„Să ne îngrijim deci de mântuirea sufletească a fraţilor noştri, căci aceasta este una din cele mai de căpetenie datorii ale noastre. Dintru aceea se va cunoaşte că noi suntem creştini, când ne îngrijim nu numai de noi, ci ne ocupăm a îmbunătăţi şi a mântui şi pe aproapele nostru, care este mădular al aceluiaşi trup. Aceasta este cea mai mare dovadă ce o putem da despre credinţa noastră” (Sfântul Ioan Gură-de-Aur).

Sunt oameni care, prin natura meseriei, se află lângă persoane aflate în suferinţă şi care nu L-au cunoscut pe Dumnezeu, dar au nevoie de cineva care să le arate calea mântuitoare. Mirela este asistentă la secţia de oncologie a unui spital de provincie şi pune mult suflet în relaţia pe care o are cu pacienţii. Ştie că viaţa creştinului trebuie să fie o viaţă de obşte, iar atunci când ne vom înfăţişa înaintea Dreptului Judecător vom fi întrebaţi ce am făcut pentru mântuirea aproapelui şi vom da seamă şi de binele pe care puteam să-l facem, dar nu l-am făcut. Ea are o mare dragoste pentru pacienţii pe care Dumnezeu îi trimite şi-şi doreşte ca aceştia să se vindece mai întâi sufleteşte.

- Mirela, ai avut şi ai în continuare grijă de mulţi bolnavi de cancer. Cum privesc aceştia viaţa?

- Bolnavii luptă pentru viaţă până în ultima clipă. Ar da orice ca să trăiască. Una dintre paciente mi-a zis: „Domnişoară Mirela, mi-aş da averea, aş renunţa la tot prestigiul meu, numai să trăiesc şi să fiu alături de fetiţele mele!”. M-aş bucura foarte mult ca ei să vadă în boală un semn de la Dumnezeu, să regrete că nu au trăit alături de Dumnezeu. Mi-aş dori pentru ei să încerce să privească viaţa într-un alt mod. Unii se mai spovedesc, dar din păcate spovedaniile sunt superficiale. Îşi mărturisesc păcatele, dar nu cu un simţământ al durerii, al pocăinţei pentru păcatele săvârşite…

- Discuţi cu pacienţii despre apropierea de Sfintele Taine ale Bisericii?

- Îmi este foarte greu să le sugerez pacienţilor să se spovedească. Le spun: „Ştiţi, din punct de vedere medical s-a făcut tot ce era posibil. Poate ar fi bine să vină un preot să vă citească o rugăciune!”. Dacă văd că primesc acest sfat, îndrăznesc mai mult şi le vorbesc despre folosul Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii. Am avut o pacientă care se apropia de moarte şi eu, zile la rând, mergeam la ea în salon, dar nu îndrăzneam să-i spun să se spovedească. Până la urmă am reuşit, şi ea a fost foarte bucuroasă: „Atât de mult îmi doream să vină un preot la mine, dar îmi era ruşine să vă rog să-mi aduceţi unul!”. Am mai avut un caz asemănător, un pacient cu cancer bronhopulmonar în stadiu foarte avansat. Se vedea pe zi ce trece cum se duce… Eu voiam să-i propun să se spovedească, dar nu ştiam cum, căci nu doream să se simtă ca un muribund – din păcate, cei care au trăit ani de zile departe de Biserică, atunci când le propui să vină preotul pentru spovedit, văd în aceasta un semn al apropierii sfârşitului. Mă tot rugam la Dumnezeu: „Doamne, învaţă-mă ce să fac! Aş vrea ca acest suflet să nu se arate în faţa Ta nespovedit!”. Într-o zi m-am rugat foarte mult, mai ales că simţeam că ţine o mare durere în el. Şi Dumnezeu a trimis pe secţie un preot. Văzând în aceasta un răspuns al lui Dumnezeu la rugăciunile mele, m-am dus la acest pacient şi i-am zis: „Domnule Mihai, de două zile vă simţiţi foarte rău. Uitaţi, este un părinte pe secţie. Vreţi să-l chemăm să vă citească o rugăciune şi să vă miruiască?”. A fost de acord. Atunci am prins curaj şi i-am zis: „Dacă vă miruieşte, nu vreţi să vă şi spovediţi?”. Şi a zis un „da” foarte hotărât. Când a zis acest da, am simţit că mai multe lanţuri cad de pe el. Chiar şi eu m-am simţit foarte uşoară. Această stare de uşurare, de eliberare, eu o am de fiecare dată când mă spovedesc. După ce s-a spovedit şi s-a împărtăşit, m-am apropiat de el şi l-am întrebat cum este. Mi-a răspuns: „În sfârşit, mă simt liber!”. A murit la scurt timp după aceea. Întâmplarea aceasta mi-a dat mult curaj să vorbesc şi cu alţii despre Sfânta Taină a Spovedaniei. Îmi venea să le spun tuturor: „Spovediţi-vă şi o să vedeţi ce minunat o să vă simţiţi!”. Când a venit soţia domnului Mihai la spital, i-am spus: „Nu ştiu dacă pentru dumneavoastră contează, dar să ştiţi că a murit spovedit!”. A fost foarte bucuroasă să audă acest lucru, mai ales că, neştiind ce s-a întâmplat, a tot chinuit-o gândul că a murit nespovedit. Mi-a spus că în ultima perioadă, din cauza bolii, soţul ei se închisese foarte mult în el şi nu mai putea comunica. De multe ori, din cauza durerii provocată de boală, pleca singur pe câmp. Avea un gol sufletesc şi tot căuta ceva care să umple acest gol, pentru că, oricât de mult ne-am simţi iubiţi de soţ, soţie sau copii, nimeni nu poate umple lipsa comuniunii cu Dumnezeu, pentru că toţi suntem copiii Lui.

- Vezi aproape zilnic oameni murind. Cum te-a schimbat pe tine acest lucru?

- Vreau să trăiesc zi de zi ca şi cum ar fi cea din urmă zi. De asemenea, îmi doresc foarte mult să fiu delicată cu omul. Am tot timpul în minte delicateţea pe care a avut-o Mântuitorul atunci când I-au adus o femeie pe care iudeii au prins-o săvârşind adulter. Hristos a fost delicat cu ambele părţi: şi cu iudeii care o învinuiau pe femeie şi voiau să-L ispitească pe Mântuitorul, şi cu femeia care înfăptuise acel păcat. Nu i-a acuzat pe nici unul dintre ei. Trebuie să fii foarte delicat cu omul, pentru că o privire, un gest necugetat îl poate ucide. Aş vrea ca toţi pacienţii să plece pregătiţi dincolo. Nu vreau să mă gândesc că în mine stă mântuirea lor, dar dragostea pe care simt că Dumnezeu o are faţă de mine mă îndeamnă să încerc să-i aduc şi pe alţii la Dumnezeu.

- Te rogi pentru pacienţii tăi?

- Mă rog ca ei să-L cunoască pe Dumnezeu şi să înţeleagă sensul suferinţei, să lupte în primul rând pentru tămăduirea sufletească. În discuţiile pe care le mai am cu pacienţii, încerc să le explic că e foarte bine că fac tratament, dar să nu-şi pună nădejdea numai în ştiinţă. Frica de moarte nu poate fi învinsă decât prin încrederea totală în Dumnezeu, lăsarea în voia lui Dumnezeu şi rugăciune. Rugăciunea este singura care ne uneşte cu Hristos. Să nu se descurajeze şi să nu-şi piardă nădejdea în Dumnezeu, indiferent de stadiul bolii. Cei care sunt în putere, să participe cât mai mult la sfintele slujbe: Sfânta Liturghie, Sfântul Maslu… Nimeni să nu-şi pună nădejdea în tratamente, indiferent de ce natură sunt ele – chimioterapie, radioterapie, tratamente naturiste – fiindcă sunt limitate, nu pot vindeca. Singurul care ne poate reda sănătatea este Hristos. Dar se cere un singur lucru, să lucrăm la dramul de credinţă pe care îl avem şi să-l facem lucrător. Bolnavii să preţuiască timpul, să-l trăiască la maxim, dar nu în plăceri şi în destrăbălări, ci în duh, adică să facă tot ce le stă în putinţă pentru unirea cu Dumnezeu…

- Te gândeşti la pacienţi şi după ce nu mai sunt printre noi?

- Când vine Sâmbăta Morţilor, mă gândesc la bolnavii de care am fost mai apropiată şi care au părăsit această viaţă. Şi atunci fac un pomelnic mare cu toţi pacienţii adormiţi şi îl duc ca să fie pomeniţi. Un pacient chiar şi-a pus problema ce se va întâmpla cu sufletul lui după ce va pleca din această lume: „Văd că eşti credincioasă. Te rog foarte mult ca după moarte să ai grijă de sufletul meu!”. Şi vreau să vă spun că, după ce a ieşit din spital, l-am visat de trei ori spunându-mi: „Ai promis că vei avea grijă de sufletul meu după moarte!”. După ce am avut al treilea vis, am telefonat şi am aflat că se mutase la Domnul! Este foarte important ca familiile să aibă grijă de sufletele celor dragi şi dincolo de mormânt, să facă milostenie în numele lor şi să se roage pentru ei. Am citit în viaţa Sfântului Macarie cel Mare că acesta a întâlnit o căpăţână de slujitor idolesc în pădure, care prin minune i-a spus că până şi păgânii au o uşurare atunci când creştinii se roagă pentru cei morţi. Aşa că e mare nevoie de rugăciunea familiei, şi nu numai, pentru sufletele mutate la Domnul!

- Cum trebuie să fie relaţia pacient – cadru medical?

- Ca de la om la om. Bolnavul de cancer care face chimioterapie are o stare de irascibilitate, durerea acestui tratament îl face să se închidă foarte mult în el. Noi trebuie să fim foarte delicaţi cu aceşti bolnavi, să avem multă răbdare şi să le arătăm multă dragoste. Dar dragostea trebuie să fie dezinteresată! Mulţi colegi îmi reproşează că pun prea mult suflet în relaţia cu pacienţii, însă nu pot să trec pe lângă aceştia ca pe lângă nişte obiecte. În fiecare pacient văd un om care încă mai are timp să-şi schimbe viaţa, să pună început bun pentru mântuire. Sunt şi oameni care duc această cruce fără să cârtească. Am avut un pacient foarte credincios, care avea dureri foarte mari. M-am oferit de multe ori să-i fac un calmant, dar m-a refuzat de fiecare dată. Nu înţelegeam de ce! Când a plecat din spital, mi-a zis: „De multe ori aţi insistat să-mi faceţi un calmant şi nu am fost de acord. Am vrut să sufăr pentru Dumnezeu!”. Şi era un om simplu, de la ţară, care nu avea carte. Când întâlnesc astfel de oameni simt că renasc, Îl simt pe Dumnezeu mult mai aproape de mine.

- Credinţa îi ajută să treacă mai uşor peste boală…

- Fiecăruia dintre noi, bolnav sau om sănătos, credinţa în Dumnezeu ne dă puteri. Am cunoscut şi alţi oameni care m-au impresionat prin credinţa şi simplitatea lor. Era un bătrân de vreo 80 de ani care venea de vreo patru ani la perfuzii şi ne miram cum de organismul său răspunde foarte bine la tratament. Se simţea că nu avea dureri, de altfel nici nu solicita morfină, făcea chimioterapie şi nu era anemic, nu avea stări de greaţă. Era un paradox pentru mine! Într-o seară, când eram de gardă, a venit la mine şi mi-a zis: „Nu ştiu de ce, dar simt nevoia să vă spun ceva. Când mă doare, mă duc la Sfântul Ioan cel Nou, mă dau cu vată şi cu mir de la candela Sfântului şi îmi trece durerea… Este un schit în apropiere de Suceava, se ajunge mai greu acolo. Trei Duminici am urcat muntele care duce la schit, rugându-L pe Dumnezeu să-mi mai dea timp să-L mai slujesc”. Şi Dumnezeu i-a ascultat ruga…

- Sunt colegi care îşi fac superficial munca?

- Da, însă, deşi mă doare, nu pot să le zic nimic. Nu poţi să arăţi că celălalt este incapabil sau nu-şi face treaba bine. Mă gândesc că este o neputinţă pe care o au, şi trebuie să rabd şi eu acest comportament al lor. Mă rog ca aceşti colegi să-I privească pe bolnavi ca pe nişte oameni. Îmi este tare milă de bolnavi, îmi zic că aşa îngăduie Dumnezeu, dar în sufletul meu sufăr mult şi nu am odihnă până nu reuşesc să repar ceea ce a greşit colegul sau colega mea. Medicii de la spitalul meu îi îngrijesc foarte bine pe bolnavi, dar nu cu dăruire. Îşi zic că nu se mai poate face nimic. Într-adevăr, sunt pe moarte, dar trebuie să te simtă până în ultima clipă alături de el! Doctorii nu ar trebui să privească pacientul ca pe un „caz”, căci aşa desfiinţăm persoana din om şi omul devine obiect. I-aş ruga pe colegii mei medici, din toate spitalele, să aibă multă dăruire, să înveţe să compătimească, să nu-i privească pe bolnavi ca pe nişte oameni care oricum vor muri, ci ca pe chipuri ale lui Hristos. Ţinta noastră comună, medici şi asistenţi, este aceea de a ajuta omul până în ultima clipă. Pacienţii aflaţi în ultimul stadiu să nu fie trataţi superficial, pentru că îi răneşti, se simt fără valoare…

- Este foarte greu să ai grijă de bolnavi. Tu cum reuşeşti să te comporţi cu atâta dragoste faţă de ei?

- În momentul în care L-ai cunoscut pe Dumnezeu, nu ai cum să te comporţi altfel. Orice bolnav este fiu al lui Dumnezeu. Sunt pacienţi care au dureri foarte mari, încât nici calmantele nu-şi mai fac efectul. Atunci stau lângă patul lor şi plâng, îi strâng de mână. Vreau să vadă că sunt alături de ei. Mi-aş dori să le iau măcar pentru câteva minute durerea. Relaţia cadru medical – pacient ar trebui să fie o relaţie în duh de rugăciune; noi, medicii şi asistentele, să conştientizăm că avem în faţa noastră fiinţe sensibile şi că omul are o valoare extraordinară. Definitorii în relaţia noastră cu pacienţii sunt delicateţea, gingăşia, dragostea. Pe om îl poate schimba foarte mult dragostea pe care i-o arătăm.

A consemnat Raluca Tănăseanu

Material apărut în nr. 26 al revistei “Familia Ortodoxă”

Ne mirăm, atunci când nu suntem indiferenţi, cum de Dumnezeu mai ţine această lume, în care păcatul creşte de la o zi la alta. O ţine pentru robii Săi, care Îl află . O astfel de persoană a fost o femeie simplă şi deosebit de săracă. Starea ei duhovnicească a rânduit Dumnezeu să se vădească la sfârşitul drumul ei în această lume, drum încununat cu pace şi rânduieli neaşteptate. Însemnarea de mai jos a fost făcută în 29 martie 1999 de către părintele ieromonah care a spovedit-o, adusă fiind de Dumnezeu într-o mănăstire să treacă dincolo.

Un suflet ce a murit la noi la mănăstire, care i-a zidit mult duhovniceşte pe părinţi, este al bătrânei Ana din localitatea Horodnic, judeţul Suceava.

Această bătrână, în vârstă de peste 60 de ani, era văduvă de douăzeci de ani, căci îi murise bărbatul. Prin nu ştiu ce împrejurări, rămăsese fără de casă şi săraca pribegea pe unde putea şi stătea la cine o primea. Venea des la Mănăstirea Putna şi stătea mai mult.

Într-o vineri după amiază, la slujba Vecerniei, fiind în biserică, mă linişteam într-o strană în pronaosul bisericii. M-am uitat la cine a intrat în biserică, făcându-mă atent izbitura uşii ce s-a făcut de către cel ce intrase. Era această bătrână Ana. Avea în picioare cunoscutele ei ciubote de gumă, sparte şi pline de zăpadă. În mâna dreaptă avea o scândură de gard în care se sprijinea, iar în cealaltă o traistă. Nu a luat aminte la izbitura uşii, nici la scândura cu care a intrat în biserică, ci încet, încet, suflând greu, a intrat în naos şi s-a trântit cu zgomot într-o strană. Era primăvară, început de primăvară, însă zăpada era până la genunchi şi gerul aspru. Bătrâna probabil venise de la gară şi, fiind zăpada mare, obosise – aşa gândeam eu.

Sâmbătă eu am intrat de slujbă în săptămâna mea, la altar. Marţi dimineaţa, în timp ce consumam Sfintele taine după Sfânta Liturghie, părintele de la arhondaric a venit la uşa diaconească de la altar tare supărat şi mi-a zis: „Părinte, iată, îţi spun şi sfinţiei tale – dacă voieşti, vii, dacă nu, nu. Faci cum voieşti, dar eu nu voi răspunde pentru sufletul ei”. Eu l-am întrebat ce s-a întâmplat, la care mi-a zis: „Sora Ana este pe moarte şi am fost la toţi părinţii ca să vină careva să o spovedească şi să o împărtăşească, şi nu a voit să vină niciunul. Unul a zis că trebuie să plece şi nu are timp, altul că nu a spovedit niciodată, altul că nu se bagă şi tot aşa – eu ţi-am spus şi sfinţiei tale şi am terminat, eu nu răspund de sufletul ei, voi veţi da răspuns, că eu v-am anunţat. Dacă eu aş fi preot, aş fi spovedit-o eu”. Acestea a zis şi a plecat părintele.

Eu m-am silit să termin mai repede ce mai aveam de făcut în altar, mi-am luat Molitfelnicul şi am plecat la arhondaric.

Am găsit-o pe bătrâna Ana, de care spuneam că intrase în biserică cu scândura în mână, suflând tare greu, înconjurată de mai mulţi creştini pelerini ce s-au întâmplat acolo şi unii călugări şi fraţi de mănăstire. I-am citit câteva rugăciuni de boală şi molitfa de spovedanie. Am spovedit-o cu mare greutate, căci vorbea greu, din pricina slăbirii de care era cuprinsă. Am spovedit-o din copilărie, întrebându-o de păcatele mari. Printre alte întrebări ce i-am pus, amintesc doar de una, al cărei răspuns m-a mişcat adânc sufleteşte şi m-a bucurat mult. Am întrebat-o dacă s-a mândrit la viaţa ei şi mi-a răspuns bătrâna: „Nu, părinte, asta nu mi-a plăcut niciodată, să mă mândresc. Mi-a fost tare urâtă mândria”. Spovedindu-o mai departe, am găsit unele păcate nespovedite. Aceasta s-a întâmplat din neglijenţa preoţilor duhovnici care au mai spovedit-o, că nu au întrebat-o amănunţit.

Bătrânii simpli de obicei nu ştiu prea multe şi trebuiesc întrebaţi cu de-amănuntul.

Aş vrea să fac aici o paranteză, pentru a povesti o convorbire cu sora aceasta Ana, ce am avut-o cu jumătate de an înainte de momentul acela.

Mergând într-o seară la arhondaric pentru a-i da un răspuns unei creştine ce se spovedea la mine, era şi această bătrână Ana în dormitor şi tocmai povestea plângând la creştinele ce mai erau acolo cum îi furase careva nişte bani, puţini câţi îi avea, strânşi pentru moartea ei, spre a i se face cele de îngropare, şi spunea unele cuvinte aspre pentru cei ce-i furase.

Eu am încercat să o opresc a mai spune cuvinte de blestem pentru cei ce-o furaseră şi s-o mângâi, spunându-i să-şi pună nădejdea în mila lui Dumnezeu. Îmi amintesc clar cuvintele ce i le-am spus: „Lasă, soră Ana, nu te mâhni, căci va avea grijă Bunul Dumnezeu de tine, va rândui să ţi se facă toate cele ce trebuiesc la moartea frăţiei tale când vei muri, va avea grijă de tine Maica Domnului. Iartă-i pe cei ce ţi-au furat şi pune nădejdea în Dumnezeu”.

Acestea i le-am spus neştiind ce urma să se întâmple cu jumătate de an mai târziu.

