxerii” credeau că fiecare dintre ei întruchipa un zeu din panteonul chinezesc, care îl făcea pe luptător invulnerabil. Socoteau că misiunea lor era să cureţe ţara de „diavolii străini” şi să-i pedepsească pe „trădătorii” autohtoni ce şi-au lăsat credinţa strămoşească şi au devenit creştini. Unii susţin că „boxerii” şi-au început acţiunile ca o mişcare exclusiv anti-catolică. În orice caz, aceştia înfiinţau tabere, aşezând în mijloc un altar roşu-aprins; urma apoi un şir nesfârşit de defăimări la adresa tuturor creştinilor. Pentru toate, creştinii erau de vină! – pentru inundaţii, boli, foamete ş.a. Zeii erau mânioşi din pricina creştinilor veniţi în China şi din pricina trecerii chinezilor la creştinism, de aceea lăsau fără răspuns rugăciunile poporului şi se răzbunau.

Când, în primăvara lui 1900, ţara era biciuită de o mare secetă, au început să circule pamflete cu cele mai fioroase plăsmuiri împotriva creştinilor. Se scriau pe ziduri lozinci ca: „Legea lui Buddha nu mai este respectată, iar cele cinci reguli ale moralei confucianiste sunt nesocotite. S-a ridicat mânia cerului şi a pământului, şi de aceea nu vine ploaie! Dar cerul ne trimite acum opt milioane de oşteni spirituali ca să dezrădăcineze credinţele străine şi, când se va face aceasta, atunci va veni şi ploaia!” Despre romano-catolici, mai ales, se răspândeau zvonuri de neînchipuit şi istorii fantastice ce băgau groaza în oameni, ca de pildă: că preoţii lor scoteau ochii prozeliţilor chinezi muribunzi şi, prin meşteşuguri vrăjitoreşti şi alchimie, îi transformau în argint, „de vreme ce ochii barbarilor (adică ai europenilor) nu erau buni de aşa ceva”. După ce s-a izbutit crearea climatului dorit, „boxerii” au început o prigoană făţişă. Îi târau cu de-a sila pe creştini în taberele lor cu altare unde, după ce îi anchetau cu multe chinuri, îi sileau să se lepede de „credinţa străină” şi să ardă tămâie înaintea statuilor lui Buddha şi ale zeităţilor panteonului chinez (câteodată, şi să plătească preţ de răscumpărare) sau să moară! Sălbăticia şi chinurile le întreceau cu mult pe cele din vechea Romă şi Persia, cât şi pe cele din timpul Imperiului Otoman! „Boxerii” au fost inegalabili în inventivitatea modalităţilor de chinuire a creştinilor. Mulţi au cedat şi au apostaziat. Alţii nu! Au răbdat până la moarte…

Din cei aproape 1000 de ortodocşi ai Chinei, din nefericire, mulţi – după mărturia Arhimandritului Ioanichie, întâi-stătătorul misiunii ruse – înfricoşaţi de chinurile sălbatice şi de moarte, au cedat şi au apostaziat. Printre ei, şi unii membri ai misiunii. Alţii, însă, în ciuda muncilor cumplite, au rămas ca nişte diamante tari, ancoraţi cu neclintire în Hristos şi în Dreapta-slăvire. Vreo 300 au mărturisit murind cu moarte mucenicească!

