În Sfânta Scriptură ni se atrage atenţia că „diavolul umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Pet. 5:8). Într-adevăr, sunt oameni care ajung în întuneric chiar şi atunci când îl caută pe Dumnezeu – pentru că sunt foarte mulţi „lupi în piele de oaie” care, crezând că cunosc adevărul, nu fac altceva decât să ducă sufletele spre pierzare. Părintele Simeon de la biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” din Bunoaica, comuna Cireşu (jud. Mehedinţi) îl iubea de mic copil pe Dumnezeu şi dorea să afle Cuvântul Său. Dar Dumnezeu a îngăduit ca, până să ajungă la Adevăr, să rătăcească vreo trei ani la baptişti. Mărturia sfinţiei sale ne arată, încă o dată, marea milă a lui Dumnezeu-Adevărul, care Se descoperă oricărui suflet ce se smereşte şi Îl caută cu sinceritate.

- Părinte Simeon, vă mulţumim în primul rând pentru că doriţi să ne daţi această mărturie. Am dori să vă întrebăm care sunt primele amintiri legate de relaţia sfinţiei voastre cu Dumnezeu?

- Eu de mic copil ceream ajutorul lui Dumnezeu, dar nu ştiam nimic despre Dumnezeu. În perioada studenţiei, nu prea am avut timp să merg la biserică, însă în câte o după-amiază mai ajungeam la Patriarhie… Simţeam o eliberare a sufletului de îndată ce intram în Casa Domnului, dar nu ştiam nimic despre ce înseamnă să fii creştin… Am ţinut postul vinerea de mic copil, chiar şi când eram student la Politehnică, chiar dacă nu ştiam pentru ce îl ţin. Şi Sfânta Parascheva (Paraskevi înseamnă Vineri în greceşte – n.red.) m-a ocrotit şi m-a ajutat mult în viaţă. Multe lucruri bune s-au întâmplat în viaţa mea într-o zi de vineri. Vineri mi-am ales profesorul îndrumător pentru proiectul de licenţă de la Politehnică, vineri am fost la Curtea de Argeş să discut cu Preasfinţitul Calinic despre preoţia mea, după ce am devenit preot am fost trimis la biserica Sfânta Parascheva în Teleorman. Apoi tot vinerea am fost trimis la o biserică din judeţul Mehedinţi, unde mi-am stabilit domiciliul.

- Cum aţi ajuns la baptişti?

- După terminarea Politehnicii, am fost repartizat la uzinele IMGB. Acolo am dat de un inginer care era baptist. Şi cum ei au râvnă să le vorbească oamenilor despre Dumnezeu, aşa şi el nu pierdea nici o ocazie pentru a ne vorbi despre Dumnezeu. Eu eram într-o căutare, voiam să aflu mai multe despre Dumnezeu şi m-a atras cuvântul colegului meu. Ştiam că Dumnezeu ne ajută şi ne iubeşte, simţisem în sufletul meu aceste lucruri, şi eram dornic să aud cuvântul lui Dumnezeu. Dar eram la nivelul zero în ceea ce priveşte cunoştinţele religioase… De aceea îl conduceam până acasă, ca să-mi vorbească mai mult despre Dumnezeu. Pe urmă am început să citesc Biblia, am ascultat nişte predici de-ale lor, am căutat să mă informez şi din alte cărţi primite de la ei şi din diferite reviste. Am început să frecventez Duminica adunările lor. Vreau să vă zic că în tot acest timp soţia şi copiii mergeau la slujbe la Patriarhie.

- Puteţi, vă rog, să ne descrieţi atmosfera din „casele de rugăciune”?

- Era o rugăciune „vorbită”. Se ridica unul şi, cu glas tare, Îi mulţumea Domnului şi Îi cerea ce aveau nevoie. Apoi rugăciunea era continuată pe rând de mai mulţi dintre participanţi. Unii îşi spuneau propriile necazuri în rugăciune. Este o diferenţă mare între Ortodoxie şi neoprotestanţi în ceea ce priveşte modul de rugăciune. Domneşte acolo o stare de superficialitate. Şi acum, când mă gândesc, îmi vine să mă iau la palme cum ascultam o femeie cu şapte clase hulind-o pe Maica Domnului! Ei, prin ceea ce spun, deformează cuvântul lui Dumnezeu. În Sfânta Scriptură se arată foarte limpede cum, după Învierea Sa, Mântuitorul a intrat prin uşile încuiate la ucenicii Săi. Deci la Dumnezeu totul este posibil. Aşa cum Mântuitorul a intrat prin uşile încuiate, aşa a putut să intre şi în pântecele Fecioarei Maria, iar Maica Domnului să rămână Fecioară şi după naştere. Apoi, când Mântuitorul Iisus Hristos a fost răstignit, i-a dat-o în grijă pe Mama Sa Sfântului Ioan Evanghelistul. Păi, dacă Măicuţa Domnului ar mai fi avut copii, Mântuitorul i-ar mai fi dat-o în grijă Sfântului Ioan? Este foarte clar că sectarii nu au Duh Sfânt şi interpretează cum vor ei Sfânta Scriptură. Ei, într-adevăr, cunosc foarte bine Sfânta Scriptură, dar şi diavolul ştie foarte bine Scriptura…

- În timp ce mergeaţi la adunările lor, v-aţi dat vreodată seama că sunt în înşelare?

- Eram foarte naiv atunci şi încercam să fac primii paşi pe calea credinţei…

- Soţia ce părere avea despre faptul că mergeaţi la baptişti?

- Ea mergea des la Patriarhie, vorbea cu Părintele Gherontie Ghenoiu (încercat duhovnic, eclesiarhul de atunci al Catedralei Patriarhale – n.red.) şi plângea pentru mine, rugându-L pe Dumnezeu să mă aducă înapoi la Ortodoxie. Cu Părintele Gherontie am vorbit şi eu de câteva ori. El mi-a spus că, dacă voi continua să merg la baptişti, mă ia diavolul şi merg în iad. Eu mă străduiam să nu fac nici un păcat. Auzind ce mi-a zis Părintele, m-am gândit că nu este sănătos! Cum să ajung în iad, din moment ce nu fac păcate? Dar, de fapt, eu eram cel nebun. Mă aflam în cel mai mare păcat, pentru că părăsisem Biserica. În plus, toţi sectarii au o mândrie luciferică, pe care o aveam şi eu. Ei se consideră „copiii lui Dumnezeu”, iar pe noi toţi ceilalţi ne consideră căzuţi. Zic că în Biserica Ortodoxă este idolatrie. Eu simţisem din plin în studenţie ajutorul Maicii Domnului, pentru că o rugasem să mă ajute la examene… Dar dracu-i drac – îmi luase mintea şi uitasem tot binele pe care mi-l făcuse Maica Domnului. Dar tot Măicuţa Domnului s-a milostivit de mine şi m-a adus înapoi, în sânul Bisericii celei adevărate.

- Cum s-a întâmplat acest lucru?

- Într-o vară, am ajuns la Borsec, în concediu. Acolo i-am întâlnit pe vrednicii de pomenire preoţi Constantin şi Viorel Mihoc (părinţii Constantin şi Viorel provin dintr-o familie cu zece copii, dintre care şase au devenit preoţi. Părintele Constantin s-a mutat la Domnul în anul 2009, iar părintele Viorel un an mai târziu – n.red.) O să-i pomenesc cât voi trăi pe aceşti părinţi minunaţi, căci Dumnezeu şi Maica Domnului au lucrat prin ei şi am revenit la Adevăr. Părintele Viorel slujea acolo într-o biserică, iar părintele Constantin era proaspăt student la Teologie. Dumnezeu a rânduit şi am participat la o slujbă în biserica părintelui Viorel. Mi-a plăcut foarte mult predica sa. Veniseră şi nişte femei, care au cântat o cântare foarte frumoasă închinată Maicii Domnului. Eu nu plâng niciodată, nici la moartea tatălui meu nu am plâns, dar atunci mi-au dat lacrimile. Până atunci nu mai auzisem aşa frumuseţe de cântec… După această slujbă, m-am dus zilnic la cei doi părinţi Mihoc şi am stat de vorbă. La toate întrebările mele, ei mi-au dat răspunsuri logice. Din discuţiile pe care le-am avut, mi-am dat seama cât sunt de neştiutor. Am discutat mult despre icoane, despre rugăciunile pentru cei adormiţi. Se simţea că vorbeau în duhul lui Dumnezeu. Şi preoteasa părintelui Viorel m-a impresionat mult. Avea pe atunci vreo patru copii (acum are zece!) şi era însărcinată cu cel de-al cincilea. Eu am încercat să o ispitesc: „În vremurile acestea grele, merită să faci atâţia copii?” Eram pe vremea lui Ceauşescu. Iar ea mi-a răspuns: „Dacă Dumnezeu îi trimite, le va da şi ce să mănânce!”. Pe urmă mi-a arătat filme din Ţara Sfântă, mi-a povestit despre Sfânta Lumină. Mi-am zis: „Sunt net superiori baptiştilor. Situaţia este foarte clară!”. La un moment dat, a venit vorba despre aghiazmă şi părintele Viorel mi-a zis că numai la ortodocşi se face aghiazma – adică numai în Biserica noastră se sfinţeşte apa. Eu mi-am adus aminte că pastorul de la Bucureşti ne vorbise odată despre aghiazmă, zicând că nu este decât o apă în care s-a pus busuioc, busuioc care ionizează apa şi, vezi Doamne, de aceea nu se strică! Având în minte această idee, i-am zis părintelui Viorel: „Dă-mi te rog o sticlă, nişte busuioc, o să-l pun în apă şi o să vezi că apa nu se va strica!” Pe urmă am mai luat o sticlă, în care am pus doar apă de la robinet. Apa în care am pus busuioc s-a stricat în trei zile, în schimb cea fără busuioc a rămas bună! Mi-am dat seama atunci că mă aflam pe un drum greşit. Când m-am întors în Bucureşti, m-am dus direct la pastor şi i-am zis: „M-am lămurit de credinţa voastră. Am verificat ceea ce aţi spus despre aghiazmă şi nu este adevărat. Revin la Ortodoxie!”. El a bălmăjit ceva despre uleiul de la Sfântul Maslu, dar se vedea că nu are habar de nimic. M-am dus atunci la Patriarhie să-i spun Părintelui Gherontie Ghenoiu hotărîrea mea. Părintele mi-a zis că este o mare minune întoarcerea mea la Ortodoxie! Tot sfinţia sa a fost cel ce mi-a propus să mă preoţesc. Şi ce minunat a lucrat Dumnezeu în viaţa mea în continuare! Băiatul meu e preot la Napoli, fata mea a terminat Medicina cu 10, iar apoi s-a închinoviat la Mănăstirea Ghighiu – iată că acum toţi îi slujim lui Dumnezeu!

