Publicam în numărul trecut un articol intitulat „Ni se duc Bătrânii”. Iată că pe 22 februarie Domnul a îngăduit să plece de la noi încă un Bătrân, Părintele Petroniu (Tănase), Stareţul celui mai mare aşezământ monahal românesc din Sfântul Munte – Schitul Prodromu. Născut acum 96 de ani şi călugărit din fragedă tinereţe (la numai 14 ani!) în Mănăstirea Neamţ, a primit din 1978 ascultarea de a lua parte la înnoirea duhovnicească şi materială a obştii românilor athoniţi aflaţi sub ocrotirea Sfântului Ioan Botezătorul. A slujit în Athos deopotrivă ca duhovnic şi stareţ, bibliotecar şi autor de cărţi duhovniceşti, ajungând să fie preţuit şi iubit pentru lucrarea sa atât în ţară, cât şi în Grecia. „Cum ţi-ai pregătit aripile aici, aşa o să zbori dincolo”, zicea Părintele Petroniu, şi nădăjduim că s-a ridicat ca o floare înmiresmată şi bine-mirositoare din Grădina Maicii Domnului nemijlocit către Hristos Domnul, spre a vieţui în lumina cea neînserată a Împărăţiei Cerurilor. (R.H.)

- Părinte Stareţ, vorbiţi-ne despre post şi, îndeobşte, despre cum ar trebui să fie vieţuirea creştină.

- Viaţa creştină şi viaţa duhovnicească înseamnă curăţirea vieţii lăuntrice, a vieţii sufleteşti. Prin ce se întinează viaţa sufletească? Se întinează cu voie şi fără voie. Se întinează fără voie pentru că vezi şi auzi lucruri rele şi păcătoase. Mergi pe drum, vezi, auzi, te întâlneşti şi, chiar fără să vrei, te murdăreşti…

Şi atunci omul trebuie să fie atent şi la cuvânt, şi „cuvântul vostru să fie da, da şi nu, nu”, cum spune Mântuitorul – să pună pază gurii; să pună pază ochilor şi urechilor, cum spune Sfântul Ioan Gură-de-Aur: „Când posteşti, nu posteşte numai pântecele”, că altfel n-ai făcut nimic. Să postească ochii, să nu vadă lucrurile cele urâte; să postească urechile, să n-audă lucrurile cele urâte; să postească mâinile, să nu săvârşească fapte rele; picioarele să nu meargă la lucrurile păcătoase. Vasăzică, întreaga fiinţă să postească.

Să pui rânduială în toate formele de manifestare ale omului – căci fiecare dintre acestea lasă nişte amprente, mai adânci sau mai puţin adânci, în sufletul omului şi chiar şi în trupul lui, potrivit cu intensitatea cu care patimile şi relele din afară acţionează asupra sa. Atunci omul, fără să-şi dea seama, poartă o încărcătură cu dânsul – fie creştinească, fie păcătoasă. Şi, ca să fie în rânduială, nu se pot trăi amândouă lucrurile. Exclus una ca asta! Nu poate să fie şi cu bune, şi cu rele. Dacă intră relele, nu mai intră cele bune. Pocăinţa, şi spovedania, şi nevoinţa în creştinism tocmai pentru această curăţire şi eliberare lăuntrică sunt.

Lucrurile rele pun un fel de stăpânire, îl înrobesc pe om. Omul nu mai e stăpân să se conducă după rostul esenţial al său: năzuinţa de a ajunge la Dumnezeu. Ele îl pleacă pe om, îl schimbă, îl strâmbă în alte direcţii. Şi atunci omul se încarcă sufleteşte, se complexează, iar, pentru aceasta, trebuie să se elibereze de aceste stări lăuntrice.

Aşa, cu nevoinţă, cu post, cu rugăciune, cu spovedanie, omul, încetul cu încetul, în ani de zile, se curăţeşte şi se eliberează.

- Care este locul pe care televiziunea şi internetul trebuie să-l ocupe în viaţa creştinului?

- Poporul român a trăit adânc creştinismul ortodox, a dus o viaţă modestă, simplă. Ori, toate lucrurile acestea venite din Occident sunt strict trupeşti, făcute pentru trup – nu pentru înţelegerea bună a trupului, ci pentru trupul păcătos şi pătimaş. De acolo au venit încoace toate înnoirile acestea tehnice, care s-au făcut şi se fac. Nu sunt din insuflare duhovnicească, nu sunt făcute pentru folosul omului şi nici pentru împlinirea lui creştinească şi duhovnicească, pentru realizarea scopurilor lui de a fi sfânt, cum spune Mântuitorul: „Fiţi sfinţi, fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc” – pentru că tot ceea ce face omul trebuie să-i ajute să realizeze acest scop unic al existenţei lui.

Că doar ce-i foloseşte omului dacă ar câştiga lumea toată, dar şi-ar pierde sufletul? O spune Mântuitorul Hristos, nu o spune altcineva! Vasăzică, menirea omului e să se pregătească să intre în fericirea cea veşnică – să se facă sfânt, să se sfinţească, pentru ca să se apropie de Sfântul Sfinţilor; numai aşa poate să intre în Împărăţia de dincolo.

Ori, toată tehnica asta e făcută pe dos! Nu prevede nicăieri existenţa lui Dumnezeu, nu prevede nicăieri îmbunătăţirea duhovnicească a omului! Căutaţi undeva, să vedeţi dacă o găsiţi! Nicăieri nu se găseşte! Pentru că ea nu e făcută cu scopul acesta.

Care e raţiunea televizorului în viaţa unui om? Să presupunem că televizorul e făcut pentru slujbe bisericeşti. Categoric, e păcat – s-a scris şi în presa românească cândva –, este o nesocotire a Sfintelor Slujbe. Omul nu participă la Sfintele Slujbe care se dau la televizor; el îşi face treburile lui. Încearcă să se uite bolnavul, să se uite muncitorul, dar nu participă la Sfânta Liturghie. Ceea ce văd este doar, cum să zic, o nălucă, o închipuire! Sfânta Liturghie este în biserică – un loc sfinţit, în care se află preotul, unde se săvârşesc nişte Taine deosebite. Dar la televizor nu se săvârşeşte nimic. Este un spectacol, nu o participare. Altceva este participarea şi altceva este spectacolul. Mă uit şi degeaba! Mintea mea se gândeşte la lucrurile acelea, dar nu sunt în contact cu realitatea pe care o văd acolo! E o închipuire. Mintea mea nu trăieşte lucrurile de acolo…

- Oamenii îşi ocupă astăzi mintea cu tot soiul de ştiri, mai mult sau mai puţin senzaţionale, cu filme ieftine, cu „talk-show”-uri în care invitaţii se ceartă între ei… Ce efect socotiţi că au toate acestea asupra sufletului?

- Împrăştiere teribilă! Au un efect rău. Pentru că, din ceea ce văd, nu capătă cunoaştere. Două lucruri, zic părinţii, sunt absolut necesare pentru mântuire: cunoştinţa şi făptuirea. Însă doar cunoaşterea duhovnicească e folositoare! Cunoaşterea aceasta inutilă nu are nici un folos. Ce folos are pentru mintea mea? Doar mă împrăştie – căci, vedeţi doar, acestea sunt făcute pentru împrăştiere. De aici se vede că sunt lucruri diavoleşti…

Mântuitorul spune: „Eu sunt Alfa şi Omega” – Singurul, Unul Dumnezeu. Diavolii sunt mulţi, legiuni, împrăştiaţi. Şi atunci, ca să te întâlneşti cu Dumnezeu, trebuie să intri în locul cel mai ascuns, să te întâlneşti acolo cu Dumnezeu. Diavolul însă te împrăştie la nesfârşit în lucrurile din afară, şi nu mai ai timp. Nu mai ai timp pentru tine însuţi, pentru că eşti pulverizat în lucrurile din afară. De aceea, toate lucrurile astea, care vezi că duc în afară, sunt făcute cu scopul precis de împrăştiere.

Presa zilnică vorbeşte numai despre păcate, despre judecata oamenilor, despre rele. Nu-i creştinesc, nu-i folositor. Informaţiile astea la ce-mi folosesc? Să ştiu că s-a făcut omor, că acela-i politician, că s-au bătut, despre război sau despre altele? Mă tulbur degeaba, îmi creează stări sufleteşti inutile, nefolositoare, care mă abat de la scopul meu principal şi mă împrăştie, mă pulverizează permanent. La fel face şi televizorul, şi radioul! Toate au scopul acesta: să-ţi împrăştie mintea – scop inspirat de diavol.

Sfinţii Părinţi spun că omul, ca să ajungă să se apropie mai uşor de Dumnezeu, trebuie să aibă şi cunoaştere duhovnicească, să cunoască raţiunile lucrurilor şi să-şi dea seama pentru ce Dumnezeu a făcut lucrurile aşa, iar nu altfel. Şi cunoaşterea duhovnicească mă ajută pe mine ca, cunoscând raţiunile lucrurilor, să văd modurile virtuţilor; adică, uitându-mă cum se petrec lucrurile, să înţeleg cum să le aplic şi la viaţa mea personală.

- Cum am putea să discernem care lucruri ne sunt folositoare şi care nu, duhovniceşte vorbind?

- Este simplu: dacă toate lucrurile acestea mă ajută să fiu creştin mai bun, sunt bune; dacă nu mă ajută, nu sunt bune. Simplu ca „bună ziua”! Acesta să fie diagnosticul pe care să-l punem permanent la tot ceea ce ni se propune să facem. Mă uit la televizor. Mă fac mai bun decât cum am fost? Nu mă fac. Informaţia, radioul, dacă le aud, mă fac să fiu mai bun, mai virtuos, mai duhovnicesc?…

Vă spun că foarte multe lucruri sunt zadarnice, inutile de tot. Pentru trebuinţele trupeşti, lumea s-a complicat. Uite, în antichitate era mult mai simplu! Mai încoace, pe măsură ce lumea s-a complicat, s-a îndepărtat de Dumnezeu. S-a înstrăinat, şi acum e ultima pulverizare – de aceea s-a ajuns să nu mai aibă timp pentru Dumnezeu. Loc nu mai este pentru Dumnezeu, lumea e răvăşită într-o lume care nu este a lui Dumnezeu, care-i fără raţiune, care nu înţelege pentru ce-i făcută. E anormală şi cu totul nefirească starea aceasta socială! Ea nu poate să fie altfel decât aşa cum a lăsat-o Dumnezeu – nu o putem cocoloşi, nu o putem fasona într-un fel, ca să fie bună aşa. Nu, ea nu-i bună deloc! Dacă putem fugi de ea, să fugim. Ăsta să fie cuvântul de ordine: dacă mă ajută să fiu mai bun, e bună; dacă nu mă ajută, nu-i bună.

- Spuneaţi mai devreme că cel mai mare rău astăzi este că omul nu se mai poate ruga, că rămâne despărţit de Dumnezeu.

- Acesta e lucrul cel mai grav pe care-l facem. Omul, încărcat de la televizor, nu se mai poate ruga; împrăştiat fiind, nu se mai poate ruga, pierde lucrul cel mai sfânt. Şi spune Mântuitorul: „Rugaţi-vă neîncetat”! Rugăciunea necontenită însemnează menţinerea permanentă a legăturii cu Dumnezeu. Aşa trebuie să fie, şi aşa este, pentru că eu mă găsesc în prezenţa Lui permanent. Nu pot să stau cu Dumnezeu şi eu să mă uit în altă parte, să nu mă uit la El – asta e lipsă de respect. Pentru că Dumnezeu este permanent prezent, atunci rugaţi-vă necontenit. Să fim permanent în legătură cu Dumnezeu! Aşa cum nu putem trăi fără respiraţie, să nu lăsăm rugăciunea. Că nu poţi să trăieşti fără respiraţie, ne-a dat nouă Dumnezeu necesitatea asta. De aceea spun Sfinţii Părinţi că învăţăm uitându-ne la lucruri, văzând cum se petrec lucrurile, uitându-ne la rosturile lucrurilor, învăţăm modurile virtuţilor, învăţăm cum să fim virtuoşi.

Uite, ne-a lăsat Dumnezeu nevoia de aer. Dar de ce l-a făcut pe om cu nevoia de aer, de respiraţie? Pentru că, uite, îngerii nu au nevoie de respiraţie. Ei nu au nevoie de aer, nu trăiesc cu aer. Dumnezeu a lăsat necesitatea aceasta, a unei acţiuni fără de care omul nu poate trăi fiindcă moare imediat, ca să înţeleagă că există şi altceva. Nu numai trupului, ci şi sufletului, dacă îi lipseşte ceva, moare, nu poate trăi. Este nevoie de această legătură cu Dumnezeu, pentru că dacă omul nu păstrează legătura cu Dumnezeu permanent, moare. De aceea, rugaţi-vă necontenit şi fiţi permanent în legătură cu Dumnezeu, şi, precum zice Sfântul Grigorie Teologul, „să respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul”. Pentru aceasta spune şi Sfântul Ioan Gură-de-Aur: „Nu rugăciuni lungi, ci scurte şi dese, ca să umbli tot timpul cu rugăciunea, pentru ca să fii permanent în legătură cu Dumnezeu”.

­- Ce părere aveţi de relativizarea în ziua de astăzi a religiei? Unii vorbesc de religie într-un context idolatru, ba chiar ateu: „religia OZN”, „religia TV” etc. Credeţi că au dreptate?

- Păi, religia nu poate să fie decât una singură, religia legată de Dumnezeu. Nu poate să fie o religie a păcatelor, aşa cum au făcut acum „religia desfrânării”. Acum este „desfrânata cea mare” din Apocalipsă. Asta este, să ştiţi! Nu vedem alta! Că scrie că o să fie o femeie undeva, desfrânată, şi o s-o vadă toată lumea. Aceasta este desfrânarea care astăzi, mai cu seamă prin televizor, este băgată cu sila peste toată lumea, în mentalitatea lumii. Vedeţi? Au ajuns păcate pe care Dumnezeu le-a pedepsit cu distrugere, cu nimicire, să fie declarate drepturile omului. Am văzut într-o revistă, care întâmplător mi-a căzut în mână, ceva legat de activitatea Consiliului Europei. Şi într-un loc spune: „Consiliul se felicită că a reuşit în România să înlăture obstacolele care erau împotriva homosexualităţii”. Deci Consiliul European, nu guvernul românesc! Şi ăştia ai noştri înghit, înghit murdăria care li se oferă, se obligă să o îndeplinească, şi nu se gândesc la tradiţia românească, nu se gândesc la nimic; şi vin şi o bagă, o servesc la populaţie, şi cine vrea se hrăneşte cu ea.

Spun Sfinţii Părinţi: nici un alt păcat nu murdăreşte aşa de mult sufletul omenesc ca desfrânarea. Omul face alte păcate în afara sa, dar pe ăsta îl face în lăuntru. Nici un alt păcat nu murdăreşte aşa de adânc sufletul omenesc ca desfrânarea. Ei, asta-i! Acum e la modă, vedeţi? Să-l murdărească pe om până în străfundurile sufletului – şi nu numai pe omul în vârstă, ci şi pe copiii mici…

- În încheiere, daţi-ne un sfat către toţi creştinii pentru aceste zile grele.

- Sfatul şi îndemnul meu este ca omul să fugă din când în când, să se retragă din cele ale trebuinţelor trupeşti, ca să poată regăsi starea cea duhovnicească, să se întâlnească cu Dumnezeu – Care înăuntrul inimii sale se află –, să intre din afară în cămara Lui de nuntă. De aceea-s rugăciunile de seară, de noapte, pe care omul le face retrăgându-se; că nu le poate face în mijlocul drumului, le face în ascuns.

Să fugi din lume, adică să-ţi reduci trebuinţele cele fizice, naturale, trebuincioase pentru existenţă, la minimum: cu înfrânare, cu post, nu cu răsfăţuri şi cu mese şi cu banchete şi cu celelalte, şi viaţă modestă şi simplă, cu sărăcie, cu smerenie. Să le reduci, deci, la nivelul trebuincios, pentru trebuinţă. Să facem lucruri pentru trebuinţă, pentru necesitate, nu pentru răsfăţ şi pentru distracţie. Uite, mâncarea şi îmbrăcămintea – îmi acopăr trupul ca să mă păzesc de intemperie şi să-mi acopăr goliciunea, nu să mă îmbrac cu lux şi cu mătăsuri şi cu scumpeturi, care răsfaţă orgoliile şi mândria; la fel cu mâncarea, la fel cu toate chestiile astea. Să folosim lucrurile din afară pentru trebuinţă şi pentru folos duhovnicesc…

Părinţii spun că mintea e făcută să umble încolo şi-ncoace. Una dintre greutăţile minţii este aceea că se împrăştie pentru că nu are de lucru. Zic: dă-i minţii o lucrare; dacă mintea are o lucrare, atunci nu mai e atrasă de curiozitate, cum ar fi spre televizor. Şi anume, ce lucrare? Fie o gândire duhovnicească, fie o rugăciune – dacă fixezi o rugăciune necontenită. Să te rogi lui Dumnezeu aşa cum respiri, tot aşa de des. Dacă mintea e mereu prinsă cu rugăciunea, nu mai este atrasă de impresii din afară, nu se mai opreşte. Dacă are o cugetare înaltă, sfântă, duhovnicească, se impresionează prin frumuseţile acestea nu trupeşti, ci duhovniceşti. Doar e aşa simplu!

Părintele Paisie de la Sihla pomenea de un lucru foarte simplu, în privinţa aceasta. Spunea: „Odată a venit la mine o babă dintr-acelea credincioase, care m-a întrebat: «Ce să fac, părinte, că eu nu ştiu carte şi nu am învăţat rugăciuni? Mă mântuiesc eu fără rugăciuni?» Şi i-am zis: «Dar nu te rogi deloc?» «Ba mă rog!» «Atunci cum te rogi?» Zice: «Uite cum mă rog: când mătur prin casă, mă rog lui Dumnezeu: Doamne, curăţă gunoaiele din sufletul meu, cum curăţ eu gunoiul din casă, şi să-Ţi plac Ţie cum îmi place mie casa curată. Când spăl rufele, zic la fel: Doamne, spală răutăţile din sufletul meu, ca să fiu şi eu curată, cum e o cămaşă curată. Şi aşa zic la toate câte le fac. Oare-i bun aşa?» «Aşa să trăieşti toată viaţa!»”.