Pe 1/14 iunie, „boxerii” au ars biserica şi clădirile misiunii în Pekin. Întâiul mucenic al prigoanei a fost un fiu de preot în vârstă de 23 de ani, pe nume Isaia. Era fiul preotului Mitrofan. Soldat la artilerie, de îndată ce s-a aflat că este creştin, i s-a cerut să se lepede de Hristos şi să aducă tămâie idolilor. A refuzat: „Sunt creştin!” I-au tăiat capul. Era 7/20 iunie 1900. Trei zile după, în seara zilei de 10/23 iunie, străzile din Pekin se umplură de manifeste prin care poporul era chemat să-i ucidă pe creştini, ameninţându-i cumplit pe cei ar fi îndrăznit să înlesnească scăparea creştinilor. Era o „noapte a Sfântului Bartholomeu” pentru ortodocşii din China. La ora 10 seara, „boxerii” înfuriaţi, împreună cu soldaţii, au înconjurat casa blândului, fără de răutate şi neiubitorului de arginţi preot Mitrofan, cel împodobit cu toate virtuţile, în care se aflau aproximativ 70 credincioşi. Sosise ceasul bunului păstor. Acesta, după ce cu ajutorul nurorii sale de 19 ani, Maria (logodnica lui Isaia), înlesnise fuga celor ce puteau şi voiau să o facă, a dat cu multă lepădare de sine mărturia cea bună a credinţei, pecetluind cu sângele său calea sa sfântă, la doar 45 ani.

Părintele Mitrofan a fost măcelărit cu o sălbăticie nemaiîntâlnită sub un curmal, înaintea casei sale. Pieptul i s-a făcut ca un fagure de miere de la mulţimea loviturilor de cuţit. Era într-un noian de pace dumnezeiască, rugându-se până în ultima clipă. „Boxerii” l-au prins şi pe fiul său de 7 ani, Ioan. L-au chinuit pe micuţ cu o barbarie de neînchipuit. El se lepăda să-l tămâieze pe Buddha: „Eşti credincios al diavolului!”, îi ziceau. „Sunt creştin”, le răspundea, „şi cred în adevăratul Dumnezeu!” I-au tăiat degetele de la picioare, nasul, urechile şi, în cele din urmă, şi mânuţele, din umeri. Din mărturiile celor ce erau de faţă, Protasie Itan şi Irodion Hsiu (care până la prigoană nu erau creştini, dar s-au botezat mai târziu, mişcaţi de pilda de bărbăţie al micuţului Ioan), micul mucenic al lui Hristos dădea semne că nu avea dureri, în ciuda rănilor şi a tăierii membrelor. „Nu doare să pătimeşti pentru Hristos!”, spunea. Din pricina hemoragiei puternice, i se făcuse sete, şi a cerut puţină apă. A primit în schimb batjocuri şi ocări. A doua zi, i s-a tăiat capul şi a fost ars într-un ritual „în cinstea lui Buda”(!).

În aceeaşi zi de 11/24 iunie a mucenicit şi mama lui, presvitera Tatiana, prin tăierea capului. A fost prinsă şi logodnica lui Isaia, Maria, de 19 ani. Ea venise cu două zile în urmă în casa socrului ei, dorind să moară alături de familia logodnicului său. Serghie, cel de-al doilea fiu al părintelui Mitrofan (care a supravieţuit prigoanei, ajungând şi el mai târziu preot) a încercat să o convingă să fugă, ca să se salveze. Răspunsul ei a fost: „M-am născut aici, în biserica Preasfintei Născătoare-de-Dumnezeu, şi aici vreau să mor!” „Boxerii” au arestat-o. Ea îi condamna pe faţă pentru că omorau oameni nevinovaţi fără judecată. A fost chinuită cu cruzime: i s-au găurit mâinile şi picioarele, apoi lăsată o vreme aşa, după care a fost ucisă. A fost prins şi catehetul misiunii, Pavel Huan, pe care „boxerii” l-au chinuit groaznic. Şi-a dat sufletul cu pace, pe când se ruga. Împreună cu el a răbdat înfricoşătoarele chinuri şi învăţătoarea şcolii misiunii, Ighia Huen. Ea l-a mărturisit pe Hristos cu bucurie şi zâmbind, în toiul iadului de chinuri ridicat asupra ei. Şi-au aflat cumplită moarte, mărturisind până la sfârşit pe Hristos, şi Climent Kui Chin, Matei Hai Chuan, fratele lui, Vitie Hai Chuan şi Ana Chui, albazini din vechea generaţie. Au fost înjunghiaţi bărbaţi, femei şi copii – cu gâtul tăiat de la o ureche la alta, cu mădularele tăiate în bucăţi. Mirosul sângelui în căldura de iunie era de neîndurat şi priveliştea ce se întâlnea pe străzi mai grozavă decât se putea răbda…