- Ce aţi simţit după ce aţi revenit la Ortodoxie?

- După ce mi-a făcut mirungerea, am simţit o eliberare. În „adunare” nu puteam să vorbesc, deşi ştiam multe lucruri, pentru că citisem foarte mult. Apoi am putut să vorbesc şi să cânt în biserică. Mergeam în fiecare Duminică la biserică şi cântam. Simţeam nevoia să vorbesc tuturor despre Dumnezeu. La serviciu le vorbeam mai tot timpul colegilor şi şefilor despre Dumnezeu. Când mergeam prin delegaţii, aveam râvna, dorinţa de a transmite şi altora dragostea pe care Dumnezeu ne-o poartă tuturor. Până voi muri, o să am în inimă dorinţa de a-L face şi altora cunoscut pe Dumnezeu! Vreau să transmit cât mai multora prin cărţi, prin reviste, prin cuvânt credinţa cea adevărată. Ortodoxia este o comoară, un tezaur, dar din păcate mulţi sunt ortodocşi doar cu numele… M-am bucurat să întâlnesc în activitatea mea oameni foarte credincioşi, trăitori, care ştiau multe. Eram la uzină şi a venit şeful catedrei de TCM. Eu, în loc să-l întreb probleme de serviciu, l-am întrebat dacă crede că există Dumnezeu. Şi mi-a vorbit atât de frumos despre Dumnezeu! Apoi am ajuns la şeful catedrei de fizică. El lucra la Măgurele, avea relaţii cu NASA. Se ocupa cu cercetările în privinţa lansărilor de sateliţi. Şi acesta mi-a vorbit de la suflet la suflet, parcă era un preot!

- Facem noi, ortodocşii, tot ce ne stă în putinţă pentru a-L mărturisi pe Hristos? Baptiştii şi toţi cei asemenea lor au multă râvnă în a trage după ei cât mai multe suflete…

- Într-adevăr, ei au râvnă, dar nu sunt în Adevăr. Noi suntem în Adevăr, dar nu avem râvnă. Avem un stil cam egoist – adică mulţi zic: „Eu am credinţa mea în suflet”. În plus, dacă ai păcate şi persişti în păcate nu merge să-L mărturiseşti pe Hristos. Adică nu poţi sluji la doi stăpâni, lui Dumnezeu şi lui mamona. Pentru că trupul este duşmanul numărul unu al sufletului. Lumea, trupul şi diavolul sunt duşmanii omului. Majoritatea sunt dominaţi de trup, vor să-i dea trupului tot ce pofteşte. Ca să-I slujeşti lui Dumnezeu, trebuie să fii coordonat de duh şi nu de trup. Ori, dacă laşi duhul în spatele trupului, nu e bine. Se împlineşte Scriptura. Mântuitorul spune: „Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei ce o află” (Mat. 7:13). Fără luptă, fără asceză nu ne putem mântui. Pe cei de la secte i-au luat diavolii în primire. Se cred deştepţi, atoateştiutori. Au o mândrie luciferică în ei.

- Părinte, credeţi că este grea mântuirea?

- Când Îl ai pe Dumnezeu în suflet, te străduieşti să împlineşti cuvântul Lui, te lupţi pentru a câştiga Raiul. Aşa cum orice sportiv munceşte mult pentru a obţine o medalie, fiecare dintre noi, cei ce ne considerăm creştini, trebuie să ne străduim mult pentru a ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu. Dumnezeu ne iubeşte atât de mult, dar noi nu conştientizăm această mare iubire. Dumnezeu ne dă timp de pocăinţă la fiecare. Dacă n-ar fi aşa, ar trebui ca atunci când săvârşim păcate şi stăruim în ele să murim pe loc, să ne ia sufletul. Dar nu se întâmplă aşa! Dumnezeu, pe lângă faptul că este iubitor, este şi îndelung-răbdător şi aşteaptă întoarcerea noastră. Sunt atât de îndrăgostit de Ortodoxie încât, dacă mi s-ar cere, aş fi în stare să-mi pun capul pe tocător!

- Cum ar trebui să ne purtăm cu cei de alte credinţe?

- Să le arătăm dragoste, să-i ajutăm atunci au nevoie, dar să nu amestecăm credinţele şi nici rugăciunea. Le aducem argumente, arătându-le că Ortodoxia este singura credinţă adevărată. Suntem datori a-L mărturisi pe Dumnezeu prin fapte şi cuvânt. Dacă sunt sinceri în căutarea lor şi cer explicaţii, aşa cum am cerut eu părinţilor Mihoc, suntem datori să stăm de vorbă şi să le explicăm cum stau lucrurile. Dar, aşa cum ne învaţă părinţi ca Iustin Pârvu şi Arsenie Papacioc, dacă vor să fim împreună pe motiv că „peste tot este adevărul”, îi refuzăm categoric. „Adevărul” lor fără sfinţi şi fără Maica Domnului mi se pare ceva drăcesc. Ecumenismul, din păcate atât de promovat astăzi, aşa cum ne învaţă mulţi sfinţi şi părinţi cu viaţă sfântă, este o mare înşelare, este o cursă a diavolului. Dar trebuie să se împlinească Apocalipsa, când vor cădea chiar şi dintre cei aleşi… Este foarte scumpă Ortodoxia, avem mii de mucenici care au plătit cu sânge pentru apărarea şi păstrarea adevărului de credinţă, dar noi nesocotim sângele vărsat. Trebuie să fim foarte râvnitori, să avem Ortodoxia în sânge şi să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a face cunoscută această mare comoară!

Interviu realizat de Raluca Tănăseanu

Articol apărut în numărul 26 din “Familia Ortodoxă”

Creştinismul a pătruns în China în veacul al 7-lea, prin intermediul nestorienilor din Persia, apoi într-un alt val în veacul al 13-lea, în timpul ciocnirilor cu Imperiul Mongol, dar întâlnirea cu Ortodoxia a avut loc abia în 1685, când Împăratul Kangxi a strămutat în preajma Beijingului un sat de ruşi, luaţi prizonieri împreună cu preotul lor. Jumătate de veac mai târziu, se întemeiază la Beijing cea dintâi misiune ortodoxă, de către Arhimandritul rus Ilarion.

Sfârşitul secolului al 19-lea cunoaşte o creştere simţitoare a credincioşilor chinezi ortodocşi, căreia i s-a pus însă capăt în chip sângeros, prin Rebeliunea Boxerilor din 1900. În luna iunie a acelui an au primit moartea mucenicească 222 de dreptslăvitori chinezi, în frunte cu Părintele Mitrofan (Ji). În ciuda unei mici renaşteri între 1934 şi 1946, când Ortodoxia din China l-a avut ca episcop al Shanghaiului pe Sfântul Ioan Maximovici, „Revoluţia Culturală” din 1966 a însemnat nimicirea aproape deplină a Bisericii Ortodoxe Chineze. Atunci au fost distruse şi puţinele biserici rămase în picioare, precum catedrala Sfântului Nicolae din Harbin.

În ziua de astăzi, Ortodoxia nu se numără printre credinţele recunoscute oficial de guvern, dar este „tolerată” existenţa mai multor comunităţi în cuprinsul Chinei continentale. Deoarece în 2005 erau cinci preoţi ortodocşi chinezi în întreaga ţară, un număr de tineri au fost trimişi în seminariile din Rusia. În Hong Kong s-a înfiinţat din 1996 şi o mitropolie sub omoforul Patriarhiei Ecumenice, care întăreşte mărturia ortodoxă în Taiwan şi în restul Asiei de Sud-Est.