Asta-i rugăciunea minţii necontenită. Adică: în toate împrejurările în care faci o treabă, să vezi prezenţa lui Dumnezeu – şi să faci treaba aceea, că poţi s-o faci. Dar, făcând treaba aceasta exterioară, trebuitoare, mintea ta este legată de altceva – este legată de prezenţa lui Dumnezeu, Care e peste tot. Atunci mintea nu mai este curioasă, nu mai vrea să mai vadă, pentru că nu mai are timp. Nu mai vrea să mai vadă altceva, pentru că ea e mereu ocupată cu lucruri sfinte şi înalte, duhovniceşti, şi lucrurile celelalte o lasă nepăsătoare.

Interviu realizat de Virgiliu Gheorghe

Articol apărut în nr. 26 din “Familia Ortodoxă”

Iată, aşadar, cele două povârnişuri ale vieţii Bisericii: viaţa monastică şi viaţa familială. Amândouă se desfăşoară într-o obşte, într-o comunitate – eşti adică de acord să înaintezi spre un ţel final împreună cu cineva anume, cu care îţi împarţi întreaga existenţă. Amândouă obştile se întâlnesc şi se desăvârşesc prin integrarea lor fiinţială deplină, liturgică şi sacramentală, în Trupul cel Unul şi Tainic al lui Hristos – Biserica.

Dimensiunea fundamentală a spiritualităţii ortodoxe a fost dintotdeauna asceza. Cunoaşterea sinelui, precum şi a voii dumnezeieşti în relaţia tainică, personală cu Dumnezeu a creştinului nevoitor, dar şi împărtăşirea cu harul cel sfinţitor au drept condiţie de căpătâi curăţirea inimii de patimi, curăţirea minţii de gânduri viclene şi adunarea ei în inimă. Monahii, prin rânduiala zilnică de nevoinţă personală şi rugăciune comună, sunt într-o permanentă stare de postire, de priveghere şi de slăvire a lui Dumnezeu; de aceea, monahismul se mai numeşte şi chip îngeresc de viaţă. Posturile rânduite de Biserică sunt, însă, invitaţii mai ales pentru familia ortodoxă la un alt mod de viaţă: la experierea unei vieţi raportată întru totul la celălalt şi la Dumnezeu.

Sfântul Grigorie Palama, strălucit reprezentant şi apărător al chipului aghiorit de viaţă, sublinia faptul că dreapta credinţă precum şi rătăcirea se răsfrâng asupra felului în care se nevoieşte îndeobşte tot omul, şi îndeosebi monahul. O metodă greşită de nevoinţă va duce omul la o abatere dogmatică, iar rătăcirile teologice se văd în modul de viaţă. De aceea, părinţii aghioriţi din toate veacurile, dar mai ales sfinţi teologi precum Grigorie Palama, Nicodim Aghioritul ori Paisie Velicicovski, susţin că prin nevoinţa creştină (adică prin postire, priveghere şi rugăciune), trăită înlăuntrul vieţii bisericeşti, omul se tămăduieşte de rănile pricinuite de căderea lui Adam, dobândind din nou starea paradisiacă de trăire a unirii tainice cu Făcătorul său.

Din cele spuse până acum, reiese limpede că asceza este o necesitate pentru om, iar cel ce crede că poate avea experienţa unei relaţii autentice cu Dumnezeu fără nevoinţă trupească şi sufletească se amăgeşte. Observăm, însă, o tendinţă tot mai mare de mărginire, de diminuare a rolului nevoinţei în viaţa duhovnicească a familiei ortodoxe contemporane – creştinii de astăzi apelează la trucuri sau şmecherii fie teologice, fie gastronomice, pentru a limita sau chiar a se „elibera” de obligativitatea ascezei. Încercările acestea, aparent îndreptăţite la prima vedere, nu fac decât să îndulcească gustul amar rezultat din asceză. Această amărăciune, mai ales fizică, este rezultatul căderii şi suferinţei ontologice în care zace de veacuri firea omenească; este de asemenea caracteristica unui stadiu începător în urcuşul duhovnicesc la care este chemat omul. Asistăm la o explozie a reţetelor de post, a unor produse precum brânza, caşcavalul, salamul, pateul de post – e o grijă constantă să mâncăm cât mai gustos „de post”!

Avem, aşadar, nevoie de nişte măsuri, pe care le găsim în viaţa Bisericii primare şi în sfaturile Sfinţilor Părinţi cu privire la relaţia dintre nevoinţă şi celelalte aspecte ale vieţii în Hristos. Studiile istorice ne dezvăluie că postul în primele veacuri însemna consum de legume fierte şi fructe uscate. Pentru cinstirea anumitor zile cu însemnătate teologică deosebită, din veacul al IV-lea apare ideea de „mângâiere”: dezlegare la ulei, vin, peşte. O mărturie vie până astăzi a modului de postire al primilor creştini este tipicul monahal, cei ce aleg acest drum având conştiinţa că sunt continuatorii felului de viaţă creştinesc, apostolesc şi mucenicesc.

Este relevantă pentru noi şi poziţia în această privinţă a Sfântului Nicodim Aghioritul, cunoscător de excepţie al vieţii liturgice şi al problemelor de tipic. Acest Părinte, în contextul editării Pidalionului (carte ce cuprinde canoanele după care se rânduieşte viaţa Bisericii, din toate punctele de vedere), amintea că tipicul în vigoare nu dezleagă la peşte în marţea şi joia din Postul Crăciunului, ci numai în sâmbete şi Duminici, dar a văzut obiceiuri locale ce dezleagă şi în aceste zile. La fel şi pentru perioada dintre Paşti şi Cincizecime – potrivit canoanelor, nu se dezleagă la peşte în fiecare zi de miercuri şi vineri, în afara de miercurea Înjumătăţirii Praznicului şi miercurea Odovaniei Paştilor. Concluzia înţeleptului Părinte este că măsura la care suntem chemaţi să trăim în Hristos este cea mărturisită de canoane şi de întreaga Tradiţie, însă cei ce nu izbutesc să o atingă datorită diferitelor slăbiciuni pot dezlega la peşte, după obiceiul locului, cu binecuvântarea duhovnicului sau a episcopului.

Un alt aspect al vieţii duhovniceşti neluat defel în seamă în vremea noastră este faptul că ortodocşii au devenit nişte „creştini de Duminică”: implicarea liturgică a creştinului s-a redus la prezenţa la Dumnezeiasca Liturghie din ziua de Duminică. Această practică este ceva specific zilelor noastre, şi ar putea fi îndreptăţită omeneşte – dar, dacă o analizăm mai bine, vom vedea că este specifică înţelegerii protestante. La primii creştini, şi nu numai la aceştia, ci până prin veacul al zecelea participarea liturgică era mult mai intensă. Aşa cum clericul nu poate sluji Dumnezeiasca Liturghie dacă nu a slujit mai înainte Vecernia, aşa şi mireanul nu va înţelege părtăşia sa la iconomia divină fără a cunoaşte şi trăi cele citite la Vecernie şi Utrenie. Nu întâmplător aceste două slujbe fundamentale sunt menţionate istoric încă din primele veacuri.

Încercând să încheiem, cred că trebuie să ne întoarcem la simplitatea lucrurilor, inclusiv a felului în care postim – la o simplitate practică şi a gătitului de post. Pentru a trece peste greutăţile de început, provenite din împotrivirea firii obişnuită cu feluritele îndulciri ale vieţii, vom găsi destule sfaturi la marii duhovnici contemporani. Voi încheia prin a aminti două dintre acestea. Avva Anthim Aghiannanitul spunea că gustul amar lăsat de postire şi îndeobşte de înfrânare este îndulcit de rostirea cât mai deasă a rugăciunii inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Iar vestitul Gherondă Efrem Katunakiotul îşi sfătuia mereu ucenicii cu privire la post şi rugăciune: „Fiţi atenţi şi la cantitate, şi la calitate!”

Preot dr. Constantin Petrache

Articol apărut în nr. 23 din revista “Familia Ortodoxă”

- Vin foarte mulţi tineri la mănăstirea noastră. Aproape la fiecare Liturghie de duminică avem tineri în biserică, în condiţiile în care suntem foarte izolaţi – ne găsim la 40 de kilometri de prima localitate, în creierii munţilor, la o altitudine de aproximativ 1400 de metri. Tinerii nu vin numai din ultima vreme. Ei, în general, ajung prin ASCOR. Nu toţi-s ASCOR-işti, dar majoritatea sunt. Am făcut parte şi eu din ASCOR şi am avut o relaţie şi o lucrare cu ei. Sunt de 15 ani la mănăstire şi de-atunci, în fiecare an, am făcut câte-o tabără studenţească cu Părintele Teofil de la Sâmbăta. Şi ne-am ţinut de treaba asta 14 ani la rând, până n-a mai putut Părintele Teofil şi a trecut la cele veşnice. Deci am fost ca nişte studenţi într-o lucrare, am continuat o lucrare şi s-a ajuns la rezultatele la care s-a ajuns…

- Părintele Teofil Părăian afirma, parafrazez, că un tânăr nu ar trebui să fie trist. Credeţi că suntem mai pesimişti, noi, tinerii zilei de astăzi? De ce?

- Da, suntem. Pentru că ne-am depărtat de Dumnezeu. Sunt atâtea posibilităţi de păcătuire acum, atâta libertate dată răului şi păcatului!… Aceasta afectează în mod cert viaţa tinerilor. Dar cauzele sunt întotdeauna lăuntrice. Nu-i de vină America pentru că cutare sat merge prost în România! Problema e la noi. Dacă nu înţelegem treaba asta ca societate, ca familii, ca persoane, ca Biserică, suntem departe de adevăr. Spune Domnul Hristos că din inima omului vin gândurile rele şi uciderea, şi aşa mai departe. Dacă ne curăţim inima, ne curăţim viaţa, ne schimbăm viaţa, celelalte lucruri negative din exterior nu ne mai afectează.

Acum se manifestă o tendinţă: să duci lupta în afară, cu lucrurile exterioare, iar lăuntricul să ţi-l laşi pradă Celui rău. Uite, spre exemplu, se tot zice: „ce pericol mare este în cipuri”, dar ne concentrăm poate mai mult decât ar trebui pe treaba asta – pentru că e ceva exterior, palpabil şi nu implică patimile noastre, care sunt nevăzute; prin ele diavolul intră în noi şi devastează totul în noi. Şi nu ne e frică de mândrie, nu ne e frică de desfrâu, de ură sau de alte patimi. Prin asta nu vreau să zic că sunt de acord cu ce ni se pregăteşte prin cipuri, nu, ci vreau să spun că acum suntem tentaţi de lucruri exterioare şi să ducem lupta în afară pentru că e mai facilă, mai comodă. Şi curentul electric, dacă are două rezistenţe, una mai mare şi alta mai mică, trece prin rezistenţa mai mică. Aşa şi noi, ne îndreptăm spre ce este mai comod. Din fire facem asta. Dacă avem mai multe feluri de lupte în faţă, o alegem din instinct pe cea mai comodă. Şi cele exterioare sunt mai comode. E mai uşor să lupţi cu tot felul de rele din societate decât să scoţi răul din tine – dar, în mod real, numai din tine poţi să scoţi răul. Iar atunci vei putea să întorci totul în favoarea ta, căci atunci va lucra harul lui Dumnezeu.

- Unii tineri refuză să se apropie de Biserică, afirmând că este învechită sau că promovează concepţii perimate…

- Ar trebui ca viaţa noastră să nu fie „învechită”. Tinerii trebuie să ne vadă pe noi îmbrăcaţi în omul cel nou, în Hristos. În primul rând trebuie să vadă ceva la noi! Degeaba le explici că nu e bine aşa şi aşa, ei tot la fel vor face. Zicea Sfântul Apostol Pavel că Împărăţia Cerurilor nu stă în cuvânt, ci stă în putere. Ei nu au nevoie de cuvinte, cât de putere – puterea unei vieţi. Ei trebuie să vadă puterea Împărăţiei Cerurilor în viaţa noastră. Dacă o s-o vadă şi o s-o simtă, nu mai e nevoie de cuvinte. Tinerii au nevoie în primul rând de exemple vii, concrete, din partea noastră. Şi noi trebuie să le dăm în primul rând putere. Iar prin cuvânt să le transmitem nu numai informaţii, ci şi putere, puterea care vine din credinţă.

Aţi văzut cum se mirau cei ce trăiau în vremea Domnului Hristos: „Cine este Acesta, că are cuvânt cu putere multă?” Ei se mirau de puterea care venea din cuvânt. Ce dă putere cuvintelor e viaţa noastră sau, mai bine zis, viaţa lui Dumnezeu din viaţa noastră.

- Mass-media le furnizează tinerilor modele de viaţă total diferite de modelul oferit de Biserică şi totodată le formează o opinie denaturată despre Biserică…

- Da, acum se formează părerile lor direct din mass-media, şi aceasta e mai mult manipulare decât informare. Prin democraţie s-a dat foarte multă libertate răului. Binele este chiar restricţionat. Nu mai trebuie să apară icoane în şcolile de stat pentru că „agresezi” conştiinţa altuia – se găsesc modalităţi şi pricini ca să limitezi binele. În schimb, la rău, nu… cât mai mult! De fapt, asta s-a făcut, s-a liberalizat răul, s-a dat putere şi libertate răului. Şi de-asta oamenii nu mai au conştiinţa răului şi nu mai deosebesc răul de bine, le confundă. Ştiţi care este numitorul comun a tot ce ni se transmite prin mass-media? Viaţa fără Dumnezeu: prietenie fără Dumnezeu, căsătorie fără Dumnezeu, şi în tot ceea ce faci să nu-L ai pe Hristos ca reper, ci ştiinţa, părerile unora sau a altora. Nu ţi se spune la modul explicit, ci la modul implicit…

Noi trăim tot într-un regim materialist, aşa cum a fost şi comunismul. Şi comunismul şi democraţia sunt două regimuri materialiste. Nichifor Crainic spunea că „sunt două capete ale aceluiaşi balaur”, capetele materialismului. Trăim într-o societate de tip materialist şi se merge spre o societate fără Dumnezeu, atee. Vedeţi că ateismul răzbate acum mai mult decât a fost în comunism. În comunism era un ateism grosier. Acum este un ateism foarte rafinat, o formă superioară de ateism. Această atitudine a tinerilor e una atee: să nu mergi cu Dumnezeu, cu binecuvântarea Lui…

- S-a răspândit foarte mult aşa-zisa căsătorie de probă, cum vedeţi lucrul acesta?

- Este şi o greşeală a fetelor, mai mult decât a băieţilor. Dacă o fată i se oferă băiatului ca şi cum i-ar fi nevastă şi el nu are o concepţie creştină de viaţă, de ce s-ar mai gândi să se cunune cu ea? El o are ca pe o nevastă, fără să se căsătorească, fără să-şi asume responsabilităţile. Ca să fii o familie trebuie să-ţi asumi nişte responsabilităţi. Aşa, ei trăiesc în familie fără să-şi asume responsabilităţile. El nu-şi asumă responsabilităţile de bărbat – să-şi întreţină soţia, să aibă casă. Sunt foarte multe pe care trebuie să le asiguri într-o familie. Nu şi le asumă pentru că nu e bărbat, dar are pretenţii la drepturile de bărbat. Ori el, dacă ar ţine cu adevărat la ea şi ea i-ar spune: „Da, dar după ce ne cununăm…” s-ar gândi şi el în direcţia asta. Cumva fetele se vând, dacă putem folosi termenul acesta, la un preţ mic, la un preţ de nimic…

- Lucrurile s-au schimbat foarte repede. Acum zece ani ideea era încă respinsă, dar acum parcă este de la sine înţeles că trebuie să trăieşti cu cineva înainte de cununie.

- E o grabă în mersul istoriei. Acum, în 20 de ani se întâmplă cât în 100 de ani înainte. În plan istoric lucrurile sunt grăbite şi, din păcate, sunt grăbite în rău. Asistăm la o grabă a răului, la o nerăbdare a răului. Răul nu are răbdare să meargă încet.

- De multe ori noi, tinerii, suntem acuzaţi de superficialitate, dezinteres, de un nivel slab cultural şi al pregătirii în general. Mai mult, unii spun că am fi mai egoişti şi mai nepăsători decât cei dinaintea noastră. Sunteţi de acord cu această viziune?

- Sunt de acord. Asta o spun profesorii şi ne-o spuneau şi nouă la facultate, că suntem mai slabi decât cei de dinainte. O vedem şi noi la mănăstire. Tinerii care vin sunt tot mai slabi.

- În ce sens sunt slabi?

- Sunt slabi în plan existenţial. Şi trupeşte, şi sufleteşte. Nu au capacitatea de a face un efort fizic, dar nici capacitatea de a face efort intelectual nu o au. Ce aduce slăbirea asta a tineretului? Pentru că, totuşi, sunt foarte bine informaţi, învăţământul a evoluat, ar trebui să fie mai valoroşi. Dar ei îşi pierd puterea în plan existenţial, prin păcat. Pentru că nu duc o viaţă superioară în plan existenţial, deci în plan moral, în planul credinţei, ei scad şi le scade şi puterea. Degeaba sunt mai informaţi. Sunt mai informaţi decât tinerii dinainte, ştiu mai multe şi pot mai puţine.

- Care ar fi consecinţele pe termen lung? Cine credeţi că este vinovat?

- Nici nu vreau să mă gândesc la consecinţele pe termen lung… De vină este în primul rând societatea – liberalizarea răului prin intermediul mass-media îi distruge. Nu se mai pune problema câţi oameni se pierd atunci când, de pildă, se face reclamă la ceva. Dacă se obţin bani, nu contează că oamenii se pierd. Omul a devenit mai mult o masă de manevră. În societatea noastră, banul a devenit valoarea, nu omul – pentru bani se face totul. Omul nu prea mai are valoare. În rest, vedeţi cum se folosesc de oameni ca să facă bani şi să vândă tot felul de produse! Dar foloseşte omului? Dar îl ridică pe om? Nu, nu mai are nimeni în vedere omul – şi, dacă-l are, tot pentru bani îl are: să obţii profesionişti foarte buni ca să câştigi, ei să fie buni şi să producă mult pentru firmă; până la urmă, valoarea omului se converteşte tot în bani…

Societatea nu te mai îndeamnă spre cultură. Şi mijloacele prin care se rănesc tinerii şi se distrug cel mai mult sunt calculatorul şi televizorul. Dacă astea nu ar exista, ar fi mult mai valoroşi…

- Ce să facem dacă ajungi la un moment dat să-ţi dai seama că ai greşit din multe puncte de vedere, prin viaţa pe care ai ales s-o duci sau pe care ai dus-o, nefiind poate conştient de ceea ce faci?