Inochentie a fost chemat la Petrograd, unde a fost hirotonit episcop, şi s-a întors în China în august 1902, ca să adune ce mai rămăsese din misiune şi să pună un nou început. Pe locul vechii misiuni din Pekin a fost ridicată biserica tuturor Sfinţilor Mucenici şi învistierită cu moaştele Sfântului sfinţit-mucenic Mitrofan şi ale celorlalţi mucenici, câte au putut fi găsite. Această biserică a fost dărâmată din temelie după instaurarea comunismului în China, pe locul ei ridicându-se ambasada URSS.[1]

Pentru rugăciunile sfinţilor Tăi noi-mucenici chinezi, Hristoase Dumnezeule, mântuieşte sufletele noastre!

ÎPS Iosif al Prikonisului

Traducere de monah Gherontie (Nica)

Articol tradus din periodicul Mitropoliei Pireului „Piraiki Ekklesia”, nr. 197, oct. 2008, pp. 14-17.

Cuviosul Eftimie a fost egumen al Mănăstirii Vatopedi în a doua jumătate a veacului al treisprezecelea, într-o perioadă critică pentru viaţa Bisericii Ortodoxe şi a Sfântului Munte. După Sinodul de la Lyon din 1274, unde s-a realizat una din unirile false între ortodocşi şi romano-catolici, trimişii latinocugetători ai împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282) şi ai patriarhului Ioan al XI-lea Vekkos (1275-1282), „arhitecţii” acestei false uniri, au încercat să-i forţeze pe monahii aghioriţi să accepte dogmele eretice. Aceasta se întâmpla pe la anii 1279-1280.

Cuviosul Eftimie „fiind puternic întemeiat în predaniile ortodoxe a mustrat pe latinocugetători”. Din această pricină, conform Sfântului Nicodim Aghioritul, „fiind legat cu lanţuri, a fost înecat în marea Kalamitsi”. Doisprezece ucenici şi ascultători ai viteazului egumen, fiind de un cuget cu el, au suferit împreună cu părintele lor sfârşit mucenicesc.

Un codice al Mănăstirii Vatopedi descrie astfel mucenicia părinţilor: „După acestea au venit şi în Vatopedi şi au vrut să facă asemenea. Iar egumenul şi fraţii cei împreună cu el au mustrat erezia împăratului şi a patriarhului. Iar acei lupi mâncători de sânge şi nu miei i-au scos pe monahi afară din mănăstire şi i-au spânzurat într-un munte, care de atunci a fost numit Furkovounion. Iar pe egumen, care se numea Eftimie, împreună cu alţi doisprezece  învăţaţi (cinstiţi) ieromonahi, care i-au mustrat în faţă cu bărbăţie, pe ieromonahi i-a spânzurat, iar pe egumen înlănţuindu-l l-au dus şi l-au lăsat pe o piatră dincolo de mare, la Kalamitsi, care este departe de mănăstire ca la trei mile şi acolo a fost înecat şi astfel a luat cununa mărturisirii lui. Iar acea ridicătură (eşafodaj) s-a numit de atunci scaunul egumenului. Toate celelalte lucruri ale mânăstirii câte le-au găsit, le-au jefuit şi au pustiit-o. Iar după câteva zile încetând acea tulburare, au ieşit monahii din pădure, unde reuşiseră mai înainte să fugă scăpând de moarte. Au găsit trupurile celor junghiaţi mai înainte răspândite pe pământ, neîngrijite şi moarte şi cu multe lacrimi şi tânguiri le-au îngropat zicând şi psalmii: „Dumnezeule, intrat-au neamurile în moştenirea Ta…” şi celelalte. Pe fiecare îl îngropau acolo unde îl aflau. Acestea au avut loc în luna octombrie la anii 6953 şi astfel a avut loc sfârşitul”. (Cf. Codicelui Sf. Mănăstiri Vatopedi 292/1841).