Deci, spovedindu-o cu greu pe bătrână, după ce am dezlegat-o, am întrebat-o dacă a mâncat sau a băut ceva, ca să o împărtăşesc. Mi-au spus cei ce stătuseră în jurul ei că i-au dat ceva pastile şi ceai pentru boală. Deci eram în nedumerire cu împărtăşirea ei, de a-i da sau nu. Am mers totuşi şi am adus Sfinte Taine uscate ca să o împărtăşesc. Însă tot mă oprea faptul că băuse ceaiul cu pastilele. Pentru a fi mai încredinţat, am trimis pe un părinte să dea telefon la Preasfinţitul Gherasim (Putneanul) să-l întrebe, căci îmi era frică ca nu cumva să moară neîmpărtăşită.

Fiind deci cu Sfintele Taine în mâini, le ţineam la piept, acoperite fiind cu procovăţul, într-un mic chivot. Aşteptam răspunsul de la Preasfinţitul Gherasim. În dormitor mai erau mai mulţi părinţi şi fraţi şi pelerini, ce s-au întâmplat atunci acolo.

Deodată, cum priveam la bătrână, am văzut-o cum a întors capul spre uşă şi privea ţintă. Mi-am adus aminte în acel moment de cuvintele unui Sfânt Părinte, care spune: „Când auzi că moare cineva, să mergi să-l întrebi ce vede în ceasul morţii. Căci atunci i se deschid ochii sufletului şi vede taine mari ale lumii nevăzute”.

Deci îndată, de faţă cu toţi care erau acolo, am întrebat-o: „Sora Ana, unde priveşti aşa ţintă? Spune-ne şi nouă, ce vezi?” La care ea, vorbind greu, a răspuns: „Văd aici pe alee (adică pe hol) două cruci de aur în chipul la doi sfinţi, şi strălucesc foarte tare”.

S-au minunat toţi cei care erau de faţă şi au devenit foarte atenţi. Apoi mi-a venit alt gând. Având Sfintele Taine la piept acoperite cu procovăţul, am întrebat-o: „Soră Ana, dar ce am eu aici, la piept?” Şi a răspuns bătrâna: „Ai un prunc mic, care străluceşte mai tare ca soarele şi îl ţii într-un lighean”.

Aceste răspunsuri la întrebările ce i le-am pus le-a dat vorbind greu şi rar, după câteva minute de cum o întrebam.

Deci când mi-a spus ce vede ea că ţin la piept, m-am cutremurat, asemenea şi cei ce erau în dormitor. Căci eu eram în nesimţire şi orb, nevăzând duhovniceşte şi neconştientizând ce ţin în braţe.

Când bătrâna a întors capul să privească spre ce aveam eu în braţe, privea într-adevăr cu ochii sufletului, căci cei ai trupului îi avea închişi.

Am rămas în tăcere multă vreme, şi eu şi cei ce erau în dormitor. Apoi am întrebat-o dacă mai vede ceva şi a spus că vede mulţi preoţi îmbrăcaţi în veşminte luminate. Însă vorbea foarte rar şi cu mare greutate. Între timp, eu, având îndemn înăuntru, am împărtăşit-o fără să mai aştept răspunsul de la Preasfinţitul Gherasim. Când a venit părintele ce dăduse telefon, a spus că Preasfinţitul nu este acasă.

Am lăsat-o pe bătrâna Ana cu pelerinele ce erau în dormitor, ca să o ajute la tot ce-i va mai trebui. Spre seară, am mers iarăşi şi i-am mai citit rugăciunile de la Sfântul Maslu.

A doua zi, după Sfânta Liturghie, iarăşi m-am dus la ea şi i-am citit canonul de rugăciune pentru ieşirea sufletului şi dezlegarea de păcate la urmă.

Apoi, fiind apăsat de boală şi oboseală, am mers la chilie. După un sfert de oră, au venit şi m-au anunţat că sora Ana a plecat la Domnul. Ridicându-o în braţe femeile ce erau acolo cu ea în dormitor, ca să-i dea o cană cu ceai, a adormit pentru totdeauna în braţele lor. Mi-a părut rău că nu am mai rămas puţin până şi-a dat sufletul, dar aşa a voit Dumnezeu, să-şi dea sufletul în mâinile acelor femei credincioase.

Părinţii, între timp, au împânzit în toată mănăstirea întâmplarea de cu o zi înainte, anume cum bătrâna Ana l-a văzut pe Hristos în Sfintele Taine, Prunc mic strălucind mai tare decât soarele.

Deci îndată cum au auzit că a murit, i-au făcut repede sicriu şi s-au îngrijit de cele pentru îngropare. Bătrâna nu avea pe nimeni ca să o îngroape. Un singur copil avea, şi acela locuia în Franţa. Soţul îi era mort de douăzeci de ani. Casă nu avea, averi nu avea, bani nu avea. Rudele nu o primeau. L-a avut însă pe Dumnezeu de Tată. Şi Acesta, fiind Tatăl orfanilor şi al văduvelor, i-a rânduit toate după cum a meritat sufletul ei.

S-au îngrijit părinţii pentru toate cele de îngropare. S-au rânduit la cititul Psaltirii la capul bătrânei. Mare bucurie şi mulţumire au avut unii părinţi din citirea la capul bătrânei!

Aş vrea să spun câteva cuvinte despre simplitatea acestei văduve, smerită şi necăjită. Eu, de când o ştiam că vine pe la mănăstire, cu aceleaşi haine o vedeam îmbrăcată totdeauna. Avea un pardesiu vechi care-l purta şi vara şi iarna, apoi ciubotele ei de gumă, la fel, şi vara şi iarna le avea în picioare. Baticul acelaşi îl avea. Alte haine nu avea. Bani nu avea deloc. Ce a avut, după cum am amintit mai înainte, i-au fost furaţi.

Dar a avut grijă Bunul Dumnezeu de toate pentru îngroparea ei, după cum îi spusesem cu jumătate de an înainte, însă fără să ştiu eu că aşa se va întâmpla.

Puteai să vezi cum se plimbau pe faţa ei chiar şi zece păduchi o dată, în zig-zaguri, care ieşeau din părul ei, căci nu mai aveau de mâncare! Se minunau părinţii care-i citeau Psaltirea la capul ei.

Nu a fost bătrâna robită de veacul acesta, nu a avut legături ale materiei acesteia putrezicioase. Nu a fost sufletul ei rob trupului, ci l-a lăsat pe acesta să fie mâncat de păduchi, neîmbrăcat cu haine scumpe, nemâncat adeseori, neluat în seamă, chinuit şi robit duhului.

Chipul feţei bătrânei era tare liniştit, smerit, tăcut – simplă, săracă, modestă. Se vedea suferinţa trupului pe chipul ei, însă totodată se vedea şi libertatea duhului şi pacea şi tainica bucurie a Duhului Sfânt în inima ei.

Nu era legată de nimic, nu avea nimic. Nu avea duşmani, nu avea prieteni, nu era datoare nimănui. Se ruga lui Dumnezeu în simplitatea şi sărăcia inimii sale – în sărăcia duhului sau, mai bine zis, în smerenia duhului, în fericirea duhului.

Cred că întrecea pe mulţi călugări în lepădarea de sine. Mai ales în ce priveşte cele materiale, eu nu voi ajunge poate niciodată la măsura ei. Eu nu suport să mă mănânce puricii, d-apoi păduchii! Deci, iată încă un exemplu pentru noi, călugării. Dar să continui cu cele petrecute mai departe după moartea bătrânei.

După cum mai sus am spus că în vară îi consolasem eu durerea bătrânei ce-o avea în suflet pentru puţinii bani care-i avea pentru înmormântarea ei, pe care-i furaseră unii hoţi pe când stătea la un rând să cumpere ceva, iată că acum, moartă fiind bătrâna, a avut Bunul Dumnezeu grijă cu adevărat de toate cele pentru îngroparea ei.

Au citit părinţii Psaltirea la capul ei cu multă dragoste, până în ceasul când s-a început slujba înmormântării. Apoi toată obştea mănăstirii, în frunte cu Stareţul, i-au făcut toată rânduiala îngropării.

A venit şi preotul din sat, însoţit de corul bisericii, şi împreună cu toţi călugării şi fraţii mănăstirii au condus-o pe ultimul drum până la cimitirul satului, unde primii îngropaţi fuseseră din primii vieţuitori ai Mănăstirii Putna.

Puteai să vezi în acea zi frumoasă şi binecuvântată cum Dumnezeu a adunat atât de mulţi slujitori, preoţi şi diaconi, călugări şi fraţi, pelerini şi mulţi creştini din sat împrejurul sorei Ana, cântând cu dragoste cele de îngropare şi bucurându-se de harul şi pacea ce le dădea Dumnezeu în inima lor, pentru acel suflet ales al său.

Aşa a voit Dumnezeu şi aşa s-a făcut. Şi s-au făcut acestea toate aproape neconştientizat de cei în cauză, căci au fost conduşi şi purtaţi de puterea lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, totuşi eu, care am spovedit-o, nu am fost la înmormântarea ei. Nu am slujit, deşi eu trebuia să-i fac dezlegarea de toate păcatele, fiindu-i duhovnic.

Datorită bolii şi epuizării care continuu mă apăsa, abia de am terminat Sfânta Liturghie, apoi, spunându-i starea în care mă aflu Părintelui Stareţ, m-a înţeles şi mi-a dat blagoslovenie să merg la chilie să mă odihnesc şi să mă pregătesc de slujba de seară.

Eu cu mult efort reuşeam să termin săptămâna de slujbă la Sfântul Altar. Dacă mai făceam şi alte lucruri afară de slujbă, nu reuşeam să termin săptămâna.

Deci, cu părere de rău, am mers la chilie şi m-am silit să mă odihnesc. Însă nu am reuşit nicidecum să adorm, din cauza bolii şi a duhurilor rele. M-am chinuit aşa să adorm, până ce s-au întors părinţii de la înmormântare.

Au intrat la masă, iar la sfârşitul mesei i-au făcut parastasul ultim din acea zi pentru sora Ana. Chilia mea fiind deasupra trapezei, am auzit clar când au început părinţii parastasul.

În momentul când a început parastasul, eu am fost cuprins de un somn uşor şi liniştit. Cum am adormit, am simţit că parcă zburam deodată şi nu mai simţeam greutatea trupului. Eram tare uşor şi zburam prin locuri necunoscute. Zburând aşa, am ajuns la un loc tare frumos, cu iarbă de culoare aurie şi un peisaj foarte frumos. Aici erau două palate foarte frumoase şi nu erau locuite de nimeni. Şi mai era zidită şi temelia la al treilea palat.

Locul acela era luminat de un soare tare blând, care nu dogorea şi mă puteam uita la el. Totul era frumos şi luminat. Se vedea într-o parte o pădure – şi, deodată, am auzit un urlet ca de lup, care m-a trezit din acea stare. Când m-am trezit, auzeam tocmai cum părinţii, ridicând coliva, cântau veşnica pomenire pentru sora Ana, apoi „Cu sfinţii odihneşte…”

Atât de mult am simţit uşurarea sufletului în scurtul timp ce am văzut cele de mai sus, că nu voiam să deschid ochii să mai văd cele din afară, căci voiam să văd iarăşi palatele acelea şi să mai zbor, să fiu iarăşi uşor. Dar în zadar mă chinuiam cu mintea să ies din mine şi să zbor, că nu am reuşit. M-am ridicat din pat şi am început să realizez ce s-a întâmplat.

Deci chiar când a început parastasul, mintea mea fiind cuprinsă de acel somn, dar conştient de tot ce se întâmplă, a zburat şi s-a bucurat de cele ce le-a văzut, care le-am scris mai sus.

Eu am înţeles că palatele acelea au fost pregătite spre odihna sufletului sorei Ana. Urletul înfricoşător al acelui lup socotesc că a închipuit tânguirea diavolului, pentru că a scăpat din ghearele lui pe sora Ana, care l-a biruit prin simplitatea şi sărăcia ei.

Aceasta s-a întâmplat deci chiar în timpul dezlegării ultime ce i s-a făcut sorei Ana.

Pacea şi bucuria sufletului meu m-au încredinţat că Dumnezeu a voit să arate mântuirea acelui suflet ales şi locul unde va locui. Viaţa acestui mare suflet m-a folosit mult, atât pe mine, cât şi pe părinţii şi toţi care au auzit de ea. Iată oameni sfinţi, neştiuţi şi necunoscuţi de oameni, ascunşi în mijlocul lumii acesteia stricate!

Cei care au fost atunci prezenți își amintesc că, deoarece nu avea haine, s-a croit repede o fustă, un părinte i-a dat o cămaşă şi o vestă. În cuvântul de la înmormântare Părintele Stareţ a vorbit despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru această creştină: „Putea să moară oriunde, acasă, în tren, în gară. Dar Dumnezeu a adus-o la mănăstire. Puţini creştini au şansa să fie petrecuţi pe ultimul drum între clopotele unei mănăstiri  şi cele ale unui sat”. Aşa a fost, căci mergând de la mănăstire către biserica satului, clopotele mănăstirii o conduceau, iar cele ale bisericii din sat o primeau…

Material apărut în nr. 26 din “Familia Ortodoxă”

„Ce va fi mai departe? Dacă la noi nu se vor schimba mijloacele de educaţie şi obiceiurile societăţii, adevăratul creştinism va slăbi din ce în ce mai mult, iar în cele din urmă se va stinge de tot; va rămâne doar numele de creştin, însă duh creştinesc nu va mai fi. Duhul lumesc umple toate. Ce este de făcut? Să ne rugăm…”, spunea Sfântul Teofan Zăvorâtul. Sunt foarte puţini cei ce au izbutit să nu se lase influenţaţi de duhul lumesc şi-au înţeles că singura bucurie adevărată este să duci o viaţă după cum ne învaţă Evanghelia. Un astfel de om este şi Reghina Berente, pe care am întâlnit-o la Mănăstirea Râmeţ. A avut multe necazuri în viaţă, dar a înţeles că toate sunt îngăduite de Dumnezeu cu înţelepciune, pentru mântuirea ei şi a familiei. A dat naştere la opt copii, dar numai cinci mai sunt în viaţă. Mai mult, trebuie să-i poarte de grijă Corneliei, una din fiicele sale, care a paralizat la picioare în urma unui vaccin făcut la şase luni. Cea mai mare mângâiere o găseşte în fiica sa, Maica Dometiana, închinoviată la Râmeţ. Am discutat mult cu această femeie simplă, dar foarte înţeleaptă, despre credinţă, înfruntarea necazurilor şi mântuire.

- Cum a fost copilăria dumneavoastră?

- Dragostea dintre noi, dragostea faţă de Biserică şi frica de Dumnezeu au fost înrădăcinate în sufletul meu de când eram mică. Eu şi sora mea am crescut fără mamă. Mătuşa care ne-a luat, sora tatei, era foarte credincioasă. Nu pot să uit cum mă scula noaptea la rugăciune: „Hai, draga mamii, să ne sculăm ca să ne rugăm o ţâră!” Aveam 3-4 ani. Ne sculam şi mergeam afară pe iarbă, căci, zicea mătuşa, „Domnul Iisus S-o dus în Grădina Ghetsimani şi s-o rugat pe iarbă!”

- Cum a fost să daţi naştere la opt copii?

- A fost greu. Când mă uit la ei, mă gândesc că fiecare suntem făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, şi nu pot să le înţeleg pe cele ce fac avort. Cu unul din băieţi am avut sarcină transversă, şi medicii mă îndemnau să fac avort. Dar m-am rugat mult şi, cu două săptămâni înainte de a naşte, am căzut pe un bulbuc de gheaţă, iar fătul s-a învârtit în pântece! Şi aşa a rânduit Dumnezeu că am avut o naştere uşoară. La fiecare sarcină, mă rugam: „Doamne, dacă Dumneata ai pus zămislirea asta în pântecele meu, ajută-mă să nasc şi copilul ce se va naşte să fie om cu frică de Dumnezeu, să fie slujitorul Dumitale!”

Mă rog în continuu, pentru orice mă rog – am credinţă că Dumnezeu nu mă lasă. Ţin minte cum citeam din Psaltire atunci când copiii aveau examene, şi Dumnezeu îi ajuta şi luau note mari.

- Acum ce Îi cereţi Domnului în rugăciune?

- Doamne, Cel ce ai făcut cerul şi pământul, Cel ce ai îngrădit marea, Cel ce ai pus izvoarele la locul lor, fie-ţi milă de mine, păcătoasa, căci şi eu sunt zidirea Dumitale, şi ajută-mă. Ajută-mi copiii mei, pentru mântuire. Nu-mi trebuie averi. Vreau, Doamne, să se mântuiască, cum ştii Tu, prin orice încercări, dar dă-mi tărie să pot trece peste aceste încercări!

- Maica Dometiana la ce vârstă s-a călugărit?

- La 16 ani. Ea de mică a prins dragoste de Biserică. Mie îmi tot zicea: „Mamă, eu mă duc la mănăstire, eu nu stau aici, în lumea asta”. Într-o zi, părintele din sat ne-a anunţat la biserică că se face la nivel de episcopie o colectă pentru Mănăstirea Râmeţ. Cred că a chemat-o Dumnezeu la Râmeţ, căci mi-a zis să mergem şi noi la mănăstire acolo. Şi am ajuns de praznicul Schimbării-la-Faţă. De afară se auzea slujba, şi ea m-a întrebat dacă s-or mai primi fete la mănăstire. M-am dus la Maica Stareţă să o întreb şi dânsa a fost de acord să o primească în mănăstire, dar eu i-am zis: „Măi Măricică,” – că aşa a chemat-o – „trebuie să mergem acasă, să vedem ce zice şi taică-tu!” „Eu nu mai vin! Eu doar moartă mai plec de aici!” „Măi Măricică, vii, şi venim înapoi, îţi promit! Mergem acasă şi, dacă ne lasă Dumnezeu, dacă e lucrarea lui Dumnezeu, venim înapoi”. Şi-aşa a fost, am adus-o înapoi la mănăstire…

- Nu v-a părut rău că a ales să intre în mănăstire? Mulţi părinţi de astăzi se împotrivesc dorinţei copiilor lor de a se călugări…

- Nu, niciodată! Când ne întorceam la mănăstire, mergeam plângând şi Îi mulţumeam lui Dumnezeu: „Doamne, n-avem cuvinte de mulţumire că ai privit şi spre noi, prin copilul nostru. Noi n-am fost vrednici, dar nu ne-ai dat uitării, ne-ai primit fetiţa la mănăstire!” Şi abia după 12 ani de vieţuire ca soră au călugărit-o. Şi i-am zis maicii: „Dacă chemarea ta a fost către Dumnezeu, ca să fii ascultătoare aici, la mănăstire, apăi să faci ce scrie în cărţile sfinte şi astfel vei îndeplini voia lui Dumnezeu”…

- Cornelia cum a ajuns în căruţ?

- La şase luni, asistenta din sat i-a făcut un vaccin. Şi, după ce i-a făcut vaccinul, au început problemele – ani de zile nu a mai deschis ochii, îi ţinea tot timpul închişi. O hrăneam cu ceai şi lapte, picătură cu picătură. Cu o coadă de linguriţă îi deschideam guriţa şi îi picuram ceai şi lapte. Am fost cu ea şi la Bucureşti. La un spital mi-au spus să o las acolo şase luni, să-i taie tendoanele de la picioare şi să-i facă ei tratamentele necesare. Dar m-am opus: „Doar nu v-oi da-o să faceţi experienţe pe ea! O duc acasă, eu o cresc, numai în braţe, aşa oi căra-o!” Mi-au zis că sunt „iehovistă”. Dar le-am răspuns: „Sunt ortodoxă şi ţin legea ortodoxă, şi dacă asta mi-a fost rânduit de Dumnezeu, trebuie s-o duc până la capăt!”

- Dar de ce le-aţi spus că nu vreţi să se facă experimente pe ea?

- Am văzut în spital nişte imagini care m-au îngrozit, fetiţe de 4-5 ani fără păr pe cap şi care nu puteau să vorbească. Am înţeles că şi ele au fost supuse anumitor tratamente.

- Aţi urît-o pe asistenta care i-a făcut vaccinul?

- Nu! Şi nici Cornelia nu s-a plâns vreodată că trebuie să stea în cărucior. Am înţeles că orice suferinţă este spre mântuire. Un părinte ne-a spus că dacă vom duce crucea bolii acestei fete, prin ea se va mântui toată familia, tot neamul.

- Prin suferinţa fetei…

- Da. Că de aceea ne-a dat-o Dumnezeu aşa, ca să ne mântuim. Că am cerut mântuire şi o cer întruna!

- Cum vedeţi lumea în care trăim?