- Fiecare, dacă îşi dă seama că a greşit, îşi pune problema să se schimbe, iar schimbarea e numai împreună cu Dumnezeu. Când realizăm schimbări în bine fără Dumnezeu, ele-s atât de superficiale încât ai putea să spui că nici nu-s reale. Schimbarea reală e numai cu Dumnezeu. Domnul Hristos ne-a spus foarte clar: „Fără Mine nu puteţi face nimic”. Şi, vedeţi, omul fără Dumnezeu tinde spre nimic. Dacă vrei să te schimbi, dacă vrei să ai valoare trebuie să te întorci către sursa tuturor valorilor, care este Dumnezeu. În afara Lui, nimic nu are valoare – şi, dacă ceva are valoare, o are în măsura în care este pătruns de realitatea lui Dumnezeu.

Fără Dumnezeu nu putem face nimic, nu putem fi ceva cu adevărat. Greşeala mare pe care o fac oamenii acum este că îşi văd viaţa ca realitate în sine. Ori noi nu existăm prin noi înşine, nu avem viaţă prin noi înşine. Noi suntem creaţi şi suntem susţinuţi în existenţă ca făpturi prin puterea, prin energiile harului dumnezeiesc. Ori tu, dacă încerci să schimbi condiţia asta, să nu fii tu creatură, că exişti prin tine însuţi, atunci eşti fără Dumnezeu. Asta a încercat-o şi Lucifer, să-şi schimbe condiţia din creatură în Creator. A vrut să fie Dumnezeu prin el însuşi, şi ce a ajuns? Balaur. Asta ajunge şi omul fără Dumnezeu, prin el însuşi.

Vedeţi, acum oamenii vor să fie liberi cumva şi faţă de Dumnezeu. Asta înseamnă schimbarea condiţiei, dar tu nu poţi să-ţi schimbi condiţia de creatură. Numai prin asumarea condiţiei tale existenţiale, de făptură a lui Dumnezeu, te poţi regăsi pe tine, îţi poţi regăsi identitatea, vocaţia, libertatea, chemarea, totul – numai în relaţie cu Dumnezeu. Altfel nu este posibil, e numai o iluzie. Şi ce s-a întâmplat cu îngerii căzuţi, asta se va întâmpla şi cu oamenii căzuţi, cu oamenii care vor să meargă fără Dumnezeu în viaţă.

Fiul lui Dumnezeu ne spune clar în Evanghelie: „Fără Mine nu puteţi face nimic!” – dacă numai cu aceasta am rămâne şi am urma acest cuvânt, viaţa noastră ar fi cu totul alta, şi lumea noastră ar fi cu mult mai bună. Ne numim creştini. Credem noi oare în Evanghelia lui Hristos?

A consemnat Ileana Jacola

Material apărut în nr. 24 al revistei “Familia Ortodoxă”

1. Cum este înţeles misionarismul în Biserica Ortodoxă?

Mai întâi, trebuie precizat că termenul „misionarism” nu exprimă duhul Bisericii Ortodoxe. Îl folosim făcând un pogorământ, deoarece s-a consacrat pe scară largă. În locul lui preferăm termenul „mărturie”[1]. Cuvântul „misionarism” este un produs al teologiei apusene, de aceea nici nu se găseşte în Sfânta Scriptură, în timp ce cuvântul „mărturie” este întâlnit adesea. Propovăduirea Evangheliei nu înseamnă să spun cuvinte frumoase despre Hristos, ci să dau zilnic mărturie despre Hristos prin cuvintele, prin tăcerea mea, prin faptele şi exemplul meu personal. Şi, mai mult, de va fi nevoie, mărturisesc pentru Hristos, adică îmi vărs sângele pentru Hristos, aşa cum au făcut milioane de mucenici şi mărturisitori ai credinţei noastre.

2. Ce părere aveţi despre prozelitism?

Noi, în Biserica Ortodoxă, socotim prozelitismul un mare păcat, deoarece nu cinsteşte libertatea omului. Se calcă în picioare acest dar al libertăţii omului, îi subminează şi limitează personalitatea. Prozelitism înseamnă că impun altuia crezul meu, prin mijloace mai mult sau mai puţin permise, în timp ce mărturia despre Hristos înseamnă aceasta: să mă nevoiesc a trăi după poruncile lui Hristos şi, prin cuvintele şi viaţa mea, să reactualizez acel „vino şi vezi” (Io. 1:46) al Apostolului Filip către fiecare bine-intenţionat „Nathanail” – semenul meu. Rezultatele catastrofale ale prozelitismului în aşa-zisele ţări „misionare”, practicat de creştinismul apusean neortodox, pe care le vedem până azi, cred că nu lasă loc nici unei îndoieli că tactica prozelitismului trebuie condamnată definitiv.

3. Cum se procedează în Biserica Ortodoxă atunci când cineva urmează să devină misionar?

În Biserica Ortodoxă, slujitorii nu sunt de la sine chemaţi (αυτόκλητοι), ci chemaţi de altcineva (ετερόκλητοι). Altfel spus, nu hotărăşte cineva singur, de capul lui, să lucreze ca misionar, ci Biserica îl trimite. Ascultarea de Biserică este singura cale mântuitoare. Dacă ne aducem aminte, de pildă, cazul Apostolilor Varnava şi Pavel, vedem că Duhul Sfânt i-a ales, iar Biserica, cu rugăciune şi post, i-a trimis la lucrarea de evanghelizare (F.Ap. 13:3). Şi aceştia, când s-au întors la Ierusalim, au vestit Bisericii care i-a trimis „câte a făcut Dumnezeu cu ei” (F.Ap. 15:4). Subiectul acesta are o uriaşă însemnătate teologică în ceea ce priveşte transmiterea dreptei credinţei şi unitatea Bisericii. Dacă fiecare acţionează după capul lui şi mânat de dorinţa sa, atunci se primejduieşte credinţa şi unitatea Bisericii.

Îngăduiţi-mi, ajunşi în acest punct, să vă relatez o întâmplare: călătoream odată cu avionul din America în Grecia şi lângă mine s-a nimerit o americancă ce se autointitula „misionar”. Când am întrebat-o de ce a ales ca şi „câmp misionar” tocmai Grecia, ea îmi spuse că îi admiră mult pe greci, ştie multe despre glorioasa lor istorie antică şi, de aceea, are mare râvnă să-i facă… creştini!

„Dar ştiţi în ce cred neogrecii?” am întrebat-o. „Desigur! În cei 12 zei ai Olimpului!”, îmi răspunse. „Ştiţi”, îi zic, „că cu 2000 de ani înainte de dumneavoastră un alt apostol, marele Apostol al neamurilor, Pavel, a mers în Grecia şi a propovăduit creştinismul? Şi că de atunci şi până azi grecii au o tradiţie ortodoxă neîntreruptă?…”

Aşa ceva – sau poate şi mai rău! – se întâmplă atunci când în spatele fiecărui misionar chemat cu de la sine putere nu se află Biserica, cea care ar fi trebuit să-l trimită.

4. Aţi acuzat-o pe doamna din America de faptul că a mers în Grecia pentru misionarism. Dumneavoastră pentru ce aţi venit în Coreea? Oare nu faceţi acelaşi lucru?

Nu, nu fac acelaşi lucru şi nici nu am acuzat-o pe acea doamnă. Am adus în discuţie acest fapt pentru a arăta ce se poate întâmpla dacă lucrarea misionară a fiecăruia nu are temeiuri eclesiologice corecte. Ştiţi mai bine ca mine că în Coreea există milioane de oameni, nu doar necreştini, ci şi fără religie. Pe când în Grecia, ţară cu 2000 de ani de istorie creştină, numărul creştinilor depăşeşte 90% din totalul populaţiei. Dacă Coreea era o ţară creştină, nu m-ar mai fi trimis Patriarhia Ecumenică aici! Ca să fiu mai limpede, daţi-mi voie să adaug următoarele: la Facultatea coreeană unde predau am aflat că părinţii unei studente de-a noastre se află acum în Grecia, ca misionari veniţi cu de la sine putere, nechemaţi şi netrimişi de nimeni. Şi ce loc credeţi că au ales pentru a face prozelitism? Insula Patmos, sfântul ostrov al Apocalipsei, unde urmele Evanghelistului Ioan sunt încă vii. În această insulă, unde au trăit atâţia mari sfinţi, există nenumărate mănăstiri şi biserici, iar credinţa ortodoxă a locuitorilor ei are rădăcini până în epoca apostolică. Se pune întrebarea: ce-i pot învăţa pe locuitorii ortodocşi doi coreeni care au devenit creştini de-abia cu câţiva ani în urmă? Nu socotiţi că nu-i cinstit să încerci să schimbi credinţa unor oameni care au în însuşi ADN-ul lor o tradiţie de 20 de veacuri? Tot aşa cum n-a fost cinstit ceea ce a făcut papismul prin anii ’90, după căderea comunismului în Rusia. Uniaţii au dat de îndată năvală să-i facă pe ruşi, cu viclenie, catolici – ei, care au o tradiţie ortodoxă de veacuri! Dacă vrea cineva să facă misionarism, să se orienteze către ţările necreştine…

5. Ce ne puteţi spune despre cum ar trebui să fie un misionar?

Răspunzând la această întrebare esenţială a dumneavoastră, mă voi strădui să zugrăvesc pe scurt care este, teoretic, misionarul ideal. Aceasta, desigur, fără să pretind că ceea ce ar trebui să fie idealul este însoţit întotdeauna şi de fapte. Aşadar, cel ce lucrează ca evanghelizator trimis de Biserică va trebui să aibă drept prototip pe Hristos şi pe cei ce au păşit pe urmele lui Hristos, adică pe sfinţi. Misionarul trebuie, fără doar şi poate, să fie o persoană înzestrată cu multe calităţi, dintre care cea mai de seamă este să fie un luptător împotriva patimilor. Curăţirea pentru dobândirea Duhului Sfânt este primul pas. Şi de la curăţire se ajunge la luminare, şi de aici la îndumnezeire. Nu poţi transmite celuilalt nimic, dacă tu nu ai! Ca să dai mărturie despre Hristos, trebuie neapărat ca tu însuţi să-I fi gustat prezenţa în viaţa ta.

6. Care este metoda de misionarism folosită de Biserica Ortodoxă?

În Biserica Ortodoxă urmăm practica Bisericii primare, aşa cum o aflăm în cartea Faptelor Apostolilor. Apostolii, când au văzut că multele griji legate de „slujirea meselor” le răpeau timp preţios din lucrarea lor de căpetenie, au chemat „mulţimea ucenicilor”, le-au spus să aleagă şapte diaconi, apoi le-au comunicat hotărârea luată în ce-i priveşte pe ei înşişi: „Iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului” (F.Ap. 6:4). Cu alte cuvinte, Biserica Ortodoxă, urmând predaniei apostolilor, pune viaţa liturgică înaintea predicii. Acest fapt se poate observa dacă cineva cercetează adunarea ortodocşilor din biserici şi, respectiv, o casă de rugăciune protestantă. În bisericile ortodoxe se pune accentul pe slujbe, pe închinarea la Dumnezeu şi pe rugăciune, pe când la protestanţi pe predică. De aceea auzim adesea din partea protestanţilor ce au cunoscut Ortodoxia că „la adunările noastre auzim multe cuvinte, pe când în Biserica Ortodoxă ne rugăm mult şi auzim puţine”.

Noi, ortodocşii, învăţăm Sfânta Evanghelie (pe care, de altfel, o avem întotdeauna aşezată pe Sfânta Masă, în mijloc, ca să ne amintească că cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie în centrul vieţii noastre de zi cu zi) în trei feluri.

Cel dintâi: prin citire. La fiecare slujbă se citesc pasaje sfinte, scripturistice. Mai cu seamă la fiecare Sfântă Liturghie ascultăm cuvântul lui Dumnezeu, din citirile Apostolului şi Evangheliei şi din predica ce urmează. Al doilea: prin cântare, psalmodie. Minunatele cântări şi imne adânc teologice din închinarea ortodoxă (adică Sfintele Slujbe) sunt în marea lor parte pline de pasaje scripturistice sau inspirate nemijlocit din Evanghelie. Altfel spus, avem textul Sfintei Scripturi „pus pe note”, adică l-am încadrat cu totul în cântările şi imnele bisericeşti. Al treilea fel: prin vedere. „Vedem” Evanghelia în icoanele ortodoxe. Icoanele sunt o Evanghelie „în imagini”. De pildă, dacă ne uităm cu atenţie la icoana Schimbării-la-Faţă, vom constata că iconarul, prin culori şi linii, reeditează iconografic cuvintele evangheliştilor ce descriu minunea Schimbării-la-Faţă a lui Hristos.

Concluzionând, putem spune că în cultul Bisericii Ortodoxe avem la îndemână un desăvârşit sistem optico-acustic de învăţare a Evangheliei.

7. Aţi spus că în Biserica Ortodoxă cultul, cu tot ce înseamnă el (slujbe, rugăciuni, Liturghie) are întâietate faţă de predică. Totuşi, Apostolul Pavel, în Areopag, doar a predicat.

Apostolul Pavel, vorbindu-le întâia oară atenienilor idolatri, era logic să înceapă cu predicarea „necunoscutului dumnezeu”. Cărui dumnezeu să se fi rugat cu idolatrii? Însă, în alte împrejurări, aşa cum ne învaţă cartea Faptelor, apostolii urmau metoda înfăţişată mai sus –rugăciuni, urmate de propovăduirea cuvântului. Adunările lor aveau în centru, ca prim obiectiv, „frângerea pâinii”, adică Liturghia, şi abia apoi învăţătura.

8. Ne-aţi vorbit prin multe exemple despre cultul ortodox şi centrul său, care este, aşa cum aţi spus, Sfânta Împărtăşanie. De ce credeţi că pâinea şi vinul sunt Trupul şi Sângele lui Hristos?

În Biserica Ortodoxă credem că lucrarea cea mai măreaţă ce se săvârşeşte pe pământ este Dumnezeiasca Liturghie. Şi aceasta întrucât în Sfânta Euharistie trăim Cina cea de taină, pentru răscumpărarea neamului omenesc. După cum atunci, în foişorul din Ierusalim, Hristos le-a dat ucenicilor Trupul şi Sângele Său, aşa şi în fiecare Sfântă Liturghie Însuşi Hristos este de faţă nevăzut, ipostatic şi fiinţial, ca jertfă şi jertfitor, şi dă Trupul şi Sângele Său credincioşilor botezaţi, ce sunt în locul apostolilor. Şi, bineînţeles, credem nestrămutat că cei ce primesc Sfânta Împărtăşanie se împărtăşesc cu Însuşi cinstitul Trup şi Sânge al lui Hristos, „spre lăsarea păcatelor şi viaţă veşnică” – nu simbolic, căci Hristos n-a spus ucenicilor la Cina cea de taină „Luaţi, mâncaţi, acesta este ca Trupul Meu”, sau „Beţi dintru acesta toţi, acesta este ca Sângele Meu”, ci „acesta ESTE Sângele Meu” şi „acesta ESTE Trupul Meu”.

9. Adică ceea ce facem noi, protestanţii, în cultul nostru, nu înseamnă nimic?

Marea deosebire între închinarea ortodoxă şi cea protestantă constă în faptul că la dumneavoastră se face o reconstituire închipuită, simbolică, a jertfei lui Hristos – o reeditare figurativă a Cinei celei de taină. Dimpotrivă, la Sfânta Liturghie ortodoxă stau de faţă Cina cea de Taină, Răstignirea şi Învierea lui Hristos în chip real, şi Hristos se dă „iarăşi şi de multe ori” spre „mâncare şi băutură” credincioşilor, „Cel ce Se împarte şi nu Se desparte”. Predania aceasta, a săvârşirii Cinei celei de Taină, au primit-o de la Domnul Sfinţii Apostoli, care, la rândul lor, au predat-o ucenicilor lor – şi, astfel, ea se continuă în Biserica Ortodoxă până astăzi, fără întrerupere. În istoria bisericească a Bisericii din vechime se găsesc o mulţime de referinţe din vremea prigoanelor şi a catacombelor, ce mărturisesc râvna celor dintâi creştini şi primejdiile la care se expuneau căutând să ia parte la adunările euharistice şi să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele lui Hristos.

Pentru noi, ortodocşii, e de neînţeles felul în care teologia protestantă interpretează acele pasaje scripturistice ce vorbesc mai mult decât limpede despre Pâinea cea cerească – de pildă, cele cuprinse în capitolul 6 din Evanghelia după Ioan. Hristos a spus la modul absolut: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică şi eu Îl voi învia în ziua cea de apoi” (Io. 6:54) şi „cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu întru Mine rămâne şi Eu întru dânsul” (Io. 6:56). Aşa cum trupul nostru are neapărată nevoie de hrană şi băutură reală, iar nu simbolică, ca să se menţină în viaţă, astfel şi sufletul nostru are neapărată nevoie de Trupul şi Sângele lui Hristos, ca să nu moară duhovniceşte. Nu putem trăi nici în viaţa aceasta, nici în cealaltă, dacă nu mâncăm şi nu bem Trupul şi Sângele lui Hristos. Poate această afirmaţie va părea gravă! Însă să ne aducem aminte că mulţi dintre ucenici au încetat să-I mai urmeze lui Hristos tocmai când El a stăruit asupra Trupului şi Sângelui Său. Şi, adresându-se celor doisprezece ucenici, le-a zis: „Au doar şi voi vreţi să vă duceţi?” (Io. 6:67). Aceleaşi cuvinte le repetă şi celor ce astăzi vor să fie creştini, dar nu vor să creadă şi să-şi însuşească în întregime învăţătura lui Hristos.