Pomenirea sfinţilor slăviţilor cuvioşilor mucenici se săvârşeşte pe 4 ianuarie, iar slujba lor a fost alcătuită de imnograful Haralambie Busia. Cuviosul mucenic Eftimie este zugrăvit în pridvorul bisericii mari, fresca datând din anul 1802. Mucenicia monahilor de la Vatopedi s-a păstrat atât de bine în memoria părinţilor athoniţi încât întâmplările petrecute acum 700 de ani şi astăzi pot fi istorisite cu fidelitate. Locul unde până acum câţiva ani s-a aflat stejarul de care au fost spânzuraţi părinţii este cinstit cu multă evlavie până în zilele noastre.

(după un text tradus de Leontie monahul)

Pentru Naşterea Domnului am ales să publicăm câteva extrase din două scrieri ale martirului şi filosofului creştin Mircea Vulcănescu. Prima dintre ele, intitulată, în original, „Crăciun 1935”, a fost scrisă în cumpăna vremilor ce anunţau un al doilea război mondial. Ajunge să înlocuim 1935 cu 2008 pentru a ne asuma privirea neliniştită pe care Mircea Vulcănescu o aruncă asupra lumii. Cea de-a doua scriere este extrasă din originalul „Gânduri pentru Naşterea Domnului. Însemnări pentru o metafizică a Bucuriei” şi a fost aleasă pentru mişcătoarea chemare la nădejde şi împlinire întru Hristos. Hristos se naşte, slăviţi-L!

Crăciunul în cumpăna vremilor

Îmbinând ritmul nădejdii omeneşti în rânduiala mişcărilor lumii, creştinătatea sărbătoreşte Crăciunul la răsturnarea crugului ceresc, odată cu începutul creşterii zilelor asupra nopţilor.

Crăciunul! Zi de plinătate şi belşug, în care vestea bună se împlineşte, în care nădejdea de mai bine a omului îşi află chezăşie – ce stranie îmbinare de înţelesuri descoperă omului!

În ceasul ales pentru numărătoarea neamurilor pământului, Dumnezeu este de faţă. Domnul Slavei, al plinătăţii şi al tăriei îşi ţine făgăduiala mântuirii omului, apleacă cerurile spre pământ, ca să îl ridice spre Sine, se întrupează. Şi, făcându-se Om, ia chipul săracului şi Se naşte-n ieslea vitelor, căci – spune Evanghelistul, vorbind de Maica Domnului şi de Iosif – nu mai era loc în han şi pentru dânşii. Steaua Lui se arată magilor Chaldeei care-i aduc aur, smirnă şi tămâie, iar pe Irod îl umple de mânie. Îngerul se arată atunci în vis lui Iosif, poruncindu-i să ia Maica şi pe Prunc şi să fugă în Eghipet. Iar ceata îngerilor se arată păstorilor la turme, înspăimântându-i cu strigătul ei de slavă întru cei de sus şi de pace între oameni şi bună învoire.

Cine nu ştie pe de rost întâmplările acestea, pe care tot norodul românesc şi le închipuie în rânduiala colorată a Vicleimului? Şi cine nu se împărtăşeşte, fie cât de nedesluşit, din această bucurie tainică a împărţirii timpului? Dar, de ce înţelegerea populară a legat povestea mai ales de amintirea lui Irod?

