Fiodor, împreună cu soţia sa, Irina, şi fiul, Nikolai

Agenţia de ştiri RIA Novosti ne informează într-o ştire din 22 mai 2010 că vestitul expediţionist rus Fiodor Koniuhov a renunţat la explorări şi recorduri mondiale pentru a deveni preot ortodox.

Un expediţionist de anvergură, Koniuhov a ajuns la Polul Nord (de trei ori), la Polul Sud, la Polul Inaccesibilităţii şi a urcat pe vârful Muntelui Everest. A stabilit noi recorduri mondiale prin traversarea Oceanului Atlantic cu o barcă în 46 de zile, precum şi a Groenlandei într-o sanie trasă de câini în 22 de ore. A mai făcut o serie de călătorii în jurul lumii de unul singur, cu iahtul.

“Pe măsură ce au trecut anii, am ajuns să înţeleg că nu există singurătate în lumea asta. Pe mare te însoţesc balenele şi delfinii, în cer zboară păsări, iar urşii şi focile te întâmpină în drumul spre Pol. Şi ştiu sigur că Dumnezeu şi Sfinţii sunt pururea alături când te rogi – nimeni nu te poate ajuta pe oceanul cel nesfârşit, în afară de ei”, spune Fiodor despre călătoriile sale.

Hotărîrea a fost luată în cursul ultimei sale călătorii în Antarctica; el se va îndeletnici de acum cu rugăciunea pentru cei ce călătoresc. Koniuhov n-a dorit să spună motivul anume care a determinat această schimbare radicală în viaţa sa.

„Probabil că s-a întâmplat ceva serios dacă am luat aşa o hotărîre: m-am gândit – ajunge cu încercările, vreau să mă rog mai mult… Am tras din greu pentru oameni şi pentru faima lor, ca şi pentru faima mea, dar acum vreau să lucrez pentru Dumnezeu şi pentru Biserică”, zice Koniuhov.

În vârstă de 59 de ani, el i-a trimis o scrisoare oficială întâi-stătătorului Bisericii Ortodoxe Ruse, Patriarhul Chiril al Moscovei şi a toată Rusia, cerându-i să devină preot. Patriarhul i-a răspuns favorabil lui Koniuhov în aprilie, dându-i dreptul să-şi aleagă eparhia. Koniuhov a ales Zaporojia ucraineană, locul unde s-a născut în 1951.

Prima sa expediţie a avut loc pe când avea 15 ani, şi a constat în traversarea Mării Azov cu barca. Până la atingerea vârstei de 50 de ani, Koniuhov a făcut peste 40 de expediţii şi ascensiuni unicat. A scris numeroase cărţi şi a pictat numeroase tablouri despre călătoriile sale. Un om credincios, Fiodor Koniuhov spune că sensul vieţii unui creştin ortodox este de a dobândi dumnezeiescul har, de a afla voia lui Dumnezeu şi a trăi potrivit poruncilor Sale, pregătindu-te de veşnicie. La întrebarea de ce şi-a riscat viaţa atât de des, Fiodor răspunde:

“Fiindcă suferinţa este singura cale prin care-L poţi vedea pe Domnul”.

Mai jos, câteva imagini de la hirotonia sa întru diaconie şi din trecut.

Traducere şi prezentare: R.H.

- Înalt-Preasfinţite, în care ţări ale Americii Latine are reprezentare Biserica Ortodoxă din America (OCA)?

- Jurisdicţia Bisericii noastre se întinde până în Mexic. Am avut în trecut câteva parohii în Argentina, Brazilia, Peru şi Venezuela. Însă o parte din ele au trecut la Biserica Rusă din afara graniţelor (ROCOR), iar altele au dispărut.

Mai multe comunităţi din America Latină vor să se alăture Bisericii Ortodoxe din America. Ne-ar bucura să îi primim pe aceşti credincioşi, dar nu are cine să îi păstorească, fiindcă avem prea puţini preoţi care vorbesc spaniola şi portugheza.

Un preot – care nădăjduiesc că va ajunge curând episcop – a început o misiune în Ecuador, la Guayaquil, unde exista o mare colonie palestiniană. Din păcate, în anii din urmă, lucrarea sa cea bună a fost împiedicată. Am auzită că în ţările Americii Centrale, îndeosebi în El Salvador, se află mulţi palestinieni. Lucru curios, ei nu merg în parohiile Bisericii Antiohiene, şi ne cer să îi primim sub omoforul nostru.

Patriarhia Ecumenică şi cea a Antiohiei preferă să poarte grija diasporei greceşti şi arabe. Eu nu înţeleg aşa ceva! Biserica trebuie să îşi facă lucrarea pastorală mai întâi de toate în rândul fiilor săi duhovniceşti ce sunt ai locului. Aceasta este şi poziţia de principiu a Bisericii Ortodoxe din America.

- Când a fost întemeiat exarhatul Mexicului?

- Exarhatul mexican există de la începutul anilor 1970. Atunci, episcopul bisericii vetero-catolice mexicane, Iosif (Jose Cortes y Olmos), a intrat în legătură cu Biserica noastră şi a trecut la Ortodoxie împreună cu turma sa. Mulţumită lucrării sale, mii de mexicani au ajuns drept-slăvitori.

Zilele trecute, 5000 de indieni din 23 de localităţi, în regiunea Veracruz, au primit botezul ortodox. Însă un aşa număr mare de credincioşi are un singur preot. Exarhatul Mexicului are îndeobşte foarte puţini clerici, dar toţi sunt mexicani, împreună cu episcopul locului – Vlădica Alexie (Alejo Pacheco y Vera).

- Aţi fost vreodată în America Latină?

- Tocmai am vizitat Mexicul, iar acum plănuiesc să merg în Guatemala. Prietena mea, Maica Stareţă Ines (Ayau Garcia) vieţuieşte acolo; ea este igumena Mănăstirii Sfintei Treimi, de sub Patriarhia Antiohiei.

Atenţia mi-a fost atrasă în Guatemala de un grup de câteva mii de oameni care doresc să devină ortodocşi. Marea lor parte sunt mayaşi. Dacă îi vom primi, aceşti guatemalezi, împreună cu reprezentaţii altor popoare băştinaşe din alte ţări ale Americii Latine, indienii, ar putea ajunge principala grupare etnică din cadrul Bisericii Ortodoxe Americane. Eu unul aş fi tare bucuros!

- E limpede că aveţi simpatii faţă de vechii locuitori ai celor două Americi…

- Am sentimente foarte calde faţă de indieni. În universitate am studiat antropologia şi m-au atras culturile mayaşă şi aztecă – civilizaţii mari, uimitoare…

Îmi place în întregime America Latină – arta, muzica, literatura, bucătăria sa… Latino-americanii iubesc viaţa, sunt oameni deschişi şi ospitalieri. Eu am crescut în California – unul dintre cele mai hispanizate state S.U.A. Am învăţat un pic de spaniolă de la prietenii mei mexicani. Preotul care m-a unit cu Biserica Ortodoxă era un mexican. Îl chema părintele Ramon Merlos.

- Care sunt asemănările şi deosebirile în lucrarea misionară cu indienii din Statele Unite faţă de cei din America Latină?

- Sincer, nu ştiu… Biserica noastră are experienţă misionară în Alaska, unde slujeşte un preot minunat, Protoiereul Mihail Oleksa, de profesie antropolog. El e carpato-rus (rutean), iar soţia sa se trage din tribul băştinaş yupik. Părintele Mihail vrea să organizeze în Alaska o comunitate de amer-indieni ortodocşi. Va fi ceva foarte interesant!

Ca decan al seminarului, părintele Mihail a poftit acea comunitate din Guatemala ce însetează după Ortodoxie să îşi trimită doi membri, pentru a studia teologia drept-slăvitoare. E o idee bună, însă oamenii obişnuiţi cu climatul tropical vor rezista cu greu în frigul din Alaska.

- Există latino-americani în rândul credincioşilor din Statele Unite?

- De bună seamă! În California, 35% din populaţie e hispanică; în Texas, procentul e şi mai mare. Latino-americanii se regăsesc atât în rândul credincioşilor, cât şi al clericilor Bisericii noastre. La Seminarul Sfântul Tihon avem un student cu rădăcini indiene; îl cheamă Avraam şi e ipodiacon. Un alt ipodiacon din San Francisco e de origine columbiană. La sfârşitul lui noiembrie 2009, am sfinţit în Dallas o mănăstire de maici cu hramul Naşterii Domnului, a cărei stareţă este braziliancă.

- Ce credeţi că îi atrage pe hispanici la Ortodoxie?

- Latino-americanii iubesc liturghia şi icoanele noastre; sunt captivaţi de adânca evlavie pentru Maica Domnului, inerentă în Biserica Ortodoxă.

Trebuie să spun că biserica romano-catolică îşi pierde rapid influenţa în America Latină, datorită strânselor sale legături cu clasele bogate ale societăţii. Mulţi oameni săraci, care reprezintă majoritatea populaţiei din regiune, sunt dezamăgiţi de preoţii romano-catolici şi trec la protestanţi, mormoni şi alte secte.

Mitropolitul Andrei (Andres Giron) e un fost preot catolic. A văzut că mai-marii săi se concentrau asupra celor bogaţi, aşa că la începutul anuilor 1990 a părăsit biserica romano-catolică pentru că voia să lucreze pentru oameni şi a devenit conducător al Ordinului Basilian de Guatemala. De curând, el mi-a spus: „Sunt bătrân şi bolnav. Vă rog, primiţi-mi credincioşii în Biserica Ortodoxă, ca să se mântuiască!” Comunitatea sa cu greu poate fi numită ortodoxă, dar, treptat, va învăţa credinţa drept-slăvitoare şi se va uni cu predaniile Bisericii Ortodoxe. Pe lângă Guatemala, episcopul Andrei a deschis parohii în Los Angeles, San Francisco şi alte oraşe din Statele Unite în care se găseau conaţionali ai săi.

Mitropolitul Iona al Bisericii Ortodoxe în America (OCA), unul dintre cei mai tineri şi mai dinamici întâi-stătători ai Bisericilor Ortodoxe locale.

A consemnat Miguel Palacio, decembrie 2009

Traducere de Radu Hagiu

Material apărut în Familia Ortodoxă nr. 15

Anul acesta se împlinesc 26 de ani de la moartea mucenicească a episcopului Pavel de Ballester-Convolier (1927-1984). Întru pomenirea sa, readucem la lumină această mărturie, în care ne explică cum şi de ce a trecut de la romano-catolicism la Ortodoxie, scris pe vremea când era încă ierodiacon. Acest articol a fost publicat în două numere ale revistei „Kivotós” (din iulie 1953, pag. 285-291 şi decembrie 1953, pag. 483-485). Fostul monah franciscan venit la Ortodoxie (la obârşie, un nobil catalan din Barcelona) a studiat în Grecia, la Atena şi Halki. Acolo a fost hirotonit ierodiacon în 1953 şi ieromonah în 1954. Prima sa slujire preoţească a fost în Constantinopol (1954-1959), apoi în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Greceşti a Americii (1959-1984). În 1970 a fost hirotonit episcop al Nazianzului, în New York, cu scaunul în Mexic. Lucrarea sa de cleric, profesor universitar şi autor prolific a fost strălucită şi remarcabilă, punându-i-se din păcate capăt prin moartea sa prematură. A fost ucis la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii slujită în capitala Mexicului în anul 1984, de un fanatic romano-catolic. La înmormântarea sa a mers şi Arhiepiscopul Iacov al Americii, care cunoştea lucrarea misionară a energicului episcop. În 2006, osemintele acestui nou-mucenic al Ortodoxiei au fost strămutate din porunca Patriarhiei Ecumenice într-un monument aparte, în curtea catedralei mitropolitane din Ciudad de México. (F.O.)

O DILEMĂ ÎNFRICOŞĂTOARE

Întoarcerea mea la Ortodoxie a început într-o zi când făceam ordine în cataloagele din biblioteca mănăstirii de care aparţineam. Această mănăstire este a ordinului Franciscanilor şi se află în patria mea, Spania.

Pe când aranjam diferite documente vechi referitoare la Inchiziţie, mi-a căzut în maini un manuscris cu adevărat şocant, ce data din anul 1647. În acest manuscris se spunea despre o decizie a Inchiziţiei care anatematiza ca eretic pe orice creştin ce cuteza să creadă, să accepte şi să transmită altora faptul că Apostolul Pavel avea drept suport al propovăduirii sale autoritatea apostolică.

Era vorba de o descoperire de-a dreptul cutremurătoare, pe care mintea mea n-o putea cuprinde. M-am gandit pe moment, ca să-mi liniştesc sufletul, că poate este vorba de vreo greşeală de tipar sau de vreo plastografie – lucru de altminteri obişnuit în Biserica Apuseană din acea perioadă, căci despre ea era vorba în acel manuscris. Dar tulburarea şi surprinderea mea a devenit şi mai mare când am cercetat şi am constatat că acea hotărâre a Inchiziţiei la care făcea referire acel text a existat în realitate, era autentică!

Într-adevăr, deja în două cazuri anterioare, adică la 1327 şi respectiv la 1351, Papii Ioan al XXII-lea şi Clement al VI-lea condamnaseră succesiv şi anatematizaseră pe oricine ar fi îndrăznit să tăgăduiască că Apostolul Pavel, pe toată durata lucrării sale apostoleşti, ar fi fost subordonat în totalitate autorităţii monarhico-bisericeşti a primului Papă şi Împărat al Bisericii – adică Apostolului Petru. Mai apoi, în 1907 şi 1920, Pius al XX-lea şi Benedict al XIV-lea au respectat aceleaşi anateme şi aceleaşi condamnări. În consecinţă, se exclude orice posibilitate de inadvertenţă sau plastografie. Şi astfel am întâmpinat îndată probleme de conştiinţă! Personal mi-era cu neputinţă să accept că Apostolul Pavel îşi desfăşura lucrarea apostolică sub vreo oarecare comandă sau ordin al Apostolului Petru.

Independenţa lucrării sale apostolice printre neamuri, faţă de ceea ce caracteriza apostolia lui Petru între cei tăiaţi-imprejur, era pentru mine un fapt de nezdruncinat, propovăduit cu glas mare de către Sfânta Scriptură[1].

Lucrurile erau foarte clare pentru mine, de vreme ce lucrările exegetice ale Sfinţilor Părinţi cu privire la acest subiect, nu lasă loc nici celei mai mici îndoieli. „Pavel” – scrie sfinţitul Gură-de-Aur – „propovăduieşte egalitatea lui cu ceilalţi apostoli şi se poate compara nu doar cu ceilalţi apostoli, ci şi cu primul dintre ei, ca să dovedească că fiecare din ei are aceeaşi autoritate”. Cu adevărat, toţi Sfinţii Părinţi acceptă într-un glas că „toţi ceilalţi apostoli erau la fel cum era şi Petru, adică erau înzestraţi cu aceeaşi autoritate şi cinste”. Era cu neputinţă pentru oricine din ei să exercite vreo stăpanire mai presus de ceilalţi pe temeiul că titlul apostolic ce-l avea era „cea mai mare autoritate, vârful tuturor supremaţiilor”. „Toţi erau păstori, în timp ce turma era una. Iar această turmă era păstorită de apostoli cu împreună-înţelegerea unanimă a tuturor”.

Chestiunea era deci foarte limpede. Şi, totuşi, învăţătura romano-catolică era în acest punct contrară evidenţei. Astfel, pentru prima oară în viaţa mea, am intrat într-o dilemă infricoşătoare. Ce să fi ales? Pe de-o parte se aflau Sfânta Evanghelie şi Sfânta Tradiţie, pe de altă parte învăţătura Bisericii mele. Potrivit teologiei catolice, este de neapărată trebuinţă pentru mântuire să credem că Biserica e o monarhie nepătată, al cărei conducător şi monarh este Papa. Astfel, Conciliul Vatican I, expunând pe scurt toate condamnările anterioare, a declarat oficial: „Dacă cineva zice… că Petru (considerat a fi primul Papă) n-a fost rânduit de Hristos ca mai-mare al apostolilor şi cap văzut al Bisericii… să fie anatema”!

CONFESORUL MEU

În această frământare sufletească, m-am îndreptat către confesorul meu şi i-am expus cu naivitate problema în cauză. Era unul din cei mai renumiţi preoţi ai mănăstirii noastre. M-a ascultat cu mâhnire, dându-şi seama că era vorba de o problemă dificilă. După ce se gândi câteva clipe, căutând zadarnic o soluţie satisfăcătoare, mi-a spus în cele din urmă nişte lucruri pe care, mărturisesc, nu mă aşteptam să le aud:

- Scriptura şi Sfinţii Părinţi ţi-au făcut rău, fiule! Pune-le pe ambele deoparte şi limitează-te să urmezi cu fidelitate învăţăturile infailibile ale Bisericii noastre, şi nu te mai lăsa pradă unor astfel de gânduri. Nu da prilej să ţi se zdruncine credinţa în Dumnezeu şi în Biserică de orice ar putea pricinui aşa ceva dintre făpturile lui Dumnezeu!

Acest răspuns, dat cu multă naturaleţe, a făcut ca nedumerirea mea să ia proporţii. Întotdeauna eram de acord că Cuvântul lui Dumnezeu este singurul lucru ce nu poate fi desfiinţat. Fără ca să mi se dea răgazul de a face vreo obiecţie, confesorul meu a adăugat:

- În schimb, am să-ţi dau un catalog cu operele a diverşi scriitori în care credinţa ta se va întări şi odihni, căci în ele vei afla învăţătura Bisericii noastre fără vreo pată sau zbarcitură.

Şi, întrebându-mă dacă aveam altceva care să prezinte „mai mult interes”, a pus capăt discuţiei noastre.