10. Omul nu se poate mântui numai cu predica? De ce insistaţi atât de mult pe viaţa cultică?

Lucrarea de mântuire a Bisericii nu este suficientă numai prin predică. Dacă cineva aude cuvântul lui Dumnezeu şi zice „m-am mântuit”, nu înseamnă că s-a mântuit deja! Biserica Ortodoxă, în afara cuvântului lui Dumnezeu, dăruieşte omului şi o viaţă tainică. Omul, luând parte la Tainele Bisericii, se sfinţeşte şi se îndumnezeieşte. Darea Sfintei Împărtăşanii credincioşilor, de pildă, se face „spre iertarea păcatelor şi viaţa veşnică”. Credincioşii, prin intermediul Dumnezeieştii Euharistii, se unesc tainic cu Hristos şi devin „părtaşi dumnezeieştii firi” (II Pet. 1:4). Ce altceva este mântuirea omului mai mult decât aceasta?…

11. Ne puteţi explica ce este „taina”?

Este anevoios cuiva să creadă în viaţa tainică a Bisericii dacă nu înţelege mai întâi ce înseamnă cuvântul „taină”. Taina este ceva ce vedem că se săvârşeşte, dar minţii omeneşti îi e cu neputinţă să priceapă CUM se săvârşeşte. Dacă am fi putut pricepe cum are loc Taina, atunci nu ar mai fi Taină, ci un act omenesc obişnuit, de fiecare zi. Spunem, de pildă, că Dumnezeu este în Treime. Vă întreb: cine dintre noi înţelege taina Sfintei Treimi? Trei persoane, o fiinţare! Taina aceasta, judecată prin prisma logicii omeneşti, este iraţională. Dacă este însă privită prin dimensiunea credinţei, atunci nu mai este iraţională, ci supra-raţională – depăşeşte raţiunea omenească. Cine poate pricepe ce este Dumnezeu? Care este, adică, esenţa, fiinţarea lui Dumnezeu? NIMENI! Şi, totuşi, credem în Dumnezeu. Nu pentru că Îl înţelegem, ci pentru că simţim tainic prezenţa Lui şi gustăm cu inima dragostea Sa – putem, adică, înţelege energiile necreate ale lui Dumnezeu, după cum foarte frumos au teologhisit marii Sfinţi Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, – nu însă şi fiinţarea Lui. Să vedem în Scriptură ce i-a zis Dumnezeu lui Moisì când acesta a cerut de la Dumnezeu să-I vadă Slava: „Eu voi merge înaintea ta cu Slava Mea… Nu vei putea vedea Faţa Mea, că nu va vedea om Faţa Mea şi să fie viu…” (Ieş. 33:18-20). Aşijderea se întâmplă cu toate adevărurile credinţei, ce depăşesc legile firii. „Le vedem fără să le vedem, le cunoaştem fără să le cunoaştem”, deoarece toate sunt acoperite în „dumnezeiescul întuneric” (Sf. Grigorie al Nyssei). Le trăim şi participăm la ele numai cu puterea credinţei. Dacă ne încăpăţânăm să credem doar ceea ce putem cuprinde cu logica şi raţiunea noastră depăşită, atunci ne îngustăm incredibil orizontul duhovnicesc şi, până la urmă, nu putem fi creştini. Deoarece, în ultimă instanţă, „credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evr. 11:1). Şi, bineînţeles, credinţa presupune smerenie adevărată, cu care atragem harul lui Dumnezeu, căci „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Iac. 4:6). Cel smerit, care se încrede în Dumnezeu mai mult decât în raţiunea lui, cu harul lui Dumnezeu, poate pătrunde Tainele Bisericii.

12. Cum poate cineva studia teologia ortodoxă în Coreea?

Întrucât teologia ortodoxă e aproape necunoscută în Coreea, Mitropolia Ortodoxă a Coreei depune strădanii să întemeieze o Facultate de Teologie Ortodoxă, ce va fi prima nu doar în Coreea, ci şi în întreaga Asie Răsăriteană. Rostul ei va fi să dea posibilitatea oricui ar dori să aibă acces la această comoară nepreţuită! Rugaţi-vă ca această dorinţă a noastră să se înfăptuiască cât mai grabnic, întru slava lui Dumnezeu.

*

Cele două conferinţe, ce au durat mai bine de trei ore, cu o scurtă pauză de 10 minute între ele, s-au încheiat cu următoarele cuvinte ale Mitropolitului Ambrozie:

Înainte de a pleca de la catedră, aş vrea mai întâi să vă mulţumesc pentru invitaţia făcută şi, mai cu seamă, pentru întrebările bine gândite şi de actualitate ce mi-au fost puse. În al doilea rând, îmi cer iertare dacă, eventual, cineva s-a simţit ofensat de răspunsurile care s-au dat. Intenţia mea n-a fost să rănesc pe nimeni, dar întrucât cred că într-un dialog, ca să aducă roade şi să fie de un real folos – şi socotesc că nimeni n-a venit astăzi aici ca să asculte vorbe goale şi să-şi piardă vremea – trebuie negreşit să precumpănească sinceritatea şi dragostea, de aceea v-am spus ce cred, cu limbajul adevărului şi dragostei. Cuvintele „ţinând adevărul în dragoste” (Ef. 4:15) şi „cunoaşteţi adevărul şi adevărul vă va face slobozi” (Io. 8:32) au constituit fundamentele scripturistice ale gândirii mele. Şi, la sfârşit, vreau să întăresc, pentru evitarea oricăror răstălmăciri, că n-am spus că noi, ortodocşii, suntem toţi sfinţi! Bineînţeles că avem ca ţintă sfinţenia şi pentru ea ne luptăm. Însă ce face fiecare în viaţa sa personală, Dumnezeu judecă. Ceea ce am încercat să vă spun este că noi, ortodocşii, credem nestrămutat că avem credinţa cea dreaptă. Continuăm credinţa Bisericii celei Una şi nedespărţite a primului mileniu, având în minte porunca apostolică: „Fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile ce aţi fost învăţaţi, ori prin cuvânt, ori prin epistola noastră” (II Tes. 2:15).

Traducere de Monahul Gherontie (Nica)

După „Πάντα τα έθνη”, periodic misionar, nr.116, oct.-nov. 2010

Articol apărut în nr. 28 din revista “Familia Ortodoxă”

Sigur că da, pe de o parte, psihologia spune că oamenii sunt afectaţi de o astenie accentuată de toamnă. Însă, pe de altă parte, cauza cea mai importantă e că oamenii au uitat că sunt – mai întâi de toate – creştini, copii ai Părintelui Ceresc; am uitat că suntem unul cu celălalt fraţi şi surori, fiindcă toţi ieşim din aceeaşi cristelniţă a Botezului, toţi am primit pecetea aceluiaşi Duh Sfânt la Sfânta Mirungere, toţi ne împărtăşim din acelaşi Sfânt Potir.

Nu în zadar zice Domnul: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fii ai lui Dumnezeu se vor chema”. Cel ce se împacă cu oamenii săvârşeşte o mare lucrare a faptelor bune. Iar Apostolul Pavel zice: „Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii”. Însă, cu toate acestea, creştinii ortodocşi cad mereu în aceeaşi cursă: „De care tabără ţii?”, „Ce legătură ai cu un cutare curent?”, „Al cui fiu duhovnicesc eşti?” – oare nu aşa stau lucrurile?

La fel era şi în biserica din Corint. „Ai cui sunteţi? Ai lui Pavel? Ori ai lui Chifa? Ai lui Hristos? Ai lui Apollo?” Ce zice Apostolul? „Oare S-a împărţit Hristos? Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi? Sau fost-aţi botezaţi în numele lui Pavel?” Cu adevărat, nu este de folos unui creştin să se alăture vreunei tabere. Toţi suntem ai Domnului şi Mântuitorului nostru, Iisus Hristos. Şi tu, şi eu suntem creştini. Suntem părtaşi Lui. Suntem aleşi de Dumnezeu dintre toate neamurile Pământului. Suntem aleşii lui Dumnezeu. Suntem preoţie împărătească. Suntem nişte oameni pe care Dumnezeu ne-a despărţit de întuneric şi ne-a adus la minunata lumină a dumnezeieştii iubiri.

Pentru ce ne purtăm ca şi cum am trăi în cumplitul duh de răzvrătire al acestei lumi? Pentru ce slujim diavolului, cel ce dezbină, şi nu lui Hristos, Cel ce uneşte? Pentru ce socotim a fi dreptul nostru să urîm şi să ne mâniem, să bârfim neîncetat şi să făurim scandaluri? Pentru ce socotim a fi dreptul nostru să fremătăm de indignare?

Aşa ceva nu-i pe placul Domnului. Aşa ceva e de fapt de la Satana, care vrea să-i dezbine pe creştini şi să nimicească pacea. Nu uitaţi că soarta lumii şi a ţărilor în care trăim (inclusiv Rusia) nu stă la cheremul ateilor. Ce pot face ei? Să înţelegeţi că un astfel de om e în întuneric şi sub înrâurirea diavolului. E firesc să-i urască şi să se mânie pe cei din altă tabără; la nimic altceva nu te poţi aştepta de la ei. Dar ceea ce-i într-adevăr uimitor e că oamenii, în loc să-şi amintească că suntem datori să trăim în pace, încep să aducă acel cumplit duh de răzvrătire al lumii în Sfânta Biserică. Aceasta vine, în chip vădit, din gura diavolului. El anume este cel ce ne însuflă cu ideile sale viclene şi groaznice de a ne dezbina între noi.

Nu putem trăi precum cei ce sunt fără Hristos – Domnul a zis: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”. Însă, aşa cum zice Apostolul, „dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi”.

Cu adevărat diavolul vrea acum să-i dezbine pe creştini şi apoi să nimicească toate lucrurile însemnate pentru creştini, care contează pentru ei. Din pricina creştinilor ţine Dumnezeu lumea. Din pricina creştinilor dă Domnul pace neamurilor. Când apar războaiele? Atunci când creştinii uită de unitatea lor, atunci când se întovărăşesc cu cele ale lumii acesteia…

Aceasta este ultima predică rostită de Părintele Daniil Sisoev, un preot binecunoscut pentru lucrarea sa misionară în rândul musulmanilor şi a numeroaselor secte din Rusia. Oamenii care l-au cunoscut mărturisesc că părintele dintotdeauna era foarte direct, fapt pentru care era iubit de tineri, iar la propovăduirea lui veneau şi atei convinşi, care în scurt timp se convingeau de puterea Adevărului. Mulţi credeau, mulţi se converteau. În seara zilei de 19 noiembrie 2009, Părintele Daniil s-a învrednicit a-L mărturisi pe Hristos cu însăşi viaţa sa, primind cununa muceniciei când un fanatic islamist, purtând o mască, a intrat în biserică şi l-a împuşcat înaintea Sfântului Altar. (R.H.)

Material apărut în nr. 21 din “Familia Ortodoxă”

Am primit scrisorile dumneavoastră, în care vă revoltaţi împotriva dezmăţului şi a corupţiei din viaţa societăţii româneşti. Ştiţi care este cauza acestei stări din viaţa ţării noastre? Sunt roadele comunismului, care a lucrat cu toate mijloacele posibile la îmbolnăvirea sufletului românesc la toate vârstele. Această catehizare ateistă a durat 50 de ani. Libertatea de după Revoluţie a continuat cu necredinţa, cu pofta de îmbogăţire, cu egoismul, cu sărăcia şi boala, şi păcatul.

Un om gol de credinţă, materialist şi plin de patimi, are nevoie de timp şi de lucrare pozitivă asupra lui ca să se schimbe şi să devină un om cu respect faţă de cuvântul lui Dumnezeu, pe care îl găseşte în Sfânta Scriptură şi în sfintele Biserici. Are nevoie de timp ca să devină un om conştient de faptele sale şi ca să fie convins că viaţa aceasta nu este veşnică şi că urmează viaţa de dincolo, în care vom da seama de tot ceea ce am făcut. Să convingi un singur om înrăit să devină un om de omenie este foarte greu. Dar să schimbi o ţară întreagă?! Vă daţi seama că este mult mai greu.

Ierarhia noastră nu este absentă de la această chemare misionară şi face multe eforturi de îmbunătăţire a vieţii creştine – prin scris, prin predici, prin spovedanie şi împărtăşanie, dar nu este de ajuns. Ar trebui ca şi conducerea laică a statului să intervină, colaborând cu Biserica. Din păcate, nu se întâmplă aşa. Avortul, homosexualitatea şi alte fenomene pierzătoare sunt lăsate libere, sunt încurajate prin diverse măsuri politice. Posturile de televiziune, filmele pornografice se întrec în a promova desfrânarea şi alte patimi sau încearcă să discrediteze Biserica şi învăţătura creştină. Astfel, unii zidesc şi alţii dărâmă, creând confuzie şi haos.

Trebuie multă stăruinţă în bine şi multă rugăciune din partea celor credincioşi cu adevărat – care sunt puţini, în comparaţie cu mulţimea rătăcită. Trebuie să-L rugăm pe Milostivul Dumnezeu să ne ajute în lucrarea grea de întoarcere a oamenilor către adevărata lor menire.

O mare primejdie pentru Biserică şi pentru ţară sunt sectele. Ele luptă împotriva Bisericii şi a dreptei credinţe, împotriva Maicii Domnului, împotriva crucii şi a icoanelor. Sectele s-au înmulţit după Revoluţie şi ele, de asemenea, creează confuzie în viaţa credincioşilor.

Nu este cazul să vă spun prea multe lucruri despre starea actuală a societăţii româneşti, întrucât le vedeţi şi le ştiţi şi dumneavoastră.

Datoria fiecăruia dintre noi este să ducem o viaţă după voia lui Dumnezeu şi să-i ajutăm pe cei din jurul nostru să ducă o viaţă creştinească, spre folosul lor sufletesc. Să-i ajutăm pe semenii noştri, mai ales că mulţi dintre ei au uitat că mai au şi suflet şi că viaţa nu se opreşte pe pământ, în groapa de la cimitir, ci continuă în veşnicie.

Iertaţi-mă, poate că răspunsul meu la scrisoarea dumneavoastră este prea lung şi poate insuficient. Totuşi, eu aşa văd starea în care ne aflăm.

Vă doresc numai bine.

Arhimandrit Sofian Boghiu

3 iunie 1999

„Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci este acelaşi” (Evr. 13:8) ne învaţă marele Apostol Pavel. Aceste cuvinte proroceşti se adeveresc, încă o dată de-a lungul istoriei, în minunata viaţă a Bătrânului Ambrozie Lazaris (†2006), duhovnicul mănăstirii din Lamia, Grecia continentală. Redăm mai jos câteva fragmente din viaţa Bătrânului Ambrozie, extrase şi traduse din cartea „Gheron Amvrosios Lazaris – O pnevmatikos tis Monis Dadiu”, apărută în limba greacă în 2009, în exclusivitate pentru cititorii „Familiei Ortodoxe” şi nu numai, spre folos duhovnicesc şi întărire în credinţă.

Viaţa Bătrânului Ambrozie este o propovăduire tăcută, adeverind cu prisosinţă cuvintele Sfântului Apostol Pavel de mai sus, adică faptul că până azi şi până la sfârşitul veacurilor Biserica Ortodoxă naşte şi va naşte prin Duhul Sfânt sfinţi, căci capul nevăzut al ei este Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, Care ne-a făgăduit despre Biserica Sa „că porţile iadului n-o vor birui” (Mat. 16:18), deoarece „iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Mat. 28:20). Mai trebuie spus că Bătrânul Ambrozie a fost prieten foarte apropiat cu de-acum vestitul Bătrân Porfirie (†1991) şi înrudit duhovniceşte cu el, moştenindu-i într-un fel harismele; el i-a spus odată Gherontissei Porfiria, sora Bătrânului Porfirie, după adormirea acestuia: „Porfiria, duhul lui Porfirie acum îl am eu. Mulţi din fiii lui duhovniceşti vin acum la mine”. De aceea, poate nu întâmplător, Bătrânul Ambrozie a adormit întru Domnul în aceeaşi zi (2 decembrie) cu Bătrânul Porfirie, după 15 ani de la adormirea acestuia. (M.G.)