- Cine Îl iubeşte pe Dumnezeu, Îl caută. Şi El trebuie căutat, că e timpul scurt şi vin greutăţile cele mari, vine sfârşitul. Dar celui ce-L va căuta pe Domnul nu-i va părea rău niciodată, că şi Domnul va fi cu el. Aşa i-am învăţat pe copii şi pe nepoţi! Poporul nostru a fost un popor foarte credincios, nu a mers asupra altui popor ca să-l prade, ori să-l nimicească – nu! Dar au venit alţii asupra noastră şi ne-au cotropit, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre. Şi asta le-o spun şi lor: „Nu păcătuiţi! Feriţi-vă de păcat şi rugaţi-vă, că şi Dumnezeu vă ajută şi vă apără de rău. Mergeţi la Biserică mai des, la sfintele slujbe, postiţi mai des şi astfel Dumnezeu va fi mai aproape de noi, ne va acoperi mai mult cu harul Său”. Trebuie să avem dragoste în noi, iubire faţă de aproapele, căci Dumnezeu asta ne-o cere. Acum s-a împuţinat dragostea dintre oameni, nu se pot vedea fraţii unul pe altul, toţi sunt în judecăţi pentru pământuri şi nu ştiu că în orice moment poate veni ploaia de foc peste noi, poate veni pedeapsa lui Dumnezeu. Eu nu ştiu cum va fi, dar se apropie cernerea…

- De unde ştiţi lucrul ăsta?

- Am citit în Apocalipsă. Şi vrăjmaşul se luptă să câştige suflete. Am citit într-o carte că s-au înmulţit mult păcatele pe pământ în zilele noastre, nu au fost niciodată păcatele care se săvârşesc astăzi pe pământ. Şi, drept să spun, toţi păcătuim! Dar, totuşi, în fiecare seară să ne facem o analiză a sufletului. Zicem cele zece porunci, şi ne gândim în ce măsură am greşit şi în ce măsură am împlinit voia lui Dumnezeu. Trebuie să ne gândim câtă dragoste a avut Dumnezeu faţă de om că l-a făcut după chipul şi asemănarea Sa – şi noi tot timpul uităm acest lucru şi greşim în faţa lui Dumnezeu: ba ne mâniem, ba ne certăm, ba judecăm sau facem alte lucruri grave care stârnesc mânia lui Dumnezeu. Şi eu mai judec – că, fără să vrei, vine cineva şi se plânge de un prieten, de un cunoscut, şi spui repede: „Vai, Doamne, da’ cum se poate?” Eu prin asta sunt alături de cel care a venit la mine să se plângă. Şi ştiţi cât de rău îmi pare?!…

- Cum simţiţi dragostea lui Dumnezeu?

- Nu am cuvinte să vă descriu, c-aşa zic şi când mă rog – nimeni nu poate măsura dragostea lui Dumnezeu şi nimeni nu poate cunoaşte măsura iubirii lui Dumnezeu faţă de noi. Şi zic: „Doamne, bunătatea Dumitale cea mare nimeni n-o cunoaşte şi ştiu, Doamne, că nu m-ai părăsit niciodată, indiferent prin ce greutăţi am trecut”. Şi, când mă rog câteodată, aşa-mi vine să plâng pentru că n-am folosit mai mult timpul pentru rugăciune, pentru pocăinţă, pentru fapte bune. Şi Dumnezeu a fost cu mine întotdeauna, că L-am strigat pe orice vreme şi oriunde m-am dus n-am putut să-L uit. Am mers odată la lucru la sapă şi a venit o vreme de era roşu tot cerul şi pământul, şi m-am rugat Sfântului Mina să mijlocească la Dumnezeu să se îmbunătăţească vremea – şi cu atâta inimă m-am rugat şi cu atâta credinţă, că a dat Dumnezeu de s-a liniştit vremea, nu ne-a potopit, că putea să vină potopul de pe lume şi să murim. Gândiţi-vă dumneavoastră, în orice moment poate veni un potop peste noi, ori ploaie de foc, ori cum a fost într-o parte a Italiei – un munte a astupat 200 de case. Şi noaptea mă scol, mă închin la Dumnezeu, la icoane şi mă rog la Măicuţa Sfântă să nu ne lase niciodată. Şi mă întreb: „Doamne, oare va veni ploaie de foc?”… D-apoi mai cădem, cum i-am zis şi părintelui: „Îs slăbănoagă, îs neputincioasă, îs bătrână, nu mai am puterea pe care am avut-o!” Şi le spun copiilor şi nepoţilor: „Folosiţi timpul, cât puteţi, pentru mântuire”. E foarte slăbită credinţa şi suntem foarte departe de Dumnezeu…

- După cum se vede, aveţi mare evlavie la Maica Domnului…

- Da, cum să nu! Am fost vindecată de Măicuţa Domnului. Am stat în spital acum doi ani – am avut ceva probleme grave la stomac, am vomitat sânge şi mi s-au blocat şi rinichii. N-am mai ştiut de mine. Şi, cum a dat Dumnezeu, şapte au murit – am fost opt într-un salon, şi eu singură am rămas! Dar am luat ulei din candelă de la icoana Maicii Domnului de la Aiud şi m-am vindecat pe loc. Păi nu-i minunea lui Dumnezeu?

- De ce credeţi că s-a împuţinat credinţa în poporul nostru?

- S-au împrăştiat românii în lume, pe de o parte, şi au venit străinii la noi, cu rătăcirile lor. Ce să învăţăm noi de la americani? Aşa a spus şi Părintele Arsenie Boca: „Nu vă duceţi în lume! Staţi în ţărişoara voastră, că veţi ajunge sclavi!” Noi nu mai ştim să ţinem o găină, să cultivăm pământul… Mâncăm multe otrăvuri. Mâncarea toată e injectată… Fructele şi legumele din comerţ nu mai au gust. Scrie la Apocalipsă că se va lua dulceaţa pământului din cauza păcatelor noastre. Şi-aşa este! Păi erau nişte pere când eram eu mică, de se topeau în gură! Mâncam un măr cu o bucată de pâine, şi nu mai aveam treabă toată ziua de post. Fierbeam câte un cartof, îi puneam un pic de sare şi ne ajungea. Mâncam puţin şi eram sătui. Acum mâncăm mult şi nu ne săturăm.

- Văd că vă iubiţi neamul. Ce doriţi acestui popor?

- Credinţă şi unire. Când e unire şi dragoste, e şi iubirea lui Dumnezeu cu noi. Că dacă noi nu ne putem suferi unul pe altul, dacă noi suntem invidioşi, Dumnezeu cum să nu se supere pe noi? Şi plânge Maica Domnului deasupra Făgăraşului, în coate şi în genunchi, că aşa a zis Părintele Arsenie. Dacă noi vom fi cu Dumnezeu, şi Dumnezeu va fi cu noi! Şi în greutate, Dumnezeu uşurează şi trimite roua binecuvântării peste noi, peste poporul nostru. Poporul nostru a plătit mult tribut de sânge. Le spun tuturor: „Am fost o ţărişoară mică, dar ne-am mulţumit cu ce-am avut”. Cu ce se mai apără poporul nostru? Cu rugăciune, post şi spovedanie. Acestea sunt armele mântuirii, armele libertăţii pentru poporul român…

Material realizat de Raluca Tănăseanu

Articol apărut în nr. 25 din “Familia Ortodoxă”

Sfânta Scriptură spune că femeia „se va mântui prin naşterea de copii, de vor petrece în credinţă şi în dragoste şi în sfinţenie, cu întreagă-înţelepciune” (1 Tim. 2:15). Din păcate, tot mai multe femei ignoră astăzi cuvintele Sfântului Apostol Pavel, alegând să devină din „născătoare de prunci”, „ucigătoare de prunci”. D-na Constantina, o tânără mamă din Constanţa, le arată acelor femei care invocă tot felul de motive atunci când avortează că „unde voieşte Dumnezeu, se biruieşte rânduiala firii” şi că, oricât de mari ar fi riscurile şi greutăţile din timpul sarcinii, Dumnezeu, pentru credinţa mamei, poate face mari minuni. Deşi are RH negativ, Constantina a adus pe lume şase copii, dintre care doi născuţi prin cezariană, iar acum îl aşteaptă cu bucurie pe cel de-al şaptelea. 

- Am avut şase naşteri; prima şi a treia au fost prin cezariană. La primul copil, deşi sarcina a decurs foarte bine, a trebuit să nasc prin cezariană pentru că bebeluşul era poziţionat cu faţa înainte şi nu cu căpşorul, astfel încât, dacă voiam să nasc normal, ar fi ieşit copilul cu gâtul rupt. Tăietura, deşi este mai dificil pentru mamă, mi-au făcut-o pe verticală. Şi acum resimt efectele acestei tăieturi, pentru că nu pot să ţin copiii în braţe atât de mult cât mi-aş dori, nu pot să ridic greutăţi foarte mari, pentru că mă doare burta.

La a doua naştere am vrut să nasc normal. Am născut normal, dar prematur, la şapte luni. Din păcate, Domnul l-a chemat la El pe pruncul nou-născut, la o zi după naştere, din cauza unor probleme cu inimioara şi cu plămânii. Pe mine nu m-a anunţat nimeni că micuţul are probleme de sănătate. Însă când i-am dus lapte de mamă într-o seringă, l-am văzut că era vânăt în anumite părţi ale corpului şi, întrebând personalul medical ce se întâmplă, mi-au confirmat că starea lui de sănătate era foarte gravă. L-am chemat pe naşul nostru, care este totodată şi duhovnicul nostru, să-l boteze şi imediat după botez a murit. Consider că a fost o mare minune de la Dumnezeu botezul lui, care ne-a uşurat foarte mult suferinţa, mie şi soţului.

La a treia naştere am fost cumva forţată să nasc prin cezariană. În seara programată pentru naştere, medicul care era de gardă s-a grăbit puţin, pentru că nu dorea să fie trezit când îmi venea sorocul naşterii (ar fi trebuit să nasc pe la ora trei dimineaţa), aşa că a decis să nasc prin cezariană. Şi la această naştere m-a tăiat tot pe verticală, pe aceeaşi tăietură ca la prima sarcină.

Însă Dumnezeu mi-a ajutat şi, apoi, toate naşterile următoare au fost normale…

- Cum au reacţionat medicii ginecologi întâlnind o mamă cu atât de multe sarcini?

- Din păcate, mai toţi pe care i-am întâlnit, chiar după prima sarcină, voiau să mă programeze la chiuretaj. Ziceau că după cezariana pe verticală sunt riscuri foarte mari. Eu voiam un medic care să mă ajute să nasc normal.

- Şi l-aţi găsit?

- La cea de-a patra sarcină, am întâlnit un medic care m-a supravegheat pe tot parcursul sarcinii. L-am întrebat ce şansă am să nasc normal şi mi-a acordat 30% şanse. I-am răspuns bucuroasă că şi dacă procentul ar fi de numai 1%, eu am încredere că Maica Domnului mă va ajuta. Şi, într-adevăr, am simţit ajutorul Maicii Domnului şi în timpul sarcinii, şi la naştere.

În ziua programată pentru naştere, doctorul m-a chemat la ora şase. Eu am crezut că este vorba de ora şase după-amiaza şi, cu toate că pe la prânz m-au apucat nişte dureri foarte mari, am răbdat aceste dureri, aşteptând să se apropie ora şase, de frică să nu mă bage la cezariană. Ajunsă la spital, mi s-a spus că doctorul plecase de mult. L-am sunat şi am aflat că de fapt dânsul mă programase la ora şase dimineaţa pentru cezariană, chiar pregătise sala special pentru mine. M-am tulburat foarte tare, cu atât mai mult cu cât tot timpul sarcinii îmi confirmase că voi naşte normal. „Domnule doctor, eu nu sunt de acord, cum puteţi lua decizii peste mine, vă daţi seama că este vorba de trupul meu?”, i-am zis prin telefon şi l-am rugat să mă recomande unui medic care să mă ajute să nasc. M-a trimis la un medic rezident. Şi acum s-a întâmplat o mare minune, căci am născut foarte uşor şi repede cu acest medic rezident, care mi-a spus apoi că prin ceea ce i s-a întâmplat în noaptea respectivă consideră că şi-a dat examenul de rezidenţiat!

- De unde aţi avut încredere că totul va fi bine dacă veţi naşte normal?

- Duhovnicul nostru, care, aşa cum am spus este şi naşul nostru, ne-a susţinut foarte mult. Noi ne-am dorit foarte mult ca naşul nostru şi al copiilor să fie un preot. În plus, am avut binecuvântarea Arhiepiscopului Teodosie al Tomisului ca naşterile care vor urma celei de-a doua cezariene să fie normale. În timpul celei de-a patra sarcini, soţul meu s-a întâlnit cu Înalt-Preasfinţia sa şi i-a vorbit despre problemele pe care le-am avut la celelalte naşteri. Iar Înaltul Teodosie i-a răspuns că de-acum încolo trebuie să nasc normal, dacă vrem mai mulţi copii. Soţul şi-a exprimat îngrijorarea: „Înalt-Preasfinţia voastră, noi vrem să fie o naştere normală, dar medicii nu prea ne dau şanse!”. „Să nască normal, şi în faţa lui Dumnezeu eu răspund pentru ea!”. Când auzi aşa ceva, mergi la sigur, ai convingerea că totul va fi bine…

- Pe lângă binecuvântările primite, au fost şi rugăciunile dumneavoastră, desigur…

- Da, eu în tot timpul sarcinilor m-am rugat la Maica Domnului să mă ajute. Am făcut diferite acatiste ale Maicii Domnului şi am ţinut tot timpul candela aprinsă la icoana ei. Am simţit efectiv cum Maica Domnului m-a acoperit cu Sfântul său acoperământ.

La al cincilea copil, am ajuns la un medic despre care auzisem că este foarte bun. Când i-am spus că vreau să nasc normal şi nu prin cezariană, mi-a răspuns: „Dumneata eşti nebună! Să mergi la un medic la fel de nebun, care să rişte atât de mult cu tine cu o naştere normală!” Eram de-acum obişnuită cu astfel de „încurajări”, aşa că, foarte calmă, i-am răspuns: „Îmi va scoate Dumnezeu în cale un medic care să mă ajute să nasc normal”. După mai multe căutări l-am găsit, dar ceva mai departe de casă, la Cernavodă.

- Care a fost cea mai grea naştere?

- Ultima naştere a fost cea mai grea. Începând cu luna a treia de sarcină, placenta s-a desprins mult de uter, aproape 3 centimetri, şi nici un doctor nu a dat vreo şansă de supravieţuire a copilului până la sfârşitul sarcinii. Soţul m-a ajutat enorm. El este foarte mult timp plecat de acasă, căci navighează pe mare. De data aceasta nu a mai plecat pe mare şi a rămas să aibă grijă de copii, pentru că eu trebuia să stau tot timpul în pat. Am avut dureri groaznice, am fost de trei ori internată, am avut deseori scurgeri de sânge, dar până la urmă am născut. Doctorii mă descurajau întruna: „Dumneata eşti nebună? Nu poţi duce sarcina. Există oricând riscul de avort spontan, şi ce te faci dacă acest lucru se întâmplă la şase luni?”. „Nu sunt nebună, eu cred că Dumnezeu mă va ajuta, aşa cum m-a ajutat şi la celelalte sarcini. Şi, chiar dacă ar fi să mor, important este să se salveze copilaşul”. „Dar nu-ţi pui problema ce se va întâmpla cu ceilalţi copii ai tăi, gândeşti când spui aşa ceva?”, au continuat ei. „Da, gândesc, va avea grijă de ei Dumnezeu, dacă se va întâmpla ceva cu mine”, le-am răspuns hotărâtă.

De fiecare dată când îi auzeam pe medici că trebuie să avortez, simţeam o durere foarte mare în suflet. Cum pot oare dânşii, care au datoria să lupte pentru salvarea vieţii, să vină atât de uşor cu astfel de propuneri de a omorî viaţa? În Sfânta Scriptură se spune că vom fi judecaţi pentru orice cuvânt nefolositor pe care l-am spus – oare cum se vor prezenta în faţa Dreptului Judecător cu un bagaj încărcat de astfel de sugestii şi de crime?

Soţul m-a susţinut foarte mult. Noi nu avem secrete unul faţă de altul, ne spunem unul altuia ce ne frământă şi ne încurajăm. Este foarte important ca acela de lângă tine să-ţi fie aproape, să te susţină. Altfel cred că te simţi ca o frunză în vânt. Soţul tot timpul mă încuraja, îmi spunea că va fi bine. Datorită lui am reuşit să duc sarcina până la capăt. Din păcate, sunt mulţi soţi care nu sunt aproape de soţiile lor în această perioadă şi foarte multe avorturi au loc din această pricină: că soţii nu ştiu sau nu vor să-şi susţină soţiile pe perioada sarcinii. În felul acesta, se fac şi ei părtaşi la marele păcat al uciderii pruncului nenăscut…

- Aţi avut sarcini cu probleme, cu dureri. Sunt şi alte persoane, în afara soţului şi a preoţilor, care v-au dat putere să mergeţi mai departe?

- La prima naştere am întâlnit o femeie care era la a opta cezariană. Dumnezeu cred că mi-a scos-o în cale. Aceasta m-a încurajat foarte mult în timpul sarcinilor, când medicii îmi ofereau cu atâta seninătate soluţia avortului. Mă gândeam deseori la ea şi parcă nu mai îmi era frică. De asemenea, copilaşii mei au fost pentru mine o mare mângâiere. Aveam dureri foarte mari, soţul era departe pe mare. Eu eram tare deznădăjduită, tristă, şi plângeam uneori. Atunci copiii veneau, mă luau în braţe şi îmi spuneau: „Mami, nu mai plânge!” – şi nu mai simţeam durerea. În plus, se rugau şi ei pentru mine şi pentru copilaşul din pântece. Rugăciunea lor m-a ajutat, pentru că rugăciunea copiilor este ca o săgeată de foc la Dumnezeu.

- Soţul dumneavoastră este mai mult plecat. Cum creşteţi singură şase copii?

- Ajută Dumnezeu! Nu este greu să le dai să mănânce, să-i îngrijeşti. Pe copii trebuie să-i educi de mici să stea cuminţi, chiar dacă le mai dai mici pedepse. Trebuie să ai multă răbdare şi să comunici foarte mult cu ei, să le explici ce este bine şi ce este rău, de ce greşesc atunci când greşesc, să răspunzi la curiozităţile lor. Eu am renunţat la multe din plăcerile mele ca să le fie lor bine. Foarte greu mi-a fost în timpul facultăţii, căci am urmat cursurile Facultăţii de Drept. Am făcut chiar şi şcoala de şoferi. Mi-a cumpărat soţul o maşină, ca să pot să mă deplasez mai uşor cu ei. Deşi toţi îmi spuneau că este imposibil, având atâţia copii, să iau carnetul de conducere, totuşi l-am luat, din prima încercare. Mă mâhnesc atunci când sunt însărcinată şi oamenii îmi reproşează că mai vreau copii – „Nu-ţi ajung? Cu ce-o să-i creşti?”, sunt uneori întrebată.

- Care este programul lor de rugăciune?

- Ne rugăm împreună dimineaţa şi seara. Când eu nu pot sta cu ei la rugăciune, deoarece fie am treabă, fie mă simt rău, îi las pe ei singuri. Fetiţa cea mare, care este la şcoală, citeşte rugăciunile, şi ceilalţi stau în genunchi şi o ascultă. Ce imagine frumoasă, să-i vezi pe toţi cu genunchii plecaţi, cerând mila şi ajutorul lui Dumnezeu! Cel mititel, care are un an şi ceva, mai vine după mine, dar îl trimit înapoi, ca să se obişnuiască cu rugăciunea. Aşa prind copiii drag de rugăciune, îndemnându-i să se roage.

- Cum îi învăţaţi să fie buni creştini?

- Ei ştiu că Dumnezeu îi ajută în toate. Încercăm să-i învăţăm să fie milostivi. Trebuie însă întâi să înveţe să-şi dea unul altuia în casă, căci dacă copilul dă în casă fraţilor sau surorilor, va da şi unui străin. Fetiţa cea mare are multă evlavie la Sfânta Filoteia. A impresionat-o foarte mult viaţa ei şi încearcă să o imite în milostenie, dă foarte des la săraci şi îşi învaţă frăţiorii să fie şi ei milostivi cu cei mai necăjiţi.