Câteva zile mai târziu, confesorul meu plecă din mănăstire pentru a ţine nişte predici pe la diferite biserici de-ale Ordinului nostru. Mi-a lăsat lista cu scriitorii respectivi, recomandându-mi să-i citesc. Şi m-a rugat să-i fac cunoscute progresele mele pe parcursul acestei lecturi, prin scrisori pe care i le-aş fi trimis. Deşi vorbele lui nu mă convinseră nicidecum, am adunat acele cărţi şi m-am pus pe citit cu toată imparţialitatea şi atenţia posibilă. Cele mai multe dintre cărţi erau texte teologice şi rezumate ale hotărarilor Papilor, precum şi ale „sinoadelor ecumenice” papiste[2].

M-am afundat în studiu cu o căutare sinceră, având ca singură călăuză Sfânta Scriptură, care era „făclie picioarelor mele şi lumină cărărilor mele”. Pe cât înaintam în citirea acelor cărţi, înţelegeam din ce în ce mai bine că până atunci nu ştiam prea multe despre natura Bisericii mele. De abia fiind convertit la creştinism şi botezat imediat ce-mi terminasem studiile din învăţământul general, am urmat apoi cursuri de filosofie; în perioada în care se întamplau toate acestea, mă aflam de abia la începutul studiilor teologice. Era vorba de o ştiinţă cu desăvârşire nouă pentru mine. Până atunci, creştinismul şi Biserica Romano-Catolică erau în viziunea mea un amalgam, ceva absolut nedefinit. În viaţa mea monahală mă preocupa doar aspectul lor suprafiresc; încă nu mi se dăduse prilejul să examinez mai în profunzime temeiurile şi perceptele fundamentului organic al Bisericii mele.

ÎNVĂŢĂTURA ABSURDĂ DESPRE PAPĂ

Aşadar, chiar în acel buchet de texte alese cu înţelepciune de confesorul meu, începuse să se descopere în adevăratul său chip acest organism monarhic-religios numit „Biserica Catolică”. Cred că o scurtă trecere în revistă a caracteristicilor ei este binevenită:

Întâi şi întâi, în romano-catolicism Biserica Creştină „nu este altceva decât o monarhie absolută”, al cărei singur conducător este Papa, acţionând în fiecare sector în calitatea lui de Papă. În această suveranitate papală „stă toată puterea şi tăria Bisericii”, care „altminteri nu va dăinui”. Însuşi creştinismul are ca suport total Papalitatea. Încă ceva: Papalitatea este nici mai mult nici mai puţin decât „cel mai important element al Creştinismului; vârful şi esenţa lui”.

Autoritatea suverană a Papei în calitate de comandant suprem şi cap văzut al Bisericii („Piatra cea din capul unghiului”; „Dascăl al lumii, fără de greşeală în materie de credinţă”; „Reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ”; „Păstorul păstorilor” şi „Marele Arhiereu”) este dinamică şi puternică, însumând toate drepturile legislative şi doctrinare ale Bisericii. Papa îşi extinde „dreptul divin” asupra tuturor şi îndeosebi asupra fiecărui om botezat din toată lumea. Această autoritate dictatorială poate fi deci exercitată oricând în mod direct asupra oricărui creştin, laic ori preot, şi asupra oricărei Biserici, de orice rit sau neam ar fi, dat fiind că Papa e super-episcopul fiecărei eparhii ecleziastice din lume.

Toţi cei ce refuză să-i recunoască această autoritate şi nu i se supun orbeşte sunt „schismatici”, „eretici”, „necinstitori de Dumnezeu” şi „sacrilegi”, iar sufletele lor sunt de pe acum sortite osândei veşnice, întrucât pentru a ne mântui e necesar să credem în dumnezeiasca instituţie papală şi să ne supunem ei şi reprezentanţilor ei.

Astfel, Papa întruchipează acel fantastic conducător despre care a prevestit Cicero când scria că toţi vor trebui să-l recunoască pentru a se mântui. Întotdeauna, conform învăţăturii catolice, „dat fiind că Papa are dreptul să intervină şi să judece deplinătatea problemelor spirituale ale tuturor creştinilor şi ale fiecăruia în parte, cu atât mai mult are dreptul să facă aceasta şi în problemele lor lumeşti. Nu poate fi limitat doar la a judeca prin prisma pedepselor spirituale, privându-i de mântuirea veşnică pe cei ce nu i se supun, dar are de asemenea şi dreptul de a exercita stăpânire lumească asupra credincioşilor, pentru că Biserica are două săbii, simbol al puterii spirituale şi lumeşti. Prima dintre ele e în mâna clerului, cealaltă în mâna împăraţilor şi a ostaşilor, care totuşi şi ei sunt în slujba clerului, supunându-se lui”.

Papa susţine că este pe pământ vicarul Aceluia a Cărui „Împărăţie nu este din lumea aceasta”, a Aceluia Care n-a îngăduit Apostolilor să-i imite pe împăraţii pământului care „stăpânesc neamurile”, arogându-şi titulatura de împărat lumesc şi continuând, ca atare, tradiţia imperialistă a Romei. În diferite epoci, Papa a ajuns, într-adevăr, stăpân peste domenii întinse şi a purtat războaie sângeroase împotriva altor regi creştini pentru a pune stăpânire pe alte întinderi de pământ sau, pur şi simplu, din sete de alte bogăţii şi stăpâniri. Avea nenumăraţi sclavi. Juca un rol vital şi de multe ori decisiv în istoria lumii. Datoria principilor creştini este de a ceda în faţa „divinului şi dreptului împărat”, dându-i lui tronul acestei împărăţii politico-bisericeşti.

Astăzi, împărăţia lumească a Papei este restrânsă la statul Vatican. E vorba de un stat independent, cu ataşaţi diplomatici la guvernele celor două emisfere, cu armată, armament, poliţie, închisori, monedă etc. Şi ca o cunună şi un apogeu ale atotputerniciei Papei e faptul că el se bucură de un privilegiu teribil, unic în lume.

Un privilegiu absurd, ieşit din comun, pe care nici idolatrii cei mai învederaţi nu şi-l puteau închipui. Este infailibil de drept divin, potrivit definiţiei dogmatice a Conciliului Vatican I din anul 1870. De atunci încoace, acestuia omenirea îi e datoare să i se adreseze cu cuvintele adresate Domnului: „Tu ai cuvintele vieţii veşnice”. De aici încolo nu mai e nevoie de Duhul Sfânt ca să călăuzească Biserica „la tot adevărul”. Nu mai e nevoie de Sfânta Scriptură, nici de Sfânta Tradiţie, căci de acum este un dumnezeu pe pământ, având puterea de a cataloga ca netrebnice şi înşelătoare învăţăturile Dumnezeului Ceresc.

În virtutea acestei infailibilităţi, Papa este singurul dreptar al credinţei şi poate afirma şi susţine, chiar şi contrar învăţăturii Bisericii, noi dogme, pe care credincioşii sunt datori să le primească pentru a nu-şi pierde mântuirea. „Depinde doar de voinţa şi dispoziţia lui ca un lucru pe care îl vrea (Papa) să fie considerat sfânt sau sfinţit în toată Biserica”, iar edictele lui epistolare trebuiesc luate în consideraţie şi crezute, cerând aceeaşi supunere ca nişte „epistole canonice”.

Din moment ce Papa este infailibil, trebuie ascultat orbeşte. Cardinalul Bellarmine, proclamat „sfânt” de către Biserica Catolică, zice următoarele într-un mod foarte firesc: „Dacă Papa într-o bună zi impune păcatul şi interzice virtutea, Biserica este datoare să creadă că păcatul este bun, iar virtutea este rea şi vătămătoare”.

Articol apărut în revista „Θεοδρομία”, nr. 1, ian.-mar. 2006, pp. 69 – 88.

Traducerea: Monahul Gherontie (Nica), Sfântul Munte Atho

[2] În vreme ce Biserica Ortodoxă recunoaşte ca Sinoade Ecumenice şapte astfel de adunări ale Sfinţilor Părinţi din primul mileniu, catolicismul a adăugat la numărul acesta şi o serie de 13 concilii apusene, cărora le-a dat titlul de „ecumenice” (cele mai cunoscute în Răsărit fiind Sinoadele unioniste de la Lyon şi Ferrara-Florenţa din sec. 13-15, precum şi Conciliul Vatican II din 1965). (n. red.)

De vorbă cu Maica Ines, egumena Mănăstirii Sfintei Treimi din Guatemala

Maica Stareţă Ines

Maica Stareţă Ines Ayau-Garcia este egumena singurului lăcaş ortodox din Guatemala – Mănăstirea Sfintei şi de-viaţă-dătătoarei Treimi, „Lavra Mamvri”, de sub Patriarhia Antiohiei. Ea se trage dintr-o familie influentă şi binecunoscută din Guatemala, din care s-au născut mulţi oameni de excepţie. Când (pe atunci romano-catolică) Sora Ines avea 36 de ani, în viaţa ei s-a petrecut o schimbare radicală: a părăsit ordinul monahal catolic şi s-a făcut monahie dreptslăvitoare.

Mănăstirea Sfintei Treimi a fost întemeiată de Maica Ines şi Sora Maria Amistoso în aprilie 1986. În 1989, inginerul Federico Bauer a donat mănăstirii un teren pe ţărmurile Lacului Amatitlan, nu foarte departe de oraşul Guatemala. Pământul se găseşte la 1188 metri deasupra nivelului mării şi e aşezat lângă Pacaya, unul dintre cei mai activi vulcani din America Centrală.

De praznicul Sfântului Nicolae Făcătorul-de-minuni, în 1995, s-a iscălit tomosul de întemeiere a unei biserici ortodoxe în Guatemala de către episcopul (acum mitropolitul) Antonie (Chedraoui) al Mexicului, Venezuelei, Americii Centrale şi Caraibelor (din Patriarhia Antiohiei) şi de către egumena mănăstirii, Maica Ines, obştea sa şi un număr de 25 de credincioşi.

Clădirile s-au ridicat tot din daniile lui Federico Bauer, iar sfinţirea mănăstirii s-a petrecut în noiembrie 2007, cu participarea a 18 clerici, sosiţi în Guatemala anume cu acest prilej.

Iconografia din biserica mănăstirii a fost săvârşită de artiştii ruşi de la Şcoala Internaţională de Pictură Iconografică, cu sediul în oraşul rusesc Kostroma şi în S.U.A.

În 1996, guvernul Guatemalei a acordat mănăstirii controlul asupra unui orfelinat cu 800 de locuri, „Casa Rafael Ayau”, din capitala ţării, oraşul Guatemala. În clipa de faţă, acolo se află peste 100 de copii – de la nou-născuţi la adolescenţi de 16 ani. Lucrătorii de la orfelinat le oferă copiilor o educaţie de liceu şi îi familiarizează cu conceptele ortodoxe fundamentale. Copiii sunt şi pregătiţi pentru o meserie. În curând, orfelinatul se va muta la mănăstire.

În februarie 1997, s-a sfinţit biserica Schimbării-la-Faţă din orfelinat. În lipsa unui preot, slujbele sunt ţinute de un citeţ. Copiii cântă la două străni, antifonal – o strană cântă o stare, apoi cealaltă cântă starea următoare. Începuturile şi otpustul sunt rostite de Maica Ines. La slujbe iau parte guatemalezi, arabi, greci, ruşi şi ucraineni.

Mănăstirea Sfintei Treimi are în posesie şi întinse terenuri agricole, unde se cultivă legume şi se cresc iepuri şi peştii. Toate aceste produse se duc la orfelinat.

În iulie 2009, Maica Ines a mers în Rusia, pentru a vizita locurile sfinte de acolo şi pentru a întări legăturile cu Biserica Ortodoxă Rusa. Egumena a fost însoţită de Maica Maria şi de doi tineri de la orfelinat.

Convorbirea ce urmează, cu Maica Ines, a avut loc în răstimpul acelei vizite, pe drumul de la Mănăstirea Sretenski la Lavra Sfintei Treimi – Sfântul Serghie.

– Maică Ines, cum aţi făcut cunoştinţă cu credinţa ortodoxă?

– Când aveam douăzeci de ani, am devenit călugăriţă catolică şi am intrat într-o mănăstire a ordinului „Adormirea Sfintei Fecioare”. Ele mi-au dat să citesc convorbirea Sfântului Serafim din Sarov cu Nikolai Motovilov şi textele Liturghiei ortodoxe. Cele citite m-au uimit până în adâncul sufletului. Una din călugăriţele catolice mi-a arătat şi câteva icoane ortodoxe, printre care şi o reproducere a Treimii lui Andrei Rubliov. Mi s-a stârnit interesul, şi ardeam de dorinţa aflării rădăcinii tuturor acestor lucruri. De atunci, am început să rostesc Rugăciunea lui Iisus („Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.)

Am studiat zece ani teologia – cu salezienii în Guatemala, cu călugării Sfântului Spirit în Mexic, cu vestitul teolog Jean Daniélou în Franţa şi cu iezuiţii în Belgia şi El Salvador. Eram în continuare frământată de o întrebare: unde se găsesc acele comori peste care am dat la începutul vieţii mele monahale? Odată, în Bruxelles, călugăriţa însărcinată cu supravegherea mea duhovnicească m-a dus la o slujbă rusească de Paşti. Se ţinea într-un paraclis aflat la al doilea etaj al unei locuinţe – dar, chiar şi atunci, tot n-am aflat răspuns la întrebarea mea!

Nu voiam să slujesc în America Latină: în anii aceia, din pricina răspândirii „teologiei liberale”, relaţiile Biserică-Stat se înrăutăţiseră mult. Am primit permisiune să merg în Filipine. Acolo, spre uimirea mea, am întâlnit alte Surori ale Adormirii, care căutau acelaşi lucru ca şi mine! Am descoperit greco-catolicismul şi ne-am gândit să ne reformăm comunitatea pentru folosirea ritului răsăritean. Din păcate, marea parte a Surorilor au plecat – câteva chiar s-au căsătorit. Am rămas doar eu şi Sora Maria, născută în Filipine.

Călugăriţele ordinului meu, care avea mare înrâurire în Filipine, mi-au cerut să părăsesc ţara, deoarece au crezut că răspândesc sentimente revoluţionare.

Am mers la Ierusalim, unde, în sfârşit, am intrat în contact cu adevărata Ortodoxie! Sora Maria m-a urmat din Filipine şi, împreună, am călătorit prin Ţara Sfântă, am început să învăţăm felurite slujbe liturgice, am stat de vorbă cu preoţi.

Maica Ines, Maica Maria şi doi "absolvenţi" ai orfelinatului, Reina şi Edgar Rolando

– Ce reacţie a avut familia dumneavoastră după trecerea la Ortodoxie?

– Tatăl meu este o persoană foarte învăţată, dar când i-am spus că vreau să mă fac ortodoxă, mi-a zis: „Cum adică? Aşa ceva nu există în realitate!” Totuşi, convorbirea noastră l-a pus pe gânduri. În câteva săptămâni, tata s-a dus în Turcia. Ajuns acolo, a chemat un taxi şi i-a spus şoferului să-l ducă la o biserică ortodoxă, ca să vadă şi el o slujbă dreptslăvitoare. După aceasta, a mers cu o cursă maritimă în Ţara Sfântă, unde a făcut acelaşi lucru! De atunci, pentru el Ortodoxia a devenit o realitate.

Mama mea m-a susţinut de la început în hotărîrea luată. Era interesată de Rusia, a citit o grămadă despre ea. A citit cu mare interes o carte despre lucrarea Bisericii Ortodoxe Ruse în Alaska. Când episcopul antiohian Antonie Chedraoui, la prima sa vizită în Guatemala, a primit nişte arabi la Ortodoxie, s-a dus şi mama – a fost primită în Sfânta Biserică Ortodoxă prin mirungere. Mai târziu, şi tata a devenit ortodox.

– Cum v-aţi alăturat Bisericii Antiohiei?

– Eu şi Maica Maria ne-am hotărît să întemeiem o mănăstire ortodoxă în Guatemala. Pe drumul de întoarcere din Israel, ne-am oprit în oraşul elveţian Chambésy, nu departe de Geneva, unde ne-am întâlnit cu mitropolitul Damaschin Papandreu al Elveţiei (Patriarhia Constantinopolului). El a binecuvântat întemeierea Mănăstirii şi ne-a spus să intrăm sub omoforul uneia dintre patriarhiile ortodoxe. Însă acest lucru n-a fost uşor! Bisericile ortodoxe cu jurisdicţie atunci în America Latină nu aveau un interes anume pentru localnici. Patriarhia Constantinopolei îi slujea pe greci, Patriarhia Antiohiei – pe arabi, Patriarhia Rusă – pe ruşi. Doar după zeci ani de cereri am fost primiţi de Mitropolitul Antonie al Bisericii Antiohiene.

Pentru a înregistra legal o parohie, aveam nevoie de semnăturile a 25 de cetăţeni guatemalezi. Dar n-aveam obşte aşa mare! Aşa că cererea a fost iscălită şi de rudele mele, de rudele unei alte monahii, Maica Ivona, şi de nişte prieteni de-ai noştri.

– Cum se face că aţi ales să construiţi biserica mănăstirii după vechea arhitectură rusească?

Katholikonul Mănăstirii Sfintei şi de-viaţă-Dătătoarei Treimi, "Lavra Mamvri"

– Iubim sincer Rusia şi Biserica Ortodoxă Rusa. Crucile de pe turle sunt bizantine, dar toate celelalte sunt ruseşti: arhitectura, icoanele, frescele. Oamenii, când văd domurile ruseşti, pricep de îndată că înaintea lor stă o biserică ortodoxă. Ţinem slujbele după tipicul rusesc şi urmăm calendarul iulian; maicile noastre se înveşmântează potrivit rânduielii monahale slave.

– Unde anume este mănăstirea?