Când era la Mănăstirea Cutlumuş, a avut loc o întâmplare minunată. E vorba despre căderea lui dintr-un smochin, când şi-a rupt piciorul şi a fost vindecat de sfinţii Doctori Fără-de-arginţi, prin anul 1937. Redăm mai jos întocmai cum a povestit el însuşi, în dorinţa de a păstra fidel stilul său:

„În timpul ocupaţiei germane, Sfântul Munte era plin de nemţi. Au stat acolo vreo doi ani. Mai jos de mănăstire, la vreo 300 şi ceva de metri aveam o livadă de smochini. Era august. Într-o zi, ce-mi zice gândul? Era la amiază. La acea oră călugării nu ies, căci la 4 după-amiază este Vecernia. Au program frumos. Mă păcăleşte gândul şi, fără să iau binecuvântare de la egumen, merg să culeg smochine. Mă învârt eu pe acolo şi dau de un smochin cu nişte smochine uite atâta… Nu că erau aşa de mari, dar aşa m-a păcălit satana ca să mă facă să urc în copac ca să adun smochine şi apoi să mă «aranjeze» el. Mă urc în copac, mă aplec să prind o creangă, şi dintr-odată se rupe creanga şi mă pomenesc jos! Era un zid înalt şi în spatele zidului era plantat smochinul. Cad pe zid şi-mi rup piciorul – aici, mai sus de genunchi, practic s-a rupt în două. Am început să urlu şi să plâng. Strigam… De unde să audă călugării? Era amiaza. Dormeau. Se rupsese osul şi piciorul se sucise la spate. Aveam dureri cumplite! Strigam, plângeam… Spre norocul meu, paznicul ţarinilor mănăstirii m-a auzit şi a venit îndată. Vine şi mă găseşte căzut între mărăcini – căci, după ce m-am izbit de zid în căderea mea şi mi-am rupt piciorul, am căzut apoi jos. Trage el de picior şi-l îndreaptă la loc. Şi ce face? Merge la mănăstire şi spune egumenului: «Hariton» (Hariton mă numeam atunci) «a căzut şi şi-a rupt piciorul. Să mergeţi să-l luaţi de acolo». Vin patru călugări robuşti trimişi de egumen, ce improvizaseră dintr-o uşă o „targă”, mă ridică şi mă duc la mănăstire. Piciorul rupt. Pe atunci nu existau doctori în Sfântul Munte, nici medicamente. Era ocupaţia germană. Nu găseai nimic din toate astea. Toate erau pustii. Din fericire, la schitul Cutlumuşului era unul ce se pricepea la doftoricit picioare rupte. M-au dus la bolniţă, iar vizavi era paraclisul sfinţilor Doctori Fără-de-arginţi. M-au lăsat acolo până avea să vină «doctorul», căci îl chemaseră între timp. Aveam dureri înfricoşătoare şi răcneam întruna. Pe la 12 noaptea, ce să vezi? I-am văzut pe sfinţii Doctori Fără-de-arginţi Cosma şi Damian coborând din cupolă. S-au luminat toate în jur. «Eh, bietul de el», zice Sfântul Damian, «cum şi-a fărâmat piciorul!» Vine în faţă Sfântul Cosma şi-i zice Sfântului Damian: «Mergi acolo la picior şi apucă-l bine cu mâinile, şi trage-l într-afară», căci se sucise. Şi s-a apucat sfântul să tragă piciorul la loc. O, durere ce nu se poate spune! Şi, tot trăgând, s’a sudat piciorul la loc. Să vedeţi minunea Sfinţilor Cosma şi Damian! Vorbeau între ei, dar nu înţelegeam. «Am venit să te ajutăm», zice Sfântul Cosma, «nu te teme, are să treacă». Şi ce să vezi? S-a lipit la loc piciorul, s-au sudat oasele, carnea – tot, de jur împrejur. Nu se mai cunoştea nimic. Eu, cum văd că s-a oprit durerea, mă ridic îndată şi încep să ţopăi şi să cânt – făceam ca toate alea. S-au trezit călugării: «S-a scrântit la cap Hariton de atâta durere. Să ţopăie şi să cânte la ora asta!» Au dat buzna la bolniţă. «Miluieşte-ne, Doamne!», începură să strige. Era trecut de miezul nopţii. «Ce te-ai ridicat din pat? Stai jos, că o să-ţi rupi şi celălalt picior!». «Ia uitaţi-vă aici», le zic eu. Arăt către paraclisul Sfinţilor Cosma şi Damian. «Aceştia doi au venit puţin mai înainte, unul la cap şi altul la picioare, şi mi-au tras piciorul la loc, iar acum nu mai am nimic». N-au mai dormit călugării toată noaptea, iar dimineaţă au făcut Liturghie. Am mers şi eu. Apoi s-au strâns toţi la mine în chilie, cu tot cu egumen, ca să vadă minunea. Au început să vină apoi călugări şi de la Karies să vadă cum m-au vindecat. Minunea asta este consemnată şi în arhiva mănăstirii Cutlumuş, cu data când a avut loc”.

*

O a treia persoană cu care părintele Ambrozie avea strânse legături era un alt mare Bătrân, fericitul episcop de Sisaniu şi Siatistis, Antonie. Părintele Ambrozie îl respecta şi îl iubea, căci era cu totul deosebit de restul ierarhiei Bisericii Greciei: simplu, smerit, om al pocăinţei, milostiv, iubitor şi desprins de orice slavă omenească sau bunuri lumeşti. Părintele Ambrozie nu se ferea să spună deschis că episcopul Antonie avea darul tămăduirii.

Prin anul 1996, episcopul i-a dat din salariul său Bătrânului Ambrozie bani pentru nevoile mănăstirii. El însă a refuzat să-i primească. I-a spus că avea înştiinţare de sus ca acei bani să ajungă la schitul românesc Prodromu, ce aparţinea de Marea Lavră (de menţionat că Bătrânul Ambrozie de ani buni nu mai fusese în Sfântul Munte). Şi, într-adevăr, aşa se făcu! A mers episcopul Antonie cu nişte fii duhovniceşti la părinţii români de la schit şi le-a dat banii şi alte ajutoare materiale. Lucrurile stăteau aşa cum spusese Bătrânul Ambrozie. Schitul avea nevoie neapărată de bani. Egumen era părintele Petroniu. De atunci, episcopul Antonie mergea regulat la Sfântul Munte, ajutând cu bani şi orice era necesar acolo unde era nevoie, cu binecuvântarea Bătrânului Ambrozie. Tot el l-a îndemnat pe vlădica Antonie să ajute şi un alt schit românesc mai mic, Colciu, unde era stareţ un bătrân orb şi harismatic, părintele Dionisie (Ignat), aflat în Sfântul Munte din 1923, fără să mai iasă vreodată în afară.

Bătrânul Ambrozie spunea din când în când fiilor duhovniceşti ai episcopului Antonie: „Este sfânt. Să vă ţineţi de rasa lui, căci e aproape de Sfântul Nicolae!” Alteori spunea: „Acolo, la Kozani, aveţi o stea luminoasă ce străluceşte în tot ţinutul!”

*

O întâmplare deosebită care arată dragostea ce-l caracteriza şi-o transmitea şi altora este următoarea: Bătrânul Ambrozie a vrut să-i facă un „cadou” unui fiu duhovnicesc foarte iubit lui. Aşadar, pe când se urcase în maşina aceluia, ca să meargă împreună undeva, şi când încă nu porniseră la drum, deodată toate s-au schimbat. Spaţiul, timpul dispăruseră. Bărbatul rămase inert şi începu să vadă culorile pomilor foarte intens şi să audă păsările cântând cu viersuri ce veneau din altă lume, dar care îi răsunau aproape de ureche. S-a întors către Bătrânul. Îl privi şi constată uimit că acesta strălucea. „Gheronda, ce-ai făcut?” îl întrebă după ce îşi reveni. „Spune-mi, ce-ai făcut? Ce s-a petrecut?” Bătrânul Ambrozie continua să strălucească şi la un moment dat îi zise: „Astfel va fi Raiul, copilul meu… Acum să mergem, porneşte!”

Harisma contemplaţiei

Bătrânul Ambrozie, aşa cum mărturisesc mulţi oameni ce l-au cunoscut, îi vedea adesea pe Domnul nostru Iisus Hristos, Maica Domnului, Arhanghelul Mihail, îngeri, sfinţi, dar şi pe draci.

*

Cândva, un fiu duhovnicesc de-al său l-a întrebat:

- În ce moment al Sfintei Liturghii eraţi cel mai mişcat, Îl simţeaţi pe Dumnezeu?

- La „Vrednică eşti cu adevărat”, copilul meu, răspunse Bătrânul.

- De ce tocmai atunci?

- Pentru că o vedeam pe Doamna noastră, Născătoarea-de-Dumnezeu, şi pe Fiul ei la arătare.

*

Fericita stareţă Parthenia, egumena mănăstirii din Lamia, a spus că o dată, la Sfânta Liturghie, Bătrânul a ieşit pe Uşile Împărăteşti şi chipul său era schimbat. L-a întrebat apoi:

- Gheronda, ce s-a întâmplat? Erai tot numai lumină!

El răspunse:

- Nu puteam încheia Sfânta Liturghie şi a venit Arhanghelul Mihail de m-a ajutat. Auzi? Să nu spui nimic la nimeni!

*

Un alt caz ce are legătură cu viaţa după moarte: un preot din Atena, Papa-Gheorghios, era în spital, bolnav de cancer. Pentru că îl iubea mult, Bătrânul Ambrozie a mers la spital să-l cerceteze. A plecat apoi înapoi la mănăstire. După 20 de zile, s-a aflat că Papa-Gheorghios a trecut la Domnul, dar Bătrânului Ambrozie nu i-a spus nimeni – căci stareţa Parthenia poruncise, ştiind că „tare se va mâhni”, să i se zică că-i bine. În fiecare zi întreba Bătrânul: „Ce face Papa-Gheorghios?” „E bine”, răspundeam toţi. Asta până într-o zi, la puţin timp după moartea preotului respectiv, când, întrebând ca de obicei despre sănătatea acestuia pe un fiu duhovnicesc, i s-a răspuns la fel: „E mai bine”. Atunci Bătrânul ridică mâna, chipurile a ameninţare, şi-i spuse: „Măi, mincinosule, ce tot spui acolo? Nu l-am văzut eu ieri cum urca către ceruri, înveşmântat tot în lumină? Câte zile are Papa-Gheorghios de când a murit, şi voi îmi ascundeţi lucrul ăsta?”

*

În repetate rânduri demonii îl ispiteau la arătare, ajungând uneori să-l şi bată. Dar Bătrânul Ambrozie nu vorbea cu una, cu două, despre astfel de lucruri. Semnele bătăilor primite de la demoni erau vizibile pe trupul său, ca atunci când îl muşcaseră de mâna dreaptă, între degetul mare şi arătător, iar fericitul episcop de Sisaniu şi Siatistis, văzând semnul pe mâna sa, se întoarse şi-i spuse unui fiu duhovnicesc ce-l însoţea: „Vezi ce i-a făcut satana?”

*

Au fost două cazuri foarte importante, când Sfântul Nectarie din Eghina s-a arătat Bătrânului Ambrozie şi l-a vindecat de nişte boli ce-l chinuiau de ceva vreme.

Primul a avut loc la Geneva, în iulie 1978, când a fost chemat acolo de episcopul Damaschin al Elveţiei, văr-primar cu episcopul de atunci al Ftiotidei, Damaschin. Motivul: doctorii de la spitalul „Apostolul Pavel” nu l-au operat bine la picior (pe 30 iulie 1977) în urma unui accident de maşină pe care-l suferise şi tot avea dureri, cu toate că stătuse în spital destule luni. Îi puseseră o tijă mai mare decât trebuia.

Doctorii elveţieni de la Hôspital Cantonal (1211 Genève 4) l-au operat iarăşi şi Bătrânul putea să păşească foarte repede fără probleme. Însă, pe când se afla încă în spital, îl apucă din nou o durere de rinichi, ce-l chinuia de ani buni. Doctorii constatară că avea pietre la rinichi şi Bătrânul Ambrozie s-a gândit să facă operaţie, ca să le scoată. I-a spus despre asta stareţei Parthenia, care-l însoţise, dar ea nici n-a vrut să audă. Prefera să se întoarcă în Grecia, de aceea Bătrânul începu de îndată să-l roage pe Sfântul Necatrie să facă iarăşi o minune. Cu toate acestea, operaţia fusese programată. Dar seara, înainte de operaţie, pe când se ruga Bătrânul, iar în mănăstirea lui din Grecia se făcea priveghere pentru restabilirea sănătăţii lui, avu loc minunea. I-a apărut Sfântul Nectarie în trup, îmbrăcat ca monah; au ieşit în salon şi începură să vorbească. Au vorbit destul timp. Bătrânul i-a spus necazul său şi despre operaţia programată a doua zi. Atunci sfântul l-a atins cu palma în dreptul rinichilor şi apoi plecă. După puţin, pietrele au ieşit singure, o dată cu udul. Dar erau exagerat de mari, încât mare minune a fost iasă pe calea firească odată cu urinarea, mai ales că una dintre ele avea mărimea unei nuci! Astfel, nu e deloc de mirare că un doctor elveţian, când văzu a doua zi dimineaţă aşa lucru de necrezut, a exclamat:

- Voi, ortodocşii, aveţi o credinţă vie! Noi am falsificat-o şi denaturat-o…

De atunci, Bătrânul Ambrozie n-a mai avut niciodată probleme cu rinichii. Ba chiar odată, când avea probleme cu mijlocul şi se întreba dacă nu cumva au revenit durerile vechi, stareţa Parthenia i-a dat adevărata explicaţie despre cum stăteau lucrurile:

- Hai, binecuvântatule, Sfântul Nectarie nu e mincinos! Ai doar o simplă răceală!

Al doilea caz s-a întâmplat când Bătrânul Ambrozie era internat în spitalul „Evanghelismos”, având dureri cumplite. S-a constatat că ele se datorau unei afecţiuni a intestinelor numită ileus. Era greu să se decidă operarea lui, pentru că se afla la o vârstă înaintată şi, în plus, trecuse prin multe boli. Operaţia era totuşi necesară. Astfel, s-a hotărât să fie operat a doua zi. Dar noaptea i s-a arătat iarăşi Sfântul Nectarie, i-a deschis abdomenul, i-a tras intestinul, l-a curăţat şi l-a pus la loc. Un fiu duhovnicesc aflat lângă el nu l-a văzut pe Sfântul Nectarie şi ce făcea el. A observat doar o schimbare la Bătrânul, după „operaţia” sfântului. Despre această vindecare n-a spus decât stareţei Parthenia:

- Parthenia, a venit Sfântul Nectarie, m-a deschis şi am văzut cum mi-a deznodat intestinul, care era strangulat, l-a pus iar în pântece şi mi-a zis: „Vino, Ambrozie, să vezi de dragul cui am venit azi aici”. Şi m-a urcat la înălţime şi i-am văzut pe fiii mei duhovniceşti rugându-se. Nu-ţi poţi închipui, Parthenia, câţi erau!

Harisma străvederii

Într-o Duminică, Bătrânul era în mănăstire şi liturghisea. Atunci, din sfântul Altar a văzut în duh hirotonia întru diacon a unui fiu duhovnicesc de-al său, ce se săvârşea tocmai în Creta. Când hirotonia era spre sfârşit, iar episcopul striga „Vrednic este!”, Bătrânul Ambrozie a ieşit din Altar şi, stând în faţa Uşilor Împărăteşti, a spus şi el cu putere de trei ori „Vrednic este!” Cei prezenţi au rămas surprinşi şi nu ştiau ce să creadă, dar el, ca să-i liniştească, le spuse:

- În clipa aceasta este hirotonit un fiu duhovnicesc de-al meu, şi-am strigat şi eu laolaltă cu ceilalţi!

Iubea mult copiii şi se întrista dacă vreunul suferea sau era în primejdie să se piardă. Astfel, când l-a vizitat cândva o familie, s-a întors către băiatul de 12 ani şi i-a spus:

- Eşti băiat bun. La biserică mergi?

- Merg.

- Te spovedeşti?

- Mă spovedesc.

- A, bine. Dar pe la baruri să nu mai mergi!

- La bar, Gheronda? Cum să meargă copilul nostru la bar?, sări mama ca arsă. Îngeraşul nostru nu merge în astfel de locuri!

- Cum nu merge?!, insistă Bătrânul Ambrozie. A mers de două ori, iar acum e gata să meargă şi a treia oară.

Şi se întoarse spre băiat, iar acesta mărturisi cu oarecare reţinere:

- Păi… Gheronda, m-au dus alţii. Eu… n-am vrut…

Atunci Bătrânul începu să-i sfătuiască: „Acolo diavolul este de nestăpânit şi seamănă moarte”.

*

Odată, un fiu duhovnicesc avea pomelnice ce trebuiau pomenite. Erau scrişi pe aceeaşi hârtie şi viii şi morţii laolaltă. Când la Sfânta Liturghie Bătrânul Ambrozie ieşi pe Uşa Împărătească, întrucât nu vedea bine, i-a dat lui hârtia s-o citească. Acela începu cu viii. Însă când s-a terminat lista cu cei vii, n-a făcut pauză, ca preotul să spună „Încă ne rugăm şi pentru fraţii noştri cei adormiţi…”, ci a continuat de îndată cu cei adormiţi. „Opreşte!”, i-a strigat Bătrânul, care nu vedea hârtia şi să poată astfel să-i deosebească pe cei vii de cei adormiţi… Şi, după ce făcu ectenia pentru cei adormiţi, îi făcu semn să continue.

Harisma înainte-vederii

Într-o seară de august 2006, Bătrânul le-a spus la două fiice duhovniceşti, care-l îngrijeau:

- Aţi strâns rufele?

- De ce, Gheronda?

- Deoarece vine furtuna şi se vor uda.

Ele nu l-au luat seama, considerându-o glumă, şi au râs – era o căldură insuportabilă şi nimic nu arăta că ar veni ploaia. La ora unu noaptea, însă, începu brusc să plouă. A fost o aversă puternică de ploaie ce a ţinut doar 10 minute, dar care făcu toate rufele de pe sârmă ude leoarcă.

*

O învăţătoare merse oarecând la Bătrânul Ambrozie să-l roage pentru bărbatul ei, care se lovise la cap şi era într-o stare gravă. Bătrânul nu-i răspunse, dar o fixă cu privirea şi o întrebă:

- Cum îi cheamă pe copiii tăi?

Ea începu să spună numele celor patru copii ai ei. Cum auzi numele unuia dintre aceştia, Bătrânul îi zise:

- Când va ajunge la vârsta lui Hristos, va face infarct şi va muri.

Femeia începu să plângă. Bătrânul, ca s-o mângâie, îi zise:

- Dacă copilul ăsta nu moare, cu mintea ce-o are, poate să guverneze toată Grecia!

Fiul ei însă a trecut la Domnul la vârsta de 33 de ani şi poate o fi durut-o mult pe mamă pierderea lui, dar, aşa cum singură spunea şi, mai ales, după descoperirea ce i-a făcut-o Bătrânul Ambrozie, a priceput că aşa a fost voia lui Dumnezeu; s-a resemnat şi a trecut mai uşor peste această durere de nesuferit.

*

Odată, un fiu duhovnicesc l-a vizitat pe Bătrânul.

- Cum eşti, Gheronda?

- Nu sunt bine, copilul meu. Anul ăsta plec.

- Nu, părinte! Oamenii mai au nevoie de tine. Să nu pleci!

- Gata, de-acum. E ultimul an.

- Şi când pleci?

- Pe la sfârşitul toamnei.

- Ce lună?

- Ascultă ce-ţi spun. Sfârşitul lui noiembrie – începutul lui decembrie. Să-ţi aminteşti asta!

Omul se puse pe plâns.

- Nu plânge! Aşa-i viaţa şi trebuie să plec.

Şi, într-adevăr, Bătrânul Ambrozie s-a mutat la viaţa cea veşnică pe 2 decembrie 2006.

*

O femeie ajunsese să cadă într-o deznădejde cumplită. Nu găsea ieşire (sau aşa credea ea) într-o problemă gravă ce-o chinuia şi se hotărî să-şi pună capăt zilelor. Era 11 seara. Se sui pe parapetul balconului – locuia la etajul 3 – hotărâtă să se arunce jos. În chiar acea clipă auzi telefonul sunând insistent. Cu chiu, cu vai, intră în casă şi ridică receptorul. Era Bătrânul Ambrozie. Spre surprinderea ei, îl auzi spunându-i cu glas dulce:

- Închide uşa de la balcon şi pune-te în pat. Odihneşte-te! Am să mă rog în noaptea asta pentru tine. Dimineaţa, cum te trezeşti, sună-mă!