- Acum sunteţi singură. Cum vă descurcaţi cu toţi, cu şcoala, cu grădiniţa? Vă ajută cineva?

- Nu, fac singură totul. Dimineaţa duc fetiţa la şcoala, apoi copiii la grădiniţă, iar la prânz îi iau pe rând, în funcţie de cum termină programul.

- Şi cel mic?

- Îl iau tot timpul cu mine. Pe ceilalţi îi mai las singuri acasă, atunci când merg la cumpărături. Dar el este micuţ deocamdată, are puţin peste un an, aşa că îl iau pe unde mă duc. Mai greu va fi peste două luni, când voi naşte, pentru că şi atunci soţul va fi departe. El se întoarce abia în august. Dar am găsit o femeie care mi-a promis că va sta cu copilaşii cât timp voi fi eu în spital. Mare plată de la Dumnezeu au acei oameni care vor să ajute familiile cu mulţi copii, jertfindu-şi din timpul lor ca să mai stea cu copilaşii, atunci când părinţii au diverse probleme! Milostenia se face nu numai cu bani sau cu produse, ci şi cu timpul liber pe care îl are fiecare şi pe care-l dăruieşte aproapelui. Am auzit că în Grecia preoţii dau canon tinerelor care sunt singure să stea uneori cu copiii familiilor cu mulţi copii. În felul acesta fac milostenie, şi învaţă şi ele să devină mame. Este o uşurare pentru o familie numeroasă să ştie că are la cine să apeleze atunci când este nevoie…

- Doamnă Constantina, ce aţi dori să se schimbe în lumea noastră?

- Aş dori să dispară egoismul, făţărnicia şi fiecare om care se consideră creştin să-l iubească mai mult pe aproapele, adică să fie mai multă dragoste între oameni. Dar cel mai mult îmi doresc ca femeile să nu mai facă avorturi! Multe femei spun că nu au cu ce să-i crească pe copii. Într-adevăr, sunt vremuri grele, dar dacă îşi pun nădejdea în Dumnezeu, vor vedea cum Dumnezeu va găsi mijloace pentru a le trimite ceea ce au nevoie. Dacă nu părăsim acest păcat, cred se vor abate multe rele asupra poporului nostru şi familia ca instituţie, ca structură socială, se va destrăma, pierzându-şi scopul. De aceea este bine să ne rugăm fiecare dintre noi ca familia creştină să dăinuie pururea!

Interviu realizat de Raluca Tănăseanu

Articol apărut în numărul 28 din revista “Familia Ortodoxă”

Sfântul Moise Etiopianul, care în tinereţe a fost tâlhar.

Era un pustnic care s-a nevoit într-un loc pustiu vreme de 70 de ani, în post, în priveghere şi în multă trezvie. În atâţia ani cât a slujit lui Dumnezeu nu s-a învrednicit să vadă nici o vedenie sau descoperire de la Dumnezeu. Pentru aceasta a căzut pe gânduri şi-şi zicea: „Oare nu cumva, din vreo pricină pe care nu o cunosc, nu-i place lui Dumnezeu nevoinţa mea? Cred că de aceea nu pot avea şi eu vreo descoperire şi să văd vreo taină”.

Acestea cugetându-le bătrânul, a început să se nevoiască şi să se roage mai cu osârdie, zicând lui Dumnezeu:

- Doamne, dacă într-adevăr îţi place nevoinţa mea şi primeşti faptele mele, Te rog, eu, păcătosul şi nevrednicul, să-mi dăruieşti şi mie o picătură din harismele Tale, ca să mă înştiinţez prin arătarea unei taine că ai auzit rugăciunea mea şi astfel să-mi săvârşesc cu mai mult curaj şi cu încredinţare lăuntrică viaţa mea ascetică.

Astfel rugându-se bătrânul, s-a făcut către el un glas de la Dumnezeu, care i-a spus:

- Dacă doreşti să vezi slava Mea, mergi în pustia cea mai adâncă şi acolo ţi se vor descoperi multe taine.

De îndată ce a auzit acest glas, bătrânul a şi ieşit din chilie. Şi după ce s-a depărtat destul de chilie, a întâlnit un tâlhar care, de îndată ce l-a văzut, s-a repezit cu toată puterea asupra lui, voind să-l ucidă. După ce l-a prins pe bătrân, tâlharul a spus:

- La bună vreme te-am întâlnit, avvo, căci acum îmi voi sfârşi lucrarea mea şi mă voi mântui!

- Dar cum te vei mântui, dacă mă vei omorî? a întrebat nedumerit bătrânul.

- Noi, tâlharii, avem următorul obicei – lege şi credinţă: cel ce va putea face o sută de omoruri, va merge în rai. Aşadar, eu mult ostenindu-mă până acum, am făcut nouăzeci şi nouă de ucideri şi, lipsindu-mi una, mult mă străduiam să-mi împlinesc suta şi să mă mântuiesc. De aceea, multă bucurie mi-ai pricinuit şi-ţi mulţumesc, pentru că astăzi, prin tine, mă voi desfăta de rai!

Spunând tâlharul acestea, bătrânul a rămas uimit şi s-a cutremurat de neaşteptata şi lipsita de nădejde ispită ce l-a ajuns. Atunci, ridicându-şi ochii minţii sale către Dumnezeu, a spus:

- Aceasta este slava Ta, Stăpâne Doamne, pe care ai făgăduit că mi-o vei arăta mie, robului Tău? Astfel de sfat mi-ai dat mie, păcătosului, să ies din chilia mea şi să mă înştiinţezi cu o astfel de taină? Cu astfel de daruri îmi răsplăteşti ostenelile nevoinţei pe care am făcut-o? Acum am cunoscut cu adevărat, Doamne, că toată osteneala ascezei mele a fost deşartă, şi toată rugăciunea mea a fost socotită înaintea Ta ca un lucru pricinuitor de scârbă şi dezgust. Cu toate acestea, Îţi mulţumesc pentru iubirea Ta de oameni, Doamne, că pedepseşti nevrednicia mea, aşa cum mi se cuvine, pentru nemăsuratele mele păcate, şi m-ai dat în mâinile acestui tâlhar şi ucigaş!

Unele ca acestea spunând bătrânul cu durere, a însetat. Apoi a zis tâlharului:

- Fiule, deoarece Dumnezeu, pentru păcatele mele, m-a dat în mâinile tale să mă omori şi să mă lipseşti de viaţă, ca un om rău ce sunt – şi, iată, se împlineşte dorinţa ta –, te rog să-mi împlineşti şi tu mie o mică dorinţă: dă-mi puţină apă să beau, şi abia apoi taie-mi capul.

De îndată ce tâlharul a auzit cuvintele bătrânului şi dorind cu multă bucurie să-i împlinească cererea, a băgat sabia în teacă şi, scoţând de la sân un vas mic, a mers la râul care era acolo aproape, ca să-l umple cu apă şi să-i dea bătrânului să bea. Însă acolo, aşa cum stătea să umple vasul cu apă, şi-a dat sufletul şi a murit.

Trecând câtăva vreme şi nevăzând pe tâlharul venind, bătrânul cugeta în sinea sa: „Nu cumva a fost obosit şi s-a culcat, şi de aceea întârzie? Nu cumva pentru aceasta am voie să fug şi să merg la chilia mea? Dar sunt bătrân şi mă tem, pentru că nu am putere să alerg. Şi, neputincios fiind, voi obosi repede şi mă va prinde. În felul acesta îl voi întărâta şi mai mult, drept care mă va chinui fără milă, tăindu-mă de viu în multe bucăţi. De aceea mai bine să nu fug, ci să merg la râu, să văd ce face”.

A mers, aşadar, bătrânul la râu, cuprins de aceste gânduri, şi l-a găsit pe tâlhar mort, pentru care mult s-a minunat. Şi, ridicându-şi mâinile spre Cer, a spus:

- Doamne, iubitorule-de-oameni, dacă nu-mi vei descoperi această taină, nu-mi voi coborî mâinile. Fie-Ţi milă de osteneala mea şi arată-mi lucrul acesta!

Aşa rugându-se bătrânul, a venit Îngerul Domnului şi i-a spus:

- Vezi, avvo, pe cel ce stă mort înaintea ta? Pentru tine a primit el această moarte năprasnică, ca să scapi şi să nu te omoare. De aceea, îngroapă-l ca pe unul mântuit. Pentru că ascultarea pe care a făcut-o pentru tine şi faptul că şi-a băgat în teacă sabia ucigaşă, ca să meargă să-ţi aducă apă şi să potolească văpaia setei tale, au potolit urgia lui Dumnezeu, Care l-a primit ca pe un lucrător al ascultării. Iar mărturisirea celor nouăzeci şi nouă de ucideri ca spovedanie i s-a socotit. Aşadar, îngroapă-l şi să-l ai împreună cu cei mântuiţi. Iar prin aceasta să cunoşti noianul iubirii de oameni şi al milostivirii lui Dumnezeu. Şi acum mergi la chilia ta, bucurându-te, şi să fii râvnitor în rugăciunile tale; să nu te mâhneşti şi să spui că eşti păcătos şi nevrednic de descoperiri. Iată, aşadar, că Dumnezeu ţi-a descoperit o taină. Să ştii şi aceasta, că toate ostenelile nevoinţei tale sunt primite de Dumnezeu, pentru că nu este nici o osteneală ce se face pentru Dumnezeu şi care să nu ajungă înaintea Lui.

Atunci bătrânul, auzind acestea, l-a îngropat pe cel mort.

Din Patericul în manuscris al Sfintei Mănăstiri Filotheu, Muntele Athos

Articol apărut în nr. 21 din “Familia Ortodoxă”

Doamna Daniela Popa, alături de băiatul ei, Antonie

Daniela: Am aflat de boală în luna mai a anului 2005, pe când Richard, soţul meu, era plecat în Muntele Athos. Aveam o stare febrilă, care se accentua din zi în zi tot mai mult. Când Richard s-a întors din Sfântul Munte, în urma biopsiei am aflat diagnosticul: limfom Hodgkin cu depleţie limfocitară (limfomul Hodgkin este o formă de cancer al sistemului limfatic, în care celulele sistemului limfatic se divid anormal şi se răspândesc în afara acestuia – n.red.).

Cum se manifesta boala?

D.: Prin stări febrile, oboseală, transpiraţii – nu aveam deloc putere şi au început să se umfle ganglionii în jurul gâtului. În acel moment, boala era în stadiul al doilea şi am hotărât să urmez un tratament naturist. Tratamentul însă nu a avut efect – boala a evoluat şi foarte repede, în septembrie, am ajuns la stadiul al patrulea. Febra era mai mare, ganglionii crescuseră şi aveam mâncărimi pe tot corpul!

În momentul acela, ce ştiaţi despre şansele de vindecare?

D.: Ştiam că este cel mai agresiv subtip al bolii, dar nu mă gândeam că nu mă voi vindeca. Aşa este firea mea, optimistă – nu acceptam ideea că nu o să mă fac bine! Chiar încercam să mă gândesc la moarte şi nu puteam. În acea perioadă, mi-a dat multă putere şi încredere un verset din Sfânta Scriptură: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi: Eu am biruit lumea.” (Ioan 16:33).

O monahie dragă nouă mi-a dăruit cartea „Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul”, care m-a ajutat foarte mult în lupta cu boala: am văzut că la Dumnezeu totul este cu putinţă. Dacă Îl ai alături pe Domnul, rânduiala firii se poate schimba. Nu ştiam dacă Dumnezeu îmi va asculta rugăciunea, dar am nădăjduit tot timpul. Pe tot parcursul bolii s-au rugat foarte multe persoane pentru mine, sute de credincioşi şi zeci de preoţi de la mănăstirile din ţară şi din Sfântul Munte. La Mănăstirea Putna, Părintele Teofan, fratele meu, spunea tuturor: „Ea este sora mea, are cancer, rugaţi-vă pentru ea!” Am stat foarte mult la Putna. În septembrie am stat într-o cameră chiar lângă biserică, căci nu mă mai puteam deplasa. Seara nu puteam să dorm din cauza durerilor şi a transpiraţiei abundente; mă schimbam de 10-12 ori pe noapte, iar temperatura nu cobora sub 38°C. Ganglionii crescuseră foarte mult, gâtul practic mi se dublase ca grosime! În acel moment, cu binecuvântarea părintelui duhovnic, am început chimioterapia. După a doua şedinţă de chimioterapie, a început să-mi cadă părul. Am avut atunci o cădere; am zis că nu voi putea duce până la capăt tot tratamentul. Soţul meu a fost alături de mine şi mi-a zis: „Lasă, o să trecem noi şi peste asta!” De asemenea, copiii şi familia mea m-au susţinut foarte mult. Mă întrebam uneori de ce unii oameni se îmbolnăvesc şi alţii nu…

Aţi cârtit împotriva lui Dumnezeu că v-a trimis boala?

D.: Nu, era o constatare generală că unii sunt sănătoşi, iar alţii nu. Nu aş fi putut să judec hotărârea lui Dumnezeu. Ştiam foarte clar că Dumnezeu are planul Său cu mine.

Cum aţi suportat tot tratamentul?

D.: Spre final, mi-a fost foarte greu. Simţeam că inima, plămânii mi se blochează şi mă temeam că nu voi fi în stare să termin cele douăsprezece şedinţe de citostatice pe care trebuia să le fac. Am fost nişte pacienţi dificili, pentru că nu voiam să luăm nici un medicament dintre cele recomandate de medicii de la spital, pe lângă chimioterapie. Ştiam sigur că acele medicamente îmi fac rău!

Eu, timp de zece ani, am urmat un tratament la o clinică particulară din Bucureşti pentru că aveam o anemie moderată. La acea clinică, în fiecare primăvară, ei îmi dădeau fier, dar eu reveneam în primăvara următoare cu aceleaşi probleme. În urma consumului de fier, mi-am dat organismul peste cap.

La spital, pe lângă chimioterapie, medicii mi-au prescris fier şi alte medicamente, dar am refuzat să le iau. Am luat totuşi nişte medicamente naturiste, recomandate de d-l doctor Pavel Chirilă şi de regretata sa soţie, d-na doctor Maria Chirilă. Cele douăsprezece şedinţe de citostatice reprezentau primul pas pentru vindecarea bolii mele. Urma apoi radioterapia. Pentru acest lucru am mers la o clinică în Germania. Medicului care a preluat cazul meu i s-a părut foarte avansat stadiul bolii şi, de aceea, mi-a spus că este necesar să mai fac încă patru şedinţe de chimioterapie înainte de a începe radioterapia.

Aşa că aţi fost nevoiţi să continuaţi cu citostaticele…

Richard: Da, am revenit în ţară. Daniela a început o nouă şedinţă, dar a întrerupt-o la jumătate pentru că, în timpul tratamentului, organismul a cedat. După aceasta, a urmat un nou set de analize, pentru a vedea de ce nu a mai suportat şedinţa de citostatice. Analizele au arătat că are şi TBC.

Daniela: Am întrerupt chimioterapia şi am început tratamentul tuberculostatic – foarte greu de susţinut, căci imunitatea mea era la pământ. Timp de şapte săptămâni am luat câte nouă antibiotice pe zi. Ne gândeam că astfel se va vindeca întâi TBC-ul şi apoi ne vom întoarce la radioterapie. După acest tratament tuberculostatic, ca să mă întorc în Germania pentru radioterapie, mai aveam nevoie de nişte analize, printre care şi o tomografie, din care să reiasă starea plămânilor şi a ganglionilor. Aşa că am mers să fac şi această analiză.

În timpul tomografiei mi-am dat seama că este ceva în neregulă, pentru că aparatul s-a oprit, a urmat un moment de pauză, apoi a repornit – practic, m-a iradiat de două ori. Apoi am aflat că sunt însărcinată. Doamna doctor văzuse la prima trecere cu tomograful că sunt însărcinată, a oprit aparatul şi l-a întrebat pe soţul meu ce să facem. Iar el a spus să continuăm tomografia, întrucât trebuia să mergem la raze, în Germania, cu rezultatul tomografiei. Eu, de obicei, purtam la gât brâul Maicii Domnului de la Mănăstirea Vatopedi (este vorba de o panglică atinsă de Brâul Maicii Domnului, păstrat la Mănăstirea Vatopedi, pe care părinţii de la această mănăstire o împart pelerinilor ca binecuvântare – n.red.). În ziua aceea l-am uitat. Am fost speriată că nu am acest brâu la mine şi am simţit nevoia să mă rog mai mult. Cât timp a durat tomografia, m-am rugat neîncetat şi foarte fierbinte Maicii Domnului şi tuturor Sfinţilor să mă ocrotească.

Prin rânduiala lui Dumnezeu, după acea tomografie aveam programare şi la d-l doctor Pavel Chirilă. Dânsul ne-a spus: „S-au mai văzut minuni!”, şi ne-a povestit câteva întâmplări minunate petrecute cu unele paciente însărcinate, cărora medicii nu le mai dădeau nici o şansă. Apoi am stat de vorbă cu d-na doctor Maria Chirilă, care mi-a spus aşa: „Crezi că Dumnezeu ţi-a trimis un copil ca să te piardă?”

Au mai fost persoane care v-au susţinut?

R.: Da, duhovnicul meu, Părintele Ion Popescu de la Biserica Icoanei din Bucureşti. Primul lucru pe care l-am făcut când am aflat vestea a fost să-l sunăm pe părintele nostru duhovnic, care, după un moment îndelungat de gândire, ne-a răspuns: „Nu aveţi nici un drept de viaţă asupra acestui copil!”. I-a fost greu să spună acest lucru, pentru că ne privea ca pe proprii copii, dar credinţa a fost mai puternică. La aceste cuvinte, am simţit cum s-a ridicat o povară de pe umerii noştri şi s-a mutat pe umerii lui Dumnezeu! Am ajuns apoi la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Biserica Icoanei şi ne-am rugat aşa: „Maica Domnului, ai grijă de acest copil! Ţi-l încredinţăm ţie, este al tău. Facă-se voia ta!”…

D.: Apoi am fost să luăm cuvânt de întărire şi de la Părintele Arsenie Papacioc. Deşi era foarte bolnav, ne-a primit şi am stat mult de vorbă cu sfinţia sa. Era plin de dragoste. În tot timpul discuţiei ne-a ţinut de mână pe amândoi şi ne-a spus: „Eu o să vă ajut (prin rugăciune), dar să mă ajutaţi şi voi!”. Suntem convinşi că rugăciunea Părintelui Arsenie a cântărit mult înaintea lui Dumnezeu!

Am găsit ajutor şi la Mănăstirea Putna, la părintele stareţ şi la o mare parte din obştea mănăstirii. Rugăciunile şi cuvintele de întărire ne-au limpezit drumul şi ne-au uşurat crucea.

Ce au spus medicii?

R.: Cei mai mulţi dintre ei ne-au făcut nebuni. Pentru medici era de neconceput cum de-am hotărât să păstrăm copilul, când Daniela avea TBC, cancer, iar în plus copilul fusese conceput imediat după a treisprezecea şedinţă de citostatice, fiind supus timp de şapte săptămâni la tratament tuberculostatic şi la o şedinţă (dublă) de tomograf!

D.: Am întrerupt orice tratament alopat şi am urmat doar recomandările medicilor de la Centrul Medical „Naturalia”. La boală nici nu m-am mai gândit – m-am concentrat doar pe sarcină. Am căutat un medic ginecolog cu care să nasc. Am ajuns la o doctoriţă cu experienţă, o femeie foarte tare şi puternică, dar care nu mai avusese un caz similar. Deşi dânsa nu făcea avorturi, în cazul meu insista să avortez. De fiecare dată plecam plângând de la ea! Zicea că nu se poate să mă vindec şi eu, să trăiască şi copilul şi să nu aibă nici malformaţii…

Sarcina a mers bine, dar doamna doctor cu care am născut a avut o teamă pentru mine până la sfârşit! Naşterea a decurs foarte uşor şi a venit pe lume Antonie, mezinul familiei noastre. Minunea care s-a întâmplat o înţelegem ca rod al rugăciunilor multor semeni de-ai noştri, monahi, preoţi şi mireni. Noi nu avem nici un merit.

Nu avem îndoială că Maica Domnului a fost mijlocitoarea noastră la Dumnezeu, dar ne-am rugat multor sfinţi, precum Sfântul Ghenadie de la Putna, Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, Sfântul Daniil Sihastrul, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, Sfântul Ierarh Nicolae, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Calinic de la Cernica, Sfântul Gheorghe de la Cernica şi Sfântul Nectarie din Eghina. Pe lângă aceasta, am participat la foarte multe Sfinte Masluri, atât la biserică, cât şi acasă. Iată că Tainele Bisericii sunt lucrătoare!