În noiembrie 2008, Vasili Romanov, un chinez ortodox din Harbin, a venit în Rusia să studieze la Seminarul Teologic din Belgorod, cu dorinţa de a cunoaşte cultura dreptslăvitoare creştină. Încă de la început, Vasili a câştigat afecţiunea multor seminarişti. În fiecare seară, camera sa adăpostea un grup de prieteni, adunaţi în jurul unei mese pline de căni cu ceai chinezesc. Ceea ce remarci din prima la Vasili este că-i cu neputinţă să fii trist în preajma sa. El a ajuns un exemplu desăvârşit pentru cei din preajmă. Văzându-l, te încredinţezi încă o dată de uimitoarea putere a dragostei creştine care pe toate le biruie.

- Cum ai ajuns în Biserică?

- M-am născut într-o familie de creştini ortodocşi. Bunicul meu a fost preot. În iulie 2008, am mers în Hong Kong, unde am fost botezat de părintele Dionisie Pojdniaev.

- Spune-ne, te rugăm, cum ai ajuns aici, la Belgorod – cine te-a îndrumat?

- Am venit aici la sfatul părintelui Dionisie. Familia mea se trage din neamul albazinilor şi are de multă vreme legături cu Ortodoxia. A fost foarte dificil pentru rudele mele răstimpul în care nu exista în China nici o biserică ortodoxă, dar cu toate acestea şi-au păstrat credinţa. Şi eu doresc să transmit mai departe predaniile noastre ortodoxe către noile generaţii. Misiunea Ortodoxiei este foarte generoasă şi binefăcătoare. Am venit în Rusia purtând conceptul creştin de dragoste, care-i face pe oameni să aibă grijă unul de celălalt – aici am izbutit să primesc toate cele necesare în privinţa asta. Motivul principal este cinstirea lucrării strămoşilor noştri, chinezii ortodocşi. Vreau şi eu să le fiu urmaş pe această cale.

- Cum se înţeleg Ortodoxia şi cultura chineză?

- Păi, amândouă au un concept în comun – să-i iubeşti pe toţi. Confucianismul a avut o mare înrâurire asupra culturii din China. Confucius e cinstit de chinezi ca o divinitate. Nişte cuvinte ale sale rămase celebre sunt „Nu le face altora ce nu vrei să ţi se facă ţie” sau „Un om darnic îi iubeşte pe toţi”. Acest concept al dragostei îl vedem şi în Ortodoxie. Dragostea ne învaţă să ne iubim unii pe alţii, să ne ajutăm. Însă există şi o mare deosebire în aceste două culturi. Chinezii nu se concentrează asupra rugăciunii şi a trăirilor duhovniceşti aşa de mult ca ortodocşii. Ei sunt mult mai superficiali în privinţa asta. Dar avem în China un proverb care zice: „Un om darnic trebuie să facă mari isprăvi ca să fie pildă celorlalţi” – adică ar trebui să facem multe pentru oameni în răstimpul scurtei noastre vieţi. Deşi astăzi Ortodoxia stăruieşte asupra dragostei şi a ajutorului dat celorlalţi, cred că se dă prea multă atenţie doar vieţii lăuntrice. După mine, ortodocşii ar trebui să propovăduiască mult mai mult Cuvântul Domnului şi să lucreze mai mult spre binele oamenilor.

- Spune-ne, te rog, ce planuri de viitor ai.

- În vacanţa de vară am de gând să pun în discuţie problema Ortodoxiei la nivelul guvernului chinez, fiindcă încă nu există o hotărâre oficială care să permită venirea mai multor credincioşi în Rusia, pentru a studia cultura ortodoxă. Doresc să pun problema înrădăcinării unei Biserici Ortodoxe în China şi a trimiterii de studenţi creştini în Rusia, la studii. Guvernul chinez de astăzi are deschidere în privinţa Ortodoxiei, iar legile actuale protejează religia (după perioada de interzicere), ceea ce influenţează în general în bine viaţa societăţii. Nu mai e ca în trecut. Astăzi în China e loc din belşug pentru lucrări misionare, dar prea puţini sunt lucrătorii cei buni…

Traducere şi prezentare: Radu Hagiu

Articol apărut în revista “Familia Ortodoxă”

În urmă cu jumătate de an, apărea ştirea că părintele Rafail Lukács, ungur de origine, e preot ortodox în judeţul Mureş şi face misiune în rândul maghiarimii. Şi ne-am mirat atunci: Cât este de minunată pronia lui Dumnezeu şi de nemărginită iubirea Lui de oameni! Pentru că nu vrea ca poporul maghiar să rătăcească de la adevăr, Hristos i-a trimis un apostol, un propovăduitor, chiar din neamul său. Să nu uităm însă că la început ungurii erau ortodocşi. Abia mai târziu, odată cu expansiunea prozelitistă a romano-catolicismului în Răsărit, ei şi-au pierdut dreapta credinţă, catolicismul impunându-se, ca peste tot în răsăritul Europei, prin puterea politică sau prin forţa armelor. - Părinte Rafail, vă rugăm să ne spuneţi câteva amănunte despre dumneavoastră.

- M-am născut în anul 1980, ca Lukács Róbert. Tatăl meu a murit când aveam doar un an, iar mama trăieşte şi în prezent. Am doi fraţi, căsătoriţi şi aşezaţi la casele lor. Am studiat la Facultatea de Teologie greco-catolică din Nyiregyháza timp de şapte ani – un an pregătitor şi şase ani de teologie; voiam să ajung preot. După absolvirea Facultăţii, pentru că nu mă împăcam cu credinţa pe care o învăţasem în şcoală, m-am convertit la Ortodoxie, după o lungă căutare a adevărului. În anul 2006 am cunoscut-o pe viitoarea mea soţie. Locuim în prezent în oraşul Târgu Mureş, iar eu slujesc ca preot în Păsăreni.

- Ce v-a făcut să nu vă simţiţi împlinit în anii de facultate greco-catolică, de ce aţi căutat Ortodoxia?

- Prima mea întâlnire cu Ortodoxia a fost prin intermediul unei Liturghii transmise la televiziune, la care slujea Patriarhul Alexie al II-lea al Moscovei, în anul 1994, în Ungaria. Atunci eram elev în clasa a VIII-a. Cunoşteam Liturghia ortodoxă, căci greco-catolicii slujesc în rit bizantin, dar vedeam acum ceva mai adânc – în persoana Patriarhului, în slujbă… era o frumuseţe de negrăit! De atunci am tot căutat la noi, la greco-catolici, ceea ce am văzut la acea Liturghie ortodoxă, dar nu am găsit…

- Era prima Liturghie ortodoxă pe care o vedeaţi?

- Da. Profesorii mei au încercat să-mi dea un răspuns: că noi, greco-catolicii, nu suntem foarte deosebiţi de ortodocşi, iar cultul nostru e aproape ca al lor – nu are rost să caut ceva la ei mai bun, căci nu am ce găsi! Însă eu am tot căutat: am citit cărţi, am vizionat emisiuni, dar în acea vreme era greu, căci nu existau pe atunci în Ungaria prea multe lucruri legate de Ortodoxie. Am ajuns apoi la liceul greco-catolic, unde am descoperit că şi alţi colegi sunt îndrăgostiţi de Ortodoxie. Era un liceu susţinut financiar de biserica greco-catolică. Acolo am cunoscut un profesor, licenţiat în teologie greco-catolică, care umblase mult timp pe la mănăstirile ortodoxe din Athos, ba chiar învăţase la una dintre ele cum să împletească metanii. Era şi el un iubitor al Ortodoxiei… Ne-a arătat icoane, ne punea să ascultăm cântări ortodoxe din Rusia şi din Athos – ne-a făcut, ca să zic aşa, iniţierea în Ortodoxie. …Aceasta se întâmpla nu în cadrul orelor la şcoală, ci după cursuri, căci el ne era şi pedagog la internat. Stăteam noaptea în „chilia” lui şi discutam; el a fost cel ce ne-a dus în biserica unde slujise Patriarhul Alexie (când îl văzusem eu la televizor). I-am cunoscut pe preoţii ortodocşi care slujeau la acea biserică şi am avut o relaţie vie, prietenească cu ei (erau unguri de neam şi slujeau în maghiară, rusă şi greacă). În liceu ni se interzisese orice legătură cu ortodocşii, însă noi tot am mers la slujbele lor. Era şi o bisericuţă ortodoxă în apropiere, la Nyiregyháza, unde mergeam regulat la slujbe…

După terminarea liceului, am continuat studiile la Facultatea de Teologie greco-catolică – toţi am vrut să devenim preoţi – crezând că se poate trăi ortodox şi în cadrul bisericii greco-catolice. În timpul facultăţii, am văzut că episcopul unit de atunci avea o părere foarte rea despre ortodocşi şi ne-a interzis să avem vreo legătură cu ei. Însă noi încercam să avem legături cu ortodocşii. Am fost chiar ameninţat că, dacă vom fi prinşi că avem contacte cu ortodocşii, vom fi exmatriculaţi. Am aflat că celor ce ajunseseră deja preoţi şi totuşi practicau nişte obiceiuri ortodoxe li s-a spus că vor fi trimişi la marginea eparhiei, departe de oraşe şi vor fi izolaţi…

- Există astăzi o mişcare în rândul clerului greco-catolic de apropiere de Ortodoxie?