Femeia rămase ca trăsnită. Făcu ascultare. Se puse în pat şi adormi îndată, ca şi cum ar fi luat somnifere. Dimineaţa, când se trezi, se simţi cel mai fericit om din lume; se întreba cum s-a făcut asta, de vreme ce nici una din problemele ei nu se schimbase. Îl sună pe Bătrânul. Nici n-apucă să îngăime ceva, că Bătrânul îi şi spuse:

- Acum eşti bine, copilul meu. Văd asta. M-am rugat la Dumnezeu şi ruga mi-a fost ascultată.

Şi începu apoi s-o mângâie şi să îi dea curaj.

Alte întâmplări minunate

Odată, un fiu duhovnicesc de-al Bătrânului Ambrozie l-a luat şi au mers împreună la biserica unde era cântăreţ. Bătrânul a rămas în altar, împreună cu preotul slujitor. Când se sfârşi Sfânta Liturghie, preotul bisericii veni la cântăreţ şi-l întrebă uimit:

- Ce se petrece? Cine-i ăsta de aici?

- Cum adică ce se petrece?

- Îl cunoşti bine?

- Foarte bine. De ce?

- Pentru că, în timp ce eram îngenunchiat înaintea Sfintei Mese la Heruvic şi îl lăsasem în stânga mea, trecu ceva ca un curent, adiere de vânt – şi deodată îl văd de-a dreapta mea. Cum a făcut asta?

*

Într-un an (probabil în 1998) de Duminica Tomii, maica Nectaria observă mirată că cununa de spini aşezată pe capul Domnului (adică deasupra crucii unde era pictat Mântuitorul răstignit) înflorise. Era uscată, căci o folosiseră deja doi ani la rând. Acum însă răsăriseră nişte floricele mici, roşii şi verzi. Merse la stareţa Parthenia şi-i spuse ce se întâmplase. Văzu asta şi Bătrânul Ambrozie care, întrucât nu-i plăcea venirea în masă a oamenilor la mănăstiri şi apropierea de Dumnezeu doar din pricina minunilor şi întâmplărilor suprafireşti, le spuse maicilor:

- Vedeţi minunea, să o credeţi, dar să nu trâmbiţaţi despre asta! Nu vreau ca oamenii să vină la mănăstiri pentru astfel de lucruri…

Coroana a rămas înflorită timp de 20 de zile.

Apoftegme ale Bătrânului Ambrozie

Să te rogi continuu! Nu doar cu buzele, ci şi cu mintea şi cu sufletul: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu cel Viu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa”. În acest chip vei ajunge la Dumnezeu şi-l vei vedea strălucind ca Soarele.

Pe oameni îi iertăm, nu ne certăm cu ei.

Să ceri de la Domnul iubire. În iubire se ascund toate virtuţile.

Vai mie, dacă nu mă pocăiesc şi nu plâng pentru păcatele mele!

Eu am purtat păcatele altora. Pe mine cine mă va mântui?

Curvia se plăteşte cu mult sânge şi cu multă durere.

Dumnezeu nu ne judecă pentru că avem căderi, ci pentru că nu ne ridicăm. Vezi, firea omenească foarte uşor alunecă…

Pocăinţa e un dar al lui Dumnezeu. Trebuie să o cerem, ca să devenim vase ale alegerii.

Să faceţi milostenie către toţi care au nevoie. Unde este dragostea, dacă nu facem milostenie?

Să mergi acum la Dumnezeu?! Unde să mergi, cu traista goală? Trebuie s-o umpli. Acum e goală. Cum mergi aşa la Domnul?

Sărmanii politicieni! Dacă nu ne păzea Maica Domnului… vai de capul nostru, dacă depindeam de ei!

Când cereţi ceva de la Domnul în rugăciune, să adăugaţi la urmă: „dacă e spre folosul sufletului meu”. Asta arată smerenie şi lăsare în voia lui Dumnezeu.

Pe Domnul să-L cauţi, nu pe oameni. Aici suntem trecători. Altundeva e patria noastră.

Să ştii: pe primul plan e rugăciunea şi apoi treburile.

Când avem încercări grele, cancer şi boli grave este cercetarea lui Dumnezeu. E spre pocăinţa noastră.

Să avem toţi cunoştinţă Cui ne rugăm, pentru Cine trăim şi care-i ţelul nostru. Să-i iubim şi să-i iertăm pe păcătoşi, aşa cum şi Dumnezeu ne îngăduie pe noi.

Dacă în viaţa noastră păzim poruncile lui Dumnezeu, devenim proroci, sfinţi, taumaturgi; îi vom învia duhovniceşte şi sufleteşte pe oameni.

Gândurile rele pleacă atunci când ne rugăm.

Nu căuta să vezi exemple de la alţii. Fii tu exemplu! Nu căuta ce face unul sau altul. Tu – nu există altul!

Teologia a pierdut drumul; nu avem teologi credincioşi. Ei se ocupă cu lucruri teoretice. Se pierd în frumuseţea teoriei şi le lipseşte tuturor făptuirea.

Hristos nu vrea vorbe. Fapte vrea. Asta să faceţi! Aşa veţi da dovadă că sunteţi de-ai Lui.

Văzut-ai pe Marele Vasile? Avea har de la Dumnezeu şi nu dormea deloc. A trăit 49 de ani, şi-ai văzut ce lucrare a făcut? Eu, însă, am 80 de ani şi n-am ajuns nici la degetul lui mic.

Spune-i că nu face bine dacă nu se duce Duminicile la biserică. Nu pierde Dumnezeu. Ea pierde.

Familia trebuie să aibă acelaşi duhovnic.

Raiul nu se câştigă cu vorbe, dacă nu te lupţi după lege şi corect.

Să nu te mai aud că zici aşa ceva! Auzi, să mă facă el sfânt!… Pleacă de aici!

Să fim prunci la răutate, dar desăvârşiţi la minte.

A consemnat monahul Gherontie (Nica)

Articol apărut în nr. 19 şi nr. 20 din “Familia Ortodoxă”

- Care sunt cele mai mari încercări la care trebuie un creştin să facă astăzi faţă?

- Pentru a răspunde la o problemă atât de grea, am să apelez la cuvintele duhovnicului pe care l-am avut când eram în lume, Părintele Sofian Boghiu. Încercând să fiu în duhul Părintelui Sofian, aş zice că cea mai grea încercare de care ne lovim este mândria noastră. Părintele spunea de multe ori că omul de astăzi a ajuns aşa de mândru, încât acest orgoliu este ca un fel de orbire şi, de aceea, este foarte greu să ai o discuţie cu el pe nişte teme mai realiste din punct de vedere al mântuirii. Duhul mândriei este foarte răspândit. Problema mândriei este strâns legată de ceea ce aş numi „descreştinarea” sau „secularizarea” creştinismului. Mitropolitul Ierothei Vlahos consideră că cel mai grav aspect al secularizării este gândirea şi trăirea lumească a multora dintre ortodocşi. Părintele Sofian spunea la un moment dat că, deşi în lumea de astăzi pare nu s-ar întâmpla nimic grav, în realitate este o lume foarte periculoasă pentru cel ce caută mântuirea, o lume care ne poate influenţa negativ dacă nu stăruim cu toată râvna în slujba credinţei. Considera că, pentru a rezista, trebuie să facem în continuu un efort pentru a trăi într-un duh de smerenie, altfel e foarte greu să ne dăm seama de ceea ce se întâmplă.

Referindu-ne la problemele care sunt la noi în ţară, un aspect care ne afectează pe toţi este lipsa, în multe situaţii, a sobornicităţii. Dacă ar exista o sobornicitate reală, nu simulată, foarte multe lucruri s-ar rezolva. Neaşteptat de multe lucruri s-ar limpezi în Biserică, în sufletul nostru, în familiile noastre, la locul de muncă. Nu ne sfătuim între noi. Nu ne ascultăm între noi. Lucrul acesta arată că, în fond, nu avem o gândire şi o trăire ortodoxă. În momentul în care acceptăm dialogul cu celălalt, acceptăm să fim deschişi, să fim în mod real soborniceşti; trebuie atunci să acceptăm şi faptul că putem greşi. Revin la duhul mândriei care ne stăpâneşte pe toţi: nu vrem să recunoaştem că greşim şi, de aceea, lucrurile nu pot merge bine. Şi Părintele Sofian observa această stare de egoism, de nepăsare, această lipsă de jertfă pentru aproapele (care nu mai este, de fapt, „aproapele”), această lipsă a cărării – adică a iubirii – de la unul la altul, toate fiind expresii ale unei credinţe superficiale. Asemenea constatări sunt cu totul neaşteptate, dacă ne raportăm la vechimea tradiţiei ortodoxe din această ţară. Există, desigur, atacuri din exterior împotriva Bisericii, însă ele nu ar fi atât de periculoase dacă am şti să trăim în sobornicitate şi în dragoste.

- Aceste atacuri venite din afara Bisericii şi îndreptate împotriva creştinismului ne dor. Ce răspuns ar trebui să avem înaintea lor?

- Este foarte important să ne rugăm tot timpul să facem voia lui Dumnezeu. Cineva m-a întrebat, odată, de ce trebuie să reacţionăm noi, creştinii, în faţa unor asemenea provocări, când Mântuitorul în Evanghelie nu se raporta atât de mult la nişte evenimente exterioare vieţii duhovniceşti. I-am răspuns că avem în calendar sfinţi voievozi şi sfinţi împăraţi care s-au implicat foarte concret în problemele societăţii din vremea lor. Cumva, ei au greşit? Trebuie văzut ce vrea Dumnezeu cu fiecare dintre noi la momentul respectiv. Aici este marea taină a vieţii noastre! Ce vrea Dumnezeu să fac într-un anumit moment? Sunt perioade în care, într-adevăr, trebuie numai să ne rugăm. În acelaşi timp, trebuie să ne gândim şi la cealaltă faţetă: poate, cumva, Dumnezeu vrea ca eu să ies mai în faţă şi să spun anumite lucruri, iar eu zic: „Nu, eu trebuie să mă rog şi să stau liniştit. Nu mă interesează”. Bine, mă rog, dar totuşi Dumnezeu vrea să fac ceva mai mult! Dumnezeu poate aşteaptă de la mine anumite fapte concrete, prin care să-mi arăt credinţa. Nu suntem într-o stare duhovnicească bună dacă nu căutăm să împlinim voia lui Dumnezeu, chiar dacă zicem că ne rugăm şi citim cărţi duhovniceşti. Sfântul Nicodim Aghioritul ne recomandă să ne osândim pe noi înşine cât mai mult şi cât mai des, şi să nu-l osândim pe aproapele, pentru a putea vedea mai bine voia lui Dumnezeu în viaţa noastră. Să spunem şi aceste cuvinte: „Doamne, Tu luminează-mi mintea mea cea proastă şi spurcată ce să fac acum, în clipa aceasta! Ajută-mă să fac voia Ta!” Această rugăciune sinceră şi repetată este imposibil să nu dea roade. Aceasta este temelia – şi apoi vedem, de la caz la caz, cum să ne raportăm la atacurile despre care vorbeaţi. Este necesară şi împreună-sfătuirea cu duhovnicul. Este necesară şi raportarea la tradiţia Bisericii. Să vedem ce gândesc Sfinţii Bisericii, să fim în acelaşi Duh cu ei.

- Sunt, deci, anumite momente când un bun creştin trebuie să facă ceva concret. Referindu-ne acum la măsurile de introducere a actelor electronice, cum ar trebui să ne implicăm în aceste probleme care ne frământă pe toţi?

- La Mănăstirea Putna intrăm în legătură cu oameni din toată ţara şi am observat că sunt foarte mulţi creştini nemulţumiţi de faptul că măsurile de introducere a actelor biometrice au fost luate fără să fie consultată populaţia şi fără să fie declanşate dezbateri naţionale pe această temă. De aceea, mi se pare un lucru foarte binevenit demersul de a se iniţia un referendum prin care cetăţenii României să poată să-şi spună punctul de vedere asupra acestei probleme. Am convingerea că nu numai unii dintre ierarhii şi duhovnicii de astăzi ne atenţionează asupra pericolului acestui sistem de supraveghere electronică prin cipuri, ci şi ceilalţi mari bătrâni, exemple vii de trăire duhovnicească, care au trecut la Domnul în ultimele două decenii, ar fi spus acelaşi lucru dacă aveau în faţă toate informaţiile referitoare la cipuri care există acum. Sunt convins că şi Părintele Cleopa, şi Părintele Dumitru Stăniloae, şi Părintele Ilarion Argatu, şi Părinţii Sofian Boghiu, Iachint al Putnei, Ioanichie Bălan, Gheorghe Calciu şi alţii ne-ar fi îndemnat, de asemenea, la rugăciune şi faptă hotărâtă pentru a stopa introducerea actelor biometrice în România. Adevărul este unul singur şi, oricât l-am ignora, el tot iese până la urmă la lumină.

- Sunt, din păcate, persoane care nu înţeleg aspectul teologic al acestei probleme.

- Este frapantă asemănarea dintre capitolul 13 al Apocalipsei şi ceea ce se urmăreşte prin actele biometrice. Este evident, pentru cine s-a informat, că aceste măsuri nu sunt decât o etapă şi, în final, se urmăreşte implantarea cipului în corpul uman. Ce părere aveţi despre reclamele care circulă pe internet despre cum va arăta societatea viitorului, în care sunt arătaţi tineri având cipul implantat pe mâna dreaptă sau care cumpără din magazin diverse obiecte care au toate cipuri, iar la ieşire plata se face automat, scăzându-se automat costul mărfurilor din contul care este memorat în cipul cumpărătorului? Nu vi se pare că aceste reclame ar trebui să aibă drept motto versetele 16-17 din capitolul amintit, unde ni se spune că fiara îi sileşte pe toţi „să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte, încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei sau numărul numelui fiarei”? Semnul despre care se vorbeşte aici este traducerea grecescului χάραγμα, care vine de la verbul χαράσσω, ce înseamnă şi a inciza, a întipări, a implanta… Iată nişte asemănări tulburătoare, care trebuie să ne pună pe gânduri. Citind aceste versete, ne îngrijorăm de pierderea mântuirii pentru cei ce vor cădea în acele timpuri, de pierderea legăturii personale cu Hristos şi cu aproapele, nu doar de pierderea libertăţii.

- Reprezentanţii Ministerului de Interne spun că este vorba doar despre nişte simple cipuri pasive, în care vor fi înregistrate datele existente pe actele de identitate.

- Mi se pare că problema nu este pusă corect. Noi, ca simpli cetăţeni, neavând nici cunoştinţele necesare, nici aparatura adecvată, nu vom putea verifica ce fel de cipuri sunt introduse în actele noastre, nici nu vom putea controla în orice moment dacă nu s-a modificat cumva conţinutul memoriei acestor cipuri. Statul nu ne oferă suficiente garanţii de protecţie pentru a nu deveni o pradă uşoară în faţa a ceea ce unii analişti numesc „terorism electronic”. Chiar dacă, într-o primă etapă, s-ar introduce nişte simple cipuri pasive, tot nu este un lucru bun, întrucât se va deschide o portiţă spre câmpul uriaş de aplicaţii ale microcipurilor spre controlul vieţii private a fiecărui cetăţean.

Cei ce îşi închipuie că vor scăpa ieftin şi nu vor primi acte biometrice fiindcă sunt oameni de încredere ai sistemului, se înşeală. Să nu se amăgească! Chiar dacă, pentru o perioadă, unii nu se vor afla sub lupa electronică, în schimbul dirijării şi supravegherii majorităţii cetăţenilor, în cele din urmă acest sistem mai rău decât cel comunist se va întoarce împotriva tuturor şi va avea un singur „câştigător”: diavolul. Vom fi cu toţii prinşi într-o uriaşă pânză de păianjen! Aşa că propun să lucrăm cu înţelepciune, să lăsăm deoparte orgoliile personale, să terminăm odată cu certurile acestea sterile şi să ne străduim să fim uniţi, pentru a nu lăsa să fie pus în mişcare tot acest carusel.

- Sunt duhovnici care nu dau blagoslovenie fiilor duhovniceşti să aibă o anumită misiune în această situaţie…

- Mai întâi, trebuie să avem răbdare şi să nu judecăm. La început, nici eu nu înţelegeam despre ce este vorba în scandalul acesta al microcipurilor! Noi, preoţii, îi călăuzim pe cei care se spovedesc pe o cale duhovnicească, îi învăţăm cum să se roage, cum să lupte cu păcatul. Pot însă apărea diverse probleme din viaţa cetăţii în privinţa cărora nu avem competenţa să ne pronunţăm. De aceea, este mai prudent să amânăm un verdict tranşant şi să începem să ne informăm. Părintele Arsenie Papacioc, într-o primă fază, referindu-se la problematica cipurilor, a făcut un apel la rugăciune, la dreaptă-socoteală, şi a spus că nu se pricepe la aceste chestiuni tehnice. După ce s-a informat, a spus că ne aflăm la începutul unor vremuri foarte grele şi că este bine să luptăm împotriva introducerii actelor biometrice în România.

Revin la ce am spus la început, la problema sobornicităţii. Nu este bine să ne supărăm, nu este folositor să vorbim de la distanţă cu fiii duhovniceşti, ca şi cum ei nu ar şti nimic, ca şi cum noi am trăi în nişte sfere duhovniceşti foarte înalte, iar ei, simpli muritori, nu trebuie să aibă dreptul, nu trebuie să aibă curajul să ne atragă atenţia în vreun fel sau altul. Diverşi credincioşi sunt tulburaţi datorită unor atitudini mai dure ale duhovnicilor atunci când fiii duhovniceşti abordează problema cipurilor şi spun că trebuie făcut ceva. Bineînţeles că şi din partea fiilor duhovniceşti este necesară cuviinţă şi smerenie, un anumit respect, fiindcă sobornicitatea nu poate funcţiona dacă există aroganţă, tupeu sau încăpăţânare prostească. Trebuie să existe, în primul rând, dragoste. Dacă nu reuşim ca în relaţia aceasta, duhovnic – fiu duhovnicesc, să fim într-un duh ortodox, care înseamnă viaţă, rugăciune şi dragoste, este foarte greu să mai vorbim despre alte proiecte de misiune ortodoxă. Eu cred că problema aceasta a actelor cu cip are o bătaie foarte lungă şi, repet, ne va afecta pe toţi cei din România la un moment dat. Cu cât ne trezim mai din timp şi luptăm pentru a amâna acest deznodământ, cu atât este mai bine.