Care a fost starea de sănătate a lui Antonie după ce l-aţi născut?

D.: După naştere i s-au făcut foarte multe analize lui Antonie şi toate au ieşit bine: copilul era perfect sănătos! Am avut o problemă cu vaccinarea, pentru că am insistat să nu fie vaccinat antihepatită. La nici o zi de la naştere, medicii doreau să-i facă acest vaccin antihepatic, dar noi am fost foarte fermi în hotărârea noastră şi nu i-au mai făcut vaccinul.

De ce nu aţi vrut?

D.: Considerăm că vaccinurile nu ajută. Să faci un vaccin antihepatită unui copil de o zi ni se părea un lucru extrem de grav. Ceilalţi doi copii sunt la liceu acum şi ştiam că ei au fost vaccinaţi antihepatită de-abia în clasa a III-a. Şi am văzut: vaccinul îl faci şi are efect pentru o perioadă de 3-4-5 ani. Apoi ce faci, îl reiei? Nu am făcut acest vaccin antihepatită, dar o parte dintre vaccinurile obligatorii le-am făcut.

Cum au ieşit analizele dumneavoastră după ce aţi născut?

D.: Imediat după ce am născut a trebuit să fac analiza pentru TBC, pentru că nu voiau să mă lase să alăptez. Am făcut o radiografie. Era curată-curată! Plămânul era vindecat şi se retrăseseră şi ganglionii din mediastin!

Doamna doctor ţinea în paralel amândouă radiografiile, cea de dinainte de naştere şi cea de după, şi nu-i venea să creadă că erau ale aceleiaşi persoane, atât de bolnavă, care în ultimele luni nu urmase nici un tratament alopat.

Chiar şi anemia s-a ameliorat! Dintr-o dată, nivelul fierului era extraordinar – deşi avusesem hemoragie în urma naşterii, o hemoragie destul de puternică, dintr-o dată fierul era excelent. Nu ştiu dacă am avut vreodată în viaţă nivelul fierului peste 12, ca după naştere!

De ce credeţi că a îngăduit Dumnezeu să treceţi prin această încercare?

D.: Cred că prin pronie dumnezeiască am trecut prin această încercare, ca să se arate puterea lui Dumnezeu. Dumnezeu a vrut de la noi o schimbare. Noi eram mai mult „creştini de Duminică” – mergeam doar Duminica la biserică, ne spovedeam şi ne împărtăşeam doar în cele patru posturi, nu aveam o rânduială în viaţa noastră şi o aprindere în inimi pentru Dumnezeu. Prin minunea pe care am trăit-o, s-a arătat încă o dată puterea lui Dumnezeu! Totodată ştim că toţi Sfinţii au suferit ca să ajungă la desăvârşire. Drumul unui creştin este drumul suferinţei, drumul Crucii. Dar crucea nu o purtăm noi, ci tot Dumnezeu o poartă. Noi Îi mulţumim pentru această încercare. Acum, după ce au trecut toate, înţelegem cât de mult ne-a iubit dându-ne această încercare!

Cum v-a schimbat duhovniceşte această experienţă de viaţă?

R.: Nu ne-a schimbat atât cât ar fi trebuit… Cred că încrederea în Dumnezeu a crescut, şi încercăm la nivelul nostru şi cu puterile noastre să ne lăsăm în mâinile Lui. Se vede limpede că în toate există o Voie şi că tot ceea ce se întâmplă cu noi se întâmplă doar pentru mântuirea noastră. Noi trebuie să avem acel „pic de voinţă” despre care vorbesc Sfinţii Părinţi, să facem câte un pas mic şi timid către El, ca apoi El să facă o mie de paşi spre noi. Am trăit cu adevărat acest lucru.

Vă apropiaţi acum mai des de Sfintele Taine?

R.: Acum ne spovedim mai des, când simţim nevoia – nu doar de 4-5 ori pe an, cum făceam înainte. Am primit multe recomandări de la mulţi părinţi ca să nu treacă mai mult de 40 de zile fără să ne spovedim şi să ne împărtăşim.

Ce înseamnă duhovnicul pentru dumneavoastră?

R.: Părintele duhovnic este drumul către mântuire. Fără un părinte duhovnicesc şi fără ascultarea de el, nu te poţi mântui. Ascultarea începe din familie şi continuă cu duhovnicul. Dacă faci ascultare de duhovnic, chiar şi atunci când acesta greşeşte, ajutorul lui Dumnezeu va veni negreşit, pentru că ai făcut ascultare. În cazul nostru, nu numai că nu a greşit, ci sfatul sfinţiei sale a însemnat începutul unei minuni!

D.: Părintele duhovnic şi familia dânsului ne-au susţinut foarte mult, mai ales prin dragostea lor. Ştiam că acolo există multă dragoste, o dragoste necondiţionată pentru noi, şi multă rugăciune.

Aveţi trei copii. Cum îi încercaţi să-i ocrotiţi de relele promovate pe toate căile: pornografie, desfrâu, violenţă?

R.: Este foarte greu să-i fereşti pe copii de aceste rele. Dacă ei sunt mari, merg la şcoală şi intră în contact cu tineri de vârsta lor care au diferite deprinderi, obiceiuri, concepţii aşa-zis moderne, iar pe stradă, la tot pasul, văd imagini dintre cele mai deocheate – practic nu ai cum să-i păzeşti! De aceea, în primul rând, copiii trebuie ţinuţi în contact permanent cu Biserica şi, în al doilea rând, trebuie picurată zi de zi învăţătura creştină în conştiinţa lor. Pentru că atunci când lucrează conştiinţa pe care Dumnezeu a sădit-o în fiecare om, ei vor încerca mai hotărât să respingă răul…

D.: Încercăm să ne formăm un obicei – am şi primit binecuvântare în acest sens – să le citim pilde din vieţile Sfinţilor Părinţi, că prind mai bine, mai ales celor doi copii mari, care vor să li se explice anumite lucruri. Ei vor să abordăm problema aceasta a credinţei într-un mod intelectual, şi atunci citim din Vieţile Sfinţilor. Am vizionat şi filme religioase, pe care le comentăm împreună.

R.: Am fost învăţaţi să nu aşteptăm schimbări bruşte în viaţa noastră. Am cerut odată sfat părintelui duhovnic: „Părinte, într-o anumită direcţie eu cad des. Am acest păcat, care de fapt e patimă şi nu reuşesc să o stăpânesc!” Şi sfinţia sa mi-a spus: „Şi s-ar putea s-o ai mult timp. Dumnezeu poate îngădui să ai această patimă toată viaţa şi să nu scapi de ea ca să te smerească, ca să te lupţi cu ea”.

Acelaşi lucru trebuie să-l privim şi la copiii noştri. Nu ar trebui să aşteptăm de la ei o schimbare bruscă, de pe o zi pe alta, de pe o lună pe alta, de pe un an pe altul. Schimbarea poate veni chiar şi mai târziu, când noi nu mai suntem lângă ei. Aşa cum spunea şi Părintele Cleopa: „Ceea ce au învăţat ei acasă, nu se uită. Şi atunci când le va fi mai greu, îşi vor aduce aminte şi se vor îndrepta”. Lucrurile acestea trebuiesc făcute des şi fără să aşteptăm ceva anume. Este plin calendarul nostru de Sfinţi care au greşit şi apoi s-au pocăit! Importantă este mântuirea. Credinţa trebuie sădită în sufletul lor ca o sămânţă. Un sfat al părintelui duhovnic ne-a plăcut foarte mult: „Sămânţa nu trebuie îndesată, trebuie doar cultivată, doar presărată. Trebuie presărată, şi ştie Dumnezeu când va rodi”…

D.: …Dar mai ales este nevoie de multă rugăciune, pentru noi şi pentru ei. Doamne Dumnezeul nostru, Doctorul sufletelor şi a tot trupul, pentru rugăciunile Maicii Tale şi ale tuturor Sfinţilor Tăi, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin!

Interviu realizat de Raluca Tănăseanu

Material apărut în nr. 30 din “Familia Ortodoxă”

Era vineri dimineaţa, 29 august 2003. Am plecat cu o greutate în inimă din Ierusalim spre Tel Aviv, ca să ne îmbarcăm spre Atena.

Am petrecut extraordinar. În ziua precedentă am sărbătorit Adormirea Maicii Domnului la Mormântul ei, de vreme ce la Ierusalim Adormirea se prăznuieşte după calendarul vechi, mai târziu cu 13 zile, adică la 28 august.

Am trăit o experienţă unică, nemaiîntâlnită. Prăznuirea a fost măreaţă, bogată, tuturor împărţitoare de daruri. După-amiază târziu ne-am pregătit valizele, seara am participat la privegherea de la Sfântul Mormânt şi, îndată după aceasta, ne-am îndreptat spre autobuzul ce ne aştepta în afara Cetăţii Vechi. Vremea era frumoasă. Cerul era înstelat şi, cuprinşi de o dulce linişte, ne desfătam de frumuseţea Oraşului luminat. Ne pironisem ochii la zidurile lui, îmbrăţişând cu mintea toate Locurile Sfinte şi închizându-le ermetic în inimile noastre. Un zâmbet uşor, abia perceput, trăda oboseala zilelor petrecute aici, dar şi adânca noastră recunoştinţă faţă de Dumnezeu pentru cele trăite. Satisfacţia şi bucuria noastră erau atât de mari, încât nu s-au micşorat deloc din pricina aşteptării prelungite, nici din pricina controlului extenuant făcut de evrei la aeroport.

Când, în cele din urmă, m-am îmbarcat în avion – dacă îmi aduc bine aminte, era un Airbus cu două motoare – am observat că luminile lui fluctuau continuu şi nu aveau o intensitate fixă. M-am gândit că vreun cablu nu face bine contact şi m-am afundat în scaun. Când avionul a pornit pe pistă, perturbaţiile electrice au devenit mai intense şi se auzea totodată zgomotul caracteristic micilor şi nenumăratelor scurtcircuite. Nu am dat importanţă. Luminile s-au stins, am decolat şi, când s-au aprins din nou, continuau să fluctueze, dar într-o măsură mai mică. Stăteam împreună cu mama mea în partea stângă a avionului, în faţa aripii, iar prietenii şi cunoscuţii noştri stăteau în scaunele din preajmă.

După vreo 20 de minute, am auzit un zgomot puternic şi avionul a început să tremure şi să se mişte în dreapta şi în stânga, „aşa cum se cerne făina” – precum a spus unul din prietenii noştri. Pilotul ne-a anunţat mai întâi în ebraică, apoi în engleză, să rămânem legaţi cu centurile de siguranţă, lucru ce l-au făcut şi însoţitoarele de bord. La început nu am dat importanţă, până când nu am privit aripa şi am văzut cum turbina (motorul) ardea în flăcări şi se rupea în bucăţi din pricina fierului incandescent. După o introducere calmă, le-am arătat mamei şi prietenilor din jur priveliştea. Cu toţii călătorisem de multe ori cu avionul, dar pentru prima dată vedeam un motor în flăcări! Ne-am neliniştit puţin, dar ne-am ascuns cu grijă neliniştea, tăcând. Unii dintre noi, după cum am aflat mai târziu, rosteau Rugăciunea lui Iisus. După câteva minute, am fost informaţi despre pierderea motorului din stânga şi că vom încerca să ajungem doar cu celălalt motor pe aeroportul Eleftherios Venizelos.

Nu au trecut alte 20 de minute, când s-a auzit un alt zgomot de mai mică intensitate din partea dreaptă şi am simţit cu toţii aceleaşi intense vibraţii ale avionului, amestecate cu mişcări bruşte. Unii, care stăteau în faţa aripii drepte, au strigat: „A luat foc turbina!” Atmosfera calmă şi oarecum plăcută de până atunci din avion a fost înlocuită repede de panică! Avionul pierdea continuu şi brusc din înălţime şi se auzea un zgomot ca o şuierătură, care mi-am amintit că îl auzeam în filme, atunci când cădeau bombe din avioane. Însoţitoarele de bord, care abia începuseră să împartă răcoritoare, au asigurat repede cărucioarele în locurile potrivite, după care s-au aşezat repede şi s-au legat cu centurile, plecându-şi capetele între genunchi. Mulţi bolnavi de inimă şi vârstnici îşi luau medicamentele lor câte două odată! Între soţi se făcea spovedanie publică, spunând unul celuilalt când l-a înşelat şi cu cine, şi cerându-şi iertare. Bătrânii le descopereau copiilor că îi nedreptăţiseră în testament şi le cereau iertare, iar copiii îi iertau. Dar şi aceştia, la rândul lor, îşi cereau iertare pentru vechi comportări necuviincioase. Prietenii mărturiseau că, pretextând cutare împrejurare, au spus minciuni şi s-au clevetit reciproc…

Toate acestea de mai sus, împreună cu continua şi brusca pierdere a înălţimii, cu neobişnuitele mişcări ale avionului şi cu tăcerea pilotului, făceau atmosfera foarte grea. Ca şi cum nu ar fi ajuns aceasta, cineva din grupul nostru a strigat: „A avut dreptate cutare!”, aducându-şi aminte de cuvintele unui monah care îi spusese, în prezenţa unui al treilea, cu câteva zile mai în urmă, că Grecia va jeli un număr mai ridicat de morţi decât cel de la Paşti – referindu-se la accidentul de la Tembi, care avusese loc cu puţin înainte de Săptămâna Mare – numai că de această dată va fi în mare. Începuserăm să ne neliniştim de-a binelea…

Avionul începuse să se aplece într-o parte şi din aceasta ne-am dat seama că încearcă să se întoarcă. M-am gândit că ne vom întoarce la Tel Aviv sau în Cipru. Peste puţină vreme, o însoţitoare de bord s-a ridicat şi a mers în grabă să asigure nişte lucruri care cădeau. Tânăra, mai înainte zâmbitoare şi dulce la vorbă, devenise palidă şi-şi pierduse glasul. Frica pusese stăpânire pe expresia feţei ei, pe dinţii ei strânşi şi ajunsese la apogeu în ochii ei.

Am întrebat-o dacă am pierdut amândouă motoarele şi ea mi-a răspuns dând afirmativ din cap.

- Şi acum ce se va întâmpla? Cum vom înfrunta situaţia?, am întrebat eu din nou.

Ea nu m-a mai privit în ochi, ci privirea ei se pierduse undeva, ca şi cum ar privi în gol. A început să-şi mişte capul în dreapta şi în stânga, a ridicat cu indiferenţă din umeri, ca şi cum toate s-ar fi pierdut, şi a dat să plece. Atunci eu am ţinut-o strâns de mână şi am strigat: „Cădem?”, iar ea mi-a confirmat dând de mai multe ori din cap, fără să poată articula vreun cuvânt, după care a alergat şi s-a legat iarăşi în scaunul ei, ţinându-şi capul apăsat pe genunchi. Am răsuflat adânc cu toţii şi încercam, cât se putea de calm, să conştientizăm ce se întâmplă.

Vălul tulburării a fost rupt de glasul puternic al unui monah:

- Nu vă temeţi, fraţilor, ci să ne rugăm! Nu ne va lăsa Dumnezeu!

Preoţii şi-au pus epitrahilele şi au început să citească, unii mireni au început să rostească Rugăciunea lui Iisus, iar ceilalţi s-au împărţit în două grupuri – aripa dreaptă şi cea stângă a avionului – şi au început încet-încet să cânte unii Paraclisul Maicii Domnului, iar ceilalţi Acatistul ei. De îndată ce ne-am pus nădejdea în Dumnezeu, ne-am simţit foarte bine, ne-am uşurat.

Călătorii de altă credinţă, cumplit de înfricoşaţi în comparaţie cu noi, credeau că fredonăm cântece şi ne priveau de parcă am fi fost nişte nebuni. Această mângâiere şi înălţare sufletească a fost întreruptă puţin mai târziu, când vocea tremurândă a pilotului ne-a înştiinţat: „După cum v-aţi dat seama, puţin înainte am pierdut şi al doilea motor. Am aruncat combustibilul şi vom încerca să ne întoarcem la Ben-Gurion (aeroportul din Tel-Aviv), dar…” – aici i s-a pus un nod în gât şi s-a oprit brusc. Pentru o clipă a îngheţat sângele în noi. Căci una este să presupui că te îndrepţi spre ceva neplăcut şi altceva să ţi se confirme oficial. După câteva clipe de descumpănire, am continuat cu toţii să ne rugăm de acolo de unde rămăsesem, unii cu Rugăciunea lui Iisus, alţii Paraclisul, iar alţii Acatistul. Mi-a făcut o deosebită impresie faptul că se rugau fierbinte şi cei ce în trecut arătaseră că nu cred…

Mă purtam cu atâta stăpânire de sine, încât am fost acuzată de nepăsare. Nădăjduind că voi da curaj unora care plângeau, le spuneam:

- Cândva toţi vom muri. De asta nu vom scăpa. Ce ne mai rămâne? Câţi ani vom trăi şi cum îi vom trăi! Toţi vrem să trăim mulţi ani, dar dacă Dumnezeu a hotărât să murim astăzi, nici de asta nu vom scăpa. De altfel, nu există ceva pe care să-l putem face omeneşte, ca să ne mântuim, şi să nu-l facem. Aşadar, dacă luăm drept adevăr că astăzi vom fi chemaţi să dăm socoteală, ce ar trebui să ne intereseze? În ce stare se află sufletul nostru! Îmi veţi spune: „Acum sunt într-o stare rea, dar, dacă aş mai fi avut un an, m-aş fi pocăit.” Însă această cugetare filosofică nu se potriveşte situaţiei prezente – este mai degrabă o dorinţă evlavioasă –, căci, aşa cum am spus, astăzi trebuie să dăm socoteală. Aşadar, ce ne mai rămâne să facem? Să ne rugăm cu sinceritate şi să cerem cu multă căldură iertarea păcatelor noastre. Dar trebuie să avem nădejdea în mila lui Dumnezeu, pentru că El, din nespusa Sa dragoste faţă de noi, nu va îngădui niciodată să se întâmple ceva spre paguba sufletului nostru. Adică, dacă ne va lua astăzi, asta înseamnă că ne va lua în momentul cel mai bun al nostru. Cei mai mulţi dintre noi ne-am spovedit şi ne-am împărtăşit chiar ieri, la praznicul Maicii Domnului. Dar oare suntem gata? Gândiţi-vă ce s-ar întâmplat dacă am fi plecat cu totul nepregătiţi! Toţi cei ce am venit aici n-am făcut-o pentru turism, ci pentru închinare. Oare Domnul şi Maica Sa ne vor lăsa aşa pe noi, cei ce am venit la praznicul ei?!…

Mişcările neregulate ale avionului deveneau tot mai intense. Ne aflam atât de jos, încât începuseră să se distingă insulele, iar mai departe uscatul. Deodată s-a ridicat în picioare un călugăr care stătea în faţă, în partea dreaptă, acela care ne îndemnase la rugăciune – nu ştiu dacă era simplu monah sau ieromonah, ci îmi aduc aminte numai de statura sa înaltă şi slabă, de chipul său liniştit şi de barba lui lungă – şi a rostit cu un glas puternic şi plin de siguranţă, şi cu ochii plini de lacrimi:

- Fiii mei, vă rog să mă credeţi: o văd înainte pe Maica Domnului foarte mare, ţinând avionul de dedesubt! Ne vom izbăvi! Ne vom izbăvi! Să ne rugăm şi să-i mulţumim!

Am prins toţi curaj şi am început să cântăm Paraclisul, de data aceasta tare şi cu veselie. Până şi însoţitoarele de bord şi-au dat seama că se întâmplă ceva îmbucurător şi au prins viaţă, privind cu nedumerire.

Peste puţin s-au văzut limpede clădirile Tel-Avivului. Ne aflam deja foarte jos. Rămăseseră doar câteva clipe… Αu început să-mi intre în minte gânduri de îndoială: „Oare ne vom izbi de pământ sau vom cădea în mare?”. Dar încercam să le alung cu rugăciunea „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! Facă-se voia Ta! Preasfântă Născătoare-de-Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi!”