Ca şi acum 1935 de ani, împărăţiile fac numărătoarea şi împărţirea seminţiilor pământului. Dar, între oameni nu e nici pace, nici bună învoire! Fiecare se numără şi îşi numără vecinul. Corăbiile încrucişează încărcate întinsul mărilor, caravanele străbat pustiurile, pe munţi se văd focurile taberelor. Timpul pare a sta în cumpănă. Un semn de nedumerire şade întins peste ape. Se aşteaptă îngânarea tunurilor…

Şi totuşi, nu sunt nici 20 de ani de când omenirea – ieşită din cel mai crunt măcel pe care l-a pomenit lumea de când este, secătuită de vlaga celor mai frumoase trupuri de feciori, semănate peste toate brazdele pământului – jurase să sfârşească pentru totdeauna cu silnicia ca mijloc de împlinire a năzuinţelor colective. Să fi fost cuminţenia cea de pe urmă sau să fi fost istovirea? Fapt e că, peste potopul de ruini, a strălucit, o clipă în zare, curcubeul. Şi arcurile de triumf au părut că primesc pe învingătorii „celei din urmă biruinţe”.

Elan generos sau naivitate, ori poate chiar ipocrizie completă, ce a rămas din acest pământ? Amintirea unei nădejdi neîmplinite, a unei tinereţi prea devreme irosite. N-au trecut 20 de ani şi, peste generaţia celor căliţi în fier de odinioară, s-a ridicat altă generaţie neîncercată, gata să arunce iarăşi sorţii. Lumea şi-a uitat de jurământ. Chingile vechei [teorii (?)] malthusiene trag astăzi iarăşi spre vâltoare batalioanele răbdării. Strigătul lor ar fi: „pâine”, „pace”. Dar când pâinea e ameninţată, cum să stea omul locului?

Ca şi acum 20 de ani, ca şi acum peste o mie nouă sute, Cărciunul anului 1935 e o zi de judecată. Nu e în joc numai stăpânirea apelor, a văzduhului şi a pământurilor. Nici chiar supremaţia unei rase, a unei aşezări sau a unei civilizaţii. În joc e însăşi ideea de om, chipul lui de fiinţă cugetătoare liberă, aşezată la cheia de boltă a creaţiei, sortit să trăiască printre semeni, comunicând prin înţelesuri şi împărtăşindu-se din folosirea aceloraşi unelte, pentru împlinirea poftelor şi pus, astfel, între automatismul mecanic al aservirii şi incoerenţa anarhică a libertăţii, să strălucească chipul înţelepciunii şi al măsurii.

Reuşi-vor uneltele omului, creaţiile lui, cu poftele nemăsurate şi ambiţiile pe care le nălucesc, lipsite de frâul pe care îl constituie vedenia întregului din care fac parte, să pună stăpânire pe om şi să se întoarcă împotrivă-i, dislocându-l din centrul creaţiei şi smintindu-l din propria lui „condiţie umană”, adică, făcându-l „neom”? Sau izbuti-va omul, în ceasul al unsprezecelea, să îşi regăsească marginile şi, odată cu ele, echilibrul stării sale?

E o întrebare obsedantă, deschisă limpede de câteva sute de ani, şi poate o întrebare legată de esenţa fiinţei lui, de ceea ce s-ar numi „aventura umană”.

La răscrucea atâtor întrebări, Crăciunul anului 1935, Crăciunul de totdeauna, străluceşte chipul Pruncului Dumnezeiesc, născut în staul, gol, spre mirarea înţelepţilor, spaima păstorilor şi mânia Irozilor.

Prunc ni s-a năcut nouă!

Oamenii se nasc, cresc, se frământă, năzuiesc, suferă şi pier. La fel ca oamenii, se ridică neamurile şi Împărăţiile cresc, înfloresc o clipă, dăinuiesc şi cad. Şi, la fel cu oamenii şi cu Împărăţiile, dar în alt ritm, se aprind stelele cerului, luminează o vreme şi se sting… Şi, prefacerea aceasta pare omului inelară, condiţia naşterii din nou e moartea, totul trece, totul se întoarce fără de sfârşit. Şi, din adâncul amărăciunii sale, Înţeleptul, care pare că presimte-n El, totuşi, altă chemare, fie măcar ca în vis, o fărâmă de năzuinţă spre vecinicie, rosteşte cu amărăciune (de unde, oare, amărăciunea asta, dacă în lume sunt toate cum au fost?): „Zădărnicie a zădărniciilor, totul e zădărnicie!”