– Am ridicat mănăstirea la 20 de kilometri de oraşul Guatemala, în vârful unui deal. În jur sunt păduri şi, nu foarte departe, Lacul Amatitlan. Este un loc minunat, deşi, e adevărat, nu-i pe de-a-ntregul potrivit pentru o sfântă mănăstire fiindcă suntem foarte aproape de oraş şi ne confruntăm cu problemele existente în orice suburbie a marilor oraşe din America Latină – suprapopulaţia şi traficul de droguri.

– Ce obşte aveţi?

– La mănăstire vieţuiesc trei maici. În afară de mine, mai este Maica Maria (Amistoso), născută în Filipine, şi Maica Ivona (Sommerkramp), care a venit după cinci ani de la întemeierea mănăstirii. Ea este guatemaleză cu rădăcini germane. În trecut am avut mai multe maici.

– Cine săvârşeşte slujbele?

– Deocamdată nu avem un preot permanent. De două ori pe lună, ne vizitează grupuri de misionari şi voluntari ortodocşi din ţări precum S.U.A., Norvegia, Japonia şi altele; grupurile acestea au întotdeauna şi un preot. Ne mai sunt alături şi preoţi ruşi: protopopul Vasili Movcianuk – parohul bisericii Sfinţilor Petru şi Pavel din Iarţevo, regiunea Smolensk, şi protopopul Igor Kropociev – asistent la departamentul misionar al eparhiei Kemerovo.

– Povestiţi-ne, vă rog, despre orfelinatul mănăstirii.

– Orfelinatul nostru, cel mai vechi şi mai mare din Guatemala, se află chiar în inima capitalei ţării. Strămoşul meu, Rafael Ayau, l-a înfiinţat în 1857. Era un filantrop şi un om foarte evlavios. Călugării catolici ai organizaţiei de caritate „Caridad” au preluat controlul asupra orfelinatului, la invitaţia lui don Rafael, din Franţa. În 1960, guvernul i-a deportat pe membrii „Caridad” şi a preluat orfelinatul. După 40 de ani, preşedintele Alvaro Arsu a predat orfelinatul, aflat într-o stare groaznică, în custodia mănăstirii noastre. Nici un alt politician n-ar fi făcut acest lucru; le e teamă de ortodocşi. Însă lui Arsu nu îi era frică, fiindcă are nişte ortodocşi în familie.

Datorită schimbărilor în legislaţia socială, orfelinatul nostru a început să arate tot mai mult ca un internat. În doisprezece ani, peste 1000 de copii ai familiilor sărace şi defavorizate au trecut prin orfelinat. Pe toţi îi creştem în duh dreptslăvitor. Mulţi se întorc la părinţii lor, dar nu întrerup legătura cu mănăstirea, şi vin pe mai departe la Liturghie, în Duminici. Peste 300 dintre orfani au fost adoptaţi de familii ortodoxe, îndeosebi din S.U.A.

Ambasadorul rus în Guatemala, Nikolai Vladimir, mi-a spus că guvernul ţării sale acordă burse de studii în Rusia tinerilor din alte ţări, aşa că ne-am folosit de acest prilej. Doi dintre copiii de aici, Reina şi Edgar Rolando, au venit cu noi la Moscova. Ei vor începe să studieze informatică şi inginerie la o universitate rusească, din septembrie.

– Care sunt relaţiile mănăstirii cu Biserica Romano-Catolică?

– În ce ne priveşte, noi avem o atitudine prietenoasă, caldă, faţă de ei, dar pe tăcute Biserica Romano-Catolică duce un război ascuns împotriva noastră. De pildă, după ce am trimis cererea de înregistrare a parohiei la Ministerul Afacerilor Externe, n-am mai primit nici o veste câţiva ani la rând. Când preşedintele Arsu a cerut mănăstirii să ia sub aripa sa orfelinatul, i-am spus că nu putem, deoarece legal nu existăm. Preşedintele l-a însărcinat atunci pe avocatul său să rezolve problema. S-a dovedit că actele noastre de înfiinţare era la curia papală; catolicii le blocaseră. Din fericire, preşedintele Arsu a acordat atunci persoană juridică Parohiei Sfânta Treime printr-un decret prezidenţial.

Denominaţiile protestante, care sunt acum câteva sute, nu îi îngrijorează pe catolici. Ortodocşii, însă, îi înspăimântă. Sunt mai multe motive pentru asta, însă cel mai mare este că ierarhia romano-catolică se teme că Biserica Ortodoxă va face convertiţi în turma lor. Cardinalul de Guatemala a recunoscut acest lucru înaintea ambasadorului rus.

Este însă cu neputinţă să nu ai contacte cu Biserica Romano-Catolică. Catolicismul domină Guatemala. Tatăl meu este o persoană publică; am fost călugăriţă catolică vreme de 16 ani; cardinalul este vărul naşului meu, şi mă ştie din copilărie.

– După părerea dumneavoastră, ce perspective are Ortodoxia în Guatemala?

– Sunt convinsă că Ortodoxia are un viitor mare în ţara noastră. Doi preoţi, unul acum douăzeci de ani şi altul de curând, au trecut neoficial de la catolicism la Ortodoxie, şi şi-au adus şi turmele cu ei. Cu totul, e vorba de peste 100.000 de oameni! Ei se socotesc dreptslăvitori, deşi încă nu s-au alăturat oficial Bisericii Ortodoxe – şi, din câte am observat, ştiu foarte puţin despre creştinismul răsăritean. Printre ei sunt ladinoşi (urmaşi ai spaniolilor) şi indieni. Amândouă grupurile doresc să ceară primirea în Biserica Ortodoxă Rusă.

– Ce impresie v-a făcut Rusia, după această vizită?

– N-am cuvinte să descriu simţămintele pe care le am aici. Sunt copleşită de toate: arhitectura şi împodobirea interioară a bisericilor şi mănăstirilor, arhitectura oraşelor şi comunelor, natura… Am observat mai ales evlavia oamenilor, credinţa lor adâncă, pe care şi-au păstrat-o după deceniile de regim comunist fără-de-Dumnezeu.

Interviu realizat de Miguel Palacio, 16 iulie 2009

Traducere în lb. română de Radu Hagiu

În ianuarie 2010, după luni de cateheze şi pastoraţie, vicarul Arhiepiscopiei Mexicului, arhimandritul mitrofor Andrei (Vujisić), din cadrul Patriarhiei Ecumenice, a mers în Guatemala pentru a-i primi în Biserica Ortodoxă pe preoţii Andrés Girón şi Mihail Castellanos, conducătorii “Bisericii Ortodoxe Catolice din Guatemala” (ICOG), un grup independent, format din foşti romano-catolici. S-a stabilit şi rânduiala de primire la Ortodoxie a celor 527.000 de membri, care sunt în număr covârşitor băştinaşi. Fosta ICOG are 334 de biserici în Guatemala şi sudul Mexicului, 12 clerici, 14 seminarişti, 250 de slujitori mireni şi 380 de catiheţi. Paisprezece studenţi din Guatemala sunt acum înscrişi la Institutul Teologic Ortodox “Sfântul Grigorie din Nazianz”.

Rugăciunea Tatăl nostru în arabă

- Daniil, te rog să-mi spui câteva lucruri despre tine.

- Am fost mulţi ani un musulman devotat, împreună cu soţia şi copiii mei. M-am născut în Regatul Unit, dar am călătorit mult în viaţă prin ţările islamice. Cunosc atât cultura britanică, cât şi cea musulmană. Am locuit în Arabia Saudită, unde am studiat teologia (islamică) şi am făcut misionarism musulman printre lucrătorii străini. Am petrecut o vreme şi în Afghanistanul taliban, în Pakistan şi în Kaşmirul pakistanez. Am stat în Bosnia. În anii din urmă, m-am stabilit cu familia în Londra, unde, de ceva timp, am ajuns reprezentant al islamului în cadrul unei binecunoscute organizaţii religioase închinată păcii. În ultimii doi ani am fost şi consilier pe problemele islamului pentru Arhiepiscopul de Canterbury[1]. Acum două zile l-am sunat şi i-am spus că am primit Ortodoxia în sânul Bisericii Ruse.

- Care a fost poziţia sa?

- Arhiepiscopul de Canterbury a fost foarte bucuros. Mi-a spus mai demult că, de curând, doi angajaţi din cadrul personalului administrativ al Bisericii Anglicane au fost primiţi în Biserica Ortodoxă; el le respectă alegerea şi nu-i va da afară de la locul de muncă din administraţia Bisericii Anglicane.

- Ce te-a purtat către Hristos?

- Mai întâi de toate, dorinţa de a cerceta în amănunt Noul Testament – aceasta se întâmpla pe când mă aflam înaintea Kaabei[2], la Mecca. Trăiam pe atunci în Mecca. În Arabia Saudită, scrierile creştine sunt interzise cu străşnicie (multe pagini de internet sunt chiar blocate!), dar, dată fiind răspândirea telecomunicaţiilor moderne, Cuvântul lui Dumnezeu nu este cu neputinţă de găsit pentru cine îl caută. După o vreme, am încercat să determin un american ce lucra în capitala saudită să treacă la islam. În discuţia purtată, el mi-a răspuns cu mare curaj şi convingere. Am rămas uimit de curajul său, căci în Arabia Saudită cei ce propovăduiesc creştinismul pot fi ucişi cu uşurinţă. Convorbirile cu creştinii din Arabia Saudită au fost, pentru mine, foarte importante. Având legături cu misionarismul islamic din Arabia, am întâlnit mulţi străini. Am băgat de seamă că, în mare parte din cazuri, oamenii nu se convertesc la islam de bună voie, ci pentru a putea lucra pe mai departe în Arabia Saudită şi pentru a fi scutiţi de taxa impusă nemusulmanilor. E o realitate că veniturile nemusulmanilor sunt mai scăzute decât cele ale musulmanilor, fiindcă cei dintâi au obligaţia de plăti un impozit aparte, rânduit de Mahomed. Salariile creştinilor filipinezi din Arabia Saudită sunt foarte mici, aşa că unii trec la islam ca să câştige mai mulţi bani. Însă mulţimea covârşitoare a filipinezilor convertiţi, după ce se întorc acasă, renunţă de îndată la islam. Am început să explorez tot mai mult creştinismul şi, treptat, i-am simţit superioritatea faţă de islamism. Cu Ortodoxia am făcut cunoştinţă întâia dată la Saraievo, capitala Bosniei. Din păcate, preoţii din Saraievo nu vorbeau englezeşte, aşa că nu prea am putut afla multe. Am aşteptat un grup de imami să iasă din biserică, apoi am intrat în acea biserică sârbească şi, sub privirea uimită a preotului sârb, mi-am făcut semnul crucii şi o închinăciune până la pământ. Am ştiut atunci că, dintre toate denominaţiile creştine, Ortodoxia îmi era cea mai apropiată. Am continuat să studiez tot mai profund creştinismul şi ortodoxia, am citit cărţi şi am urmărit filme. Mi-a plăcut foarte mult filmul „Ostrovul”. După un timp, m-am hotărît să mă botez în Biserica Ortodoxă Rusă.

- Auzim în ultima vreme tot mai multe relatări despre intensificarea misiunilor creştine în ţările musulmane. Este o creştere semnificativă?

- Sunt de acord că în Arabia Saudită există mulţi creştini în taină. Eu însumi am întâlnit de mai multe ori persoane care erau, probabil, în ascuns creştini. Trebuie să înţelegeţi că în Arabia şi în alte ţări marea parte a musulmanilor se duc la moschee nu din pricina unui imbold al credinţei, ci fiindcă sunt siliţi de legi şi tradiţii. Vizitele la moschee au ajuns o povară. Musulmanii de astăzi sunt mult mai puţin credincioşi decât se crede în lumea creştină. Ţările musulmane numără multe moschei, unde se ţin rugăciuni de cinci ori în zi, dar nimeni nu intră în ele, mai puţin vinerea. În afara zilei de vineri, nu vei găsi în nici o moschee mai mult de cinci oameni care să se roage, deşi în jur se găsesc o sumedenie de case locuite de musulmani. Majoritatea musulmanilor nu se duc la moschee nici măcar vinerea. Unii încep să meargă de Ramadan, dar după acest post dispar până anul viitor. În luna Ramadanului, în cursul săptămânii vin la moschee sute de oameni, uneori chiar şi mii, dar după sfârşitul Ramadanului tot cinci rămân. Sunt mulţi care caută Adevărul şi în ţările musulmane, de aceea misiunile creştine vor spori. Mulţi propovăduiesc creştinismul în rândul prietenilor, şi de curând există posturi de televiziune şi multe pagini de internet închinate misiunii în rândul musulmanilor. În general, mulţi sunt musulmanii care se îndepărtează de islam, şi lucrul acesta se vede îndeosebi în ţările apusene. În Marea Britanie, mulţi musulmani au trecut la creştinism. Se estimează că numărul musulmanilor care au adoptat creştinismul în sânul Bisericii Anglicane este de 1000 de oameni. Mulţi dintre ei sunt pakistanezi. Aceştia au propriile lor biserici şi sunt siliţi să se ascundă de teama represaliilor din partea musulmanilor. Există şi arabi şi bengalezi convertiţi la creştinism. Cel mai adesea, ei se convertesc datorită căsătoriilor mixte.

- Au apărut recent multe articole despre răspândirea islamului în ţările apusene; s-a pretins chiar că numărul credincioşilor musulmani îl va depăşi în scurtă vreme pe cel al enoriaşilor din bisericile creştine. E ciudat că presa dă o cifră a musulmanilor ce merg la moschee cu mult mai mare decât capacitatea moscheilor existente. Însă despre asta nu se zice nimic. Care-i adevărul?

- Prezenţa la moschee în Regatul Unit este foarte scăzută. Mulţi musulmani nu merg niciodată la moschee. Tinerii, de fapt, au părăsit islamul, chiar dacă îşi spun musulmani. În moschei, le este greu să se înţeleagă cu imamii din Pakistan sau Bangladesh. Tinerii abia vorbesc urdu sau bengaleza, ştiu bine doar engleza; multora le este ruşine de islam din pricina terorismului. Consiliul nostru inter-religios a investigat prezenţa la moschee, aşa că am o imagine reală, care este foarte îngrijorătoare pentru islam; pentru unii este însă profitabil să prezinte islamul ca o mare putere. Dacă luăm, de pildă, lista moscheilor dată de publicaţiile musulmane, vom vedea că există 20 de moschei, cu multe locuri libere înăuntru – deşi numărul persoanelor de obârşie musulmană din Londra este mult mai mare, necesitând mai multe moschei. Într-o moschee mare din Londra, la rugăciunile de vineri vin vreo 300 de oameni. Într-o moschee mai mică, vreo 30. Multe moschei sunt de fapt nişte săliţe, frecventate doar vinerea. Îndeobşte, credincioşii unei moschei sunt foarte puţini, iar în marea lor parte e vorba de copii aduşi de părinţii lor. După ce cresc, ei dispar. Creştinismul dă putinţa libertăţii de alegere; de aceasta, creştinismul se adaptează mult mai bine vieţii într-un climat de îngăduinţă – islamul nu face faţă la această încercare.

- Mass-media vorbeşte despre adoptarea islamului de către mulţi britanici. Uneori, musulmanii zugrăvesc imaginea unui marş aproape triumfător al islamului prin Apus. Însă numărul actual al musulmanilor britanici este foarte mic, de vreo 1200 persoane. Ce părere aveţi de această contradicţie?

­- Nu e o întrebare uşoară. Am fost implicat în misionarismul islamic în rândul britanicilor şi pot spune că foarte puţini s-au convertit la islam. La rugăciunile de vineri, în moscheea centrală din Londra, musulmanii britanici de rasă albă sunt aproximativ 1%. În afara Londrei, nu există nici unul. Toţi musulmanii ştiu numărul real al convertiţilor la islamism. Unii primesc islamul datorită căsătoriei cu musulmani. Aceşti britanici însă nu merg la moschee, primirea de către ei a islamului a fost una formală. Adesea, ei rămân în practică creştini. Marea parte a convertiţilor la islam prin căsătorie sunt femei. În plus, mulţi descendenţi ai imigranţilor musulmani îşi spun britanici, deşi sunt copii de imigranţi pakistanezi. Nici ei nu pot fi socotiţi pe deplin „britanici musulmani”. Am vorbit cu multe femei care au divorţat de soţii lor musulmani şi pot spune din experienţă că, în Londra, doar 25 de britanice au rămas musulmane după ce s-au despărţit de soţul musulman. Însă, de regulă, căsătoriile mixte duc la o depărtare de islam. Misionarismul islamic în Apus nu dă roade. Există în Londra o organizaţie misionară închinată propovăduirii islamului, alcătuită îndeobşte din tineri. Însă aceştia se duc printre imigranţii musulmani, deoarece este o activitate mult mai eficientă, nu în rândul britanicilor, care nu primesc islamul.

Când unii musulmani spun că islamul este religia cu cea mai rapidă creştere din lume, imamii din Londra replică zicând că această creştere este una datorată exclusiv creşterii demografice, iar nu misiunii. Nu mă îndoiesc că creştinismul este mult mai puternic în misionarismul său.

- Sunt mulţi musulmani care trec la creştinism în Marea Britanie?

- Pe de o parte, sunt destul de mulţi. Lucrurile acestea se petrec fără publicitate. E adevărat că, potrivit majorităţii şcolilor de gândire ale islamului, un apostat de la islamism trebuie ucis – deşi imamii moscheii centrale din Londra spun că lepădarea de islam nu determină execuţia nimănui.

Totuşi, pe de altă parte, sunt destul de puţini, deoarece mult mai mulţi musulmani se îndepărtează de credinţa lor doar ca să devină necredincioşi. Necredinţa este o boală comună. Unii musulmani încearcă să înfăţişeze ateismul şi necredinţa ca pe un dat al civilizaţiei creştine, dar musulmanii înşişi (într-o măsură mult mai mare decât creştinii) îşi pierd credinţa în lumea apuseană. Rămâne însă exemplul foarte bun al Rusiei şi al celorlalte ţări ortodoxe, în care Biserica creşte, în ciuda libertăţii de alegere. Nădăjduiesc să vizitez odată Rusia, dar, pentru acum, trebuie să mă apuc să-mi reclădesc viaţa ca şi creştin ortodox.