Deodată s-a văzut aeroportul. Pista era acoperită cu spumă şi de-a lungul ei erau dispuse multe puncte de prim-ajutor. Alt avion nu se vedea – se pare că ne dăduseră prioritate. Ni s-a părut că coboram cu o viteză mare în comparaţie cu alte dăţi. Ne mai despărţeau doar câţiva metri de sol. Când a avut loc contactul, avionul s-a oprit într-un chip minunat la 50 de metri, fără ca vreunul din pasageri să fie clintit câtuşi de puţin de la locul său! Avionul nu avea motoare care să fie puse să funcţioneze invers pentru a frâna, iar frânarea roţilor trebuia să fie foarte bruscă – lucru foarte primejdios – pentru ca avionul să se oprească în 50 de metri. Şi, chiar de s-ar fi făcut aceasta, ar fi trebuit să fim aruncaţi cu toţii în faţă, din pricina inerţiei! (Când mergi încet cu maşina şi frânezi puţin, tot ţi se duce corpul în faţă). Nimic din acestea nu s-a întâmplat. Avionul nu s-a oprit potrivit legilor firii, ci ca şi cum l-ar fi pus cineva uşor pe pământ.

Atunci cu toţii, uşuraţi, am început mulţumirile: „Slavă Ţie, Doamne! Îţi mulţumesc, Maica Domnului! Fie numele Tău binecuvântat, Doamne!”

Numai însoţitoarele de bord fuseseră cuprinsese de o criză nervoasă. Timp de cinci minute, una dintre ele deschidea câte un iaurt, lua o linguriţă din el şi apoi îl arunca, alta deschidea şi închidea mereu nişte sertare metalice, iar alta tremura şi clănţănea din dinţi.

După puţin timp, am debarcat şi, împreună cu poliţiştii, medicii şi infirmierii, am intrat într-un salon, unde se încerca ca unii să fie readuşi în simţiri, iar celorlalţi li s-a dat câte o băutură răcoritoare. Din pricina stării tensionate pe care am trăit-o ni se uscaseră gurile, dar cui îi mai păsa de asta? Trăiam, şi aceasta ne era îndeajuns!

În scurt timp a venit un alt avion ca să ne ducă la Atena, unde am ajuns cu bine. Desigur, aici ne aşteptau reporterii şi camerele de luat vederi. Un prieten mi-a telefonat să vadă dacă sunt bine, pentru că văzuse la ştirile dimineţii un scurt reportaj pe un mare canal de televiziune despre zborul nostru, dar care s-a întrerupt brusc şi nu s-a mai spus nimic despre el.

Din acea clipă ne-am pierdut cu toţii orice interes pentru lucrurile mărunte. Nimeni nu striga, nu protesta pentru întârziere, pentru valize, pentru mărturisirile publice ale păcatelor grele, pentru nimic. Păşeam pe pământ, dar minţile şi inimile ne erau pline de recunoştinţă şi alipite de Cel ce ne-a adeverit pentru încă o dată, atât de limpede, dragostea Sa. Am cunoscut că trăiam în purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi am simţit o nespusă bucurie şi o neclintită recunoştinţă pentru aceasta.

Astfel au trecut şi următoarele zile. Vedeam orice lucru ca pe o creaţie a lui Dumnezeu, îl iubeam şi mă minunam de el. Încetasem să mă mânii şi să mă macin pentru lucruri secundare. Încercam să răspund dragostei lui Dumnezeu printr-o purtare îngăduitoare, nejudecând şi, când puteam, ajutându-i pe ceilalţi. Din păcate, după vreo săptămână, am reintrat în rutina vieţii cotidiene. Mi-e ruşine s-o spun, dar nu am reuşit să păstrez înlăuntrul meu acea pace, rugăciune, recunoştinţă, dragoste, pe care nu le mai trăisem vreodată…

Toate cele petrecute în acel eveniment real m-au făcut să văd lucrurile oarecum diferit, să încerc să ies din carapacea egocentrismului meu şi a raţiunii noastre iraţionale, care pe toate le pune în cutiuţe şi vrea să le explice prin legi şi rânduieli. Frica de sfârşit pricinuieşte conştientizarea păcatelor, te îmbrânceşte la simţire…

Recunoştinţa pe care o simte cineva pentru nesfârşita dragoste a lui Dumnezeu, îi înmoaie inima, îl topeşte, îl face să-i iubească pe fraţii lui şi toată creaţia. Dar totodată se teme ca nu cumva vreo faptă de-a sa să-L mâhnească pe Dumnezeu şi să piardă ceea ce a început să guste inima sa, adică ceea ce a fost făcut să fie căutat de sufletul său: darul unirii, prin dragoste, cu Dumnezeu.

(Am hotărât să scriu această experienţă unică pentru mine la rugămintea unui frate drag întru Hristos, spre slava lui Dumnezeu şi întărirea duhovnicească a celorlalţi fraţi. Vă rog să mă iertaţi pentru tonul personal al povestirii, dar am vrut să expun evenimentele  şi simţămintele întocmai cum le-am trăit. Mulţumesc pentru înţelegere.)

A.P., închinătoare

Traducere din limba greacă după revista Centrului de Unitate şi A Studiului de Promovare a Valorilor noastre,  Nr. l

Material apărut în nr. 19 din “Familia Ortodoxă”

Aceasta este povestea Stelianei, o bătrânică necunoscută de majoritatea oamenilor din jurul ei, care şi-a trăit viaţa liberă ca o vrabie, dar cu totul dăruită lui Dumnezeu.

La 3 iunie 2005, draga noastră Steliana a fost omorâtă într-un accident de maşină. Era un om care purta toate semnele unui „nebun pentru Hristos”, având o viaţă lăuntrică de un înalt nivel duhovnicesc.

A fost dorinţa ei să nu aibă un cămin. Trăia pe stradă; noaptea – şi vara, şi iarna – dormea pe bănci, în parcuri, în barăci şi în sălile de aşteptare de prin spitale, însă era întotdeauna plină de dragoste pentru Dumnezeu, pentru sfinţi şi pentru oamenii necăjiţi. Hainele ei erau întotdeauna curate. Orice bănuţ pe care-l câştiga îl dădea spre milostenie. Nu-i plăcea să fie lăudată, iar când se întâmpla acest lucru, se prefăcea că e cam „prostuţă” şi nu înţelege…

Era din Constantinopol; dobândise o educaţie bună; se descurca în greacă foarte bine şi cunoştea bine şi franceza, iar în ultimul timp se străduia să înveţe şi italiana.

Plecarea ei din această viaţă a fost întocmai aşa cum şi-o dorise: printr-o moarte violentă, străină printre străini. Nimeni nu s-a dus să-i identifice trupul. Au înmormântat-o fără să-i facă slujbă, pentru că nu ştiau cine este. Însă toate aceste informaţii lipsă s-au aflat în chip minunat după un an; tot atunci i s-a făcut şi slujba de înmormântare. Am avut cinstea să fiu şi eu printre cei care i-au ţinut slujba de pomenire. După încheiere, în holul de primire al sfintei Mănăstiri Pelaghia, d-na Miliţa Pisimisi-Lukidu, avocată, şi d-na Hrisula Mandast, medic stomatolog, au povestit tuturor tot ce ştiau despre Steliana, care fusese cu adevărat un om al lui Dumnezeu.

Am credinţa că această relatare va fi de folos tuturor oamenilor care îşi trăiesc viaţa căutând o fericire fără limite, încărcată de o mentalitate nevrotică, şi care se plâng neîncetat de faptul că nu au lucrurile pe care ar vrea să le aibă.

În cazul ei, se aplicau următoarele cuvinte ale lui Hristos: „Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?” (Matei 6:26).

În definitiv, omul nu „este” ceea ce „are”; el „are” ceea ce „este”.

Steliana cea de veşnică pomenire, pe care am fost cu totul binecuvântat să o cunosc, este un strigăt de protest pozitiv pentru toţi cei „asiguraţi”.

† Mitropolitul Ierothei (Vlahos) al Nafpaktei

„Vrăbiuţa lui Dumnezeu” de Miliţa Pisimisi-Lukidu, avocat

Am cunoscut-o pe Steliana în vara anului 1979, la fabrica de ciocolată. Era o muncitoare obişnuită. Lucra foarte mult; peste 9 ore pe zi. Toată lumea o exploata, toată lumea îi dădea ordine, iar ea îi asculta imediat şi întotdeauna zâmbind. „Steliana, vin’aici! Steliana, du-te’ncolo!” Proprietarul şi şeful întreprinderii ţinea foarte mult la ea, din cauza comportamentului ei ascultător şi hărniciei ei.

Pentru majoritatea celorlalţi muncitori, era „proasta de Steliana”. Faţa ei strălucea întotdeauna, buzele ei murmurau întotdeauna ceva. Dacă ascultai atent, o auzeai spunând: „Slavă Ţie, Doamne”.

Destul de des, supraveghetorul ne dădea câte o sarcină pe care trebuia să o îndeplinim împreună, aşa că mi s-a oferit ocazia să mă bucur de bunătatea şi de dragostea ei… Îmi amintesc că spunea rugăciunea tot timpul, apoi, brusc, izbucnea în râs şi se uita în sus, spre cer. În acel moment, faţa îi strălucea.

„Slavă Ţie, Doamne” era lucrul pe care îl auzeai cel mai des din gura ei.

Fabrica producea diverse tipuri de ciocolată. Sortimentele de calitate mai proastă erau exportate în ţări africane. Acest lucru o mâhnea pe Steliana foarte mult. Odată, când lucram împreună în secţia de ambalare, îmi amintesc că Steliana şi-a concentrat atenţia asupra cutiilor, rugându-se „pentru copilaşii negri care vor mânca acele ciocolate”.

Ori de câte ori ni se făcea vreo nedreptate la locul de muncă – aveau obiceiul să ne mai „ajusteze” din salarii – nu răspundea niciodată, nu critica niciodată, nu reacţiona niciodată. Steliana era pentru mine o oază de linişte. Cu toate acestea, eu obişnuiam să reacţionez la orice nedreptate. La comentariile mele, ea nu răspundea decât cu un: „Ah, Miliţa!”. Nu-mi amintesc să o fi văzut vreodată gustând din vreo ciocolată (vă reamintesc că lucra într-o fabrică de ciocolată!). Deşi majoritatea muncitorilor o priveau ca pe o „nebună”, totuşi, o respectau şi se mirau întotdeauna cum de reuşea să lucreze atât de spornic.

Steliana nu lua niciodată parte la discuţiile noastre; era cu noi, dar, în acelaşi timp, se abţinea de la comentarii, de la vorbăria inutilă. Foarte des, când i se cerea părerea, făcea pe proasta. Am observat că făcea intenţionat acest lucru. Pentru toate lucrurile lumeşti, era nebună, o „sărită”, dar când o rugai să te ajute la lucru, mâinile ei micuţe îţi veneau cu duioşie în ajutor; dacă era posibil, se oferea chiar să facă toată treaba în locul tău.

Acesta este mediul în care ne-am cunoscut. Aveam atâta respect pentru ea, încât n-am întrebat-o niciodată despre viaţa ei personală. Ea singură mi-a spus că era din Constantinopol. E de mirare cum toţi cei care o cunoşteau o descriseseră (oarecum nechibzuit) drept „nebună”, pe când eu simţisem că nu aveau dreptate să creadă astfel. Adevărul e că observasem foarte devreme că Steliana voia ca ei să o considere „nebună”. Erau momente în care ni se întâmpla să fim singure şi să vorbim cât se poate de normal, iar când se apropia cineva, Steliana începea să vorbească fără nici o noimă. Întotdeauna îmi dădea un sentiment de seninătate, aşa că judecata celorlalţi îmi era cu totul indiferentă…

Am lucrat puţină vreme în fabrica de ciocolată. Mă întâlneam adeseori cu Steliana pe stradă, iar ea spunea întotdeauna rugăciunea aceea – în inima ei şi cu buzele. Avea obiceiul să spună rugăciunea în aşa fel încât o auzeai, însă foarte încet. Din când în când venea la mine acasă. Pe vremea aceea locuia în spălătoria unei case cu două etaje.

Anii au trecut şi i-am pierdut urma, însă întotdeauna îmi aminteam de ea cu blândeţe şi nostalgie.

Mai târziu, când m-am căsătorit, am revăzut-o la Sfânta Mănăstire a Naşterii Maicii Domnului (Hossia Pelaghia) din Akrefnion. Mă dusesem acolo cu soţul meu şi voiam să rămânem la mănăstire peste noapte, pentru a sta la slujba Sfintei Liturghii dimineaţa următoare. Maicile ne-au cerut iertare foarte politicos, explicându-ne că nu aveau nici o cameră liberă în noaptea aceea, din cauza lucrărilor de construcţie şi că ar trebui să împărţim chilia cu „o doamnă foarte excentrică”. Am acceptat. M-au condus la chilia respectivă, unde, spre suprinderea mea, mi-am dat seama că „doamna foarte excentrică” era draga mea Steliana, pe care n-o mai văzusem de ani de zile. Bucuria mea a fost de nedescris. Am rămas îmbrăţişate ceva vreme, când am auzit dintr-o dată maicile strigând: „Maică stareţă, veniţi să le vedeţi pe Steliana şi pe Miliţa cum stau îmbrăţişate!” Simţeam cu toţii o bucurie fără margini. În seara aceea, Steliana a fost ca un copilaş plin de bucurie neprihănită. Bătea tot timpul din palme, râdea, îşi făcea semnul crucii…

- Draga mea Miliţa, mă bucur nespus că eşti căsătorită. Ştii, m-am rugat mult să te căsătoreşti. Mă bucur atât de mult, atât de mult! Îmi pare doar rău că suferi din cauza picioarelor. Ştiu că ai o problemă. Răbdare… Roagă-te… (Vă rog să reţineţi că Steliana nu ştia că avusesem la picioare o afecţiune cronică şi dureroasă). Locul de muncă al soţului tău se va schimba, dar nu te îngrijora – va fi mai bine. (Şi, într-adevăr, pe neaşteptate, soţul meu a trebuit să-şi mute cabinetul veterinar în altă parte).

În noaptea aceea am stat mult de vorbă. A doua zi, pe când Steliana era la o oarecare distanţă şi nu ne putea auzi, le-am spus maicilor că observasem că are un suflet de sfântă… A doua zi, Steliana a plecat de la mănăstire. Înţelesese cele spuse. Nu vroia să fie lăudată. Când ne-am reîntâlnit, mai târziu, m-a mustrat foarte aspru pentru că o lăudasem. Am fost şocată, fiindcă nu spusesem nimic de faţă cu ea. Şi totuşi, ştia că o lăudasem…

Altă dată, mi-a spus: „Nu pot răbda cinstea pe care mi-o face Stareţa. Uite ce-a făcut – deunăzi, m-a chemat să iau cina cu ele, cu toate sufletele acelea sfinte! Cine sunt eu?… Nu, nu se poate, Miliţa!”

Mai apoi i-am pierdut iarăşi urma. Stareţa ne suna la telefon şi ne întreba dacă o mai văzusem pe Steliana. În momentul acela mi-am dat seama că, dacă voiam să o mai văd vreodată, nu mai trebuia să vorbesc despre ea.

Steliana nu mai avea casă. Ieşise la pensie, iar serviciile sociale îi alocaseră o pensie minimă (circa 411 euro pe lună), pe care ea o împărţea săracilor, deţinuţilor din închisori, misiunilor din străinătate etc. Trăia acum dormind pe bănci, în parcuri, în barăci, în paraclise de ţară părăsite, în case de scări, în clădiri neterminate. Mi-a destăinuit personal toate aceste lucruri.

Presată de stareţă şi de mine, a venit la noi – pe vreme de iarnă grea – şi a rămas la noi. Întotdeauna cerea să fie cazată în partea de casă cu condiţiile cele mai proaste.

Îmi amintesc cu melancolie că de fiecare dată când îi ofeream ospitalitatea, în casă domneau seninătatea şi lumina şi totul era paşnic. Când ni se alătura şi soţul meu, Steliana pleca; ori de câte ori el i se adresa, nu îi răspundea niciodată. Îi făcea mare plăcere să mănânce supe simple de roşii, fără ulei. Îi dădea neîncetat slavă lui Dumnezeu, iar sufletul i se umplea de recunoştinţă, în timp ce spunea întruna: „Îţi mulţumesc, Îţi mulţumesc”.

De mai multe ori, noaptea, sub pretextul că sunt obosită, o rugam să-mi recite rugăciunile de seară. Mi-e imposibil să descriu ce se întâmpla când începea să se roage. Expresia i se schimba treptat, faţa ei micuţă se lumina, iar ea uita cu totul de sine, în timp ce-L slăvea pe Dumnezeu. O lăsam apoi şi mă duceam să mă culc.

Odată, pe când mă gândeam la ea cu milă, cum „rătăcea pe străzi ca o vrăbiuţă”, s-a uitat la mine şi mi-a spus: „Nu-ţi fă griji pentru mine. Aşa vrea Dumnezeu, să dorm pe bănci, în parc. Nu e nici o problemă; sunt foarte mulţumită. Ştii, chiar mi-am cusut propriile haine, pe băncile acelea (Steliana cosea excelent). De exemplu, m-am distrat foarte bine, de Paşti. În Sâmbăta Mare m-am dus şi mi-am cumpărat un pic de miel, l-am pus într-o cutie de bomboane pe care am dat-o unor oameni dintr-o brutărie, iar ei mi-au gătit carnea. Am ascuns-o sub bancă, iar a doua zi am sărbătorit Paştile pe banca mea din parc, fericită şi mulţumită, pentru că duhovnicul meu îmi dăduse şi el un ou roşu de Paşti. Aşa că nu-ţi fă griji pentru mine. Nu, nu… pentru că eu sunt sub Acoperământul Preasfintei Maici a lui Dumnezeu”.

Altă dată mi-a povestit că s-a dus să se spele pe cap la baia Centrului Municipal de Sănătate. Angajaţii de acolo au văzut-o şi au certat-o cu asprime. Steliana nu le-a acceptat mustrarea, spunându-le că nu fura nimic – nici apa, nici săpunul – şi că atunci când fusese şi ea muncitoare, îşi plătise constant dările la autorităţile Asigurărilor Sociale. Le-a vorbit foarte dur, iar ei au chemat poliţia, aşa că Steliana a fost dusă la secţia de poliţie. Iată cum mi-a relatat dialogul pe care l-a purtat cu şeful poliţiei:

„Domnule şef de poliţie, iertaţi-mă că vă obosesc, dar vă rog să mă ascultaţi. Nu am casă, nu am nimic al meu. Vedeţi, tot ce am este acest carneţel de Asigurări Sociale medicale, în care se vede că mi-am plătit taxele către ei. Centrul de sănătate unde m-am spălat pe cap ţine de organismul Asigurărilor Sociale, de aceea am dreptul să intru acolo. Când sunt înăuntrul unei clădiri a Asigurărilor Sociale, mă simt ca la mine acasă. Vă rog să mă iertaţi”.

Şeful de poliţie: „Poţi să pleci, dar data viitoare când te speli pe cap să te asiguri că nu te vede nimeni. Acum, pleacă.”

Şi a plecat, lăudându-L pe Dumnezeu, cu sufletul plin de recunoştinţă pentru şeful de poliţie.

Dormea multe nopţi în holurile de spital. Sau, mai degrabă, ar trebui spus că se prefăcea că doarme, deoarece de îndată ce forfota din spital se liniştea, se grăbea să meargă la căpătâiul pacienţilor mai singuri şi în nevoie, pe care îi ajuta – dar, de fiecare dată când simţea că o observase a treia persoană, începea să-şi afişeze „nebunia”.

În numeroase dimineţi, când plecam la serviciu (pe la 6:30-7 dimineaţa), mi se întâmpla să mă întâlnesc cu ea, când ieşea de la centrul de spitalizare pentru pacienţii accidentaţi, iar când o întrebam de ce nu voia să vină să stea la mine îmi spunea că-i iubea pe sfinţi foarte mult, că îi considera prietenii, rudele ei, şi alerga tot timpul la sărbătorile şi slujbele lor şi era atât de fericită când se împărţea oamenilor mâncare cu acele ocazii. Mergea în diverse pelerinaje, pe tot parcursul anului. În Duminica Mironosiţelor, era în Mantamados (pe insula Lesvos), la sărbătoarea Sfântului Arhanghel Mihail, apoi pe insula Eghina, la Sfântul Nectarie; la Nafpaktos, pentru Sfânta Parascheva etc… Ca să vedeţi cum era ea, aş vrea să amintesc următorul lucru: se dusese odată la Sfânta Parascheva din Nafpaktos şi se purtase acolo ca un copil mic, după cum îmi spusese ea singură. Ţinea foarte mult la Părintele Ierothei (Vlahos), pe care îl considera o persoană foarte apropiată de ea; era atât de fericită să-l vadă slujind în minunatele lui veştminte preoţeşti şi să-i asculte predicile de o mare frumuseţe. Avea o mare cinstire pentru el. Era atât de mândră că Părintele îi vorbise şi îi dăduse binecuvântarea, la Mănăstirea din Akrefnio. Persoana Părintelui era un motiv de mare bucurie pentru ea, după cum singură obişnuia să spună.