- Mai nou da, pentru că au murit preoţii bătrâni, care au fost educaţi în şcolile romano-catolice şi împreună cu catolicii, în vreme ce azi mulţi din cei tineri se apropie de Ortodoxie. Pentru mine era foarte greu în acea perioadă, pentru că mă gândeam: cum voi putea să fiu şi aproape de Ortodoxie, dar şi în pace cu greco-catolicii?…

Am absolvit Facultatea şi am mers în practică într-o parohie (a trebuit să ţin predici, să fac ore de religie, să ajut în altar – vreme de un semestru). M-au trimis pentru „reeducare” lângă un preot care, la ordinul episcopului, a încercat să mă întoarcă înapoi cu sufletul la greco-catolicism… Nu mi-a plăcut acolo şi de trei ori am vrut să plec, pentru că am văzut mai multe abateri de la Tradiţie. Nu am fugit însă, pentru că episcopii ortodocşi cu care mă aflam în legătură m-au sfătuit să nu trec la Ortodoxie până ce nu voi avea diploma de licenţă luată; mi-am zis că degeaba am făcut şase ani de studii, dacă nu împlinesc această lucrare până la capăt. În acea perioadă mi-am scris şi teza de licenţă, despre rădăcinile isihasmului, folosindu-mă de scrierile Sfântului Ioan Scărarul şi ale Sfântului Ioan Cassian.

Când am avut diploma în mână, m-am dus la Arhiepiscopul Ilarion (Alfeiev) al Vienei, care slujea şi la Budapesta – el m-a trecut la Ortodoxie. M-a primit şi i-a spus unui preot, care era de faţă, data şi locul când voi fi convertit ortodox şi că numele meu va fi Rafail. Înalt-Preasfinţitul mi-a dat un post de administrator într-o parohie unde nu era preot în permanenţă, ci venea doar să slujească. Acolo se afla şi o bibliotecă bogată în manuscrise, iar eu am fost custodele ei. Am stat acolo câteva luni. Apoi am petrecut un timp şi între ortodocşii români din Ungaria, ajutând la slujbe şi la traducerea predicilor. Am vieţuit câteva luni şi în Mănăstirea Scărişoara Nouă, de lângă Carei, ca să mă familiarizez cu limba română şi cu sfintele slujbe.

În noiembrie 2008 m-am căsătorit la Iaşi, apoi m-am mutat împreună cu soţia la Târgu Mureş, deoarece intrasem în legătură cu Arhiepiscopul Andrei al Alba-Iuliei şi ne-am hotărât să începem a face misiune ortodoxă în limba maghiară printre ungurii din România… Am căutat un loc de muncă în Târgu Mureş, pentru că fusesem admis între timp la master; încă nu aveam o legătură oficială cu Biserica Ortodoxă Română. Am terminat apoi masterul, iar soţia mea şi-a găsit de lucru în Târgu Mureş. Am fost hirotonit diacon ortodox în data de 8 septembrie 2009, la Mănăstirea Recea (în ziua de hram), iar pe 6 decembrie 2009, de ziua Sfântului Ierarh Nicolae, am fost hirotonit preot la Mănăstirea Jacul Românesc, pentru parohia Păsăreni din judeţul Mureş.

- Părinte Rafail, vă îndreptaţi acum spre Sfântul Munte Athos. Cu ce gânduri mergeţi acolo?

- Muntele Athos este o veche dragoste de-a mea, dar cel mai mult vreau să văd chiliile româneşti, modul de viaţă al călugărilor de acolo. Acolo de unde vin eu, din Ungaria, Ortodoxia este prezentă, dar viaţa sa nu este aşa bine trăită precum în Româna sau în Grecia – de aceea avem nevoie să vedem exemple mai bune, drepte şi fidele de trăire ortodoxă.

- Spuneaţi că aţi fost supus unui proces de „reeducare”. În ce a constat acesta?

- Preotul greco-catolic cu care am făcut practica liturgică la sfârşitul Facultăţii de Teologie greco-catolică era şi expert în Drept Canonic, iar înainte de a fi preot fusese inginer feroviar. Era considerat de toţi un preot foarte învăţat şi, altfel, bine intenţionat. Eu făceam parte dintr-un şir de studenţi teologi cu inima ortodoxă – dar, până la urmă, toţi în afară de mine au ajuns clerici greco-catolici… Preotul de care v-am zis îi critica în faţa mea pe studenţii care trecuseră înaintea mea pentru practică: de ce îşi fac aşa de multe cruci, de ce umblă în rasă, de ce au barbă etc. – de altfel, în Facultate ni se interzisese să purtăm barbă. Mi-a vorbit despre „greşelile” lor, iar apoi mi-a arătat cum slujea el însuşi. Nu vreau să îl judec, dar a făcut Proscomidia în 21 de secunde! (În Biserica Ortodoxă, Proscomidia – slujba de pregătire a pâinii şi vinului pentru Euharistie – ţine între 20 şi 45 de minute). Eu stăteam în spatele lui şi număram secundele; el a căutat între prescurile pe care le avea, să vadă care este mucegăită şi care nu, a luat una care era mai puţin mucegăită şi a pus-o pe Disc; a mai pus vreo patru-cinci bucăţi de prescuri alături de ea – şi, cu asta, gata Proscomidia!…

- Aţi mai văzut şi la alţi preoţi greco-catolici să facă astfel Proscomidia?

- Da, am mai văzut Proscomidie făcută şi în… 30 de secunde! Ei îl pomenesc pe cel care a plătit Liturghia, se roagă pentru el, pentru sănătatea lui; nu prea pomenesc şi pe alţii, aşa cum facem noi, ortodocşii. Pentru Maica Domnului şi pentru sfinţi scot şi ei miride, dar trec foarte repede prin rugăciuni…

Dar în ce a constat încercarea acelui preot de a mă „reeduca”? S-a oferit să mă ducă la parohii unde preoţii aveau fete, ca să le văd şi să-mi găsesc o soţie. I-am spus: „Dacă aveţi benzină, mergem, de ce nu?…” După ce am urcat în maşină, a început, de la primul metru al călătoriei până la ultimul, să îmi spună că ortodocşii şi Ortodoxia nu-s buni de nimic; îi ponegrea cu tot ce-i venea în minte pe ortodocşi. Nu ne auzea nimeni altcineva, iar el îmi vorbea întruna: că episcopul cutare a făcut asta, cum se comportau colegi, prieteni de-ai mei care făceau practica la el etc. Mi-a zis: „Tu eşti băiat frumos, dar când vorbesc împotriva Ortodoxiei, nu mai zâmbeşti. De ce?” În fiecare săptămână mergeam cu el undeva, prilej ca să fiu supus unei „reeducări” sistematice. Reeducarea se făcea în maşină, în grădină, la birou – oriunde mă prindea!

- Aşadar, „reeducarea” consta îndeosebi în a-i defăima pe ortodocşi?

- Exact. Teologic vorbind, respectivul preot nu s-a legat de nimic din cele ale Ortodoxiei, pentru că nu prea era în temă – mai mult îi ponegrea nominal pe ortodocşi. M-a întrebat dacă mă deranjează că vorbeşte de rău Ortodoxia. „Părinte”, i-am răspuns eu, „mie îmi intră pe o ureche şi-mi iese pe alta tot ce îmi spuneţi împotriva Ortodoxiei.” Am crezut de mai multe ori că va face atac de cord – se enerva foarte tare văzând că nu mă poate convinge…

Dar ce a reuşit în cele din urmă să obţină de la mine? Mi-a întărit doar convingerea că eu nu vreau să fiu un preot aşa ca el. M-a pus să ţin o predică; eu m-am pregătit din lucrările Sfinţilor Părinţi, le-am vorbit credincioşilor şi din Proloage – şi am văzut că aceştia nu erau obişnuiţi cu aşa ceva. Atunci mi-am zis: „Ce caut eu printre ei? Eu tot timpul mă pregătesc din tezaurul Ortodoxiei! Ce să mai caut eu printre catolici, că n-am nici o treabă cu ei…”

- Aţi fost nemulţumit de ceea ce aţi învăţat în facultatea greco-catolică?

- Am învăţat teologie catolică după cărţi germane de dogmatică, traduse în limba maghiară. Trebuie să vă zic că teologia germană este foarte greu de înţeles, mai ales când este vorba de traduceri. Nu există o dogmatică greco-catolică scrisă de unguri. Noi am învăţat teologie romano-catolică, dar am avut şi ore de teologie ortodoxă: dogmatică, ecleziologie, istoria dogmaticii etc. E adevărat, ortodocşii nu erau prezentaţi ca eretici, ca rătăciţi (după Conciliul Vatican II nu se mai vorbea astfel), ci era o deschidere spre Ortodoxie – dar nu ni s-a predat teologia ortodoxă ca adevăr, ci aşa, ca să înţelegem ritul bizantin, simbolurile şi celelalte…

- Puteţi detalia puţin subiectul?