Traducere: Radu Hagiu

[2] Kaaba este cel mai sfânt loc al islamului, un sanctuar de formă cubică, în interiorul căreia se găseşte Piatra Neagră, o relicvă despre care se spune că datează de la Facerea lumii; musulmanii au obligaţia de a face cel puţin o dată în viaţă un pelerinaj acolo (n.tr.).

„Cum m-a scos Dumnezeu din iad”

povestea Oanei M., fostă dependentă de droguri

 Orice creştin ştie că Bunul Dumnezeu ne iubeşte necondiţionat foarte mult şi că toate ispitele şi necazurile sunt menite să ne încerce şi să ne sporească credinţa. Din păcate, trăim într-o lume în care majoritatea tinerilor, motivând o aşa-zisă libertate, se cufundă tot mai mult în mocirla unor patimi din care nu vor sub nici un chip să iasă. Sunt însă şi tineri care răspund chemării lui Hristos şi apucă cu putere mâna pe care Mântuitorul ne-o întinde tuturor. Oana M. este o femeie care a gustat din plin tot ceea ce societatea i-a oferit şi a încercat tot ceea ce în ochii tinerilor de azi pare „cool”: nopţi petrecute în cluburi şi discoteci, desfrânare şi adulter, tutun, băutură şi droguri. Însă când L-a cunoscut pe Hristos, s-a umplut de dragostea Lui şi cu puterea primită de la Dumnezeu a ieşit la Lumină.

 - Oana, cum ai început să consumi droguri?

- Locuiam în Miami, eram măritată cu un fost sportiv de performanţă, aveam o casă de iarnă şi o situaţie materială bună. Aveam o gaşcă de fete şi de băieţi, şi eram preocupaţi doar de odihnă, aranjatul în oglindă, ieşitul în cluburi şi în discoteci – în general, de tot ceea ce însemna distracţie. Atunci am luat pentru prima oară ecstasy, apoi cocaină şi marihuana.

 - Să înţeleg că prietenii au fost cei care te-au determinat?

- Nu neapărat! Eu am fost o persoană care mi-am dorit acest lucru. Sigur că am nimerit într-un grup de prieteni care consumau droguri, dar înainte de asta obişnuiam să ies şi să beau, să fumez. M-am apucat de fumat de la vârsta de 15 ani şi m-am lăsat după ce L-am cunoscut pe Dumnezeu, la o vârstă trecută de 30 ani. Când am luat prima pastilă, am crezut că L-am găsit pe Dumnezeu!

 - Dar era un fals Dumnezeu!

- Da. Și acum când vreau să-mi imaginez cum este Raiul, acolo unde nu este oboseală, nu este plictiseală (plictiseala era unul dintre inamicii mei acolo în Miami – pentru că, nefăcând nimic, mă plictiseam foarte repede!), fără răutate, mă gândesc la pastilă şi îmi zic: „Dacă diavolul, care este numai răutate şi este tatăl minciunii, poate să te facă să simţi acele stări pe care le trăiam, îmi închipui cum este să trăieşti printre sfinţi în Împărăţia lui Dumnezeu!”

Am luat câţiva ani pastile şi ajunsesem să trăiesc numai pentru ele. Aşteptam cu nerăbdare sfârşitul de săptămână – asta fiindcă acele droguri le luam numai în week-end pentru că nu le puteam consuma oricum, singură. Trebuia să fie muzică, atmosferă! Atunci mă distram extraordinar. Nu dormeam nopţi în şir, mă simţeam cea mai frumoasă; cum găseam o oglindă, nu mă mai despărţeam de ea! Aşa au trecut doi ani. Îmi doream foarte mult să consum heroină, mi se părea foarte şic. Eram fascinată de modelele acelea slabe, care consumau heroină, şi vroiam să arăt ca ele – era cumva la modă prin anii 1990 să se consume heroină. Pe de altă parte, mă uitam la filme şi eram îndrăgostită de unii din actorii dependenţi de heroină. Deşi cei din jur insistau să nu mă apuc de heroină, eram foarte sigură pe mine că nimic rău nu mi se poate întâmpla, că pot controla situaţia. Practic, heroină am început să consum când am revenit în România şi am continuat aceeaşi viaţă. Am cunoscut un băiat, Mircea, cu care am avut o relaţie extraconjugală şi cu care ulterior m-am căsătorit. Mircea consuma heroină, şi am început şi eu cu heroina.

 - Cum te simţeai când consumai?

- Atunci spuneam că este ceva foarte frumos. Heroina este un drog foarte ciudat, care te face să nu-ţi mai doreşti altceva. După anumite droguri excitante (cocaină, ecstasy), nu mai puteam dormi. Aveam insomnii. Insomnia este unul dintre simptomele cele mai rele de care se izbesc consumatorii de droguri, pentru că este îngrozitor să fii obosit şi să nu poţi dormi! În momentul în care îţi faci heroină eşti liniştit, căci heroina este un fel de antidot. În câteva luni, practic, am devenit dependentă de heroină, fiindcă nu consumam heroină doar după acele droguri excitante, ci mă injectam şi cu alte ocazii. Mă injectam cu heroină şi nu îmi mai trebuia nimic altceva! Stăteam liniştită, nici măcar în cluburi nu mai mergeam. Simţeam o stare de bine independent de ceea ce se întâmpla în jur, independent de locul în care mă aflam.

 - Dar această stare de bine nu era de la Dumnezeu.

- Da, da. Cred că diavolul, prin acest drog, care te face să te simţi bine, vrea să-l imite pe Dumnezeu…

 - Povesteşte-ne despre momentul întâlnirii cu Dumnezeu.

- Dumnezeu mi-a întins mâna. Eram după cinci ani de dependenţă, din care nu credeam că o să-mi mai revin vreodată. Eu, care eram foarte mândră, mă consideram buricul pământului, ajunsesem să-mi doresc să fiu într-un cărucior cu rotile, să nu mai am picioare – doar să nu mai simt ceea ce simţeam! La început aveam multe concepţii greşite, mă gândeam că toţi oamenii se mântuiesc, că oricum o să fie mai bine după moarte. Credeam că după ce mori te transformi într-o „zână perfectă”! Însă în momentul în care am început să mă tem de moarte am luat lucrurile în serios. Îmi imaginam un subsol în care picură apă tot timpul şi este igrasie. Cam aşa era şi în sufletul meu. Mă gândeam: „Dacă mor şi rămân aşa?” Acesta a fost primul lucru care m-a zguduit. Doream să mă las, dar nu puteam. Am păstrat relaţia cu primul meu soţ, Dan, care niciodată nu s-a drogat. Dan este un om foarte bun, m-a ajutat tot timpul. Când îi spuneam că vreau să mă sinucid, mă chema pe unde era el şi părăseam ţara pentru câteva săptămâni. Însă, când reveneam, o luam de la capăt, nu rezistam. Anturajul mă făcea să merg pe acea cale greşită.

 - Și cum s-a produs ruptura?

- Dumnezeu mi-a ajutat foarte mult. A fost dintr-o dată. Am plecat pur şi simplu de la o petrecere de la mare! Și nu m-am mai întors niciodată la soţul meu de-al doilea, Mircea, deşi eram căsătoriţi doar de câteva luni, nici la grupul din care făceam parte. Cred că această decizie a mea a fost şi ca rezultat al rugăciunilor adresate Sfintei Filofteia. În urmă cu două luni, în drum spre Lacul Bâlea, eu şi prietenii mei ne-am oprit la Curtea de Argeş, la catedrală. Eu nu ştiam atunci cui mă închin. Am văzut că este lume care stă la coadă, şi m-am închinat şi eu. M-am rugat să mă las de droguri, pentru că era gândul care mă măcina permanent – cum să fac să mă las. Eram panicată, ajunsesem la o anumită vârstă, am constatat că frumuseţea mi se duce, nu ştiam să fac nimic! Și m-am rugat Sfintei Filofteia să mă ajute. Atunci a fost prima dată în viaţa mea când am avut voinţă. Am părăsit grupul în care eram, am luat trenul şi m-am dus la bunica mea. Cred că Sfânta m-a ajutat. Nu pot spune ce s-a întâmplat cu mine, pentru că eram destul de dependentă de acea gaşcă. De la bunica mea, am plecat împreună cu o vecină în drumeţie, însă am ajuns din întâmplare la o mănăstire, la un părinte bătrân şi foarte înţelepţit de Dumnezeu, părintele Ioan. La acea mănăstire am aprins lumânări pentru copiii avortaţi, pentru că scria acolo „vii”, „morţi” şi „copii avortaţi”. Eu, care făcusem avorturi fără să am deloc mustrări de conştiinţă, am aprins lumânări şi îmi părea rău pentru prima oară! Și m-am rugat din tot sufletul la Dumnezeu să mă ajute: „Doamne, ajută-mă, că eu nu mai ştiu ce să mai fac cu mine! Nu mai am încredere în mine! Nu ştiu cum de am ajuns aşa! Te rog, fă ceva!”. Ulterior am revenit la Mircea, iar ruptura defintivă s-a produs la mare.

 - Se ştie că lupta de abandonare a drogurilor este foarte dură. Cum a fost în cazul tău?

- Totul a fost de la Dumnezeu. Dumnezeu a făcut o minune cu mine, pentru că în primele şase luni, cele mai grele luni pentru un dependent care vrea să se lase, Mi-a tăiat orice posibilitate de a mă conecta din nou la acel grup. De câte ori ne căutam unul pe altul, eu şi soţul meu, nu reuşeam să luăm legătura. Probabil că, dacă aş fi vorbit cu el vreo două minute, ne-am fi împăcat. Ulterior am plecat din ţară şi, când am revenit, m-am implicat în alte activităţi – aşa au trecut cele şase luni. Nu aveam casă, pentru că cea pe care o avusesem de la primul soţ am vândut-o şi am cheltuit banii în America încercând să mă las de droguri, însă fără nici un rezultat. Aşa că am închiriat o casă. Însă nu puteam să dorm, aveam insomnii şi îmi era foarte frică în această casă. Am întrebat agentul imobiliar prin intermediul căruia am închiriat casa dacă cunoaşte un preot, care să vină să-mi facă sfeştanie. Și mi-a recomandat un părinte care avea să-mi devină duhovnic. Părintele a venit şi a văzut la mine nişte cursuri de yoga – în acea perioadă cochetam şi cu yoga. Părintele mi-a spus că nu este bine să practic yoga şi mi-a vorbit despre Dumnezeu. Eu îl contraziceam, îi spuneam că dâsul trăieşte din cărţi, că suntem în secolul al XXI-lea şi că astăzi nu mai sunt oameni ca cei despre care îmi vorbea. Însă părintele mi-a răspuns că există oameni deosebiţi, dar nu-i cunosc pentru că nu mă învârt printre ei. Mi-a mai spus că trebuie să mă spovedesc şi mi-a lăsat un îndrumar de spovedanie.

L-am citit, însă râzând şi necrezând că păcatele scrise acolo sunt cu adevărat păcate! Din această cauză a durat vreo două luni până să mă duc să mă spovedesc. Nu puteam pricepe pe atunci cum poate fi un păcat faptul de a avea o relaţie cu bărbat, dacă eu nu eram căsătorită. Deoarece mă simţeam singură şi necăjită, am luat cartea, mi-am notat toate păcatele şi am mers la spovedit. Aşa a început să se schimbe viaţa mea. Părintele m-a trimis la Sfântul Maslu. La Sfânta Liturghie nu prea ajungeam, deoarece la început vroiam să ies sâmbătă în oraş şi nu mă puteam trezi dimineaţa. Dar părintele a fost foarte înţelegător. Am fost la Sfântul Maslu vreo jumătate de an, apoi am început să merg şi la Sfânta Liturghie. Acum nu aş mai putea trăi fără Sfânta Liturghie! De când mi-a spus părintele să nu mai lipsesc de la Sfânta Liturghie şi am înţeles ce înseamnă, n-am lipsit niciodată, cu excepţia cazurilor când am fost plecată din ţară. Sfânta Liturghie este ca o funie de care mă ţin, căci n-aş vrea să mai cad să ajung de unde am plecat!

 - Este esenţial suportul duhovnicului?

- Da! Tot părintele m-a ajutat să scap de păcatul desfrânării. Am avut câteva relaţii, dar, tot spovedindu-mă, părintele mi-a zis să încetez să mai fac acest păcat – şi am renunţat. Acum, nefiind căsătorită, nu aş putea să mai am o relaţie trupească cu un bărbat. Prietenii, chiar şi cei din familie mă credeau nebună, îmi ziceau că am trecut dintr-o extremă la alta, că din cauza drogurilor am ajuns habotnică. Însă nu m-a deranjat părerea lor. În plus, îl aveam pe părintele, în care aveam şi am foarte mare încredere! Îl întrebam toate neclarităţile mele, iar sfinţia sa mi le explica foarte frumos şi mă linişteam. M-am apucat să citesc şi vieţi de sfinţi – şi am descoperit şi intelectuali şi desfrânaţi şi oameni simpli care au devenit sfinţi.

 - Te-au ajutat mult şi sfinţii?

- M-au întărit sfinţii. În momentul în care am văzut sfinţi care la început au dus o viaţă foarte păcătoasă şi pe urmă şi-au schimbat-o complet, desigur că m-am întărit! Spunea un părinte că sfinţii sunt ca o galerie într-un stadion, tu alergi şi ei îţi fac galerie de pe margine.

 - În afara părintelui tău duhovnic, înţeleg că te-a susţinut şi părintele Ioan, cel pe care l-ai întâlnit atunci la mănăstire…

- Da. Ţin foarte mult la părintele Ioan. Mă apucasem să fac teologia, dar am mers numai un an la facultate. Părintele Ioan mi-a zis că nu sunt realistă, teologia nu este pentru mine; să mă las de teologie şi să fac medicina. La început m-am speriat. Însă m-am consultat şi cu duhovnicul, şi mi-a spus să fac ascultare de părintele Ioan. Acum sunt în anul IV la medicină. La început mi-a fost destul de greu. Toţi colegii mei sunt mult mai tineri decât mine şi foarte competitivi. Mie nu-mi plăcea să fiu obligată să fac ceva anume, îmi plăcea să fac doar ce vreau eu. Aşa că îmi părea imposibil să continui. Dar, atunci când faci ascultare, nimic nu este cu neputinţă! De aceea este foarte important să-i asculţi pe oamenii lui Dumnezeu.

 - Se vede ce minunat au lucrat Sfintele Taine în tine. Oana, crezi că ai putea trăi fără spovedanie?

- Categoric, nu. Fără duhovnic şi fără spovedanie eşti mort. Nu ai nicio şansă – nu numai ca fost drogat, dar nici ca om normal. Duhovnicul este ca o cârmă în viaţă, este omul prin care Dumnezeu îţi spune ce vrea de la tine. Și nu te lasă să mergi pe un drum greşit. Și tu poţi avea diferite idei şi păreri că ar vrea Dumnezeu un anumit lucru de la tine, dar acestea trebuie mărturisite ca nu cumva să fie de la cel rău. Odată am fost la părintele şi i-am zis că înainte eram foarte păcătoasă, făceam tot felul de păcate şi nu mă mustra deloc conştiinţa. Acum conştiinţa nu-mi dă pace. Parcă e cineva permanent în spatele meu, care mereu mă judecă. Și mi-a explicat că acesta este îngerul meu păzitor. Am momente în care mai deschid câte o revistă Vogue şi îmi zic că sunt ruptă de lume, că nu mi-am mai cumpărat de mult ceva, că nu am mai călătorit şi că m-am prostit de când am venit în România. Dar această stare mă ţine până când îmi fac canonul. Și atunci mă apucă râsul, pentru că îmi dau seama că nu sunt gândurile mele!

 - Ţi s-a întâmplat vreodată să mai cazi în consumul de droguri?

- Nu vreau să mă mai întorc unde am fost înainte, pentru că înainte am fost în iad! Recunosc că a fost o perioadă în care am mai fumat câte o ţigară de marijuana, pentru că am o prietenă măritată cu un băiat din fosta gaşcă. Asta până când duhovnicul mi-a spus că nu am voie să mai fac asta, să mă las, că este mare păcat. Însă mai am vise urâte că mă droghez sau că vreau să mă droghez, dar nu găsesc marfa…

- Dumnezeu ne iubeşte pe toţi. Cum simţi acum dragostea lui Dumnezeu, după experienţele prin care ai trecut?

- Dacă nu mă iubea Dumnezeu, eram în iad acum – la propriu. Pentru că puteam să fiu moartă. Odată chiar am trecut prin moarte clinică, din cauza unei supradoze, şi Dumnezeu m-a salvat. Spre Dumnezeu trebuie să păşeşti puţin, şi El, Preamilostivul, te primeşte. Este o carte: „Dai voinţă, iei putere!”. Și aşa şi este: tu doar trebuie să vrei şi Dumnezeu îţi dă multă putere.

 - Crezi că ar fi vreun om care te-ar putea îndepărta de Dumnezeu?

- Nu. Știu că nu este bine să fii sigur pe tine, aşa că mă rog la Dumnezeu să mă apere de orice ispite care m-ar putea îndepărta de El.

 - Spuneai la început că erai mândră. Acum mai eşti?

Și acum mă lupt cu mândria. Știu că patimile se ţin în lanţ. De la mândrie vine şi mânia. Sunt un om mânios. Îmi sare ţandăra foarte repede. Sunt ultimul om de fapt! Eu nu ştiu, cum de mă mai rabdă Dumnezeu? În fiecare seară îmi pun această întrebare…

 - Ce crezi, cei care se droghează vor să se lase?