- Ne amintim că Părintele Iustin, în primul mesaj în privinţa actelor electronice, spunea: „este vremea muceniciei”. Cum să dobândim curajul de a-L mărturisi pe Hristos?

- Aş răspunde scurt: printr-o credinţă vie, prin multă rugăciune.

Introducerea actelor biometrice – prin efectele pe care aceste măsuri le vor avea în timp – mi se pare cea mai gravă problemă de care ne lovim după 1990. S-a afirmat de mai multe ori în presa noastră că suntem prima ţară din lume în care ni se iau amprentele – nu numai de la degete, ci şi cele oculare – pentru a fi introduse în microcipurile de pe paşapoarte, buletine şi permise de conducere. Să ne gândim cu seriozitate la acest aspect! De ce a îngăduit Dumnezeu să se ajungă la aceste măsuri umilitoare? Înseamnă că avem o vină. Mi se pare foarte important, în acest moment, să ne luăm un canon zilnic de rugăciune pentru ţara noastră, pentru acest neam. Atât cât poate fiecare: unul să facă cinci metanii, unul Paraclisul Maicii Domnului, unul să zică: „Doamne Iisuse Hristoase, iartă-ne, am greşit! Miluieşte neamul românesc şi ţara noastră!” Să spună această scurtă rugăciune de cinci ori, de zece ori, de câte ori poate. Lucrul acesta să fie făcut într-un duh de pocăinţă, atât pentru păcatele noastre, cât şi pentru păcatele întregului neam. Să folosim din plin armele noastre: postul şi rugăciunea. Acestea sunt armele cele mai importante în acest război. Să facem o rugăciune zilnică pentru toţi cei ce s-au implicat în această luptă, ca să ne sprijinim unii pe alţii. Să ne rugăm şi pentru cei ce vor să experimenteze pe noi tot acest sistem de supraveghere electronică, ca să-i lumineze Dumnezeu, să-i îmbuneze, să-i ajute să meargă pe calea Adevărului.

Având o credinţă lucrătoare şi dreptul la libertate, care sunt cele mai mari daruri de la Dumnezeu, trebuie să ne implicăm într-o luptă deschisă pentru organizarea unui referendum referitor la actele de identitate cu cip. Nu este firesc să fim complexaţi şi lipsiţi de curaj. Lupta împotriva introducerii actelor biometrice este şi o luptă pentru apărarea statului democratic. Cred că, dacă vom tăcea acum, vom fi călcaţi în picioare şi, mai mult decât atât, vom răspunde în faţa lui Dumnezeu fiindcă nu am mărturisit adevărul. Să avem însă fapta împreună cu rugăciunea şi cu dragostea. Să nu ne credem mai buni decât ceilalţi. Aceasta este o ispită foarte mare! Îmi amintesc ce mi-a povestit Părintele Sofian. Era în închisoare şi nişte gardieni îşi băteau joc de el, îl băteau, îl înjurau, îl ironizau. Iar părintele se ruga cu putere şi zicea: „Doamne, dacă eu aş fi mai bun, şi ei ar fi mai buni!” Și simţea o pace sufletească extraordinară. Aşa ar trebui să gândim şi noi: „Doamne, dacă noi am fi mai buni, dacă am avea mai multă dragoste, mai multă rugăciune, mai multă pocăinţă, ceilalţi ar înţelege gravitatea acestei probleme”. Dar, pentru păcatele noastre, nu reuşim să ne facem înţeleşi.

- Ce ne puteţi spune despre tendinţa de a adapta Ortodoxia la duhul lumesc?

- Îmi este teamă că dacă vom adapta prea mult Ortodoxia la duhul lumesc îi vom pregăti pe oameni, încetul cu încetul, pentru apostazie. Și nu ştiu cum vom da socoteală atunci în faţa lui Dumnezeu. Tradiţia, predania bisericii nu este ceva învechit. Dimpotrivă, este lucrul cel mai actual, cel mai viu la care poate avea acces un creştin. Tradiţia este mediul în care ne putem dezvolta cu naturaleţe. În momentul în care o falsificăm, atunci îi derutăm complet pe credincioşi şi îi pierdem. Adaptarea credinţei la duhul lumesc cred că apare atunci când suntem preocupaţi de tot felul de proiecte având coloratură creştină şi lăsăm deoparte principala frământare pe care ar trebui să o avem: cum să dobândim Duhul Sfânt, în sensul în care vorbesc Sfântul Serafim din Sarov sau Sfântul Simeon Noul Teolog.

Mi-a ajutat Dumnezeu şi am cunoscut îndeaproape doi reprezentanţi de anvergură ai Ortodoxiei româneşti, pe Părintele Sofian Boghiu şi pe Academicianul Virgil Cândea.

În ultimii ani de viaţă, cartea de căpătâi a domnului Cândea era, după Biblie, Patericul egiptean. Într-o discuţie, el te purta prin toată filosofia şi istoria religiilor, prin ştiinţă şi teologie, cu o lejeritate neaşteptată. Avea o memorie extraordinară. Însă cartea sa de suflet rămânea Patericul egiptean. Simţea în profunzime Patericul şi ştia pasaje întregi pe dinafară. Mi-a mărturisit că abia după 1990 a putut să se angajeze cu putere într-o muncă de cercetare a scrierilor filocalice, cărora le-ar fi închinat toată viaţa, dacă nu ar fi fost regimul comunist. Acest contact cu scrierile Sfinţilor Părinţi, legătura cu Dumnezeu printr-o rugăciune fierbinte, îl ajutau să aibă o gândire ortodoxă.

Despre Părintele Sofian, ce să mai vorbesc? Mi-a zis Părintele Macarie de la Pasărea la un moment dat: „N-ai să te mai întâlneşti niciodată cu aşa ceva! Fii atent la tot ce spune!” Se simţea, efectiv, puterea rugăciunii din el. Erau ucenici care mărturiseau că ajungea doar să stea la rând ca să se spovedească şi simţeau cum dobândeau, dintr-o dată, o limpezire a rugăciunii inimii, numai fiindcă stăteau acolo, în preajma Părintelui Sofian. Aceste două exemple ne arată că poate exista şi în zilele noastre o Ortodoxie curată, care să nu facă compromisuri cu duhul lumesc. Această Ortodoxie o aşteaptă de la noi credincioşii, această Ortodoxie o aşteaptă şi cei de alte credinţe, din întreaga lume, care îl caută cu sinceritate pe Dumnezeu. La un moment dat, au ajuns la Părintele Sofian nişte asiatici, care nu aveau nici o legătură cu creştinismul. Doar puţin au vorbit cu părintele şi l-au privit. Apoi au spus: „Am vrea să mai venim aici, pentru că în religiile noastre n-am întâlnit niciodată un asemenea om!”

- Mulţi ne simţim deznădăjduiţi văzând vremurile grele pe care le trăim. Părinte, daţi-ne un cuvânt de îmbărbătare.

- Deznădejdea este dovada Ortodoxiei lumeşti pe care o trăim. Toate încercările acestea, care apar într-o societate secularizată, nu trebuie să ne demobilizeze. Dimpotrivă! Cu atât mai mult ar trebui să ne sporească râvna pentru rugăciune, pentru viaţa duhovnicească, pentru împărăţia lui Dumnezeu. Părintele Sofian povestea despre duhovnicul său, Părintele Ioan Kulîghin, care a fost prins şi dus în lagărele din Rusia şi care avea rugăciunea inimii. Părintele Ioan, chiar în acele condiţii mizere, îngrozitoare, ale detenţiei bolşevice, era luminos şi liniştit. Îl întrebau alţii: „Cum poţi fi liniştit când vezi că aceştia ne omoară?” Iar părintele răspundea: „Dacă-L am pe Hristos, am totul!” În vremurile grele, rugăciunea inimii este o necesitate vitală pentru fiecare credincios.

Deznădejdea este o capcană a diavolului, şi o putem ocoli printr-o viaţă luminoasă în Hristos. Să ştiţi că există oameni din toate categoriile sociale care au, cu adevărat, o viaţă luminoasă, o viaţă îmbunătăţită. Să-l avem model pe Sfântul Ștefan cel Mare, care a fost un luptător. Cred că este un model foarte actual în situaţia în care suntem astăzi, fiindcă este o situaţie în care trebuie să fim luptători, nu avem de ales, şi în acelaşi timp este necesar să ne adăpăm de la izvoarele Ortodoxiei pentru a prinde putere, aşa cum făcea Sfântul Ștefan cel Mare. Sfântul Ştefan avea cu adevărat râvnă pentru Hristos. El avea, prin puterea harului dumnezeiesc, o credinţă lucrătoare, o smerenie, un echilibru.

Să ştiţi că Dumnezeu şi Sfinţii Săi lucrează cu putere printre oameni şi în zilele noastre. Şi acum au loc minuni. Am să amintesc doar două dintre ele.

În anul 1995, un tânăr demonizat s-a vindecat la Mănăstirea Putna după ce a atins moaştele Sfântului Ghenadie. La un moment dat, acestui tânăr, când nu era încă vindecat, i-au apărut cei trei sfinţi ocrotitori ai Putnei: Sfântul Ştefan cel Mare, purtând sabie, Sfântul Ghenadie şi Sfântul Ilie Iorest. Acesta din urmă l-a binecuvântat pe tânăr şi i-a spus: „Suntem cu tine! Suntem toţi trei aici!”

De asemenea, acum câteva luni am slujit la înmormântarea unei femei de 80 de ani din Rădăuţi. Cu o săptămână înainte ca aceasta să treacă la Domnul, ea a murit şi a înviat de două ori, pe când era în spitalul din oraş. Apoi le-a povestit celor din jur ce a văzut. Printre altele, ea spunea: „Dacă aţi şti ce frumos este dincolo şi în ce noroi trăim aici, pe pământ!”

Când ne lovim de greutăţi foarte mari, atitudinea noastră să fie această viaţă luminoasă întru Hristos, în care tot timpul să tânjim după împărăţia lui Dumnezeu! Să cerem în permanenţă ajutorul lui Hristos. Și să avem în minte că Dumnezeu ne iubeşte aşa cum suntem, cu toate păcatele şi greşelile noastre, şi că El aşteaptă pocăinţa noastră.

Dumnezeu să-i binecuvinteze, să-i lumineze şi să-i întărească pe toţi creştinii din ţară, şi să nu uităm că, prin viaţa noastră, trebuie să-L mărturisim pe Hristos.

Interviu realizat de Raluca Tănăseanu

Articol apărut în nr. 6 din “Presa Ortodoxă”

Dar ce e discernământul, dreapta socoteală? La prima întrebare e uşor de răspuns. Ce e discernământul? Înalt Preasfinţitul Pimen are un cuvânt pe care îl spune de multe ori: „Nu e greu să trăieşti, ci e greu să cumpăneşti”. Aţi auzit? Nu este greu să trăieşti, ci greu este ca să cumpăneşti! Adică, cum să rânduieşti lucrurile într-o anumită instituţie, în familia ta; dar cel mai greu este cum să-ţi cumpăneşti partea aceea lăuntrică, partea sufletească. Acolo trebuie să găseşti echilibrul! Cred că acesta este lucrul cel mai greu în ziua de astăzi: să găseşti echilibrul lăuntric. Şi, dacă ar fi să mă întrebe acum cineva cum putem dobândi echilibrul lăuntric, i-aş răspunde direct printr-un cuvânt al Sfântului Efrem Sirul: prin smerenie!

Haina lui Hristos nu este alta decât smerenia şi smerita-cugetare

Ce este smerenia? Cred că e lucrul de care avem nevoie, fiecare dintre noi, dacă vrem cu adevărat să ne apropiem de Hristos. Cântăm în Săptămâna Mare, la fiecare denie, de duminică seara până joi seara inclusiv, o luminândă: „Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa.”

Cu ce este împodobită cămara lui Hristos? Ce se întâmplă atunci? Ce serbăm atunci în Biserica noastră? Patima Mântuitorului, Răscumpărarea, actul de răscumpărare a omului – tot ce a făcut Hristos pentru noi şi pentru a noastră mântuire: adică, înveşmântarea lui Hristos în cea mai adâncă haină – haina smereniei, a umilinţei. „Îmbrăcăminte nu am ca să intru” – adică, ca să ajung la Hristos îmi trebuieşte şi mie aceeaşi îmbrăcăminte, aceeaşi haină. „Haina lui Hristos, haina dumnezeirii, veşmântul dumnezeirii” – citez din Isaac Sirul acum – „nu este altceva decât smerenia şi smerita-cugetare.” Iar cine vrea ca să ajungă la Hristos trebuie să se îmbrace în acest veşmânt.

Deci echilibrul în viaţă, în viaţa ta, nu ţi-l dă înainte de toate nimic altceva decât smerenia. Cum poţi să dobândeşti smerenia?

Părintelui Dionisie Ignat, care a fost din Vornicenii Botoşanilor şi a murit la Schitul Colciu, în Sfântul Munte Athos, i-am cerut odată un cuvânt pentru monahi, pentru obştea mănăstirii. Dacă nu mă înşel, era în 2001. Şi mi-a spus aşa: „Mai înainte de toate, să caute smerita-cugetare!” Dar ce înseamnă smerita-cugetare? Spune tot el: „Să nu găseşti niciodată pricină absolut la nimeni, pentru nimic, şi tot binele care se săvârşeşte şi-l săvârşeşti tu s­ă-l pui pe seama bunătăţii şi milostivirii lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a lucrat prin tine! Iar răul, de-acum să-l iei pe seama ta şi să spui: «Datorită păcatelor mele, greşelilor mele, s-a întâmplat lucrul cutare sau cutare».”

Cei care nu au avut dreaptă socotinţă, departe de Dumnezeu s-au făcut

A te apropia de Dumnezeu şi a fi cu Dumnezeu este datoria noastră, a fiecăruia. Fiecare dintre noi avem această obligaţie, de-a ne apropia, de-a fi cu Dumnezeu şi de-a rămâne în Dumnezeu.

Mai întâi, e nevoie de un părinte duhovnicesc; pentru echilibru şi pentru discernământ, trebuie un părinte duhovnicesc. Fără părinte duhovnicesc, fără călăuză, este greu! Avem nevoie de modele. De ce avem nevoie de modele? Pentru a ne arăta drumul, calea pe care trebuie să mergem.

Cum să-ţi alegi povăţuitorul? Şi de ce trebuie să-l ai? Veţi spune: „Dar, ce, eu nu pot să cântăresc, eu nu pot să judec care este binele, ce-i bine şi ce-i rău?” Nu întotdeauna! Suntem prinşi de multe ori de acea închipuire a minţii şi, când suntem prinşi de închipuire, atunci dracii, ne spun Părinţii, stăpânesc mintea noastră şi o dirijează cum vor ei. Şi atunci, în loc să cântărim duhovniceşte şi să luăm decizia aceea bună, ne păcălim şi luăm o decizie care nu întotdeauna este bună – şi vedem că dăm greş.

Deci sunt patimi, care de multe ori stăpânesc mintea noastră, şi mai cu seamă patima aceasta a închipuirii. Atunci avem nevoie de o mărturisire, de o povăţuire, de un îndrumător, de o deschidere faţă de părintele duhovnicesc, în faţa căruia să-ţi spui permanent gândurile, păsurile tale, frământările tale – cu care să te sfătuieşti.

Cel ce întreabă, nu greşeşte

„Cel ce întreabă, nu greşeşte”, spun Părinţii. Greşeşte cel ce nu întreabă. „Vrei să te mântuieşti? Cu întrebarea să călătoreşti!” Vrei să faci binele, vrei să mergi pe calea cea bună? Să întrebi! Cel ce întreabă, nu greşeşte! Deci bine este ca în viaţă, de fiecare dată, să întrebi şi toate să le faci cu sfat. Dacă ai să faci cu sfat şi dacă tu, tânăr fiind, ai întrebat – nu ai greşit. Şi-n clipa în care ai întrebat, ai aflat calea de la Dumnezeu, datorită smereniei pe care o ai sau pe care, în acel moment, cauţi să o dobândeşti – să dobândeşti smerenia datorită actului pe care tu îl săvârşeşti. Pentru că smerenia implică, până la urmă, întreaga noastră fiinţă: şi sufletească, şi fizică, şi psihică. În cele din urmă, pe omul smerit îl simţi!

Îmi amintesc de părintele Sofian Boghiu: în prezenţa lui, când erai lângă el, simţeai ceva cu totul deosebit. Ce aveau aceşti părinţi? Ceea ce ne lipseşte nouă: aveau o smerenie adâncă şi cuvântul lor, când venea, venea din profunzime, venea din adâncul cunoaşterii lui Dumnezeu. Căci ei au reuşit să pătrundă în acel adânc şi să se aşeze în acea cunoaştere a lui Dumnezeu datorită smereniei pe care au avut-o. Ştiţi care era cugetarea părintelui Sofian, când era bătut, era lovit, era schingiuit în temniţele comuniste – ştiţi care era cugetarea lui? Permanent spunea aşa: „Cel din faţa mea, care mă loveşte, o face datorită păcatelor mele. Eu, cu păcatele mele, îl influenţez şi el, datorită păcatelor mele, pentru că îl influenţez negativ, se comportă în felul acesta”.

Din smerenie vin absolut toate celelalte fapte bune

Fără de smerenie, să ştiţi că este greu să urcăm duhovniceşte, este greu să ajungem la acea cântărire a lucrurilor, la acea cumpănire a lucrurilor, la dreapta-socoteală. Dreapta-socoteală ce este? Măsura!