- Ni s-a prezentat teologia ortodoxă ca materie – şi atât! Ce era frumos şi mai adânc în ea nu ni s-a prezentat, ci doar până la un punct, pentru că noi eram catolici. Ni se prezenta o teologie a minţii. Aşa se preda atunci, acum nu mai ştiu cum se face…

Între timp, am citit o carte a părintelui Placide Deseille, doctor în teologie dogmatică, fost teolog romano-catolic, care a trecut la Ortodoxie – s-a botezat în Sfântul Munte Athos, la Mănăstirea Simonos Petras, şi a fost făcut acolo monah, apoi hirotonit preot şi trimis înapoi în Franţa. Şi spune în cartea lui că între biserica catolică actuală şi Biserica primară (aşa cum era până la 1054) nu mai există nici un lucru comun, doar instituţia Papei, pentru că în rest totul s-a schimbat după 1054. Romano-catolicii şi-au schimbat ecleziologia, n-au rămas credincioşi învăţăturii Sfinţilor Părinţi aşa cum au rămas ortodocşii. Au schimbat toate şi au ajuns la erezii. Văzând acestea, am început să mă gândesc: „Dacă biserica romano-catolică – din care facem parte noi, greco-catolicii, care slujim în ritul ortodox, dar totuşi suntem catolici – nu e Biserica lui Hristos, atunci ce este?…” Greco-catolicii cred că poţi trăi în rândul bisericii catolice ca ortodox, cu inimă ortodoxă. Pentru mine acesta a fost un lucru de neînţeles: Cum se poate să fim ortodocşi într-o comunitate catolică care nu e Biserica lui Hristos. Ce legătură avem noi cu ei?…

- Cum văd greco-catolicii acest compromis? Se gândesc să fie în inimă ortodocşi, dar cu trupul să participe la slujbe greco-catolice?

- Unii dintre ei zic că îl recunosc pe Papă doar în spirit de ascultare, în sensul că el e conducătorul, doar atât – mai mult ca să-i lase în pace.

- Cum vedeţi întoarcerea Apusului la Ortodoxie?

- Impresia mea e că situaţia în Apus este foarte gravă şi în cădere continuă. Se pune aşa mare preţ pe ecumenism pentru că Papalitatea simte că pierde tot mai mult teren şi vrea să dea impresia că situaţia stă exact invers. De exemplu, în sânul popoarelor din Europa care au fost cândva catolice acum mai sunt foarte puţini catolici – oamenii de rând nu mai sunt cu totul de acord cu Roma, nu sunt catolici convinşi.

În Apus are deja loc o întoarcere la Ortodoxie, dar nu în masă, ci personal! Mulţi dintre colegii mei de liceu au trecut la Ortodoxie. Ştiu că au trecut mulţi dintre cei pe care i-am cunoscut şi în facultatea de la Budapesta; ei au avut curajul să îşi asume nu numai frumuseţea cultică a Ortodoxiei, ci şi esenţa ei. De fapt, acesta este momentan marele pericol pentru greco-catolici. În Ungaria, ei au restaurat acum tipiconul, noul episcop greco-catolic slujeşte ca şi Patriarhul Moscovei, după ritul ortodox; dar învăţătura catolică o respectă, în vreme ce asceza, posturile ortodoxe – nu… N-au vrut să primească toate cele ale Ortodoxiei, iar credincioşii nu sunt obişnuiţi cu ele. Am văzut că multora le-a plăcut Ortodoxia numai din afară: să avem barbă, dulamă, veşminte frumoase. Dar ia să presupunem că Roma nu ne va mai da bani, că ar trebui să postim mai aspru – ei, asta e mai greu!

- Consideraţi asumarea ortopraxiei, a vieţii de nevoinţă şi rugăciune, ca fiind specifică Ortodoxiei?

- Eu aşa am simţit. Am fost învăţat în şcoală că şi catolicii au har, au Sfinte Taine, că sunt Biserica lui Hristos, doar că această Biserică are doi plămâni – Ortodoxia şi Papismul… Dar, mă gândeam eu, ortodoxia (dreapta credinţă) şi ortopraxia (dreapta făptuire) înseamnă unul şi acelaşi lucru – fără una nu există cealaltă; deci, dacă noi, catolicii, nu avem dreaptă făptuire, cum putem avea dreaptă credinţă? Eu sunt de părere că dacă vrem să facem toate aşa cum trebuie, este absolut necesar să ne asumăm Ortodoxia, responsabilitatea sa – nu doar frumuseţea exterioară, ci şi greutatea sa: asceza şi toate celelalte, care să fie baza, şi pe acestea să ne zidim sufletele noastre. N-am văzut la greco-catolici tendinţe spre ortopraxie; ei momentan au praxis (fac fapte bune), dar nu au ortho (adică nu au dreapta credinţă). Aşa că mi-am spus: „Nu mai aştept până se vor schimba lucrurile, ci plec!”

- Ce îi ţine pe greco-catolici legaţi de Roma?

- Mă gândesc că obişnuinţa, teama, dar şi dorinţa de a nu pierde o siguranţă la nivelul acestei lumi: bunăstarea, comoditatea – cred şi că îşi zic: „E bine şi aici, în catolicism”. Cred că sunt şi foarte supravegheaţi de Roma: cardinalii vin şi pleacă, tinerii merg la Roma la studii – totul e bine organizat şi e greu să te rupi de ei. Poate peste zece ani lucrurile se vor schimba, dar eu n-am putut aştepta zece ani. N-am avut cum, n-am avut linişte să fac aşa ceva. Am zis că, chiar dacă va fi mai greu, chiar dacă va fi scandal, eu voi trece la ortodocşi…

- Părinte Rafail, după ce aţi trecut de la dragostea de ortopraxie la trăirea vieţii ascetice, având puţini credincioşi şi lipsuri materiale, s-a schimbat ceva? Aţi simţit cumva că slăbiţi în credinţă, datorită lipsurilor materiale – sau, dimpotrivă, v-aţi întărit în credinţă?

- Trebuie să vă spun că, de când sunt cleric ortodox, n-am cunoscut lipsă! Nici eu, nici soţia… Chiar dacă nu am salariu de la biserică, Dumnezeu mi-a ajutat din belşug şi nici nu ne punem probleme e felul: „Vezi, ai trecut la Ortodoxie şi uite ce greu îţi este!” Nu. Dumnezeu a văzut că noi am dat ceva şi El a binecuvântat şi înmulţeşte pâinea şi toate cele de trebuinţă pentru casa noastră. Acum am linişte sufletească, mă simt fericit şi nu îmi trebuie mai multe!

A consemnat Pr. Dr. Ciprian-Ioan Staicu

Articol apărut în numărul 23 al revistei “Familia Ortodoxă”

- Emi, care sunt primele tale amintiri legate de Dumnezeu?

- Când eram foarte mică, mama mereu îmi citea din Biblie şi îmi povestea despre Dumnezeu, despre viaţa lui Iisus, despre cei doisprezece Apostoli, îmi tâlcuia anumite pilde sau proverbe. Şi bunicii mei îmi cântau cântări religioase şi îmi vorbeau despre Dumnezeu. …Dar, din păcate, şi părinţii şi bunicii se găsesc pe un drum greşit. Ei sunt neoprotestanţi, sunt baptişti de mici, pentru că şi părinţii lor au fost la fel.

- Cum te simţeai când frecventai „adunarea”?

- La început mă simţeam bine, mă rugam împreună cu ceilalţi „participanţi la adunare”, căci nu ştiu cum să-i numesc altfel… Eram copil, nu ştiam eu aşa de multe! Dar apoi, când am crescut, am început să simt mersul la „adunare” ca pe o rutină. Era totul superficial, parcă mă duceam la teatru sau la un spectacol…

- Nu-L simţeai pe Dumnezeu?

- Nu, nu-L simţeam. De multe ori, după ce săvârşeam vreun păcat, cu greu mă apropiam de Dumnezeu, pentru că nu ştiam dacă Dumnezeu m-a iertat. Mă mustra conştiinţa şi anevoie îmi reveneam din acea apăsare sufletească, pricinuită de căderea în păcat. De multe ori, cădeam tot în păcatul respectiv. Mă simţeam tare departe de Dumnezeu! Mai târziu, am înţeles că sufletul nu poate găsi pace până nu se curăţă de păcate, prin Sfânta Taină a Spovedaniei…

Când am ajuns la vârsta de 16-17 ani, am început să nu-L mai simt deloc pe Dumnezeu. Chiar dacă am făcut aşa-zisul „botez” la baptişti, lucrurile nu s-au schimbat deloc. Oricum, „botezul” îl făcusem mai mult îndemnată de mama mea. Aproape ajunsesem să nu mai cred în El, credeam mai mult în propria mea forţă şi căutam tot felul de argumente împotriva lui Dumnezeu! Dar Dumnezeu mereu mi S-a descoperit, mi-a arătat că există. Am încercat să-L caut pe Dumnezeu în altă parte. Astfel am ajuns întâi la evanghelişti şi apoi la penticostalii harismatici…

La penticostali am trăit o experienţă care m-a marcat foarte mult şi care m-a îndepărtat de Dumnezeu. La un moment dat, m-am dus cu ei la munte ca să ne rugăm cu toţii pentru „vindecarea rănilor din trecut” şi pentru „primirea Duhului Sfânt”. Şi e firesc că dacă te rogi aşa, aiurea, primeşti alte duhuri – duhuri rele. Eu speram ca aceasta rugăciune să mă liniştească sufleteşte, dar ce a urmat a fost groaznic pentru mine. Am căzut într-o depresie foarte mare, plângeam foarte des, nu ştiam în ce şi în cine să mai cred, şi căutam ceva care să-mi aducă pacea sufletească…

- Şi cum ai ajuns la Adevăr?