- Toţi cei pe care i-am cunoscut vor să scape. Chiar şi fostul meu soţ de-al doilea, Mircea, vrea să scape. Un alt prieten, avocat, se luptă şi el să iasă din asta… Dar fără Dumnezeu nu se poate! Și, dacă reuşeşti fără Dumnezeu, cred că degeaba te laşi de droguri, pentru că mai devreme sau mai târziu vei reveni. Un alt mare pericol este să devii sectant, pentru că la noi, în România, există centre de dezintoxicare cu terapeuţi neoprotestanţi. Te lasă un diavol şi te ia altul, mult mai groaznic! În cazul drogurilor te mustră conştiinţa, dar dacă ajungi sectant devii automat mândru şi nu te mai pocăieşti.

 - Ce sfat le dai tuturor celor care îşi doresc din tot sufletul să termine cu drogurile?

- Să nu se bazeze pe ei şi să nu încerce singuri să se lase. Să-şi găsească un duhovnic bun – este obligatoriu. Să facă Paraclisul sau Acatistul Maicii Domnului şi să o roage să le trimită un duhovnic bun. Și Măicuţa Domnului, cu siguranţă, îi va ajuta! Apoi totul o să intre în normal şi nu o să fie aşa greu. În momentul în care m-am lăsat şi după ce l-am cunoscut pe părintele, mă aşteptam să-mi fie foarte greu. Mă gândeam la soldaţii ruşi din tranşee şi îmi spuneam că trebuie să mă întăresc, fiindcă voi trece printr-o perioadă foarte grea. Dar nu a fost aşa. Dumnezeu a luat foarte mult din crucea mea, mi-a dăruit foarte mult.

Oana ne arată că şi cele mai cumplite patimi pot fi biruite prin nădejde şi credinţă puternică în Dumnezeu. Părintele Paisie Aghioritul spune că: „Lupta împotriva patimilor este o mucenicie continuă, dar dulce, pentru păzirea poruncilor, pentru dragostea lui Hristos.” Oana doreşte acum din tot sufletul să-i ajute pe aceia care fiind dependenţi de droguri au senzaţia că nu se mai pot ridica; de aceea, este voluntară la o fundaţie care luptă împotriva drogurilor. Dumnezeu să-i dea putere în ceea ce face, iar pe cei care consumă stupefiante să-i elibereze de această patimă.

Raluca Tănăseanu

M-am născut la Moscova, acolo unde dintotdeauna a trăit mama mea, iar tatăl meu era libanez de origine. Când aveam vreo trei ani, fratele meu şi cu mine am fost trimişi în Liban, deoarece părinţii noştri erau studenţi şi îngrijirea noastră – căci eram mai mereu bolnavi – le depăşea puterile, pe când în Liban ne aşteptau fructe şi soare.

Am trăit împreună cu bunicii noştri. Bunica Asmat era o musulmană foarte devotată şi o soţie foarte ascultătoare. Se căsătorise cu bunicul nu din dragoste, ci din voia părinţilor ei şi a dat naştere la patru fiice şi un fiu. Obişnuia să se trezească dis-de-dimineaţă, să-i pregătească micul dejun soţului ei înainte ca acesta să plece la muncă, apoi făcea curăţenie în toată casa, 100 de metri pătraţi, centimetru cu centimetru. În acelaşi timp, izbutea să gătească oale uriaşe şi niciodată nu i se ardea mâncarea! Bunica se ruga de cinci ori pe zi, după ce-şi spăla mai înainte picioarele, faţa şi – într-un fel aparte – mâinile. Ştiam că nu trebuie s-o deranjez în acest timp, şi doar o urmăream cu privirea.

Când bunicul venea seara acasă, la vremea cinei, trebuia să fie hrănit bine şi să se odihnească. Alergam către el şi sărutam mâna care ne dădea pâine, mâna celui mai în vârstă bărbat al familiei. Îmi plăcea mult această ceremonie şi întotdeauna, chiar şi astăzi, îi sărut mâna tatălui meu şi o ating cu fruntea, ca semn de respect. Minunată e cinstirea înţelepţilor părinţi! Aşa şi noi vom putea fi cinstiţi în viitor pentru bătrâneţile şi înţelepciunea noastră. Copiii din astfel de familii nu-şi vor trimite niciodată părinţii bătrâni la azil, n-o să ţipe la ei sau, mai rău, să-i bată, nici n-o să-i arunce în stradă. Ba, atunci când soţul meu îmi da bani sau face ceva bun, îi sărut şi lui mâna. La început şi-o trăgea, dar i-am explicat că făceam gestul mai mult pentru mine, decât pentru el. Acum, când vreau să-i sărut mâna, mi-o sărută şi el în acelaşi timp.

Mama m-a dus să mă boteze la vârsta de şase ani. Îmi amintesc de bisericuţa din centrul Moscovei. Era foarte aglomerată, preotul citea o rugăciune şi am simţit pace în suflet. Mama ne-a cerut să nu-i spunem tatei unde fusesem şi am păstrat tăcerea. Apoi, pe când aveam doisprezece ani, mama m-a dus în taină la mănăstirea Novodevicii. Se ţinea slujbă când am intrat în biserică. Toate din jur erau atât de măreţe, luminoase şi plăcute, şi mi-am dat seama că mă simţeam foarte bine acolo şi n-aş mai plecat. Apoi Mama s-a întâlnit cu părintele Mihail, care a început să ne înveţe calea Adevărului. Am început să ne rugăm, să postim şi să mergem la slujbe. Cea mai anevoioasă parte era să ne ascundem crucile şi cugetele de tatăl nostru.

Când tata a aflat în cele din urmă totul, s-a mâniat groaznic pe mama şi i-a spus că el nu ne zisese nimic despre Islam ca să putem hotărî singuri când vom fi mari. Am încetat să ne mai ascundem credinţa şi am început să ne rugăm şi să mergem la biserică pe faţă. Atunci tata a început să citească din Coran cu glas tare şi să propovăduiască Islamul. Însă, cu timpul, a renunţat şi chiar venea cu noi la biserică din când în când. La 17 ani, am intrat la institutul teologic Bogoslovski. Tata îmi punea întrebări despre credinţa, învăţăturile şi dogmele ortodoxe, iar eu încercam să-i spun tot ce învăţasem şi înţelesesem. Cu cât învăţam mai multe, descopeream că toate din Ortodoxie aveau noimă şi un înţeles adânc. Fiecare rânduială, fiecare obicei din predania dreptslăvitoare nu s-a ivit de la sine, ci este într-o legătură nemijlocită cu esenţa credinţei. Se poate da un răspuns întemeiat la orice întrebare de genul „de ce faci cutare lucru?”.

Iar tata a fost purtat la Domnul ca Toma! Mai întâi, s-a petrecut o minune la mănăstirea Diveievski. Sora mea Daşa şi cu mine ne întorseserăm după Vecernie la arhondaric, unde ne aştepta tata, căci mama îl convinsese să vină cu noi. El începu să-şi râdă de noi şi zise că dacă toate astea ar fi adevărate, ar fi avut un vis care să-l încredinţeze! Dimineaţă, ne-am trezit la strigătele lui: „De ce n-aţi venit când v-am strigat?” I-am spus că nu auziserăm nimic. Atunci el ne-a spus că avusese un vis în care i s-a arătat Maica Domnului şi i-a trimis din cer o icoană; aceasta plutise încet către el, prin văzduh. Tata a ţipat, dar nimeni nu l-a auzit. Şi-a deschis ochii doar când acea icoană i-a atins fruntea. Mi-am dat seama de îndată că era vorba de mult-iubita icoană a Sfântului Serafim din Sarov, „Umilenie”, dar i-am spus tatei să caute în biserică icoana văzută. După Liturghie, l-am auzit pe tata strigând: „Iat-o! Maica Domnului, miluieşte-mă!” A îngenuncheat înaintea icoanei „Umilenie”, şi-a făcut semnul crucii şi s-a închinat! Apoi, la scurtă vreme, tatăl meu s-a botezat.

Îmi place cum le-a răspuns celor ce-l osândeau pentru aceasta: „Spuneţi-mi, cine e mai curat? Domnul, care s-a rugat şi a propovăduit, sau Mahomed, care a avut 14 neveste, iar cea mai tânără dintre ele avea 9 ani?” Rudele – credincioşi musulmani – au rămas mute!

O altă minune s-a petrecut la Ierusalim. În vara lui 1995, am mers în pelerinaj prin Turcia, Grecia, Egipt şi apoi la Ierusalim. A fost o călătorie de neuitat! Îmi amintesc cum ne-am dus împreună cu Tata şi cu o maică din mănăstirea Odessa la stâlpul unde a fost biciuit Hristos. Dacă îţi lipeşti urechea de acea coloană, poţi auzi desluşit sunetele de bice şi gemetele de durere. Tata şi cu mine le-am auzit, şi am rămas uimiţi, în vreme ce maicile nu puteau auzi nimic, şi se uitau la noi cu ochi mari. El le-a întrebat: „N-auziţi?!” Ele au clătinat din cap, au încercat să asculte în mai multe locuri, dar n-au putut auzi nimic! Aşa ne-a mai învrednicit Domnul de o minune!

În Liban am mătuşi, unchi şi veri pe care-i iubesc. Toţi sunt musulmani. După ce am trecut la Ortodoxie şi am învăţat temeiurile credinţei, nu m-am ascuns de ei. La început, au fost îngroziţi. Un tată musulman ar trebui întotdeauna să aibă copii musulmani şi o soţie musulmană, dar mama mea izbutise să-şi boteze copiii, ba chiar şi soţul! Rudele ne-au zis a fost pentru întâia dată în toată istoria Libanului când s-a întâmplat aşa ceva.

Cu vremea, rudele s-au lăsat păgubaşe şi au încercat să afle înţelesul şi tăria credinţei mele. Le-am vorbit în arabă, franceză şi engleză şi le-am explicat vederile mele. Am stăruit asupra faptului că, fiind rusoaică şi studiind istoria Rusiei, am putut vedea limpede că fără ajutorul Maicii Domnului, fără binecuvântarea lui Serghie din Radonej şi a altor sfinţi, n-am fi scăpat din năvălirile vrăjmaşilor care dintotdeauna au vrut să ne nimicească patria şi să o şteargă de pe faţa pământului. Acest argument a părut să-i convingă, aşa că m-au lăsat în pace; obişnuiau doar să-mi pună, în tăcere, crucea sub haine, dacă se întâmpla să stea pe deasupra. Ştiu doar că ne rugăm unii pentru alţii, chiar dacă în feluri diferite, cu multă dragoste.

Acum trei ani am mers în Liban şi m-am întâlnit cu surorile mele. Nu ne-am putut opri din plâns şi din vorbit. M-am bucurat când una din surorile mele mai mici, Rania, mi-a spus că acum, în Liban, creştinii pot învăţa în şcoli alături de musulmani, iar ea a mers acasă la un prieten creştin, unde a citit din Scriptură.

Odată, în timpul Săptămânii Luminate, am mers împreună cu tatăl meu la mănăstirea Saidet Al Nuria, de pe muntele Hamet. Tata a stat de vorbă cu un preot de acolo, şi m-a uimit explicaţia simplă pe care acesta a dat-o Treimii: „Uitaţi-vă la o lumânare. Are formă, dă lumină şi răspândeşte căldură. Trei întru Una!” Însă cel mai mult m-am minunat atunci când părintele ne-a invitat să mergem la un micuţ paraclis de pe pământurile mănăstirii, unde se afla coloana pe care a stat şi s-a rugat Sfântul Simeon Stâlpnicul. Am intrat în paraclis şi am cântat troparul Paştilor, iar el m-a rugat să-l mai cânt o dată, în rusă. Glasul meu a răsunat în tot paraclisul, şi-am înţeles că, încă o dată, ceva minunat se petrecuse!

Muntele acesta este vestit şi pentru faptul că aici se află o peşteră, în care Mitropolitul Ilie Karam s-a rugat pentru Rusia în vremea celui de-al Doilea Război Mondial. Se ruga neîncetat de trei zile, când, dintr-odată, a adormit. În vis, a văzut-o pe Maica Domnului, care i-a spus că trebuie să vorbească cu Stalin şi să-i zică să elibereze preoţii din închisori, să deschidă bisericile, să pună să se slujească o Liturghie şi să facă o procesiune cu icoana Maicii Domnului din Kazan în jurul Moscovei – atunci, inamicul se va retrage. Despre aceasta s-a făcut şi un film documentar, „Auzit-am glas din Cer!”, iar părinţii mei au fost implicaţi activ în realizarea lui.

V-aş mai putea povesti multe lucruri interesante, dar, de data aceasta, voi zice doar: „Aşa se îngemănează în viaţa mea cele de neîngemănat!”

Apărut în revista ortodoxă „Vinograd”, 2007
Traducere de Radu Hagiu

Klaus Kenneth înconjurat de o parte din clericii participanţi la Târgul de Carte Ortodoxă de la Varna (Bulgaria)

Între 16 octombrie-8 noiembrie 2009, ne-a vizitat ţara în cadrul unui turneu de conferinţe Klaus Kenneth, un elveţian acum în vârstă de 64 de ani, pentru a ne împărtăşi povestea sa neobişnuită. Vreme de doisprezece de ani, viaţa l-a purtat de la anarhie şi comunism până la ateism, de la droguri până la o cumplită depravare trupească. În căutarea Dragostei şi Adevărului, a cercetat mai toate religiile lumii, trecând prin romano-catolicism şi protestantism, prin buddhism şi hinduism, meditaţie transcedentală şi yoga, prin ocultism şi ezoterism, până la credinţele indienilor americani. Descoperă Ortodoxia în urma unei întâlniri proniatoare cu Arhimandritul Sofronie de la Essex, al cărui fiu duhovnicesc a rămas până la moartea acestuia. Am avut bucuria de a-i lua un interviu, în care am încercat să abordăm câteva subiecte de interes pentru cititorii noştri.

- Aţi vorbit în treacăt, în conferinţele ţinute până acum, despre Uniunea Europeană. Ne puteţi spune cum vedeţi relaţia dintre Ortodoxie şi Europa?

- Puteţi vedea în istorie ce s-a întâmplat cu toate marile imperii, imperii precum cel egiptean, cel roman, cel carolingian etc. – toate s-au destrămat. Aşa se întâmplă cu toate puterile lumeşti. Ele sunt de obicei ostile Bisericii şi caută să o subjuge. De pildă, în secolul al VIII-lea, regele Charlemagne a căutat să impună în Apus adaosul filioque; în zilele noastre, după ce Grecia a aderat la Uniunea Europeană, a fost silită să renunţe la menţionarea religiei în actele de identitate (e vorba, bineînţeles, de credinţa ortodoxă) – astăzi grecii nu mai au buletine în care să scrie „ortodox”. Se poate vedea din cele întâmplate până acum că Europa nu este deloc interesată de binele României, de a-i ajuta pe români. Au vrut numai să o „prindă”; dau bani, însă doar ca să primească mai mulţi bani înapoi. O astfel de dragoste are Europa – o dragoste materială, lumească. E o dragoste care nu dă de bună voie, ci din interes – aşa că, de fapt, Europa nu are dragoste. Europa vrea ceva înapoi, mult mai mult decât a dat; vrea putere, vrea influenţă…

- Vedeţi şi o posibilă influenţă secularizantă, cu efecte duhovniceşti, în afară de cea politică?

- M-am tot întrebat, în răstimpul în care am stat aici, văzând aceste minunate biserici, adevărate mărgăritare preafrumoase – ce se va întâmpla când gândirea oamenilor va deveni din ce în ce mai lumească, din ce în ce mai posesivă? Vei fi condiţionat de lume să crezi că, pentru a fi mulţumit, trebuie să deţii lucruri, trebuie să cumperi lucruri. Însă singura mulţumire o poate da Hristos, iar dacă Îl dai pe El la o parte, atunci oamenii vor încerca să-şi găsească mulţumirea într-o maşină nouă, într-un ecran cu plasmă nou, în toate aceste avuţii materiale…

Când am fost în Braşov, m-am uitat la canalele TV muzicale de pe ecranele stradale (eu personal nu mă mai uit la televizor, şi văd acestea pentru prima dată); dacă le urmăreşti, vei vedea că toate melodiile sunt la fel – o uniformizare! –, iar toate fetele sunt pe jumătate dezbrăcate, foarte atrăgătoare, transformându-se într-un obiect ale poftelor; am văzut acelaşi lucru şi în reclamele pentru maşini, care includ acum o femeie atrăgătoare – dacă îţi place femeia, îţi va place şi maşina. Se vede în toate acestea un duh antihristic; dacă ai duh lumesc, îţi vor place.

Noi toţi avem ceva lumesc în noi, ne ispitesc acestea, ne-ar place, dar cu timpul se poate vedea ce se ascunde în spatele lor – un duh care te hăituieşte, dându-ţi o viaţă falsă, neadevărată, o realitate virtuală. Îi înţeleg pe oamenii aceştia, şi ce încerc eu să fac? Încerc să le zic: dacă ai o îmbrăcăminte frumoasă, dacă ai o maşină frumoasă, dacă ai un prieten sau o prietenă frumoasă, e în regulă; numai că există ceva şi mai frumos. Şi atunci când cunoşti acest mai bine, lepezi aşa-zisul bine de mai înainte – ceea ce cred oamenii că este bine. Iar acest mai bine este adevărata viaţă în Hristos; dar dacă cineva doar îţi vorbeşte despre ea, nu-l crezi, fiindcă sunt doar cuvinte; ajungi să crezi abia când o experiezi, când o trăieşti tu însuţi. Cunoaşterea din încercare este esenţială; după ce o ai, te poţi lepăda de cele lumeşti – înainte, nu. Taina propovăduirii este de a-i motiva pe oameni să încerce să trăiască cu Hristos şi să vadă ei înşişi ce vine o dată cu aceasta. Sunt ortodox de douăzeci de ani; eram la început un ortodox care se uita la meciuri de tenis, de fotbal, ascultam multă muzică. Mi-au plăcut toate, dar acum le-am lepădat, deoarece nu mă mai hrănesc.