Ştiţi de acel sfat al părinţilor pustiei, ştiţi că s-au întâlnit mai mulţi părinţi ai pustiei şi au pus întrebarea: „Care virtute este mai mare?” Şi unii au zis că smerenia, alţii au zis că rugăciunea şi, în cele din urmă, s-a ridicat Sfântul Antonie şi a spus: „Cea mai mare virtute este dreapta-socoteală” – să ştii să cântăreşti! Asta-i cea mai mare virtute. De aceea zicea Sfântul Antonie cel Mare: „Unii şi-au topit trupurile lor în asceză, dar pentru că n-au avut dreaptă-socotinţă, departe de Dumnezeu s-au aflat” – adică, dacă n-au ştiut cum să se-ntărească: dai trupului atât cât îi trebuie ca să fie o bună slugă, să nu fie un rău stăpân. Că trebuie să facem din trupul nostru un slujitor bun, nu un stăpân rău. Dacă-i dăm prea multe şi ne încredem în el prea mult, atunci devine un stăpân rău.

Şi tot de la Sfântul Antonie cel Mare: „Ştiu pe unii care, după multe osteneli, au căzut şi întru ieşirea din minţi”. Auziţi aici, ca să nu credeţi că dreapta-socoteală este o virtute de neglijat! Şi-au ieşit din minţi pentru că au nădăjduit în lucrul lor şi, amăgindu-se, n-au înţeles porunca Celui ce zice: „Întreabă pe tatăl tău şi-ţi va da ţie de ştire”. Aţi auzit ceea ce am spus până acum? Întreabă şi vei reuşi!

Şi tot de la Sfântul Antonie cel Mare: „De este cu putinţă, dator este un om şi câţi paşi face şi câte picături bea în chilia sa cu încredere să le facă cunoscute bătrânilor, ca nu cumva să greşească întru acestea”.

Dreapta socoteală este, deci, măsura pe care trebuie să ştim să o păstrăm, să ştim bine să cântărim, să alegem între bine şi rău, să alegem permanent virtutea în locul păcatului. Şi trebuie să avem o dreaptă socoteală şi în virtute, mai cu seamă voi, tinerii – căci voi aveţi mult elan şi multă râvnă, dar aceasta trebuie temperată şi canalizată, dusă, călăuzită pe făgaşul acela bun al Ortodoxiei celei drepte şi curate. Căci altfel puteţi să eşuaţi, să vă duceţi într-o extremă sau într-alta, într-o parte sau într-alta. De aceea este nevoie de îndrumător, de povăţuitor sau de împreună-sfătuire – sfatul împreună! Cum a spus acel părinte al Patericului: s-a luptat zile întregi să afle ce înseamnă un cuvânt şi n-a reuşit, dar după ce şi-a pus în minte ca s­ă întrebe pe cineva, atunci a fost luminat de Duhul cel Preabun. Smerenia este aceea care lucrează întru noi toată fapta cea bună. De aceea, Părinţii au spus: „Cel smerit nu cade niciodată!”

Arhimandritul Mechisedec (Velnic), stareţul Mănăstirii Putna – Extrase din cuvântul ţinut înaintea tinerilor veniţi la Şcoala de Vară de la Putna – 12-19 iulie 2009

Material apărut în nr. 7 din “Presa Ortodoxă”

- Părinte Damaschin, le puteţi da nişte sfaturi tinerilor creştini ortodocşi de astăzi?

- Sunt multe lucruri pe care le-aş putea spune tinerilor de astăzi din Biserică.

Mai întâi de toate, tinerii ortodocşi trebuie să devină conştienţi de credinţa lor, trebuie să o cunoască, trebuie să înveţe în ce credem şi de ce credem; să dobândească, adică, ceea ce părintele meu duhovnicesc, ieromonahul Serafim Rose, numea „viziunea ortodoxă asupra lumii”. Tinerii ar mai trebui să citească despre învăţăturile Bisericii, dogmele Bisericii, ar trebui să citească Vieţile Sfinţilor pentru a cunoaşte pildele de virtute din Biserică, ar trebui să citească sfaturile duhovniceşti ale sfinţilor Stareţi şi Stareţe, îndeosebi ale celor din vremurile apropiate nouă, care le vorbesc creştinilor ortodocşi de astăzi despre viaţa duhovnicească – acestea toate, ca să-şi cunoască credinţa dreptslăvitoare, să devină conştienţi de ceea ce cred. Şi fiecare om – nu doar tinerii, ci toţi creştinii ortodocşi – trebuie, aşa cum zicea tot Părintele Serafim Rose, să Îl afle pe Hristos. Fiecare dintre noi, în parte, trebuie să se întâlnească cu Iisus Hristos şi să trăiască într-o relaţie ipostatică, personală cu El, iar aceasta se împlineşte, mai presus de toate, prin rugăciune. Trebuie, aşadar, să ne nevoim în rugăciune pentru a ne apropia de Hristos, astfel încât această viziune ortodoxă asupra lumii şi învăţăturile dreptslăvitoare de care vorbeam să nu devină o simplă cunoaştere raţională, ci ceva viu; să nu fie doar ceva al minţii, ci şi al inimii. Să nu ne socotim credinţa doar o colecţie de reguli şi îndatoriri, ci calea de a intra în părtăşie cu Dumnezeu, rostul vieţii noastre. În cadrul vieţii dreptslăvitoare, cunoscând învăţătura ortodoxă şi încercând să o trăiască pentru a se apropia prin rugăciune de Dumnezeu, tinerii – ca şi, bineînţeles, toţi creştinii ortodocşi –, trebuie să se străduiască să-şi păzească curăţia.

Tinerii de azi se confruntă cu mari ispite de a păcătui trupeşte sau prin consumul de droguri, păcate care schilodesc sufletul şi îl despart de Dumnezeu. Aşadar, tinerii de astăzi, prin dobândirea acestei viziuni ortodoxe asupra lumii, prin cunoaşterea credinţei lor şi punerea acesteia în faptă, rugându-se lui Dumnezeu şi trăind împreună cu El, trebuie să se străduiască să stea departe de păcate, îndeosebi de acele păcate care năvălesc acum asupra lor: promiscuitatea sexuală şi drogurile. Tinerii, bineînţeles, trebuie să fie apropiaţi de Biserică, de o comunitate, de o parohie, trebuie să aibă un duhovnic – acolo sau la o mănăstire. Fiecare tânăr creştin trebuie să-şi găsească un duhovnic, un părinte duhovnicesc, la care să se spovedească şi să se împărtăşească regulat.

Un alt lucru pe care aş dori să-l spun este ca tinerii să nu se păzească doar în privinţa faptelor, ferindu-se să săvârşească păcate vădite, ci să se îngrijească şi de cugetul lor, de gânduri şi de simţăminte. Să nu se complacă în gânduri păcătoase, ci să înveţe să nu le primească; acest lucru se face prin rugăciunea lui Iisus, prin trezvie şi prin neîncetata conştiinţă a prezenţei lui Dumnezeu. Şi, iarăşi, tinerii ar trebui să se ferească de influenţele negative care vin prin filme, prin televiziune sau prin cărţi. Un alt lucru care ar trebui să îi preocupe pe tineri este cu cine se împrietenesc. Dacă au prieteni cu o înrâurire rea asupra lor, s-ar putea îndepărta de calea mântuitoare şi de Biserică, aşa că este foarte important ca tinerii să aibă o legătură strânsă cu Biserica, să fie parte a Bisericii, să aibă duhovnic, să aibă prieteni din rândul altor tineri ortodocşi cu evlavie – astfel, relaţiile lor îi vor trage în sus pe calea mântuirii, în loc să-i tragă în jos. În Biserică nu vor rămâne singuri, ci vor avea prieteni şi cunoştinţe care se nevoiesc alături de ei, pe aceeaşi cale a mântuirii.

- Cum ar trebui tinerii creştini ortodocşi de astăzi să se lupte cu patimile?

- Sfântul Theofan Zăvorâtul, marele duhovnic rus din veacul al 19-lea, spunea că patimile încep de obicei printr-un gând. Aşadar, dacă tai gândul, ai tăiat totul. Patimile nu încep de la sine, ci se dezvoltă dintr-un gând: începi să cugeţi la ceva păcătos, de care te simţi atras. Însă în loc să laşi acest gând să continue, în loc să te îndulceşti de el, leapădă-l de la început, de îndată ce-ai recunoscut în el păcatul. Dacă îndepărtezi gândul pătimaş, îndepărtezi şi imboldul de a păcătui. Acel imbold, acea patimă poate veni de la firea omenească căzută sau de la diavolul, şi mai mult ca sigur că se va întoarce, aşa că trebuie să fii pregătit s-o îndepărtezi de fiecare dată când se iveşte.

Pentru aceasta, e nevoie de voinţă, trebuie să vrei. Omul trebuie să se hotărască: „Nu voi mai face acest păcat” şi atunci va avea parte de ajutorul lui Dumnezeu, pentru că calea mântuirii, în viaţa duhovnicească, este o sinergie, o împreună-lucrare între harul lui Dumnezeu şi voia liberă a omului. Noi nu credem că există ori har, ori liber-arbitru, ci amândouă, împreună: harul şi voia liberă. Trebuie să vrem părăsirea păcatului, iar dumnezeiescul har ne vine în ajutor. Harul lui Dumnezeu ne ajută chiar şi la luarea hotărârii, iar, după ce-am făcut-o, harul ne ajută să înfăptuim acea hotărâre. Aşadar, mai întâi de toate, să ne hotărâm: „Nu voi mai păcătui niciodată!”, şi să cerem pentru aceasta ajutor de la Dumnezeu. Apoi, când vor apărea ispitele, de îndată ce vom recunoaşte gândurile sau imboldurile păcătoase, să le respingem. Aceasta se poate face prin rugăciune: putem rosti rugăciunea lui Iisus sau putem spune pur şi simplu „Doamne, miluieşte-mă!”; uneori, putem doar să ne ridicăm mintea către Dumnezeu şi să îndepărtăm gândul cu conştiinţa că e păcătos şi că nu vrem să ne îndulcim de el.

- Care credeţi că sunt cele mai importante probleme cu care se confruntă astăzi creştinii ortodocşi?

- Una din cele mai însemnate probleme este, cred, ceea ce părintele Serafim Rose numea nihilism, adică părăsirea credinţei într-un Adevăr absolut, a credinţei în ceva pe deplin adevărat sau pe deplin fals. În societatea contemporană nu mai există aşa ceva; se crede într-un adevăr relativ, că un lucru reprezintă pentru mine adevărul deoarece aşa cred eu, dar altcineva deţine un adevăr diferit. Acest nihilism este un curent subteran al vremurilor noastre, cu care ne confruntăm mereu în societatea noastră secularizată. Părintele Serafim spunea că reversul medaliei nihilismului este hiliasmul, adică credinţa că se poate face Raiul pe pământ. Deoarece omul modern şi-a pierdut credinţa în Împărăţia Cerurilor, în Judecata de Apoi şi în Înviere, el încearcă să dea naştere unei utopii pe pământ. Cu alte cuvinte, pentru că societatea modernă secularizată nu mai crede în Adevăr, în Dumnezeul creştin şi în Împărăţia Cerurilor, caută să-şi făurească astăzi, de una singură, o utopie.

Acestea sunt curentele subterane ale societăţii noastre, care iau însă multe forme şi ne bombardează ideatic în feluri de care uneori nici nu ne dăm seama. Ni se spune că Ortodoxia nu este adevărul; că e, poate, doar o convingere personală, dar nu-i un adevăr absolut – şi astfel se creează premizele subminării credinţei noastre, în mod subtil, de aceste influenţe.

Un aspect, o latură a acestora este credinţa în evoluţie: n-am fi fost făcuţi nemijlocit de Dumnezeu, aşa cum zice Scriptura şi cum zic Sfinţii Părinţi, ci am evoluat treptat, de-a lungul a milioane de ani. Teoria evoluţionistă asupra vieţii este o încercare de a explica cum au apărut toate fără Dumnezeu. Aceste idei au plecat iniţial de la oameni care nu credeau în Dumnezeu, nu credeau în concepţia creştină a vieţii, şi care au încercat să găsească o explicaţie naturalistă şi materialistă pentru toate. Iar tinerilor de astăzi li se prezintă doar concepţia lor, ca fiind una ştiinţifică. Ei bine, nu e cu adevărat ştiinţifică, şi există o sumedenie de dovezi convingătoare împotriva ei, mai ales din domeniul geneticii şi al biochimiei.

Oamenilor li se spune: „Aşa zice ştiinţa!” şi, prin aceasta, li se predă o filosofie, o credinţă în naturalism (adică că cauzele materiale pot explica orice), născută din ateism sau agnosticism. Unii creştini încearcă să facă compatibilă Ortodoxia cu evoluţionismul sau creştinismul cu evoluţionismul, zicând că pot fi îngemănate. Dar, de fapt, nu poţi, deoarece, aşa cum ziceam, această filosofie evoluţionistă a fost plăsmuită de nişte oameni care au dorit să explice toate fără Dumnezeu. Potrivit evoluţionismului, omul a apărut prin moarte, prin selecţie naturală, pe măsură ce organismele mai adaptate au supravieţuit, iar cele mai puţin adaptate au pierit. Moartea este cea care a creat, a produs „organismele superioare”, inclusiv omul. Aşa spune Charles Darwin, în concluzia cărţii sale „Originea speciilor”. Acest lucru este tocmai opusul viziunii creştine, deoarece înţelegerea creştină este că, înainte de căderea omului, moartea n-a existat. Când omul a păcătuit, atunci s-a ivit moartea în lume. Sfântul Pavel zice foarte limpede acest lucru. Moartea a apărut în lume prin păcat: şi moartea trupească, şi moartea duhovnicească. Apoi a venit Hristos, Dumnezeu-Omul. El, fiind singur fără de păcat, a luat asupra Sa cea mai de pe urmă consecinţă fizică a păcatului, adică moartea, pentru a birui toate urmările duhovniceşti şi trupeşti ale morţii, prin mântuitoarea Sa moarte şi înviere. Doar dacă înţelegi că moartea este urmarea păcatului poţi înţelege cu adevărat pentru ce a murit Hristos pe cruce şi l-a izbăvit pe om de păcat.

Aşa că doctrina modernă a evoluţiei subminează întreaga înţelegere ortodoxă a Facerii, felul în care s-a săvârşit aceasta, precum şi învăţătura ortodoxă a răscumpărării, despre cum ne-a răscumpărat Hristos pe cruce. Această doctrină a evoluţiei este un aspect cheie al necredinţei contemporane, cu care se confruntă creştinii vremurilor noastre. Creştinii se mai confruntă tot timpul şi cu ideea că Scriptura nu este cu adevărat istorică, că Vechiul Testament, ba chiar şi Noul Testament nu conţin relatări istorice. Această provocare împotriva credinţei noastre vine tot din necredinţa societăţii moderne secularizate şi este înfăţişată ca un lucru cert şi dovedit. Dar, iarăşi, lucrurile nu stau de fapt aşa! E vorba doar de nişte presupuneri şubrede, plecate de la concepţia greşită că Sfintele Scripturi nu sunt rodul dumnezeieştii descoperiri şi insuflări.

Aşa că noi, dreptslăvitorii creştini, trebuie să ne ţinem cu tărie de credinţa noastră şi să înţelegem că aceste filosofii, aceste concepte ce ne sunt înfăţişate, care pun sub semnul întrebării credinţa ortodoxă, nu sunt deloc obiective. Ele provin de la nişte oameni puţin credincioşi sau chiar atei – ori, aşa cum zicea părintele Serafim Rose, nihilişti , adică care nu cred într-un Adevăr absolut. Trebuie să ne dăm seama de acest curent subteran din societatea noastră: concepţia că nu există un Adevăr absolut. Trebuie să fim conştienţi de nihilismul existent în vremurile noastre, pentru a ne păzi de el şi, aşa cum zicea tot părintele Serafim, „trebuie să realizăm că o parte din el e deja în noi”. Nu mai suntem ca românii din secolul al 8-lea, suntem alt fel de oameni, deoarece, chiar fără s-o ştim, am fost bombardaţi neîncetat de necredinţa care caută să ne erodeze credinţa. Trebuie să stăm pururea neclintiţi în credinţa noastră creştină ortodoxă.

- Părinte Damaschin, aţi vorbit mai devreme despre însemnătatea duhovnicului. Unul dintre cei mai iubiţi părinţi duhovniceşti din România este astăzi părintele Iustin Pârvu de la mănăstirea Petru Vodă, despre care ştim că aţi auzit. Vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte despre părintele Iustin.

- N-am avut binecuvântarea de a mă întâlni personal cu părintele Iustin, dar nădăjduiesc s-o pot face cât mai e încă în viaţă. Câţiva monahi şi maici din mănăstirile noastre l-au întâlnit şi au petrecut ceva timp alături de el, la mănăstirea sa. Una din maicile noastre a vieţuit la schitul de la lângă Petru Vodă pentru câteva luni. Un alt monah de la noi a petrecut o bună bucată de timp în România, s-a întâlnit de mai multe ori cu părintele Iustin şi a stat o vreme la Petru Vodă. Aşa că avem legături bune cu mănăstirea Petru Vodă. Am corespondat şi prin e-mail cu câţiva monahi de acolo, şi ne simţim apropiaţi de Petru Vodă şi de părintele Iustin. Ne simţim alături de dânsul în lucrarea noastră monahală şi misionară. Avem o mare preţuire pentru părintele Iustin şi pentru toate cele pe care le-a făcut şi le face în România, spre zidirea vieţii duhovniceşti a credincioşilor şi spre întărirea vieţii monahale. Credem că e un însemnat dascăl ortodox, nu doar pentru România, ci şi pentru întreaga lume.

- Ne bucurăm să auzim de dragostea pe care i-o purtaţi părintelui Iustin. Doriţi să transmiteţi un mesaj, un gând pentru dânsul?

- Aşa cum ziceam, avem o mare preţuire pentru părintele Iustin. Îl socotim un om cu viaţă sfântă, un om de rugăciune şi, dacă îi puteţi transmite un mesaj, vreau doar să cer blagoslovenia şi rugăciunile sale pentru noi, pentru mănăstirile şi pentru bisericile ortodoxe de aici, din America, ca să ne întărim în credinţă, acum, într-aceste vremuri de apostazie şi de necredinţă, să ne păzim credinţa ortodoxă şi să izbutim chiar şi-n această societate americană secularizată să ne lucrăm mântuirea cu frică şi cutremur, câştigând Împărăţia Cerurilor.

A consemnat: Raluca Tănăseanu

Traducerea: Radu Hagiu

Material apărut în nr. 4 din “Presa Ortodoxă”