- La Ortodoxie am ajuns printr-un băiat care locuia în Ploieşti, un oraş apropiat de satul meu. I-am povestit ce experienţe negative am avut, i-am spus că eu nu mai cred în Dumnezeu, ci în propriile mele forţe… El a avut multă răbdare cu mine, mi-a explicat cât a putut şi, în plus, mi-a dat nişte cărţi ortodoxe. Cât este de important să dăruim materiale de folos pentru suflet celor care Îl caută pe Dumnezeu, şi nu numai! O carte, o revistă poate schimba complet un suflet…

La început, totul mi se părea atât de ciudat în Ortodoxie! Privind icoanele, mă gândeam că nu pot să mă rog unei picturi. Gândeam aşa pentru că nu înţelegeam rolul icoanei. Însă tot acest băiat mi-a explicat cum stau lucrurile, cum că icoana nu este doar o pictură. Mi-a explicat că, dacă am o poză cu mama mea şi o privesc cu drag, eu de fapt am acele sentimente nu faţă de hârtia din care este făcută poza, ci faţă de mama! Mi-a mai vorbit apoi despre icoanele făcătoare de minuni, despre icoanele care plâng sau din care curge sânge…

- În afara acestui băiat, au mai fost credincioşi care te-au ajutat să înţelegi Ortodoxia?

- Da, naşa mea, de care m-am ataşat mult. Mi-a fost întocmai ca o mamă; prin dragostea şi dăruirea ei faţă de Dumnezeu şi Biserică, m-a întărit mult în credinţă şi m-a ajutat să depăşesc ispitele. O apreciez şi pentru faptul că nu judecă oamenii, niciodată nu arată cu degetul: „Fiecare cum îşi alege. Nu noi suntem judecători! Dumnezeu îi judecă pe toţi, aşa că mai bine ne vedem de drumul nostru”. Se ruga mult când avea probleme, îmi spunea să mă rog pentru ea, pentru că, la rândul său, trece prin diferite greutăţi. Îmi dădea să citesc cărţi ortodoxe, iar când aveam nelămuriri şi-i puneam întrebări îmi explica cu multă dragoste – iar, dacă nu ştia, întreba un părinte…

„Am simţit că sunt copilul lui Dumnezeu”

- Ce ai trăit la început în Biserică?

- Când am intrat în Biserică, chiar am simţit o mângâiere a Maicii Domnului! În primul an de facultate, am stat la mătuşa mea şi mă simţeam singură. Dacă mă duceam în biserică şi mă rugam, parcă mă acoperea ceva cald! Simţeam că e cineva care mă iubeşte, mă simţeam împlinită. Când mă întorceam după slujbă la mătuşa mea, nu mai simţeam acea singurătate. În biserică mă simţeam exact ca acasă la mine. Această stare de bine, de linişte sufletească îmi întărea pe zi ce trece convingerea că sunt pe drumul cel bun, că aceasta este calea plăcută Domnului. De aceea am hotărât să mă botez…

- Cum te rugai în perioada aceea, ce-I cereai lui Dumnezeu?

- Ceream linişte şi să mă lumineze, pentru că era o luptă şi în familia mea, era o luptă şi în sufletul meu – au fost multe, multe încercări. De exemplu, părintele care urma să mă boteze mi-a spus că, dacă am fost botezată la baptişti prin afundare, trebuie să-mi facă doar mirungerea. Când am auzit aceasta, m-am mâhnit foarte mult, pentru că aveam nevoie de Botezul întreg, ca să mă vindec de rănile sufleteşti pricinuite de căderile în păcat şi să devin un om nou. Eram foarte derutată, pentru că am mai vorbit cu mai mulţi preoţi şi unii îmi spuneau că trebuie să fac botezul complet, iar alţii că am nevoie doar de mirungere. Nu mai ştiam ce să cred! Părintele respectiv, văzându-mi neliniştea, mi-a zis că o să întrebe episcopul.

Până la botez, însă, am fost acasă, pentru că îmi trebuia certificatul de naştere. În maşină, când mergeam spre casă, plângeam, pentru că nu eram împăcată cu ideea că o să mi se facă doar mirungerea. Când am ajuns în Ploieşti, m-am întâlnit cu o prietenă de-a mea, neoprotestantă, şi i-am spus că vreau să mă botez la ortodocşi. Ea, fireşte, nu a fost deloc încântată de ideea mea şi mi-a zis: „Eu zic să te gândeşti mai bine, pentru că nu cred că alegi ceva bun. Hai să ţinem post amândouă şi să ne rugăm, ca Dumnezeu să ne dea un răspuns!” Am fost de acord. Ea s-a dus acasă la ea, eu m-am dus la mine şi m-am rugat la Dumnezeu. Totodată, aşteptam un răspuns şi de la părintele: ce va fi, botez complet sau mirungere? În minte aveam un gând clar: dacă părintele îmi va zice că o să primesc botezul, înseamnă că e de la Dumnezeu să mă fac ortodoxă, dar dacă părintele o să-mi spună că îmi va face doar mirungerea, atunci nu e de la Dumnezeu şi o să dau înapoi… În scurt timp am primit răspunsul de care aveam nevoie – urma să fiu botezată, aşa cum îmi doream. De aceea, atunci când prietena mea neoprotestantă m-a sunat să mă întrebe ce decizie am luat, i-am zis limpede că ştiu foarte bine ce fac!

- Îţi mai aduci aminte de trăirile pe care le-ai avut la botez?

- Înainte de botez, m-am rugat sfinţilor, ca şi cum i-aş fi invitat la botezul meu, să mi se alăture în momentul botezului. Atunci când m-am botezat (nici nu pot să explic în cuvinte!) am simţit tot Cerul în biserică. Era în sufletul meu fericire – dar nu o fericire lumească, ci una în care le simţi pe toate! – şi pace şi linişte, şi simţi că în momentul acela ierţi pe toată lumea şi iubeşti pe toată lumea. La momentul cufundării în apă am simţit că strălucesc, că eram cu totul altă persoană, că se schimbase totul în mine. Şi la mirungere a fost la fel – parcă nu-l mai vedeam pe părinte, parcă chiar Dumnezeu îmi făcea mirungerea, aşa simţeam! Apoi, când părintele mi-a dat Sfânta Împărtăşanie, m-am simţit cu adevărat copilul lui Dumnezeu… Poate că Dumnezeu mi-a arătat atunci o foarte mică parte din Rai, una foarte mică, pentru că nu putem noi să ne dăm seama cât de minunat va fi în Rai…

„Cel mai mare pericol pentru Ortodoxie îl reprezintă necredinţa ortodocşilor”

- Ce ispite ai avut după Botez?

- Nu am înţeles atitudinea vecinilor noştri, care îşi zic ortodocşi şi care îi reproşau mamei decizia mea. Ea îmi zicea: „Mă simt atât de rău când ştiu că vecinii şi toată lumea ne bârfeşte, că tu te duci acolo, că nu mai suntem uniţi. Noi eram un exemplu de familie unită!” O vedeam pe mama că suferă şi iar se dădea o luptă în mine, pentru că nu ştiam pur şi simplu ce să fac! O surpriză plăcută mi-a făcut-o unchiul meu, care era pastor. El mi-a zis să fac ce simt, numai să mă gândesc bine ce fac şi să fiu creştină, pentru că „degeaba te duci la atâtea religii şi nu rămâi nicăieri”. De asemenea, am căzut în mai multe rânduri în depresie – şi atunci când se întâmplă să cad într-o depresie, îmi revin foarte greu.

Dar m-a ajutat Dumnezeu să redobândesc liniştea prin Spovedanie şi prin primirea Sfintei Împărtăşanii. Aceste Sfinte Taine ale Bisericii m-au întărit foarte mult, mi-au dat putere să trec peste aceste ispite! Dacă nu ajungem să mă spovedesc, simţeam pur şi simplu că sufletul moare. După Spovedanie, mă simţeam eliberată total, împăcată cu mine, simţeam că Dumnezeu m-a iertat şi apoi, când mă împărtăşeam, mă simţeam copilul lui Dumnezeu – ca la botez. Mama, la un moment dat, mi-a zis: „Nu pot să te mai las la facultate, dacă tu te duci aşa, aiurea…”

- De ce spunea lucrurile acestea?

- Pentru că vecinii noştri „ortodocşi” se duc doar o dată pe an la biserică, iar mama mea îi vedea cum înjură, cum se duc la discotecă, şi-mi zicea: „Şi pe tine o să te înveţe preotul să te duci la discotecă!”. Ea nu putea înţelege ce înseamnă Ortodoxia, credea că toţi ortodocşii sunt ca vecinii mei… Vecinii noştri se duceau de Paşti să se spovedească şi să se împărtăşească, apoi a treia zi se duceau în club, iar mama credea că o să le urmez exemplul – de-asta era total împotrivă!