Să vă zic ceva: într-o excursie de vacanţă, nimeni nu mai este interesat de televizor sau de ziare; oamenii se duc în Tunisia, în Africa, văd tot felul de animale sălbatice şi peisaje – şi toţi o să-ţi zică, dacă-i întrebi, că se simt mult mai bine acolo. Dar când se întorc acasă, după două-trei zile, şi sfârşesc de văzut pozele făcute, îşi reîncep viaţa la fel – revin la televizor, la ziare, la rutina de zi cu zi. După un pelerinaj la o mănăstire, însă, lucrurile stau cu totul dimpotrivă; când te întorci de acolo, ai ceva în plus, ceva mai bun. Cu cât creşte conştiinţa lui Hristos, cu atât faci mai uşor alegerea de a nu te mai întoarce la TV, la ziare, la cele lumeşti, la cele vechi. Sigur, nu e un proces rapid, ci unul care cere timp. Însă aşa stau lucrurile – aşa a lucrat Hristos şi în viaţa mea.

- Ce părere aveţi, aşadar, despre mass-media contemporană, din perspectiva unui creştin ortodox trăitor în Occident?

- Ştiţi, în Elveţia ziarele se dau acum gratuit; există cotidiene care se găsesc gratis la colţurile străzilor, în gări, în staţiile de autobuz. Dacă deschizi unul şi începi să citeşti ce scrie în el, vezi numai ştiri despre cutremure, crime, furturi, tâlhării – numai mizerii! – apoi, o pagină de sport, încă câteva pagini despre idolii pop-rock, iar la sfârşit horoscopul. Asta înseamnă ziarele – toate, bineînţeles, gratuite! Şi asta deoarece, aşa cum am mai spus şi în conferinţe, nu tu citeşti ziarele, ci ele te „citesc” pe tine – aruncă o sămânţă în mintea ta, sămânţa neîncrederii. Aşa începi să te îndoieşti de fratele tău, începi să crezi că şi el poate e un criminal, că şi el poate îţi vrea banii, că şi el poate e rău.

Un alt lucru pe care l-am observat: ecranele televizoarelor au devenit atât de mari şi atât de ieftine, încât toată lumea visează să aibă acasă un sistem home-cinema; pe cablu, ai peste 60 canale; pe satelit, mult mai multe – lucrurile au început să o ia razna! Şi, bineînţeles, marea lor parte sunt canale cu tematică sexuală. Însă lucrul cel mai important este că toate acestea caută constant să te îndepărteze de rugăciune, de conştiinţa lui Hristos – acesta este un duh antihristic.

Spuneam mai devreme că Europa a căutat să „prindă” ţările acestea nou venite – România, Bulgaria – drept „clienţi”; vrea să le atragă în lumea aceasta, departe de credinţă. Şi cred că e un lucru tragic că Biserica doarme; nu Biserica în sine, ci mădularele ei. Preoţii ar trebui să facă misiune, să prevină oamenii, să-i trezească la realitate…

- Cum credeţi că ar trebui să se preocupe creştinii ortodocşi de această problemă, a vremurilor din urmă? Ce reacţie ar trebui să aibă?

- Eu, de pildă, acord interviuri şi încerc să-i avertizez pe oameni prin presă, prin toate mijloacele posibile. Mass-media îşi foloseşte puterea într-un mod negativ, dar în Hristos ea poate fi folosită şi într-un mod pozitiv. Aceasta ar putea fi o cale de propovăduire, de trezire a conştiinţelor despre ce se întâmplă. Ortodocşii ar trebui să meargă la tineri, să organizeze tabere de tineret – lucruri care îi atrag pe tineri. În astfel de locuri se pot petrece multe lucruri bune – pot începe să se roage împreună dimineaţa, seara. Am fost invitat în astfel de tabere ortodoxe; ar trebui invitaţi preoţi tineri, care pot vorbi mai bine decât mine. Bătrânii, însă, cu greu se mai pot schimba – cei obişnuiţi cu o credinţă formală sau superstiţioasă (de pildă, cum am văzut aici, obiceiul atingerii de veşmintele preotului). Pe aceşti oameni nu-i putem schimba. Să începem să sădim o pădure nouă; nu poţi salva o pădure bătrână şi putrezită, e o irosire de energie. Trebuie început de la tineri. …Mai rău e, însă, când şi preoţii sunt cuprinşi de acel duh formalist. Ar trebui ca patriarhul, mitropoliţii şi ceilalţi episcopi să sădească o pădure tânără, curăţată de uscături; ar trebui să ajute la întărirea conştiinţei lui Hristos printre preoţi.

- Să ne îndreptăm acum înspre alt subiect. Am observat că mulţi convertiţi la Ortodoxie îşi descriu călătoria ca o revenire la origini – oameni din contexte sociale diferite, din ţări diferite, vorbesc despre acelaşi lucru: Ortodoxia este o întoarcere acasă. Ce ne puteţi spune despre aceasta, din experienţa avută?

- Da, este adevărat – când simţi dragostea, şi dragostea te umple, ea te face să te simţi acasă (cel puţin aşa a fost în cazul meu). Un alt lucru ar putea fi că Hristos este modelul, chipul nostru, iar în Ortodoxie poţi simţi ceva ce nu poţi numi, ceva ce ţine de ipostas…

Mulţi protestanţi mi-au spus, de multe ori chiar, că simt că ceva le lipseşte. Catolicii sunt un caz aparte; ei sunt crescuţi din copilărie cu credinţa că se pot mântui numai alături de Papă, în Biserica lui, iar toţi ceilalţi cred greşit – ce prostie!.. Editorul meu din Fribourg, care mi-a publicat de curând o carte despre viaţa Sfintei Ecaterina din Sinai, muceniţa din veacul al IV-lea, a scris în introducere: „Aceste lucruri s-au petrecut pe vremea când Biserica Ortodoxă nu se despărţise încă de Biserica noastră (cea Catolică)”. Asta cred oamenii! Am luat cartea, am rupt-o şi-am aruncat-o pe foc, în şemineul de acasă… Sunt pur şi simplu nişte minciuni, care se tot perpetuează. Aşa că e de înţeles când oamenii spun că s-au întors acasă în Ortodoxie, fiindcă noi le-am fost lor casă… Catolicii tot vorbesc despre unire, zicând că poate ortodocşii ar trebui să se întoarcă la ei; au uitat că de fapt ei sunt cei ce s-au rupt de Biserică. Ce nebunie!… Asta-i problema lor.

Revenind la sentimentul „întoarcerii acasă”, cred că oamenii aceştia simt că au recăpătat posibilitatea de a trăi ipostatic, că pot avea hrană duhovnicească întreagă, că pot avea libertatea Duhului. Dragostea te face să te simţi acasă oriunde.

- Aţi cunoscut Ortodoxia prin intermediul Arhimandritului Sofronie (Saharov), care v-a devenit apoi părinte duhovnicesc. Ne puteţi împărtăşi câteva experienţe personale trăite alături de dânsul?

- De fapt, mi-am notat tot ce mi-a spus când era cu mine, dar am rătăcit acele însemnări – nu ştiu unde sunt! Poate că aşa vrea Dumnezeu, ca să-mi amintesc doar la momentul potrivit. Mi-a zis atâtea când eram acolo, şi sunt încredinţat că la clipa potrivită Dumnezeu le va aduce înapoi… Îmi revin în memorie doar întâmplările amuzante – ciudat că se întâmplă aşa, e probabil din cauza bucuriei acelor clipe. Părintele Sofronie mi-a spus odată, când eram în Elveţia: „Klaus, când ţii o conferinţă, să începi cu o glumă. Aşa o să câştigi inima audienţei!” Şi l-am ascultat… Îmi mai amintesc şi că mi-a cerut să cânt la chitară din cântecele mele, la mănăstire – ceea ce nu-i un lucru deloc obişnuit! Eram acolo cu părintele Zaharia (Zaharou), cu părintele Rafail (Noica) şi cu toţi ceilalţi părinţi – ei stăteau într-o parte, maicile în cealaltă, iar eu stăteam la mijloc…

Lucrul minunat era că Părintele Sofronie se cobora mereu la măsura mea – era prietenul meu, jumătatea mea. Te făcea să te simţi că şi el e la fel ca tine. E un lucru mare… Trei ani m-a făcut să mă simt la fel de înţelept ca şi el, la fel de bun, la fel de sfânt – mi-a dăruit acest sentiment. Şi Părintele Sofronie se purta la fel cu toţi; era atât de blând, atât de smerit, atât de iubitor – fără excepţii. Rânduiala sa monahală era să înfăptuiască cea dintâi poruncă: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău” – e o rânduială foarte greu de ţinut, dar este cea mai bună.

Am întâlnit la Essex monahi din Muntele Athos; mulţi dintre ei, fii de ţărani greci, foarte robuşti, foarte solizi. Ei se puteau scula la trei dimineaţa şi bate metanii întreaga zi; au putere să ţină o astfel de rânduială. Eu, din păcate, nu-s bun de aşa ceva… Erau unii care mă dispreţuiau pentru asta, dar o rânduială nepotrivită te poate dărâma, aşa cum li s-a şi întâmplat unor zeloţi. Însă Părintele Sofronie mă întâmpina întotdeauna cu dragoste, iar dragostea sa pentru mine a fost cea mai mare lecţie primită, în răstimpul celor zece ani petrecuţi alături de dânsul.

Părintele Rafail şi părintele Zaharia mi-au spus un lucru: Părintele Sofronie mă socotea, se pare, un caz special, deoarece trebuie că-şi dăduse seama că aveam nevoie de „injecţii” de dragoste. De obicei, o întâlnire cu Părintele ţinea 20-30 de minute, şi mergeai tu la el – dar Părintele Sofronie venea el în odaia mea şi, mai mult!, stătea cu mine două ore. Îmi aduc aminte că uneori stăteam şi peste un sfert de oră fără să vorbim, iar el doar mă ţinea de mână – era o „injecţie” a dragostei sale, care-mi inunda venele… Aşa mi-a umplut inima cu dragoste, cu acea dragoste ce nu cade niciodată – de atunci sunt fericit, până în clipa de acum; sunt cel mai fericit om din Europa! Dragostea sa cea dumnezeiască şi desăvârşită m-a umplut şi nu m-a mai părăsit.

Înainte să moară, mănăstirea era plină de oaspeţi cu ranguri înainte, mitropoliţi, episcopi (a fost şi un episcop român, Sofian); Părintele Sofronie era foarte slăbit şi nu acorda nimănui mai mult de douăzeci de minute. Într-o zi, le-a spus părinţilor: „Astăzi am o întâlnire foarte importantă!” Ei ştiau lista de vizitatori, şi nu-şi puteau închipui cine poate fi. Apoi Părintele Zaharia şi-a dat seama: „Trebuie să fie vorba de Klaus!” Iar Părintele Sofronie n-a stat cu mine douăzeci de minute, ci, iarăşi, aproape două ore… Nu mai făcuse până atunci aşa ceva cu nimeni, obştea chiar se speriase că poate Părintele a murit!

Aşadar, de aici îmi vine puterea de a vorbi neîncetat oamenilor, pentru Hristos, până la miezul nopţii (conferinţele lui Klaus în România au fost extrem de lungi şi istovitoare, prelungindu-se până târziu în noapte, n.red.) Ştiu că trebuie s-o fac chiar şi dacă cedez de epuizare – din dragoste pentru aproapele.

Cam asta-i tot ce mi-a rămas de la Părintele Sofronie, fiindcă am pierdut însemnările cu cuvintele sale, după cum v-am zis – dar sunt încredinţat că vor ieşi la iveală, la momentul potrivit…

- Aţi amintit mai devreme de zeloţi. Există astăzi un curent în rândul anumitor ortodocşi, care stăruiesc că trebuie să ne ridicăm, cu orice preţ, în apărarea Ortodoxiei. Ce le-aţi spune unora ca aceştia?

- Hristos e Cel ce apără Ortodoxia. Hristos în inimile noastre – aceasta este Dreapta-slăvire. „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”, zice Hristos. Ortodoxia a fost mereu atacată, din lăuntru şi din afară, încă din vremea lui Hristos. Aşa că nu trebuie să apărăm nimic. Şi dacă crezi că trebuie să aperi ceva, trebuie spus limpede că Hristos stă şi păzeşte Dreapta-slăvire. Trebuie să ne păstrăm mintea în Hristos, trebuie să stăm alături de El; iar dragostea nu încape zelotism, dragostea îi cuprinde şi pe vrăjmaşi… Ce am putea noi apăra? Noi suntem unelte ale lui Hristos. Dacă începem după mintea noastră să apărăm dogme, sau cuvinte, sau tâlcuiri ale dogmelor şi ale cuvintelor, putem greşi.

Am avut zilele trecute o întâlnire cu nişte zeloţi, care încercau să mă încredinţeze de părerea lor, folosindu-şi cuvintele precum un topor – şi am putut vedea în ochii lor o înrâurire diavolească… Un astfel de zelotism este satanic, fiindcă dezbină oamenii, nu îi uneşte – rupe dragostea. E o boală. Iar la sfârşit diavolul stă şi râde.

Dragostea trebuie să fie pentru toţi – ea e cea care convinge. Noi nu avem nimic de apărat – Hristos e Cel ce se apără pe Sine.

- În încheiere, câteva cuvinte despre vizita făcută în România – ce impresie v-a făcut ţara noastră? Aveţi vreun mesaj pentru cititorii revistei?

- Una peste alta, nu cred că pot avea o impresie foarte realistă, fiindcă toată lumea m-a întâmpinat cu multă dragoste. Toţi s-au purtat foarte bine cu mine – ca să nu mă umplu de mândrie şi de slavă deşartă, ar fi trebuit poate să iau şi ceva bătaie (râde). …Am vorbit cu părintele Zaharia despre asta, şi el mi-a zis: „Să nu uiţi niciodată că eşti păcătos, şi să ţii mereu gândul ăsta înaintea lui Dumnezeu”.

M-am bucurat mult să văd pretutindeni în România, aproape la fiecare colţ, biserici minunate, paraclise preafrumoase, şi trebuie să mărturisesc că sunt teribil de gelos pe voi, deoarece Elveţia este cea mai săracă ţară din lume în această privinţă – financiar este bogată, dar duhovniceşte este foarte săracă… România are o moştenire duhovnicească foarte bogată, temelia adevăratei vieţi, care va dăinui chiar dacă vor veni încercări din partea Europei. Nădăjduiesc să mă pot reîntoarce aici, probabil prin luna mai a anului viitor, după Paşti – abia aştept să o fac. Iar bucuria mea este că pot ajuta, cât de puţin, oamenii de aici să se apropie de Hristos, să se întărească în credinţă. Eu nu sunt un model adevărat, aşa cum era Părintele Sofronie, dar le pot zice oamenilor măcar atât: Uitaţi-vă la mine, sunt fericit, pentru că Hristos este cu mine!

A consemnat Radu Hagiu

Vă trimit mărturia mea privind modul dramatic în care a venit pe lume fetiţa mea, Ioana, care acum are 5 ani şi jumătate – bucuria şi binecuvântarea familiei noastre (adică părinţii şi sora mea, eu – mama ei, şi toate rudele din partea mea), deşi tatăl ei încă nu o cunoaşte, pentru că nu vrea.

Textul pe care vi-l trimit l-am scris iniţial ca pe o intervenţie în ediţia online a unui ziar ce adusese în discuţie avortul şi ne invitase pe noi, cititorii, să ne pronunţăm poziţia.

Încă înainte de a rămâne însărcinată, mă preocupase foarte mult problematica avortului, frământându-mă cum să-i fac pe semenii mei să înţeleagă ce groaznic este să iei o astfel de hotărâre, pe care mai târziu nu poţi decât s-o regreţi…

Eu însămi, în copilărie, am suferit enorm când, prin clasa a 5-a sau a 6-a, am devenit fără să vreau complice la unul sau două avorturi pe care mama mea le-a făcut acasă… eu plimbându-mă pe holuri, paralizată, îngrozită de ce se petrecea în dormitorul părinţilor! Am simţit toată durerea fratelui sau surorii mele omorâte – dar, vai!, aidoma lui sau ei, şi strigatul meu a fost mut…

Părinţii încercaseră să mă trimită de acasă, ca şi pe sora mea, dar eu am insistat să rămân, bănuind ce urmează să se întâmple şi sperând că o să am puterea să-i opresc. Mă gândeam să merg să-l anunţ pe vecinul de deasupra, administratorul blocului, ca să cheme miliţia pentru a o opri pe mama – ştiam că avorturile sunt interzise… Vai! N-am putut, mi-a fost frică pentru mama că o s-o aresteze… Laşitatea mea nu mi-a ajutat, căci, auzind strigatele înăbuşite ale mamei mele, simţeam acum nu numai durerea fratelui sau surorii mele care murea şi pe care o trădasem, dar şi frica că mama va muri, amestecată cu furia pentru ea şi tata că hotărâseră uciderea, plus o imensă vinovăţie. Dar am îngropat totul în mine, cu lacrimi amare şi, ruşinându-mă să vorbesc despre acest lucru cu părinţii mei chiar şi mai târziu, m-am îmbolnăvit sufleteşte îngrozitor! Primele simptome au fost o frică paralizantă, care mă împiedica la şcoală să mă mai concentrez, şi teama permanentă şi inexplicabila că cei dragi, mai ales sora şi tatăl meu, ar putea muri subit (mai târziu aveam să aflu că această teamă se numeşte thanatofobie, frica exagerată de moarte)… N-am mai fost premiantă la Olimpiadele de matematică şi română, dar am luat tot premiul I în clasa a 6-a. Apoi, surprinzând-o pe mama mea spunându-i verişoarei ei – care-i recomandase moaşa criminala, şi care venise a doua zi să vadă cum se simte – că este bine, în timp ce freca podelele cu o vitalitate şi o uşurare grozavă în glas, am început s-o simt ca pe o străină şi încet, aproape fără să-mi dau seama, s-o condamn şi s-o urăsc, căci nu arăta nici o părere de rău. Aşa că în inima mea s-au încuibat vinovăţia, neputinţa, răceala, chiar ura faţă de mama mea, reproşul faţă de trădarea tatălui meu – de care ştiam că se opusese iniţial avortului, dar până la urmă plătise sub ochii mei preţul sângelui fiului sau fiicei lui femeii acelei îngrozitoare!