În faţa acestei deznădejdi a sufletului omenesc rămas de sine şi văduvit de Dumnezeu, de bucurie, biserica, creştinii lumii întregi răspund, din toate vremurile, cu un fapt, cu unul singur: Crăciunul. …

Şi, tocmai acestei strădanii, a cărei culme, pentru noi, creştinii, este Maica Domnului, acest suspin al firii după mântuire  – îi răspunde, nu ca un ţel, dar ca o împlinire, însemnătatea zilei de Crăciun. În ea, aşteptarea omenirii întregi şi-n omenire, a fiecăruia din noi, aşa cum suntem, cu patimile noastre, cu păcatele şi cu minciunile noastre, îşi află un răspuns, o dezlegare. E semnul că strădania noastră nu e în zadar, că nu în zadar năzuim către mai bine. Că strădania noastră s-a auzit la cer şi că nu mai suntem de acum sortiţi risipei, că glasul a aflat răspuns la Scaunul Domnesc, că, în sfârşit, vom avea parte de dreptate. Spre asta năzuieşte, de o mărturiseşte sau nu o mărturiseşte, toată străduinţa omenească.

Sterpi suntem toţi prin firea noastră şi robi suntem toţi prin fire. Ne robim tuturor; ne robim ţelurilor făptuirii noastre, ne măcinăm în luptă cu puterile lumeşti, să-nfăptuim visurile care ne-au robit; ne robim şi nouă înşine, şi unii altora, numai şi numai ca să avem parte de-mplinire. Ba, chiar şi atunci când, mândri, revoltaţi, asemeni lui Spartacus, vrem să ne azvârlim lanţurile şi să fim, nu facem decât să ne schimbăm robia.

Şi iată că, dintr-o dată, avem semn: că stârpiciunea noastră şi-a aflat limanul, că goliciunea noastră şi-a aflat îmbrăcăminte, că năzuinţa noastră şi-a aflat întruchipare, că s-a născut Domnul nostru adevărat, care ne va face dreptate. …

Ţie, aşadar, căruia ţi-a murit ce ţi-a fost drag, ţie, căruia ţi s-a stricat jucăria, ţie, celuia care te vezi păcătos, bicisnic, ţie, celuia care ai ucis atâtea lucruri sfinte, ţie, pe care viaţa te-a zdrobit şi pe care te paşte deznădejdea, iată că ţi s-a născut prunc. Ţie.

Acesta a venit, anume pentru tine, ca să îţi zică să nu fii întristat, să vindece rănele tale, să şteargă lacrimile tale, să-ţi spună că, la El, nimic din tot ce avu preţ nu are moarte; că strădania ta nu va fi zadarnică; că ruga ta s-a auzit la cer; că El a venit să mântuie tocmai ceea ce era pierdut.

La El ai să recapeţi curăţia, ai să redobândeşti gustul de viaţă, ai să te afli iar întreg, pe tine însuţi strălucitor, împlinit până la statul fiinţei tale adevărate, cu tot ce ai încercat, tot ce n-ai izbutit şi ai să vezi că la El nu e pentru nimic moarte, ci numai Înviere, Bucurie, Strălucire şi Viaţă fără de sfârşit.

O, dacă ar putea, numai, ochii tăi, ochii mei, să vadă Bucuria îndurării Sale. Poate că am orbi, de bucurie.

(Din Mircea Vulcănescu, Bunul  Dumnezeu cotidian, Studii despre religie, Humanitas, Bucureşti. Subtitlurile aparţin redacţiei).