Am auzit odată un cuvânt la un părinte: cel mai mare pericol pentru Ortodoxie îl reprezintă necredinţa ortodocşilor, nu sectele! Sunt foarte mulţi ortodocşi, dar din păcate unii doar cu numele… Şi îmi pare rău pentru aceasta, pentru că Ortodoxia, dacă ar cunoaşte-o toţi, ar schimba multe suflete. Atunci cu siguranţă că noi, ca popor, nu am mai fi în situaţia asta atât de jalnică: se face atâta reclamă la pornografie, la desfrâu, auzim de atâtea violuri, de tot felul de cazuri de sărăcie, de copii care se nasc cu diferite probleme, ne încărcăm ca neam cu păcatul cumplit al avortului…

Dacă cei mai mulţi dintre fiii acestui neam ar trăi aşa cum se cuvine Ortodoxia – pentru că, aşa cum spune Părintele Arsenie Papacioc, „singurul adevăr este Ortodoxia” – atunci şi ţara aceasta s-ar dezvolta economic. Dumnezeu ne spune să ne gândim întâi la El, şi apoi celelalte lucruri ni se vor da pe deasupra! Atunci când eşti lacom şi vrei tot timpul să ai, să ai cât mai mult, nu te interesează cei din jur, te priveşti numai pe tine, eşti egoist, ajungi să fii tot timpul nemulţumit. Aşa a ajuns şi românul nostru: să fie tot timpul nemulţumit şi să nu se mai mulţumească cu puţinul pe care îl are. Probabil că, dacă s-ar mulţumi măcar cu puţinul acela, Dumnezeu i-ar da mai multe binecuvântări… Câţi oare dintre cei ce merg la biserică îşi fac măcar rugăciunile de înainte şi după masă? Câţi ştiu să Îi dea slavă lui Dumnezeu şi pentru necazuri? Câţi Îi mulţumesc pentru ajutorul primit? Mi-ar plăcea să ne întoarcem la simplitatea vieţii străbunilor noştri, să avem şi noi credinţa lor…

„Cred că ar trebui să ducem o viaţă sfântă”

- Ce ar trebui să facem fiecare dintre noi, cei din Biserică, pentru a-L mărturisi pe Hristos?

- Ca să-L mărturisim pe Hristos, mai ales că suntem într-o eră în care păcatul se propagă cu o viteză foarte mare şi multă lume pune accent pe lucrurile materiale, cred că ar trebui să ducem o viaţă sfântă – adică să vadă cei din jur că îndeplinim poruncile lui Dumnezeu, că împlinim Evanghelia Mântuitorului şi cu viaţa noastră, nu numai cu vorba. Pentru că dacă una spunem şi cu totul altceva facem, atunci îi vom sminti pe cei mai slabi în credinţă sau pe cei necredincioşi. Este foarte important să facem cât mai multe fapte bune, să jertfim din timpul şi din bunurile noastre pentru binele aproapelui – chiar dacă acesta nu-L cunoaşte pe Hristos. Să nu ne credem mai creştini sau mai puţin păcătoşi decât cei de lângă noi, căci niciunul dintre noi, oricât de sporit ar fi duhovniceşte, nu este ferit de căderi de orice fel! Am citit despre oameni care duceau o viaţă de nevoinţă extraordinară, dar de la un gând de mândrie sau de judecare a aproapelui au căzut apoi în păcate grele, din care fie nu s-au mai putut ridica, fie s-au ridicat foarte greu…

- Cum simţi dragostea lui Dumnezeu?

- Mi-a arătat de atâtea ori că mă iubeşte, ajutându-mă să-mi mărturisesc toate păcatele. Mi-era aşa greu să mă duc la părinte, să-i spun tot timpul că repet aceleaşi greşeli! Dar Dumnezeu m-a ajutat, pentru că m-am rugat: „Doamne, ajută-mă să spun toate păcatele, să nu-mi mai fie ruşine!” Şi într-adevăr m-a ajutat, m-am spovedit şi m-a ajutat să mă ridic.

- Ce apreciezi cel mai mult la o persoană creştină?

- Apreciez la un creştin când, oricât de greu ar fi în viaţa asta, nu este nemulţumit, nu cârteşte, nu Îl mânie pe Dumnezeu – căci, dacă tu eşti nemulţumit, Îl mânii pe Dumnezeu, Dumnezeu se supără pe tine. E ca şi cum părinţii tăi ţi-ar da ceva de mâncare şi ţie nu ţi-ar place mâncarea respectivă! Şi normal că ei se supără, pentru că ei depun efort. Aşa şi Dumnezeu, depune efort cu noi ca să ajungem la un nivel spiritual, să fim tari şi să fim cu adevărat modele, ca şi sfinţii – pentru că noi trebuie să ajungem sfinţi până la urmă. Se spune că nu trebuie să fie nici o umbră de păcat în Cer!…

- Ce înseamnă a crede cu adevărat?

- A crede pentru unii înseamnă să fii nebun în zilele noastre. Pentru că un om care crede este cu totul detaşat de lumea aceasta şi se dedică întru totul lui Dumnezeu. Este foarte greu să crezi! Cel mai greu lucru în lumea asta este să crezi, pentru că atunci când îţi propui ceva şi zici: „Doamne, eu cred că Tu o să mă ajuţi în lucrul acesta!” şi apoi ai o mică îndoială, se spulberă totul.

De-asta, credinţa nu stă numai în puterea ta – trebuie să-ţi dea şi Dumnezeu putere să crezi. Adică trebuie să ai tot timpul voinţă să crezi şi să Îl laşi pe Dumnezeu să lucreze în continuare cu tine. Dacă nu crezi, degeaba te numeşti creştin – pentru că prin aceasta ne deosebim de lume: prin faptul că noi credem. Dacă suntem creştini, atunci trebuie să credem. Credinţa se ţine cu post, cu rugăciune şi tot timpul, oriunde ne aflăm, să ne fie gândul la Dumnezeu.

Interviu realizat de Raluca Tănăseanu

Articol apărut în nr. 29 al revistei “Familia Ortodoxă”

Mărturia unei tinere, născută şi crescută de părinţi în credinţa catolică, care a cerut şi a primit botezul Dreptslăvitor

În familia în care am crescut nu am fost lipsită de tradiţia şi morala unei vieţi religioase. Am învăţat să merg la biserică şi să ţin rânduiala catolică, conform celor impuse de Papă. Papa era infailibil, omul pământean care nu era supus greşelii. El avea dreptul de a emite diverse legi în faţa cărora se supuneau toţi cei din clerul bisericesc, fără a trece aceste decizii prin filtrul raţiunii. Pe lângă cele trei voturi monahale, călugării catolici au un al patrulea vot: anume, ascultarea fără oprelişte faţă de Papă. Atât de bine mi-au fost inoculate în minte aceste idei, convingeri şi principii religioase, încât le-am respectat cu stricteţe, ca pe-un adevărat tipic.

În vremea aceea, viaţa mea era un haos, nu aveam nişte scopuri definite. Cel mai adesea îmi pierdem vremea cu fleacuri. Veşnic aveam impresia că timpul trece prea repede şi mi se părea imposibil să găsesc liniştea şi pacea lăuntrică după care tânjeam atât de mult. Atunci nu ştiam că Hristos este în afara timpului, nu ştiam că El reprezintă veşnicia. În faţa Lui toate se închină şi-I aduc slavă. N-am înţeles că El este Lumina care risipeşte tot întunericul. Nu ştiam că această Lumină se află înlăuntrul nostru, în fiecare din noi; eu însă am avut grijă să o acopăr cu ostenelile, păcatele, necazurile şi grijile mele de tot felul…

- Ce te-a atras către Ortodoxie?

- Căutam din ce în ce mai mult, eram însetată de informaţii, dar nu acumulam nimic. Citeam şi totul se risipea peste noapte. Ce căutam de fapt?… La un moment dat mi-a căzut în mâini, aparent întâmplător, cartea lui David Yallop, „În numele Domnului”, o investigaţie privind asasinarea Papei Ioan Paul I. Această carte era mult mai realistă şi pragmatică decât ceea ce citisem până atunci. Pe lângă titlul şocant, care m-a atras, am constatat că nu era vorba de o carte obişnuită, asemenea celor expuse pe piaţa comercianţilor ambulanţi. Am observat că autorul era bine documentat şi scotea la iveală multe din marile erori făcute în Biserica Catolică, cu intenţia vădită de a dobândi câştig şi putere. Am trecut peste ele, socotind că astfel de erori se găsesc în toate Bisericile şi că, într-un fel, erau ceva firesc. Priveam totul doar la nivelul învăţăturii de credinţă, nu aveam o trăire interioară adâncă, ceva practic, care să-mi dea un sens vieţii.

Şi, totuşi, căutările mele nu s-au oprit aici. Au urmat cărţile cu mucenicii care au suferit în temniţele regimului comunist. Aceste scrieri mărturisitoare mi-au arătat un sens vieţii care m-a scos din starea de lâncezeală în care pluteam până atunci. Am aflat cu uimire că noi, românii creştini, avem atâtea dovezi recente de martiraj în rândurile noastre. În 50 de ani de regim comunist-ateu s-au adunat atâtea mărturii despre modul de viaţă a unor oameni care au luptat pentru o cauză înaltă. Ei şi-au dat viaţa pentru Hristos şi au murit cu rugămintea înflăcărată lăsată generaţiilor viitoare: „Să nu ne răzbunaţi!”

Captivi în închisoare, ei au deprins lucrul cel mai de preţ şi mai nobil pentru firea omului: să-i ierte pe cei ce i-au torturat îndelung – şi, mai ales, să înveţe să-i iubească. Şi-au încredinţat soarta în mâinile lui Dumnezeu şi au murit cu demnitate, într-o vreme în care mulţi oameni şi-au vândut sufletul celui rău şi s-au transformat în adevărate fiare sălbatice.

Mi-am zis atunci: A fi om e lucru mare – oare cunosc eu semnificaţia acestei zicale?