La sfârşitul clasei a 7-a, deşi îmi revenisem cu şcoala şi nu mai aveam o stare nevrotică anxioasa, nici coşmarurile în care cineva mă urmarea ca să-mi ia viaţa, am început să-mi doresc să nu mai mănânc atât (deşi toată copilăria mea fusesem o mâncăcioasă) şi ajungând în jurul datei de 14 septembrie să nu mai pot mânca deloc, nici să dorm…

Revenind totuşi la subiectul iniţial – avortul şi întreg cortegiul groaznic de urmări din cele mai oribile asupra victimei inocente, dar şi asupra întregii familii unde se făptuieşte crima – aş vrea să mai adaug că, de-a lungul anilor, am încercat să înţeleg toate cauzele, contextul, implicaţiile şi, în cele din urmă, calea de ieşire din acest iad. Bineînţeles, am ştiut de la început că numai iertarea şi dragostea lui Hristos pot aduce lumină atât pentru pruncul nenăscut şi lepădat fără a avea chip şi nume, fără a avea Botezul care să-i dăruiască intrarea în Împărăţia lui Hristos, cât şi pentru părinţii ucigaşi, călăi, complici etc. Numai că, din experienţa personală, mi-am dat seama că este foarte greu pentru multe femei care au căzut în acest groaznic păcat să trăiască o pocăinţă adevărată, pentru simplul fapt că ele nu conştientizează gravitatea faptei lor, împietrindu-şi inima ca să nu simtă durerea firească, şi încet-încet ajung să gândească că este ceva normal, deoarece aproape toată lumea o face.

Pe când eram în Germania, ca azilanţi, în septembrie 1990, mama a mai avortat un băieţel – căruia eu şi sora mea îi dădusem numele Cristi, rugând-o pe mama să-l nască, căci o vom ajuta. Deşi tatăl meu s-a opus (care a fost născut de bunica mea, deşi era necăsătorită, în vremea când Bucureştiul era bombardat, iar bunicul, de pe front, îi ceruse bunicii să-l lepede), iar doctorul ginecolog le-a spus părinţilor mei că şi el se născuse când peste oraşul lui, Bayreuth, cădeau bombe şi că, oricum, în Germania Federală avortul era interzis – până la urmă, mama nu a vrut cu nici un chip să-l nască. Doctorul, descoperindu-i un fibrom şi probleme de compatibilitate RH, i-a dat trimitere pentru un avort terapeutic.

Din nou, având acum 15 ani, n-am fost convingătoare şi nu m-am zbătut destul pentru a o împiedica pe mama de la omor… Regret şi astăzi.

Eu însămi, între 17 şi 27 de ani, am căzut pradă valului de desfrânare, minciună şi fărădelege care s-a abătut asupra generaţiei mele şi căruia, vai!, nu i-am rezistat… Dacă eu n-am ajuns să fac nici un avort prin chiuretaj şi nici nu am luat vreodată anticoncepţionale, fiind totuşi din 1989 până în 2003 aproape în continuu sub tratament cu Fluanxol (despre care ştiam că împiedică concepţia, intervenind oricum în echilibrul hormonal general), nu pot fi sigură că nu am fost gravidă şi nu am pierdut sarcina în stadii incipiente… Mai am pe suflet, în mod special, un moment îngrozitor. Aveam 18 ani, terminasem clasa a 11-a şi iată-mă şi pe mine în faţa unei hotărâri care mă terifia: eram sau nu însărcinată cu bărbatul de care mă îndrăgostisem cu câteva luni în urmă? (cu care păcătuisem fără să-mi pun prea multe probleme, deşi eram sub un tratament cu Fluanxol şi carbonat de litiu, embriotoxice – aveam să aflu din prospect).

Inconştienţa mea de atunci nu poate fi explicată decât, poate, prin siguranţa care mi-o dădea prezenţa lui – eram convinsă că va fi alături de mine şi eu alături de el tot restul vieţii noastre, la bine şi la rău… Spun asta pentru că-mi dovedise dragostea lui, când de-abia ne cunoscuserăm, iar eu am fost din nou internată la Spitalul nr. 9 – el mi-a stat alături, m-a ajutat să îmi revin şi mi-a devenit cel mai apropiat sufleteşte, rugându-se pentru mine, fiindu-mi parcă mai aproape chiar şi decât părinţii şi sora mea..

Iată însă că, după câteva luni în care iubirea noastră înflorise, deşi amândoi aveam credinţă tare în Dumnezeu şi discuţii îndelungi despre El, despre mântuire şi despre credinţa adevărată, n-am putut să ne păstrăm iubirea curată şi am întinat-o prin legătura trupească în afara cununiei. La puţin timp după păcat, amândoi mustraţi fiind în cuget, nu ne mai regăseam în dragostea luminata de mai dinainte – el, mai ales, îndepărtându-se din ce în ce mai mult de mine, iar eu îngrozită că am să-l pierd şi, în acelaşi timp, terifiată că am rămas gravidă, dintr-o dată speriată că nu terminasem şcoala, ce vor zice părinţii, tratamentul care putea afecta viitorul bebeluş etc.

Aşa că, neprimind nici un ajutor moral de la bărbatul pe care îl iubisem până la păcat şi nici de la mama mea căreia mă destăinuisem, am mers, la sfatul acesteia, împreună cu o vecină şi soţul ei, medic, la ginecologul ei care urma să-i extragă steriletul. Parcă coborâsem în iad… La subsolul unei clădiri vechi din cadrul unui spital bucureştean, o grămadă de femei aşteptau la o coadă imensă pentru a avorta; altele, într-un salon insalubru, înghesuite, se refăceau după avort. Iar eu, înlemnită, eram îmbărbătată de vecina cea curajoasă că doctoriţa e una foarte bună…

După ce m-a examinat şi m-a pus la ecograf, aceasta mi-a spus că nu sunt semne să fiu gravidă, că ar fi probabilă o întârziere mare datorată Fluanxolului şi că îmi recomandă o serie de injecţii cu Progesteron. Apoi mi-a zis că, dacă nici aşa nu merge, să revin ca să-mi facă avort.

Vecina mea m-a liniştit pe drum că Progesteronul este pentru menţinerea sarcinii, în caz c-aş fi totuşi gravidă – dar sigur nu sunt! Şi mi-a făcut chiar ea injecţiile respective. Aflată oarecum singură în decizia mea, n-am avut tăria să-mi fac un test de sarcina, care apăruseră deja, sau să merg la alt consult – şi am făcut infamul tratament. Dacă în sufletul meu mă chinuiam şi-L rugam pe Dumnezeu să nu fiu gravidă, fiind gata să renunţ la ce aveam pe atunci mai drag – bărbatul viselor mele, – totuşi nu am înfruntat realitatea şi consecinţele faptelor mele aşa cum s-ar fi cuvenit.

Rezultatul: n-a mai fost nevoie să revin la doctoriţa cu pricina, iubitul meu prieten m-a dojenit cu răceală că m-am agitat atât pentru o simplă „întârziere”, noi ne-am despărţit după câteva luni, iar eu port şi acum în suflet durerea că nu mi-am asumat potenţiala maternitate. De-a lungul anilor, la spovedanie, am revenit asupra acestui amar episod din viata mea, întrebându-mi duhovnicul cum să mă pocăiesc, cum să aflu dacă am fost sau nu gravidă. Se pare că răspunsul îl voi căpăta doar la Judecata de Apoi… Am citit canonul de pocăinţă pentru femeile care au avortat – şi eu mă consider una dintre ele!

Aici aş vrea să vă spun un gând la care am ajuns după ani întregi de deznădejde: amândoi părinţii, mama şi tatăl, sunt responsabili pentru viaţa şi sănătatea pruncului lor nenăscut, dar parcă femeia este înzestrată cu o responsabilitate şi mai mare, dat fiind faptul că în trupul ei se plămădeşte micuţa fiinţă şi alături de inima ei bate pentru prima oară inimioara copilaşului. Ea poate, întărită fiind de Dumnezeu şi de Maica Domnului, să se lupte cu o lume întreagă pentru a naşte pruncul, o dată ce şi-a înţeles marea menire pe care o are în lume.

Scriu din postura unei femei care a ales, acum trei ani şi mai bine – şi a ales bine, Aceasta în condiţiile în care făcusem parcă tot ce-mi stătuse în putinţă ca să ajung în cea mai nenorocită situaţie: am descoperit că sunt însărcinată (în vreo 11 săptămâni!), fiind de mult timp sub tratament pentru psihoză maniaco-depresivă cu două medicamente puternice şi toxice (Fluanxol şi Carbamazepină) şi, mai ales, nedorindu-mi sub nici un chip să am un copil cu bărbatul cu care mă culcasem dintr-un soi de disperare, pe care nu-l iubeam, nu-l mai doream alături de mine şi căruia nu-i prea găseam calităţi. Mizasem pe faptul că însuşi tratamentul pe care îl făceam acţiona ca un contraceptiv – şi, dintr-o dată, m-am trezit că sunt însărcinată, iar din neglijenţa mea puteam da naştere unui copil handicapat (Carbamazepina luată în primele trei luni de sarcină putea provoca o malformaţie gravă a coloanei noului născut, numită Spina Bifida).

Eram sub o presiune imensă: doctoriţa ginecolog mă convocase la avort, fără drept de apel, neîntârziat, având în vedere nu numai periclitarea sarcinii prin medicamentele luate, ci însăşi boala mea psihică; mama mă presa să fac avortul, înspăimântată de ce-ar putea urma; tatăl copilului – la fel; psihiatra – asemenea; eu eram pur şi simplu îngrozită. Însă alternativa – avortul – mă înspăimânta şi mai tare: urma să devin ucigaşa propriului meu copil, lipsindu-l de cel mai elementar drept al oricărei fiinţe umane, dreptul la viaţă, apoi şi mai important (pentru că eram totuşi creştină), lipsindu-l de Botez, fără de care nu se putea bucura de desăvârşirea Împărăţiei lui Dumnezeu etc. Ca presiunea să fie şi mai mare, în aceeaşi zi în care am aflat de sarcină, se difuza un film despre copii cu handicapuri grave care totuşi nu fuseseră refuzaţi de părinţii lor – acum mari, chiar dacă unii sufereau de sindromul Down, alţii născuţi fără braţe sau picioare ori handicapaţi mintal, aceştia erau fericiţi că părinţii lor aleseseră şi pentru ei viaţa…

Nu mai conta că eram bolnavă, necăsătorită, fără loc de muncă şi cu perspectiva sumbră de a naşte un copil handicapat! Copilul din pântecele meu ar fi ales viaţa… Pentru el, era singura şansă de a vedea lumina zilei. Genetica a dovedit-o demult: suntem unici şi irepetabili. Aşa că, luptându-mă în primul rând cu propriile-mi frici şi sentimente negative, m-am hotărât să mă încred în mila şi iertarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care spune: „Oricine va primi, în numele Meu, pe unul din aceşti copii, pe Mine mă primeşte” şi în Maica Domnului, căreia m-am rugat neîncetat ca păcatele mele să nu cadă asupra pruncului nevinovat şi el să se nască sănătos…

Deşi nu-mi dorisem să devin mamă, din clipa în care am respins alternativa groaznică a avortului, am primit pace sufletească şi putere să îmi duc sarcina la bun sfârşit. Cu toate că pe parcursul lunilor rămase până la naştere nu mi-a fost uşor (mi-am scos o măsea de minte ce-mi provocase dureri groaznice două săptămâni în luna a 5-a, am avut două viroze puternice şi o gripă urâtă în luna a 7-a, iar în ultima lună am făcut o complicaţie cu umflarea exagerată a picioarelor şi creşterea tensiunii), totuşi, fără să mai iau vreun medicament de nervi şi în pofida pronosticurilor sumbre ale unor psihiatri, am avut o stare psihică stabilă – deşi nu eram pe deplin încredinţată că voi naşte un copil sănătos, nădăjduiam din tot sufletul… Toată vara anului 2003 auzeam în spatele blocului meu, unde se afla un spital de copii handicapaţi neuro-psihomotor, strigatele uneori de durere, alteori de bucurie ale celor internaţi acolo, când se jucau într-o piscină…

În sfârşit, am născut într-o zi încărcată de zăpadă a lunii ianuarie 2004 – după ce, în ultimul moment, doctorul care mă supraveghease de prin luna a 4-a a descoperit chiar înainte de operaţie un fibrom imens ce apăsa capul copilului şi astfel a ştiut cum să taie, ca şi eu, şi fetiţa mea să ne bucurăm una de alta… Privirea luminoasă a doctorului care mă certase că vreau să nasc, cu problemele mele, i-a anunţat întâi pe părinţii mei că au o nepoată sănătoasă, de 3,9 kilograme, şi că eu sunt bine. Eu mi-am văzut copilul abia a doua zi şi credeam că visez de fericire.

…Şi toate acestea pentru că, cel puţin de la un moment dat, mi-am folosit libertatea de a alege, cinstind şi libertatea fiinţei umane aflate la început de drum – pe care, din păcate, acum aproape nici o lege omeneasca nu o mai apăra, în afară de legea morală sădită de Dumnezeu în fiecare om şi, bineînţeles, Pronia Lui.

Mama poate să se opună deciziei soţului de a lepăda copilul, despărţindu-se canonic de el; se poate lupta cu samavolnicii medici care ar soma-o să lepede copilul, din raţiuni de „sănătate”; se poate lupta cu sărăcia şi oprobiul public, necăsătorită fiind, cu boala şi cu temerile ei – numai pentru a da naştere la o nouă viaţă, la propriul copil care o va mângâia şi înveseli cu zâmbetul şi iubirea lui. Vedeţi, în felul acesta ar trebui să-şi înţeleagă femeile puterea pe care o au: în lumea aceasta dominată de moarte, ele pot spune: „Nu! Eu am să nasc copilul care se plămădeşte din şi în mine – şi împreună cu el voi înfrunta toate greutăţile de aici, pentru a gusta din viaţa cea veşnică încă de acum!” Femeile creştine ar trebui să-şi repete cuvintele Apostolului Pavel: „femeia se va mântui prin naştere de fii”.

Dacă în anii comunismului majoritatea femeilor îşi riscau viaţa şi sănătatea avortând prin chiuretaje făcute de persoane dubioase, pentru a scăpa de un copil perceput ca o îndatorire prea grea, peste toate celelalte impuse de regimul politic, acum, după 1989, tactica diavolească pornea cu minciuna iscusit învelită şi servită de chiar medicii ginecologi (aţi observat că termenul de „doctori mámoşi”, adică obstetricieni, a cam dispărut din limba vorbită?) pacientelor ignorante, luate şi ele de valul plăcerii, încercând să evite fără victime povara naşterii şi creşterii unui copil.

Când am citit cărticica „Avortul şi anticoncepţionalele”, m-au înlemnit puternicele cuvinte ale părintelui Nicolae Tănase, de la Valea Plopului: „Acum, cu anticoncepţionalele, dacă întrebi o femeie câte avorturi are, îţi spune poate nici unul, căci a luat pastile, iar după ce află că, datorită lor, poate a fost gravidă în fiecare lună şi a avortat timpuriu, fără să prindă chiar de veste, poate chiar în timp ce asculta «liniştită» Sfânta Liturghie, îngrozită îşi dă seama că nici nu ştie câte…” De aici, zice părintele, iată că „urâciunea pustiirii” neamului omenesc se petrece şi în biserică, locul preasfânt!

Îmi cer iertare că v-am scris aşa de mult şi dezlânat, şi pentru că acum nu mă mai simt în stare să concluzionez. Vă mulţumesc că mi-aţi citit spovedania. (…)

Hristos în mijlocul nostru!

Irina-Roxana Ionescu

Încă de la începutul creştinismului am văzut marea dragoste şi milă pe care Mântuitorul a arătat-o tuturor celor ce s-au pocăit sincer pentru păcatele lor. Din nefericire, deşi foarte mulţi dintre noi ne autonumim creştini ortodocşi, nu ne comportăm ca nişte creştini. Trăim într-o societate în care, dacă zicem că nu am omorât pe nimeni şi nu am făcut rău nimănui, considerăm că suntem pe drumul cel bun. Părintele Arsenie Papacioc spunea că „orice clipă înseamnă un timp şi orice suspinare poate fi o rugăciune”, îndemnându-ne să avem o stare de prezenţă continuă a lui Dumnezeu în conştiinţă. Dacă reuşim să dobândim această stare, atunci nu putem să nu observăm tot răul şi toată necurăţia din sufletele noastre şi să nu alergăm către bunul Dumnezeu pentru vindecare. Ana E. este o tânără care a căzut în păcate grele şi a trăit mulţi ani într-o stare de nepăsare faţă de poruncile Mântuitorului. Însă, la un moment dat, a răspuns strigătului puternic al conştiinţei şi a deschis lui Hristos uşa inimii ei. (R.T.)

- Ana, când ai început să-L cauţi pe Dumnezeu?