Toate povestirile Stelianei îmi aduceau bucurie şi relaxare. Mă uitam la o femeie în vârstă, care simţea şi se exprima asemenea unui copilaş.

Odată am organizat o petrecere la noi acasă, la care am invitat destul de mulţi oaspeţi. Dintr-o dată a apărut şi Steliana. S-a aşezat, iar eu m-am dus şi m-am aşezat chiar lângă ea. Printre oaspeţi era şi un cuplu care avea foarte multe probleme, despre care ştiam şi eu. Steliana era în „lumea ei”, şoptindu-şi rugăciunea şi spunându-mi, în acelaşi timp, cu o voce scăzută, ce probleme avea acel cuplu – celorlalţi oaspeţi le adresa însă doar lucruri nerelevante sau pur şi simplu le zâmbea. Tot timpul era însă concentrată la rugăciune. Majoritatea persoanelor prezente credeau că e puţin „dusă”, însă asta era tocmai ce-şi dorea şi Steliana, astfel încât lumea să n-o înţeleagă.

Odată, am organizat o petrecere la noi acasă, la care am invitat destul de mulţi oaspeţi. Dintr-o dată, a apărut şi Steliana. S-a aşezat, iar eu m-am dus şi m-am aşezat exact lângă ea. Printre oaspeţi era şi un cuplu care avea probleme foarte multe, de care ştiam şi eu. Steliana era „în lumea ei”, şoptindu-şi rugăciunea şi spunându-mi, în acelaşi timp, cu o voce scăzută, ce probleme avea acel cuplu, însă celorlalţi oaspeţi le adresa doar lucruri nerelevante sau pur şi simplu le zâmbea. Însă era tot timpul concentrată pe rugăciune. Majoritatea persoanelor prezente credeau că e puţin „dusă”, însă asta era exact ce-şi dorea şi Steliana, astfel încât lumea să n-o înţeleagă.

Era pe 12 august, 2004. Eram în biroul meu şi mă pregăteam să plec în insula Lesvos, în vacanţa de vară. Toată dimineaţa mă stresasem din cauza unui detaliu banal – mintea îmi era „cramponată”, cum se spune, asupra unei probleme. Nu aveam un breloc pe care să-mi pun cheile de rezervă pe care voiam să li le dau vecinilor noştri, pentru ca ei să poată intra şi să-mi ude grădina cât aveam să fiu eu plecată. Dintr-o dată, pe la prânz, uşa biroului s-a deschis şi a apărut Steliana, udă de transpiraţie, moartă de oboseală şi respirând greu. Mi-a spus: „Uite, ia-l. Eram la piaţa Omonia şi mi-a spus să-ţi aduc brelocul ăsta”. Eram uluită. Când am întrebat-o cine i-a spus să-mi aducă brelocul, a mormăit ceva ca „Maica Sfântă”, apoi a început vorbăria ei încurcată, „numărul” ei obişnuit de „nebună”. Cumpărase brelocul la mănăstire, iar pe el era o imagine a Maicii Domnului. La insistenţa mea să stea puţin cu noi să se odihnească şi să bea ceva, s-a aşezat pe canapea şi a început să-mi vorbească despre ea. Atunci mi-a spus: „Miliţa dragă, eu o să mor pe stradă, singură. Nimeni nu va şti despre asta; nimeni-nimeni…” Cuvintele acelea mi-au făcut foarte rău, aşa că i-am spus, oarecum poruncitor: „Draga mea Steliana – te rog – vreau să-mi spui despre ce e vorba. Vreau să ştiu cum o să pleci.” Şi am luat-o în braţe. Ea a rămas tăcută mai multe minute. Apoi, brusc, s-a întors şi s-a uitat la mine cu o privire duioasă, plină de dragoste şi mi-a spus: „Draga mea Miliţa, o să auzi despre asta, o să auzi”.

A stat la mine pentru ultima dată în octombrie 2004. În momentul acela avea dureri în picior şi era obligată să-şi limiteze deplasările. S-a întâmplat că în acea perioadă am găzduit şi o persoană care suporta cu greu prezenţa Stelianei, mai ales în timpul rugăciunii ei de seară, pentru că ea se ducea la culcare devreme, iar apoi se scula în toiul nopţii şi începea să cânte cu voce tare. O auzeam des cum repeta cuvintele: „Viu este Domnul Dumnezeu”.

Aşa că, dată fiind această problemă, o prietenă de-a noastră – Hrisula – s-a oferit să o lase să stea într-un mic apartament care rămăsese liber în urma decesului părinţilor ei. Steliana era fericită să poată locui într-o casă care era alături de oameni plini de dragoste şi înţelegere, mai ales acum, când avea probleme cu picioarele. A stat acolo până în mai 2005. Pe 1 iunie 2005, Hrisula a văzut-o ieşind din casă. Nu am mai avut nici un semn de la ea din ziua aceea.

După câtva timp, am început să ne îngrijorăm, dar pentru că ea avea des obiceiul să dispară, eram convinse că o să apară din nou. Din când în când, Hrisula şi cu mine mai ţineam legătura cu stareţa, sperând că mai ştie ceva despre Steliana. Stareţa ne spunea tot timpul: „Duceţi-vă şi căutaţi-o şi găsiţi-o”. Dar noi eram sigure că plecase în vreo deplasare pe undeva şi că se va întoarce.

Într-o noapte, foarte târziu, după Paşti, în 2006, în timp ce toată familia mea dormea buştean, m-am întins şi am adormit imediat – lucru foarte neobişnuit pentru mine – şi am fost trezită la fel de repede (am verificat asta uitându-mă la ceas) de un vis puternic: am văzut-o pe Steliana stând la umbra unui arbore minunat, dreaptă şi rezemată uşor de trunchiul acestuia, cu o figură foarte tânără şi excepţional de frumoasă şi de blândă şi mă privea cu nişte ochi de o infinită căldură. Am simţit cum sufletul îmi scoate un strigăt care a ajuns până la cer şi mi-a rupt pieptul: „Steliana mea… Steliana mea… Steliana mea…”. Şi am alergat spre ea cu braţele deschise, dar când am ajuns aproape de copac, Steliana a dispărut, iar în locul ei stătea o lumânare de Paşti, aprinsă, de un alb pur, care răspândea o lumină minunată de jur împrejur şi vedeam cum flacăra i se ridica drept către cer. Apoi am observat, pe pământ, chiar lângă lumânare, un decupaj dintr-un ziar, în care se vedea un corp îngrozitor mutilat, ca şi cum ar fi fost zdrobit într-un accident înfiorător…

Un mesaj insuportabil de dureros mi-a pătruns toată fiinţa: „Steliana e moartă!”. M-am trezit, copleşită de sentimente amestecate: o bucurie nespusă după vederea Stelianei şi a luminii acelei lumânări şi groaza pe care o simţisem văzând fotografia din tăietura de ziar. Am vrut să-l trezesc pe soţul meu Dimitri, să-i spun despre Steliana – „vrăbiuţa”, cum îi spuneam noi, nu numai pentru că trăia „ca o păsărică singură pe un acoperiş”, ci şi pentru că semăna, la mers, cu o vrăbiuţă. Dar ceva puternic m-a oprit şi nu m-a lăsat să-l scol. A doua zi, le-am sunat pe stareţă şi pe Hrisula şi le-am povestit visul. Amândouă au fost de părere că trebuie să încercăm să o găsim pe Steliana. Din clipa aceea, ne-am început căutarea agonizantă. Poliţia de circulaţie, spitale, Poliţia militară, morgi…

Hrisula a aflat că pe 3 iunie 2005, la orele 18:10, o femeie necunoscută (vrăbiile nu au nume!) a fost omorâtă într-un accident de automobil, lângă casa ei. Moartea fusese instantanee. Toate cercetările au demonstrat că femeia neidentificată era, într-adevăr, Steliana. Fusese călcată în timp ce traversa strada de o maşină condusă de un ofiţer de armată, care conducea cu o viteză periculoasă. A fost zdrobită. Doar faţa i se mai putea discerne (aşa cum se vedea în fotografiile Poliţiei de circulaţie).

Corpul Stelianei a rămas la spitalul „Aesclepion” până pe 18 iunie 2005 şi apoi a fost transferat la Morga centrală a Spitalului Popular din Atena, unde a rămas printre cadavrele nereclamate de nimeni până pe 20 iulie 2005, după care a fost eliberat pentru înmormântare. Oficiul de servicii funerare care s-a ocupat de înmormântare ne-a informat că nu se ţinuse slujbă de înmormântare şi că se citise doar o rugăciune din Trisaghion, la mormânt.

Trebuie spus că toţi cei care ne-am implicat în căutarea ei vorbeam cu ea în rugăciunile noastre, spunând: „Dacă ne auzi, dacă ai câştigat îndrăzneală la Dumnezeu, condu-ne, ajută-ne…”. Şi ne-a ajutat, într-adevăr; am fost conduşi la mormântul ei aproape inexistent, năpădit de buruieni, de la capătul cel mai de răsărit al cimitirului din districtul Zografos, marcat cu numărul 8915…

La patru zile după sărbătoarea Paştelui, la un an după decesul ei, s-a ţinut slujba de înmormântare a Stelianei, în Lăcaşul Sfânt al Fântânii Dătătoare de Viaţă, unde Steliana obişnuia să sărbătorească Paştele. Preotul a spus despre ea: „Avea comportamentul ei nebun, însă spunea lucruri corecte şi întotdeauna venea aici încărcată de alimente pentru săraci, anafură, ulei şi vin pentru Sfânta Împărtăşanie… chiar a comandat executarea icoanei Sfintei Marina, pentru a fi pictată în biserica noastră…”.

Pe 3 iunie 2006 a avut loc parastasul ei de un an – la care a slujit episcopul ei drag, Preasfinţitul Ierothei – la mănăstirea Naşterii Maicii Domnului (Hossia Pelaghia) din Akrefnio. Într-una din ultimele noastre întâlniri, îmi spusese: „Viaţa aceasta m-a făcut să mă simt împlinită. Domnul mi-a dat totul. O singură dorinţă nu mi s-a îndeplinit: vroiam să botez doi copii, cărora le-aş fi dat numele Sfântului Nectarie şi al Sfintei noastre Maici, dar nimeni nu mă vroia ca naşă”. Când i-am spus că o să încerc să botez doi copii în numele ei – şi că, atunci când vor creşte mari, am să le spun despre „naşa lor adevărată” – s-a bucurat nespus de mult şi a exclamat: „Acum sunt împăcată! Pot să plec”.

NOTE SCRISE DE MÂNĂ DE STELIANA

„Nimic – nimic n-am făcut bun şi corect în viaţa mea. Dacă ştiu sau citesc sau studiez sau scriu în greacă, limba ţării mele, sau în altă limbă mai importantă sau mai puţin importantă, ce folos îi aduce asta aproapelui meu?”

„Alţii au făcut multe lucruri bune – şi le fac fără nici un zgomot şi cu răbdare. Cu ajutorul Domnului, ei fac lucruri cu adevărat minunate. Viu este Domnul Dumnezeu. Cu ajutorul Lui, nu voi deznădăjdui, El nu mă va lăsa în deznădejde. Nu am făcut nimic bun. Nu am gândit nimic corect. Sunt vinovată şi merit multe pedepse.”

Dumnezeu e nădejdea mea în tot. Nu va fi niciodată biruitor, în nici un fel, vrăjmaşul sufletului meu. Styliani. În grija lui DUMNEZEU. Da, a lui HRISTOS. „Sunt un străin şi un călător, pe pământ”. Nădejdea mea în Tine mă ajută să biruiesc vrăjmaşii.

DUMNEZEUL meu, ÎŢI MULŢUMESC. HRISTOASE al meu. Sfântă Ecaterina, mijloceşte pentru mine – 25 noiembrie. Sf. Stelian, 26 noiembrie

LIBERTATE

„Nebunii pentru Hristos” făceau parte dintr-o categorie de oameni care hotărau să urmeze o cale grea. Deşi locuiau la oraş, se prefăceau că sunt nebuni. Făceau lucruri pe care le-ar fi făcut un nebun, dar faptele lor aveau un înţeles intrinsec. „Nebunii pentru Hristos” aveau energie noetică până la un nivel sublim; deşi îşi stăpâneau perfect facultăţile mentale, îşi alegeau intenţionat o cale şi un mod de viaţă istovitor… Modul de viaţă al „nebunilor pentru Hristos” era o punere în practică desăvârşită – poate chiar extremă – a nebuniei întru Hristos, care este chintesenţa întregului duh al Evangheliei. Desigur, nu toată lumea poate fi nebună pentru Hristos, aşa cum am observat mai devreme, pentru că aceasta pare a fi o harismă şi o binecuvântare deosebită de la Dumnezeu. Cu toate acestea, este posibil ca fiecare să simtă nebunia întru Hristos întro formă mai moderată şi adaptată la nivelul lui; acest lucru poate fi observat din faptul că modul de viaţă din Biserică – o viaţă plină de dragoste, de credinţă, de înfrânare – aspiră la – şi este inspirată de – o altă formă de guvernare: una care este net opusă formelor de guvernare omeneşti. Acest mod de viaţă pe care îl are Biserica nu poate fi înţeles uşor de cei pentru care logica şi simţurile fizice constituie axul central al vieţii lor. Viaţa creştină nu aboleşte logica şi simţurile – doar merge dincolo de ele.

Traducere de Mihaela Mihăilă

Articol apărut în nr. 19 şi nr. 20 din “Familia Ortodoxă”

- de vorbă cu maica Mina, despre perioada detenţiei în temniţele comuniste -

Am întâlnit-o pe maica Mina într-unul din pelerinajele făcute la mănăstirile din Moldova. Cu chip luminos, încă în putere la cei 86 de ani, maica ne-a atras atenţia de la prima întâlnire. Stând de vorbă cu sfinţia sa, am aflat că a făcut câţiva ani de închisoare în timpul regimului comunist, împărtăşind destinul tragic dar şi măreţ al generaţiei sale. Pentru folosul nostru şi al cititorilor, am rugat-o să ne răspundă la câteva întrebări privind experienţa sa pe calea suferinţei şi a jertfei.

- Maică Mina, vă mulţumim pentru dragostea cu care ne-aţi întâmpinat. Pentru început, vă rugăm să ne spuneţi: socotiţi viaţa monahală pe care aţi îmbrăţişat-o drept o continuare a liniei de jertfă urmată în anii tinereţii?

- Eu m-am născut într-o perioadă când binecuvântarea lui Dumnezeu se revărsa asupra pământului nostru. Ne vedeam împlinite vechi năzuinţe. Se înfăptuise unirea tuturor românilor sub acelaşi steag – România Mare, care strălucea prin frumuseţea şi bogăţia ei. Un val de iubire de pământul nostru, de neamul nostru, de Dumnezeu stăpânea sufletele multor români şi în special a celor din tânăra generaţie, care, cu preţul vieţii lor, doreau să-şi întărească ţara şi să ţină piept tăvălugului ateu din răsărit care ameninţa lumea. Aceasta era, poate, chemarea şi misiunea încredinţată nouă de Dumnezeu. Dar cei mai buni dintre noi au căzut omorâţi prin mâini de români, reuşind doar să amâne cu două decenii instaurarea comunismului la noi; ei au deschis prin jertfa lor o cale spre sfinţenie. Au urmat ani şi ani de grea pedeapsă pentru toţi, ce culminează în zilele noastre. Trecem printr-o perioadă de mare încercare şi răspundere. Dacă acum 70 de ani am fost chemaţi la o luptă în numele lui Dumnezeu, în prezent ni se cere o luptă pe alt plan, prin ridicarea din lâncezeala în care am căzut, prin întărirea în credinţă, prin lupta duhovnicească dusă în cadrul Bisericii strămoşeşti. Numai astfel vom putea obţine iertarea, mila şi ajutorul lui Dumnezeu pentru a nu ne pierde. Eu mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat, într-adevăr, posibilitatea de a-mi împlini năzuinţele din tinereţe sub puterea harului şi a-mi încheia viaţa pentru a o adânci şi sublima în oastea monahală.

- În privinţa experienţei din închisoare, ne puteţi spune care au fost cele mai mari chinuri la care aţi fost supusă?

- Eu n-aş putea spune că am suferit chinuri fizice extraordinar de grele. A fost frig, foame, sete, lipsă de aer, lipsă de somn şi altele, pe care celui ce nu a trecut pe acolo îi este greu să le înţeleagă. Ani de zile am fost obligate să stăm de dimineaţa de la 5 (când se dădea deşteptarea) până seara la 10 la marginea patului sau în picioare, fără să te sprijini de ceva. Acesta era regimul la Rahova, Jilava şi în alte locuri. Ne mai sprijineam pe ascuns… Însă toate suferinţele şi încercările la care am fost supuse nu se pot compara cu chinurile prin care au trecut, în unele închisori, bărbaţii; lumea le cunoaşte acum, pentru că a apărut multă literatură de detenţie în ultimii ani.

Perioada mea de detenţie a fost între 1960-1964, când, oficial, bătăile erau interzise. Ele se practicau totuşi, dar mai pe ferite, în cadrul anchetelor. Pentru a obţine declaraţii de auto-condamnare sau împotriva altora, se spune că, în această perioadă, ţi se puneau în mâncare medicamente ce acţionau asupra psihicului, să-ţi slăbească voinţa. Şi eu cred că, într-adevăr, aşa a fost.

Regimul comunist urmărea să-i distrugă sufleteşte pe cei consideraţi „duşmani ai poporului”. Din cauza oboselii, a tensiunii permanente, a anchetelor epuizante, erai adus uneori în stadiul de a iscăli lucruri de care nu erai răspunzător, împotriva voinţei tale. Aceasta îţi dădea sentimentul că ceva se frânge în tine, că nu mai ai putere de a rezista presiunii din afară la care erai supus. Cine nu a trecut prin aşa ceva nu-şi poate închipui durerea sufletească, mult mai mare decât durerea fizică, datorată condiţiilor de detenţie inumane la care erai supus. După 1960, repet, condiţiile de detenţie s-au îmbunătăţit. S-a introdus alt sistem care să te frângă sufleteşte: aşa-zisa „reeducare”.

- Cam câte eraţi într-o celulă?

Am fost şi singură, am stat şi două femei, şi patru, şi cincizeci. În perioada anchetelor de obicei stăteam singură sau eram două persoane – a doua fiind informatorul, pe care atunci nu-l bănuiam…

- Nu era mai greu când stăteaţi singură ?

- Nu. Când eram singură, aveam posibilitatea de adâncire în rugăciune, de frământare lăuntrică. Am avut perioade şi de luni de zile în care am stat singură. Grele au fost momentele când se insista în anchete, prin metode brutale, să se obţină informaţii sau să semnezi declaraţii pe care nu voiai să le dai…

- Pe Dumnezeu când L-aţi cunoscut?

- L-am cunoscut înainte de a intra în închisoare. Fără Dumnezeu nu puteai supravieţui în închisoare. Sunt deţinuţi care au rezistat torturilor şi chinurilor datorită credinţei în Cel de Sus. Sunt şi deţinuţi care, văzând credinţa şi puterea de jertfă a celor închişi, s-au convertit după gratii. Toţi cei ce ne-am lăsat pe deplin în voia Domnului am simţit cum harul Său ne acoperă şi ne dă putere. Eu am simţit tot timpul ajutorul şi mângâierea Lui. Erau împrejurări în care nu ştiai cum să reacţionezi, ce să faci. Şi atunci îţi îndreptai gândurile către Cel de Sus: „Doamne, ce să fac?” Şi Dumnezeu îmi arăta întotdeauna calea, ce trebuia să fac. Câteodată am avut vise, în care am avut un răspuns limpede la ceea ce întrebam: aflam în vis data la care trebuia să iau o anumită hotărâre sau dacă ceea ce vreau eu să fac este bine sau nu, dacă să am o atitudine împotrivă sau nu. Puteam greşi foarte uşor făcând ceva care să-mi aducă sancţiuni, care să mă coste viaţa. La asemenea frământări Dumnezeu mi-a răspuns. Şi răspunsul acesta a fost salvarea pentru mine.