- Știam că Dumnezeu este undeva, dar nu ştiam unde. Și am început să caut, dar în întuneric, pentru că din moment ce nu căutam acolo unde am primit botezul, nu puteam să caut decât în întuneric. Pe la 19 ani a venit un unchi la mine şi mi-a adus o traducere eretică a Bibliei, el fiind convertit de curând la „creştinii după evanghelie”. A venit să facă prozelitism la mine acasă. La 19 ani, abia ieşită din comunism, crescută într-o familie în care numai de Paşti şi de Crăciun se vorbea despre Dumnezeu, ştiam doar atât: că Dumnezeu e bun şi milostiv. Încet, încet, am început să cercetez acea Biblie şi să merg la sectari. Credeam că acolo este Dumnezeu pentru că nu aveam la ce să mă raportez, eu neintrând în Biserica ortodoxă pe care o vedeam închisă şi la propriu şi la figurat. Nu am fost consecventă, nu m-am ţinut de lucrul acesta serios, pentru că nici nu eram serioasă în ceea ce făceam. Și pe la martorii lui Iehova m-am perindat, pe la baptişti. Întâmplarea făcea că pe oriunde am lucrat, întâlneam un sectar. La unul din serviciile mele, am avut o colegă baptistă care m-a luat cu ea la adunările lor. Limbajul meu devenise aproape ca al lor atunci când discutam despre Dumnezeu, credinţă, suflet. Comparând trăirile mele de la slujbele noastre cu ceea ce simţeam când mergeam la ei, pot spune că acolo este mare înşelare, dar diavolul cel viclean are grijă să te facă să te simţi bine – pentru că ei sunt primitori, cântam cu toţii, dar ştim că misiunea lor este de a-L asculta pe satana şi de a duce cât mai multe suflete pe calea pierii. Cei care s-au întors la ortodoxie (şi, fireşte, toţi creştinii ortodocşi) pot da mărturie despre bucuria de nedescris şi simţămintele de înălţare a inimii către Înalt pe care o trăiesc când participă la slujbele noastre. De aceea, în sufletul meu este un strigăt puternic către fraţii înşelaţi de eretici: Fraţi dragi în Hristos, nu vă lăsaţi amăgiţi de satana şi de slujitorii lui! Alegeţi calea cea bună, faceţi-vă prieteni pe Sfinţi şi pe Măicuţa Domnului!

- Cum ţi-ai petrecut primii ani ai tinereţii?

- Am căzut şi în păcatul desfrâului şi de aici, mergând mai departe, am ajuns să fac cinci crime – am omorât cinci copii. Încet, încet, am început să mă îmbolnăvesc sufleteşte şi să mă afund într-un întuneric din ce în ce mai adânc. Cu timpul l-am cunoscut pe Constantin, cel ce avea să-mi devină soţ, şi l-am părăsit pe primul meu prieten. Dar şi Constantin venea dintr-o familie în care niciodată nu s-a pus problema credinţei – Dumnezeu nu exista deloc acolo, era o neorânduială totală în familia lui. Am stat 11 ani necununaţi, trăind într-un continuu păcat.

- Cum te raportai la păcate în acea vreme?

- În momentul în care trăiam în desfrânare mi-am pus numai pentru o scurtă perioadă de timp problema că acest lucru este păcat, după care nu mi-a mai păsat. Îmi ziceam că oricum nu mai am scăpare. Mă simţeam o roabă a patimilor în care mă cufundasem, era o luptă continuă care se dădea în sufletul meu şi o suferinţă cumplită pe care însă, la acea vreme, nu o percepeam ca suferinţă. Mai târziu mi-am dat seama că era „neliniştea cea bună”, cum spunea părintele Paisie Aghioritul, era viermele cel neadormit al conştiinţei care a început să dea semn că eu nu sunt aşa cum trebuie.

- Despre avort ce părere aveai?

- Știam că este un păcat, de la mama mea, care nu pierdea nicio ocazie să-mi reamintească că avortul este ceva înfiorător – dar aveam o prejudecată: credeam că până pe la 4 luni nu este suflet în fiinţa zămislită, ci doar o masă de carne. Știinţa însă a dovedit că ceea ce gândeam nu este adevărat. Și am făcut acele crime în virtutea inerţiei. Eu mă înfricoşez acum când vorbesc despre aceste lucruri, pentru că atârnă foarte mult în viaţa mea şi în sufletul meu crimele pe care le-am făcut. Nu am pace şi nici linişte şi, uitându-mă la copii pe care îi am, mă gândesc că astfel de fiinţe am omorât. Bineînţeles că m-am îmbolnăvit sufleteşte, progresiv, şi ajunsesem la deznădejde. Aşa m-a găsit Dumnezeu şi m-a repus pe cale. Am gustat puţin câte puţin din mila Lui cea mare, din dragostea pe care o are faţă de noi, păcătoşii. Acum, ştiind că mi-am cheltuit viaţa în păcate, nu fac decât să mă căiesc. Este în sufletul meu o pocăinţă continuă, fără lacrimi vizibile, dar este aşa o sângerare în sufletul meu… Am în suflet o rană mare, pe care numai bunul Dumnezeu o poate vindeca.

- Ana, însă ştii că Dumnezeu te-a iertat?

- Da, ştiu asta, dar eu nu m-am iertat. Nu pot să mă iert, având în vedere toate păcatele săvârşite.

- …Și, la un moment dat, tu şi Constantin aţi auzit chemarea lui Dumnezeu.

- Da. Eu şi Constantin, după ani de zile în care am trăit în desfrâu, ne-am cununat în sfârşit – pentru că, la rândul nostru, trebuia să cununăm pe cineva, iar noi, nefiind căsătoriţi în faţa lui Dumnezeu, nu puteam să fim naşi. Aşa că, după ce am primit propunerea de a fi naşi şi după ce am aflat că trebuie să fim cununaţi la biserică pentru a fi părinţi duhovniceşti ai unei familii, am săvârşit taina cununiei. După taina cununiei, s-a întâmplat ceva cu viaţa mea şi Dumnezeu a început să mă cerceteze în taină. Și, asemenea unui părinte care îşi mustră fiul iubit, m-a bătut, dar mi-a bătut trupul ca să îmi vindece sufletul. Însă acest lucru l-am înţeles mai târziu.

- Vorbeşte-ne despre prima ta spovedanie.

- Prima mea spovedanie aş numi-o naşterea mea din nou. După prima spovedanie, o săptămână am simţit că nu ating pământul. Radiam de fericire şi îmi venea să spun tuturor celor din jur ce trăiesc şi ce mi s-a întâmplat. Am simţit că o mulţime de lanţuri grele au căzut de pe mine în clipa în care am primit prima dezlegare de păcate. Cea dintâi întrebare pe care părintele mi-a pus-o la spovedanie a fost dacă cred în Sfânta Treime. Deşi nu ştiam ce reprezintă Sfânta Treime, am răspuns cu toată convingerea că da. Era ceva ce venea din lăuntrul sufletului meu. Simţeam că trebuie să mă întâlnesc cu Sfânta Treime. Și apoi, în timp, am aflat cine este Sfânta Treime, m-am întâlnit cu Sfânta Treime, m-a mângâiat Sfânta Treime şi mă închin Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh. …Prima mea spovedanie a venit într-un moment sfâşietor, ajunsesem la apogeul chinurilor sufleteşti şi trupeşti. A fost în Postul Adormirii Maicii Domnului în 2005. Eu nu posteam, nu reuşeam să fac acest lucru. Dar s-a întâmplat că am făcut oreion – l-am luat de la băieţelul meu şi a trebuit să ţin un regim. Cu ajutorul lui Dumnezeu am postit, deşi nu îmi propusesem acest lucru.

- Cum te-ai hotărât să te spovedeşti?

- Aveam chinuri sufleteşti foarte mari şi am simţit că trebuie să merg să mă spovedesc. Înainte cu câteva zile de aceasta, o bună prietenă m-a dus la miezonoptică la Mănăstirea Radu Vodă. Când am intrat acolo, a fost pentru prima dată când vedeam un călugăr îmbrăcat în veşminte preoţeşti, care se ruga la lumina lumânărilor. Era o atmosferă de sfinţenie şi de pace! Acest lucru m-a cutremurat profund şi încet, încet, m-am apropiat de Biserică. Simţeam că trebuie să mă spovedesc, ceva îmi spunea să merg să mă spovedesc, că trebuie să mă împac cu Dumnezeu. Am avut nişte stări foarte ciudate pe care le trăiam noapte de noapte. În fiecare seară, cum se înnopta, începeam să am nişte dureri groaznice în abdomen, parcă o sabie nevăzută îmi sfârteca pântecul. Am făcut investigaţii, dar nici un medic nu a putut să-mi spună ce am. În afară de asta, se mai întâmpla un fenomen ciudat: mă trezeam cu o stare de leşin ca şi cum cineva îmi trăgea sufletul în afară. Mă speriam foarte tare, ieşeam pe balcon ca să pot să respir mai bine, priveam la cer şi îl rugam pe Dumnezeu să nu mă ia, să mă mai lase ca să-mi pot creşte copilul şi să mă ajute să fac ce trebuie. Nici nu ştiam să mă rog, nu ştiam prea bine ce să-I cer! În sufletul meu se dădea o luptă şi simţeam că trebuie să fac ceva. După doi ani de astfel de suferinţe, am ajuns la Sfânta Spovedanie. Primele cuvinte pe care i le-am adresat părintelui au fost: „Părinte, vreau să mă împac cu Dumnezeu!”. Și am început să enumăr păcatele şi să vorbesc despre sufletul meu chinuit. Părintele mi-a explicat că am căzut în deznădejde, un păcat foarte mare şi că trebuie să fac ceva să mă ridic din acea stare. Vreau să mai spun că Dumnezeu mi-a dat multă răbdare atunci, la prima spovedanie. Pentru că erau mai multe persoane la rând, am aşteptat cinci ore, de la 17 la 22. Dar nu am vrut sub nici un chip să plec nespovedită! Era ceva ce mă ţinea acolo, în sfânta biserică, aproape de părintele. După ce m-am spovedit, părintele mi-a dat să citesc cartea Sfântului Siluan Athonitul, „Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”. Am citit cu mult drag această carte, deşi nu ştiam o mulţime de termeni obişnuiţi pentru un creştin practicant: smerenie, milostenie, binecuvântare. Dar, citind această carte, am dobândit o oarecare linişte care m-a ajutat să pornesc pe calea dorită de Hristos. A fost o luptă foarte grea, cu multe ispite în încercarea de a mă menţine pe acest drum. Simţeam cum diavolul trage de mine să mă întorc înapoi. Nu mă lăsa să stau la Sfânta Liturghie. Aveam dureri foarte mari de abdomen. După prima spovedanie au început şi durerile de cap, dureri care au încetat după ce am rămas însărcinată cu al doilea copil. Aceste dureri şi stări de leşin erau atât de groaznice, încât de multe ori îl sculam pe soţul meu din somn să mă ducă la Urgenţă!

- Îţi explicai aceste stări atunci?

- Stările pe care le aveam atunci mi le-am explicat mult după ce m-am apropiat de Biserică, după ce am citit ce spun Sfinţii Părinţi despre lupta cu diavolul. Aceste stări au fost atacuri de la vrajmaşul, pentru că sunt convinsă că Dumnezeu a îngăduit Celui rău să mă ispitească, să trec prin ce am trecut ca să mă determine să ies din iad şi să rămân statornică în dorinţa de a-I urma Lui.

- Nu te-ai gândit să părăseşti calea pe care ai apucat-o, văzând că starea ta s-a înrăutăţit?

- Nu. Am ţinut cu dinţii să rămân pe acest drum. Nu aveam la ce să mă întorc! Îmi doream din tot sufletul meu să se întâmple ceva şi să ies din starea în care mă aflam, să ies la lumină! Mă simţeam ca pe fundul unui lac şi simţeam nevoia să ies la suprafaţă, să iau aer.

- Și cum te-ai vindecat de acele suferinţe trupeşti despre care ai vorbit?

- M-am vindecat cu ajutorul Sfântului Nectarie. Auzisem că foarte mulţi oameni s-au tămăduit ungându-se cu ulei din candela care arde la sfintele moaşte ale Sfântului Nectarie. La câteva luni după ce m-am spovedit, am luat şi eu mir de la Sfântul Nectarie. În momentul în care mi-am dat cu mir pe abdomen, am simţit că mă arde. Iar noaptea aceea a fost prima noapte după nopţi de agonie şi de chin în care am dormit fără dureri. Acest lucru mi-a întărit foarte mult dorinţa de a rămâne pe această cale.

- Ce te doare cel mai mult privind la societatea în care trăim?

- Pentru că sunt mamă şi privesc la tineretul de astăzi, mă doare că pe cei mai mulţi dintre ei i-a amăgit vrăjmaşul şi datorită faptului că în familie nu există o educaţie religioasă şi nu au parte, aşa cum ar trebui să fie, de Dumnezeu, de rugăciune, de Sfânta Liturghie, de Sfânta Împărtăşanie, de cuvântul lui Dumnezeu; au căzut într-o nepăsare, într-o orbire totală. Mă recunosc în mare parte în ei şi mă doare pentru că pot cădea şi ei într-o măsură mai mare sau mică în păcatele pe care le-am făcut. Mă tem pentru lucrul acesta şi încerc să fac câte ceva pentru fiecare. Nu numai pentru tineri, ci pentru fiecare om cu care intru în legătură la momentele pe care Dumnezeu le rânduieşte.

De când L-am cunoscut pe Dumnezeu, am simţit nevoia să împărtăşesc oamenilor din jurul meu bucuria pe care o trăiam şi să le spun: „Oameni buni, L-am întâlnit pe Dumnezeu. Știţi cât e de bun, cât de mult ne iubeşte, ce lucruri mari şi minunate face?” Și aşa, un coleg de serviciu s-a apropiat de Dumnezeu. Dumnezeu a binevoit să lucreze prin mine, prin lutul meu stricăcios, şi acest om s-a întors la Dumnezeu împreună cu familia lui – cu tot ce presupune acest lucru, spovedanie, participare regulată la Sfintele Liturghii. Simt aşa, că ne-am înfrăţit în duh. De atunci am simţit că trebuie să fac asta, să le vorbesc oamenilor care nu L-au cunoscut pe Dumnezeu despre Dumnezeu, dar într-un duh de pace şi de dragoste.

- Din păcate, nu toţi oamenii primesc să le vorbeşti despre Dumnezeu.

- Într-adevăr, foarte mulţi nu vor să audă despre aşa ceva. Reacţiile lor sunt diferite, dar eu nu pot să mă opresc şi, când întâlnesc un om care simt că are  nevoie să afle de Dumnezeu, în funcţie de ce îmi dă în clipa aceea în gând Dumnezeu, aceea spun. Simt  o împlinire sufletească când fac asta.

- Care sunt bucurie tale astăzi?

- Bucuriile mele sunt strict duhovniceşti, strict legate de Dumnezeu: rugăciunea, întâlnirea cu El în rugăciune. Mă gândesc des la Dumnezeu, cuget la binefacerile Lui şi la tot ce îmi dăruieşte şi îl slăvesc în taină, cum pot eu, cu forţa mea sufletească care a mai rămas. Pentru că am irosit o bună parte din această forţă cu păcatele mele. Acum încerc să agonisesc din puterea pe care mi-o dă Dumnezeu şi să împlinesc ceea ce n-am împlinit până acum, îmi doresc să ajung la înălţimea la care Dumnezeu m-a chemat. Dacă vorbim de bucurii duhovniceşti, mă bucur ori de câte ori pot să ajung la o mănăstire, să mă închin la sfinte moaşte, să întâlnesc şi să discut cu părinţi deosebiţi.

Sunt încă sub efectul ultimului pelerinaj care a adus ceva în plus sufletului meu. Am fost de curând la Mănăstirea Nera, iar întâlnirea cu părintele Teofan şi maicile de acolo m-a întărit în credinţă. Am simţit acolo multă sfinţenie şi un duh puternic de rugăciune. Deşi am mai fost la mănăstiri, la slujbele de acolo am simţit că particip la ceva nepământesc. Pentru o clipă, am avut impresia că în rai aşa trebuie să fie. I-am cerut un sfat părintelui Teofan cu privire la relaţia mea cu oamenii, iar părintele mi-a dat un răspuns pe care nu îl aşteptam – şi anume că eu trebuie să mă schimb, că trebuie să scot toate reziduurile din mine, tot ce am acumulat urât şi neplăcut lui Dumnezeu. În momentul în care mi-a spus acest lucru, m-am cutremurat, gândind că eu nu am făcut nimic ca să pun în practică cuvintele Sfinţiei sale şi să schimb ceva la mine. Fiind convinsă că ce mi-a spus a venit ca din gura lui Dumnezeu, mi-am dat seama că a sosit momentul să pun început bun cu tot ce aduce după sine acest lucru: cu luarea aminte la sine, cu o stare de trezvie şi simţurile ascuţite la maxim, în aşa fel încât să încep lucrarea lăuntrică de curăţire şi acest lucru să se reverse şi în afară prin vorbirea şi purtarea mea.

- Este foarte greu de realizat!

- Da, ştiu, dar mai ştiu că este şi harul lui Dumnezeu – pe care l-am cerut şi-l cer în rugăciune. Îmi doresc să nu plec din lumea aceasta până nu ajung la o măsură bineplăcută lui Dumnezeu, încât acolo la judecată să mă înfăţişez cu lupta mea şi să pot spune ca şi Sfântul Apostol Pavel: „Lupta cea bună am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii”.

Hotărârea Anei de a pune început bun, de a ne schimba în bine mai întâi pe noi înşine, trebuie să existe în sufletul fiecărui creştin. Și, dacă reuşim măcar în parte acest lucru, vom putea trece mai uşor peste necazuri şi ispite, după cum spune şi Sfântul Teofan Zăvorâtul: „Cel care a luat hotarârea de a trăi potrivit credinţei, deja nu mai are teamă nici de necazuri, nici chiar de moarte. Acesta este motivul pentru care se consideră că un asemenea om nu poate fi biruit de nimic, fiindcă este aşezat pe o temelie de neclintit”.

Raluca Tănăseanu