- Puteţi să detaliaţi, mai concret?

- În anchetă am semnat anumite declaraţii pe care le-am regretat, pentru că nu trebuia să le dau. Ulterior, în detenţie, am dorit ca prin atitudinea mea să fiu mai tare decât cei faţă de care am fost slabă în prima parte a detenţiei. De aceea, în urma unei alte sancţiuni primite, am făcut la un moment dat greva tăcerii. Începuseră eliberările – şi eu nu numai că refuzasem „reeducarea”, ba îi şi înfruntam. Acesta a reprezentat un risc pe care mi l-am asumat pentru reaşezarea mea lăuntrică. S-a încercat pe diferite căi să fiu determinată să renunţ, însă Dumnezeu m-a ajutat mult, mi-a dat putere şi am reuşit să duc la capăt ceea ce mi-am propus.

- Mulţi dintre cei ce au pătimit în temniţele comuniste au mărturisit că în închisoare L-au simţit mai adânc pe Dumnezeu în sufletul lor, că astfel s-au apropiat mai mult de Domnul…

- Da. Când erai singur în celulă, puteai să te adânceşti în rugăciune. Indiferent de condiţiile de detenţie, nu erai decât tu, faţă-n faţă cu Dumnezeu. Nu am mai regăsit puterea de rugăciune din închisoare decât în mănăstire… În lume fiind, eram preocupată cu grijile lumii şi nu aveam acea trăire ca în închisoare. Îmi amintesc cum era pe când lucram şi, în acelaşi timp, făceam rugăciunile în lanţ (sfârşea una, începea cealaltă) pentru diferite greutăţi, boli. Rugăciunea se făcea neîncetat. Şi mai este ceva… Tot închisoarea ne-a dat pomenirea şi putinţa de ispăşire a propriilor păcate, aşa că temniţa a însemnat şi o pocăinţă pentru faptele rele săvârşite. Prin suferinţele îndelungate, prin discuţiile duhovniceşti pe care le aveam unele cu altele, prin analiza mai adâncă a propriei persoane, închisoarea ne-a dat posibilitatea de a ne descoperi pe noi înşine şi de a ne da seama ce slabi putem fi în anumite împrejurări şi cât de păcătoşi suntem… Pe de altă parte, nu ştiu în ce măsură s-a vorbit şi despre bucuria pe care a dat-o închisoarea. Nu au fost numai zile de chin sau de întuneric. Au fost şi zile de bucurie sufletească, datorită apropierii de Dumnezeu. În acele clipe ştiam că Dumnezeu este cu noi. Aveam un cunoscut care îmi spunea: „Îmi este dor de Aiud”. A şi scris o poezie cu acest titlu. Vedeţi lucrarea lui Dumnezeu? Sunt oameni care au suferit cumplit în temniţele comuniste, ca apoi să spună: „Mi-e dor de Aiud!” – desigur, dor de crâmpeiele de har pe care Aiudul i le-a dăruit!

- Puteţi să spuneţi că vă este dor de închisoare?

- Nu pot să spun acest lucru, pentru că acolo a fost o luptă foarte grea de a nu te pierde pe tine ca persoană. Ceea ce pot să spun este că atunci când am ieşit din închisoare nu am putut să cred că am ieşit definitiv. Şi m-am gândit că va mai trebui să intru încă o dată, ca să am sentimentul că m-am eliberat. Mă gândesc acum la părintele Gheorghe Calciu, care a intrat voit pentru a doua oară în închisoare. A fost ceva extraordinar faptul ca un om care a trecut prin chinurile prin care a trecut el să-şi dorească să intre a doua oară în închisoare, ca să poată birui ceea ce n-a biruit, după părerea sfinţiei sale, în prima detenţie. Este o minune foarte mare ceea ce s-a întâmplat cu părintele Calciu!

- În închisorile de bărbaţi erau preoţi şi mai exista câte o mângâiere atunci când săvârşeau Sfânta Liturghie. Ce făceaţi în sărbători?

- Ne rugam şi noi. În închisorile cu regim de muncă – Arad, Oradea – mă retrăgeam cu o prietenă, ne ascundeam într-un colţ şi recapitulam Sfânta Liturghie. Seara se făceau acatiste, spuneam psalmi sau diferite rugăciuni. Începuse perioada eliberărilor; nu mai era Jilava unde nu aveai voie să-ţi faci o cruce. Eram, desigur, reclamate, pentru că aveam informatoare printre noi. Dar, în general, nu am fost sancţionate pentru aceasta. Voiau doar să ne înspăimânte şi să ne determine să renunţăm. În timpul zilei, când eram la ateliere şi lucram, făceam rugăciunea lui Iisus. Ne-am rugat chiar şi pentru torţionari, pentru că am înţeles că mai presus de chinuri şi suferinţe este dragostea pentru Hristos şi aproapele.

- Aţi avut colege de temniţă care v-au impresionat prin duhul de dăruire?

- Da. Au fost mai multe persoane, dar cel mai mult m-a impresionat Marina – noi îi ziceam Ghega, un om extraordinar. Era fiica doamnei Russo, din Basarabia… Întâmplările trăite alături de ea pot constitui adevărate file de pateric. Dădea tot ce avea. Renunţa întotdeauna la fărâma ei de carne şi la bucata ei de pâine în favoarea unei camarade mai slăbite, şi mânca numai mălaiul. Îşi alegea patul cel mai rău, undeva sus, astfel încât dormea cu ochii în lampă. Când s-au adus aşa-zisele saltele (nişte saci cu paie), a aşteptat să-şi aleagă toate deţinutele câte o saltea, iar ea a luat-o pe cea mai proastă care rămăsese. Şi ea, ca şi alte deţinute venite de la Miercurea-Ciuc, unde a fost cea mai grea închisoare pentru femei, duceau povara unor condamnări de 20-25 ani de muncă silnică. Aveau însă un calm şi o demnitate pe care nu le poţi găsi uşor. Această demnitate o aveau faţă de toţi – gardieni, anchetatori, informatoarele infiltrate între noi ca să ne spargă unitatea. Sunt chipuri înaintea cărora îţi pleci capul. Greutăţile prin care am trecut împreună au făcut să se nască între noi o solidaritate sfântă; ne-am făurit acolo, între zidurile reci ale închisorii, familia noastră, în cadrul căreia, în ciuda interdicţiilor şi a ameninţărilor cu pedepse crunte, ne-am învăţat una pe alta rugăciuni, poezii, limbi străine, ne-am povestit cărţi…

- Maică, cum vedeţi societatea de astăzi, după ce aţi trecut prin asemenea chinuri?

- Jalea este foarte mare, pentru că sunt prea mulţi tineri care nu cunosc iubirea de Dumnezeu, nici iubirea de neam, nici iubirea de glie. Ei nu mai au nimic sfânt. Pentru noi, dragostea de neam a fost rădăcina care ne-a crescut, care ne-a dat putere. Ne-am riscat viaţa pentru ţara aceasta, pentru pământul acesta. Copiii din ziua de astăzi nu au rădăcină, sunt ca frunza bătută de vânt. De aceea acceptă tot ceea ce li se dă. Ei duc o viaţă fără nici o perspectivă, fără nici un sens. Datorită golului sufletesc pe care îl au, se agaţă de lucruri superficiale şi dăunătoare pentru suflet, la care îi atrage societatea înstrăinată de Dumnezeu a zilelor noastre. Le doresc să devină conştienţi de nimicnicia vieţii pe care o duc şi că, în momentul în care ei vor întinde numai puţin mâna către Dumnezeu ca să-i salveze, Dumnezeu îi va salva. Să-i ceară lui Dumnezeu: „Doamne, scapă-mă, ajută-mă să mă găsesc pe mine însumi!”, şi Dumnezeu o să-i ajute. Aş vrea să ştie că pământul nostru este îmbibat de oase şi sânge de mucenici, încât numai în ei putem avea nădejdea să ne salvăm ca neam – în măsura în care şi noi ne vom schimba Altfel, pierim din faţa lui Dumnezeu ca naţiune…

A consemnat Raluca Tănăseanu

Articol apărut în nr.

Sfântul Ioan Gură de Aur a spus: „ Daţi- mi o generaţie de mame bune creştine şi voi schimba faţa lumii!” De-a lungul istoriei creştinismului, s-au evidenţiat mai multe mame care şi-au crescut copiii cu dragoste, dăruire, înţelepciune şi nădejde în Dumnezeu, punând pe primul plan educaţia creştină. Emilia – mama Sfântului Vasile cel Mare, Irina – mama Sfântului Fotie cel Mare, Marta – mama Sfântului Simeon Stâlpnicul sunt doar câteva pilde de mame vrednice de urmat, care, prin viaţa pe care dus-o, au ajuns ele însele în Sinaxare. Dacă vom privi atent în jurul nostru, vom vedea oameni care caută să se asemene sfinţilor din vechime. Pe suceveanca Aglaia Mihoc, Dumnezeu a binecuvântat-o cu zece copii – şase băieţi şi patru fete –, fiind mama cu cei mai mulţi copii preoţi din România. Toţi băieţii au urmat Facultatea de Teologie şi au fost hirotoniţi, iar trei din cele patru fete sunt căsătorite cu preoţi. Pentru a-i încerca credinţa, Domnul i-a chemat la El pe doi dintre copiii dânsei – pe părintele Constantin în august 2009 şi pe părintele Viorel în mai anul acesta. La 90 ani, Aglaia Mihoc este o bătrână înţeleaptă, ce are multe de povestit despre necazurile şi greutăţile prin care a trecut. Merge des la biserică, citeşte din Sfânta Scriptură şi alte cărţi creştine şi este mai tot timpul cu rugăciunea pe buze şi în suflet.

- Cum a fost să creşteţi zece copii?…

- A fost foarte frumos! Tare mă bucuram de copii să-i văd cum cresc, unul după altul. Atunci când erau ei mici au fost cei mai frumoşi ani ai mei. Am mai cârtit: „Doamne, prea mulţi copii îmi dai mie!” Acum îmi pare rău că L-am judecat pe Dumnezeu. Dacă Dumnezeu îmi mai dădea vreo doi, tot îi creşteam – şi acum mai erau încă doi care să aibă grijă de mine. Tare nefericit este omul care nu are copii! Cei ce nu au copii or să o vadă mai târziu, la bătrâneţe, ce greu o să fie când nu o să aibă cine să le deschide uşa, când or fi la boală sau la vreun necaz şi nu o să aibă cine să îi ajute. Eu am fost o săptămână bolnavă şi foarte des veneau copiii la mine, să vadă ce fac, ce să-mi mai aducă.

- Cine v-a ajutat să-i creşteţi?

- Dumnezeu m-a ajutat! Îmi amintesc că trebuia să merg la cosit, ca să avem cu ce ne întreţine. Aveam trei copii: pe părintele George, pe Maria şi pe părintele Vasile. Pe părintele Vasile, care este acum profesor la Sibiu, îl lăsam singur în casă. Atunci avea câteva luni. Plecam de acasă, încuiam uşa şi îl încredinţam Maicii Domnului: „Măicuţa Domnului, ai tu grijă de el!” Veneam la amiază să-l alăptez şi apoi iar plecam la munca câmpului. Pe copiii mai mari, pe George şi pe Maria, îi trimiteam cu vaca. Mi-era frică să-i las împreună cu Vasile. Gândeam că, dacă ei lasă uşa deschisă, pot veni găinile la cel mic. Chiar şi vecinii mă întrebau ce am făcut cu cel mic! Şi le răspundeam că l-am lăsat în grija Maicii Domnului. Îi dădeam bine să mănânce şi era foarte liniştit. Copiii sunt acum mai răsfăţaţi, dar nu cresc mai bine decât au crescut ai mei. Părinţii ar trebui să-şi pună mai multă nădejde în Dumnezeu când îşi îngrijesc copiii!

- Aţi prins şi războiul. Cum v-aţi descurcat?

- A fost foarte greu. Aveam doi copii, pe părintele George, de câţiva anişori, şi pe Maria, de câteva luni. Am fost evacuaţi. Eu m-am dus la mama, care stătea în oraş. Îmi amintesc că erau o mulţime de oameni în căruţe, iar oamenii mureau în continuu de tifos. Când ne-am întors acasă, nu mai aveam nimic. Rămăsese doar o vacă bolnavă, în rest – totul era luat: mobilier, chiar şi aşternuturile de pe pat. Dar Domnul ne-a purtat de grijă, ne-am luat cu treaba şi am refăcut ce aveam. Copiii au crescut, iar noi am îmbătrânit.

- Care este rolul femeii în societate?

- Rolul femeii în societate este să-şi crească copiii. Acesta este cel mai mare rol. Dar astăzi unele mame nu prea conştientizează acest lucru şi le preocupă mai mult serviciul, cariera. Dacă îşi cresc rău copiii, nu au nimic de pe urma lor şi atunci suferă foarte mult. Eu puteam să mă duc la spital, pentru că se făcuse un spital atunci, să-mi iau serviciu la spital. Dar am zis: „Nu-mi las copiii, pentru serviciu!” Şi, deşi era mai greu, am lucrat la colectivă. Lucram de dimineaţă până seara şi astfel eram între ei, ştiam ce fac. Când ajungeam acasă, le dădeam să mănânce şi apoi îi puneam la rugăciune. Salariul pe care îl câştigam era mic şi nu ajungea. De aceea, pentru că aveam război de ţesut, mai ţeseam pentru oamenii din sat. Făceam astfel rost de bani, ca să am cu ce îi îmbrăca. A fost greu. Dar eu şi soţul eram tineri şi ne bucuram de ceea ce realizam în fiecare zi.

- Vorbiţi-ne, vă rog, şi despre relaţiile dintre oameni în acea perioadă…

- Ne plăcea să primim oaspeţi. Casa aceasta, în care am locuit, este la drum. Şoseaua pe care este situată făcea legătura cu muntele. Veneau oamenii la Suceava, la târg, cu ce aveau de vânzare şi rămâneau peste noapte la noi. Vecinii nu prea primeau străini. Dar casa noastră era deschisă pentru toată lumea. Copiii tare se bucurau când venea câte cineva, pentru că le mai spuneau poveşti, glume. Şi, pentru bucuria lor, mă bucuram şi eu.

- Pe ce puneau accent oamenii atunci?

- Oamenii puneau accent mai mult pe mâncare, că nu se găsea! Atunci se lucra foarte mult pământul. Acum pământul îl lasă pustiu, nu-l lucrează. Îmi aduc aminte că puneam cânepă şi făceam rochiţe la fetiţe, şosete şi alte haine la băieţi. Copiii purtau haine făcute de noi. Atunci omul era mulţumit când găsea un kilogram de carne, sau puţin ulei, sau puţin gaz. Acum sunt de toate, dar omul nu este mulţumit! Şi omul nu este mulţumit pentru că locul lui nu este aici. Omul este străin aici pe pământ, poate să aibă de toate…

- De ce ne dă Dumnezeu încercări?

- Trebuie să ne dea, pentru păcatele noastre. Nu este nimeni sfânt pe pământ. Sunt oameni cu viaţă sfântă, dar sunt puţini. Şi tot au păcate şi ei. Sunt foarte mulţi care fac rele, şi atunci cum să nu întoarcă Dumnezeu mânia asupra noastră? Încă e bine, că este de mâncare. Şi să dăm slavă Domnului pentru asta şi pentru tot ce avem! Ţin minte că pe vremea foametei mergeam pe ţarină, şi veneau oamenii şi cereau de mâncare: „Dă-mi, te rog, de mâncare, că sunt mort de foame, nu am mâncat de două zile. Şi îţi prăşesc până seara!” Eu le ziceam: „Stai şi mănâncă cu noi! Nu trebuie să-mi munceşti pentru asta!”

- Cum aţi trecut prin greaua încercare dată de trecerea la Domnul a părintelui Constantin? (La data la care realizării interviului, părintele Viorel Mihoc încă mai trăia – n.red.).

- Astăzi la slujbă s-a citit despre Avraam – cum l-a chemat Domnul la Muntele Moria să-şi jertfească fiul. M-am gândit că eu am atâţia copii, iar Avraam s-a dus cu singurul lui fiu să-l înjunghie! Avraam a avut un singur fiu, pe care l-a iubit foarte mult, dar a fost în gata să facă ce-a zis Domnul. Noi, însă, n-am face ce ne porunceşte Cel de Sus, fiindcă suntem tare slabi în credinţă. Mare lucru este să ai încredere în Dumnezeu! Ştiu că nici un fir de păr din cap nu cade dacă nu e vrerea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu a vrut să-l ia…

- Ce-i cereţi Domnului în rugăciune?

- Mă rog pentru copiii şi nepoţii mei, să le dea Dumnezeu sănătate! Şi îi cer să-mi ierte păcatele. Pentru că la 90 de ani ai mei a fost timp să fac păcate… Ştiu că Cel rău nu te lasă să te pocăieşti aşa cum vrei. Am citit în Pateric cum diavolul nici pe călugări nu-i lasă să fie sfinţi. Îi munceşte foarte mult şi pe ei, care trăiesc departe de lume, în rugăciune. D-apoi pe noi! Noi dormim, dar el nu doarme niciodată. Eu îi mai zic: „Piei din faţa mea!”, dar el revine. Însă nădejdea mea este la Domnul şi la Măicuţa Lui, căci cu ajutorul de Sus îl putem birui pe Cel rău.

- Cât de mare este familia dumneavoastră?

- De la copii am peste 60 nepoţi şi peste 70 strănepoţi.

- La 90 de ani mergeţi des la biserică. De ce?

- E frumoasă rugăciunea acasă, dar este mai frumoasă la biserică! Şi apoi, la biserică, pe Sfânta Masă, se află Sângele şi Trupul Domnului! Am biserica lângă casă. Dacă se întâmplă să las două zile fără să merg la biserică, a treia zi tot merg. Altfel intervine un fel de lene, mai ales acum la bătrâneţe. Mama mea a iubit tare mult Biserica şi preoţia. Mi-a transmis şi mie această dragoste. Cred că de aceea ne-a dat Dumnezeu aşa de mulţi preoţi în familie. Noi am fost oameni săraci, nu ne-am gândit să-i facem preoţi. Băiatul cel mare s-a dus şi s-a făcut preot, iar fraţii lui s-au luat după el. Eu nu vreau să-i văd bogaţi, pentru că bogăţia nu are nici o valoare în faţa Domnului! Domnul îmi trimite bucurii prin copiii mei pentru că îi văd pe toţi credincioşi şi am cu cine mă înţelege. Au fost ascultători de mici, deşi nu i-am bătut niciodată. Şi cu nurorile mă înţeleg foarte bine. Nu am gânduri rele împotriva nimănui. Dacă te tot gândeşti la rău şi sapi în inima ta răul, atunci nu are cum să fie bine. De la gânduri treci la fapte şi atunci vrei să faci răul. Şi asta nu e plăcut Domnului! Trebuie să avem tot timpul gândul cel bun şi dorinţa de a face fapte bune.

Vrednicul de pomenire părinte Constantin Mihoc obişnuia să povestească la predici despre lumea satului în care a trăit, despre credinţa puternică a consătenilor săi. Când era copil, l-a impresionat un bărbat care mergea tot timpul desculţ, chiar şi iarna. Mirat, şi-a întrebat tatăl: „Tată, de ce omul ăla umblă mereu desculţ?” „Într-o iarnă, omul ăla a avut o discuţie cu un sectar, despre care dintre credinţe este cea adevărată. Omul i-a spus sectarului că îi va dovedi că numai Ortodoxia este adevărată prin faptul că va merge desculţ la biserică, va rezista toată slujba şi nu se va îmbolnăvi. Şi, deşi a fost o iarnă tare grea, iar biserica era neîncălzită, omul acela, cu ajutorul lui Dumnezeu, a reuşit să facă ceea ce a zis! De atunci, pentru a da slavă lui Dumnezeu, s-a hotărât să meargă tot timpul desculţ”. Fie ca şi noi, văzând vieţuirea oamenilor tari în credinţă, să le urmăm pilda şi să-L mărturisim pe Hristos cu fapta, pentru a câştiga Raiul încă de aici, de pe pământ.

Raluca Tănăseanu

Material apărut în Familia Ortodoxă nr. 17