Un scriitor afirma foarte frumos: „Doar văzând răul care există la nivelul unei societăţi poţi descoperi adevărul şi binele, sau adevăratele valori care dau sens duhovnicesc vieţii creştinului”. Aşa am descoperit credinţa, credinţa susţinută de o morală creştină solidă. Am descoperit credinţa nestrămutată a unor oameni care şi-au dat viaţa pentru Hristos şi pentru semeni.

Ce poate fi mai de preţ?

Îmi răsunau mereu cuvintele lor: Dacă Domnul e cu noi, cine poate să ne facă rău? Domnul însufleţeşte tot ceea ce există, El este Calea, Adevărul şi Viaţa. Credinţa Ortodoxă este asemenea unui izvor lin care curge, curge, necontenit. Are tradiţia apostolică, canoanele Sinoadelor Ecumenice, mucenicii care au murit pentru Hristos. Dar, mai ales, Ortodoxia are Duhul Sfânt, Duhul care dă viaţă celui ce-L caută sincer pe Hristos.

- Această înţelegere la care ai ajuns după ce ai cunoscut experienţa mărturisitorilor din închisorile comuniste a fost suficientă pentru a te hotărî să vii la Ortodoxie?

- Cred că este o distanţă mare între ceea ce înţelegem cu mintea şi ce putem împlini în viaţa noastră. Pentru mine acela a fost începutul schimbării interioare, căci aceasta este cea mai importantă. Am început să citesc istoria Bisericii, doream să aflu cât mai multe. Dar cu cât citeam mai mult,  deveneam tot mai dezamăgită de întunericul în care trăisem până atunci… Măcar mi-am dat seama ce căutam; căutam Dragostea, căutam să-mi umplu inima goală şi pustie. Catolicismul nu putea face aceasta la modul real.

Am mers şi pe la o biserică penticostală pentru ceva vreme. Pastorul vorbea atât de dulce despre Hristos încât reuşea să stârnească lacrimile celor adunaţi. Emoţie, multă emoţie, exact ce caută omul modern secătuit de ideologii şi impersonal. Era acolo o comunitate strânsă. Dar totul se repeta; la un moment dat totul devenea o rutină, credinţa fiind doar un mijloc de socializare şi de
a duce un trai liniştit, fără prea multe griji pe plan material… Îmi face impresia că sectele sunt doar nişte mijloace de socializare şi manipulare psihologică. Nu pot mai mult, pentru că nu pot împărtăşi harul Duhului Sfânt.

N-am găsit aici crucea pe care a purtat-o Domnul nostru Iisus Hristos cu atâta dragoste pentru noi. Nu am găsit aici mila şi bunătatea Sa nemărginită. Dar, mai ales, n-am găsit smerenia cu care a îndurat toata jertfa Sa din timpul vieţii şi de pe cruce. Cel ce a făcut atâtea minuni, Care a salvat oamenii de la pieire a fost trădat într-un mod atât de cumplit şi de neînţeles pentru mintea umană limitată.

- Totuşi, de ce nu pășeai mai ferm către Ortodoxie, către botez?

- Poate pentru că nu eram suficient de pregătită! Conştiinţa mea începuse însă tot mai mult să se trezească. Dar aveam momente de neputinţă, de parcă eram legată la mâini, şi un gând puternic îmi spunea să stau liniştită şi să-mi văd de viaţa mea de zi cu zi – mai ales că eram nedespărţită de prietenul meu, de credinţă catolică, cu care urma să mă căsătoresc.

La un moment dat, el a plecat din ţară pentru câteva luni. Astfel, am avut timp să-mi pun ordine în gânduri. Un gând îmi spunea să ies din ritmul vieţii aglomerate şi să evadez undeva, departe – nu conta unde. Astfel, am ajuns într-un week-end în Moldova, la Piatra Neamţ, într-o regiune pitorească, departe de agitaţia oraşului. Domnul parcă îmi luminase calea şi aşa am ajuns la Mănăstirea Bistriţa. De acolo, am mai vizitat şi alte mănăstiri… Mă regăsisem şi plecam cu o linişte şi o pace adâncă. Însă, cum ajungeam în Bucureşti şi reluam stilul obişnuit de viaţă, starea aceasta de har se risipea. Până ce am decis să mă botez. N-am decis eu, de fapt – nici nu eram pregătită pentru un dar atât de mare precum Ortodoxia…

Un efect benefic au avut cuvintele din predica Părintelui Mihail, fostul stareţ al Mănăstirii Antim. Sfinţia sa s-a adresat tinerelor care vor să se căsătorească neapărat, chiar cu riscul de a renunţa la credinţa adevărată: „Nu vă vindeţi credinţa pentru o verighetă!”

- Cum ai întâmpinat această Taină?

- Dumnezeu, în mila Sa nemărginită, m-a ridicat şi mi-a dat a doua şansă, îmbrăcând haina Sfântului Botez. Eram ca un prunc nou-născut. Aşa mă simţeam. Taina Botezului mi-a spălat toate păcatele. Chiar trăind intens aceste clipe, n-am cunoscut atunci însemnătatea cuvintelor rostite la botez sau jurământul făcut. La întrebarea părintelui: „Te-ai unit cu Hristos?”, eu am răspuns afirmativ. Acum
realizez însă mai intens însemnătatea acestor cuvinte. Aceasta însă numai prin lucrarea în viaţa mea a celorlalte Taine ale Bisericii. Botezul a fost doar poarta prin care mi s-a deschis orizontul trăirii în Hristos, căci Ortodoxia înseamnă trăire. Sfintele Taine mi-au hrănit sufletul, întărindu-mă tot mai
mult pe această cale a Bisericii.

- La care dintre Taine te referi?

- În Biserica Ortodoxă se pune un mare accent pe Taina Sfintei Spovedanii. Când cazi, te ridici, cu nădejde, pentru iertarea pe care o primeşti de la Domnul pentru mărturisirea în faţa preotului Său. Domnul, în marea Sa bunătate, ne-a lăsat Taina Sfintei Spovedanii ca un al doilea botez, care spală
şi înnoieşte sufletul creştinului ortodox.

Mulţumesc părintelui duhovnic, care m-a ajutat prin Taina Sfintei Spovedanii să găsesc liniştea şi pacea după care tânjeam. Taina Sfintei Spovedanii este o taină cu adevărat mare. Spovedania m-a ajutat să înţeleg puţin din semnificaţia cuvântului „smerenie”, de care eram cu totul străină. La Botez nu am simţit cu putere ce înseamnă Ortodoxia, până ce nu am trăit-o cu ajutorul tuturor Sfintelor Taine. Cu adevărat, Taina Sfintei Mărturisiri şi a Sfintei Împărtăşanii, precum şi participarea la Dumnezeiasca Liturghie vindecă sufletul omului şi îl înalţă pe culmile iubirii pentru întreaga zidire a lui Dumnezeu.

- Care este diferenţa pe care o simţi acum între Ortodoxie şi Romano-catolicismul pe care l-ai părăsit?

- Viaţa pe care o trăiesc acum, în Biserică fiind, mă face să înţeleg şi mai bine depărtarea catolicismului de dreapta credinţă. Ortodoxia îl poate schimba pe om din rădăcini, dacă, bunăoară, omul caută cu sinceritate să-şi trăiască credinţa. Înainte eram veşnic nemulţumită, făceam totul în grabă, fără a pune suflet în ceea ce făceam. Acum îi mulţumesc Domnului pentru fiecare pas pe care-l fac, îi mulţumesc Lui pentru vânt, pentru ploaie, pentru tot… „Creştinul care i-a deschis lui Hristos uşa inimii nu se mai lasă afectat de nimic din cele pământeşti. El se îngrijeşte cum să-i placă lui Dumnezeu”, obişnuia să spună Sfântul Siluan Athonitul. Părintele Arsenie Papacioc spune atât de frumos despre creştinul ortodox: „Creştinul pune mâna pe stele, dacă vrea”.

Astfel, creştinii sunt un model pentru ceilalţi; ei trebuie să alimenteze mereu motorul credinţei, fiind ca o flacără ce arde neîncetat pentru semeni – mai ales pentru aceia care s-au abătut de la dreapta credinţă. Dar totul se face cu voia noastră, Dumnezeu ne-a dat libertatea de a alege. Depinde numai de noi dacă vrem să alegem binele…

Catolicii se pot întoarce la dreapta credinţă doar văzând trăirea noastră, prin râvna şi dorinţa noastră de a-L căuta mereu pe Hristos. Noi trebuie să fim hotărâţi, să ne implicăm mai mult în misiune, indiferent câte palme am lua pentru Hristos. Părintele Cleopa avea darul de a întoarce pe mulţi la dreapta credinţă – prin viaţă, Sfinţia sa dădea mărturie şi avea putere în cuvânt.

Din păcate, catolicii sunt foarte prinşi în toată tehnologia şi confortul oferit de societatea modernă. Harul nu poate fi descoperit în aceste condiţii. Biserica Romano-Catolică a renunţat la posturi, spovada este văzută ca o relaţie formală între preot şi penitent, nu există canonul de îndreptare. Nu există zdrobirea şi pocăinţa sinceră, dar mai ales ascultarea faţă de părintele duhovnicesc. În catolicism nu există nici pe departe harul care este în Ortodoxie, de aceea este o greşeală foarte mare să se spună că suntem „biserici surori”. Ortodoxia este Biserica cea Una.

- Regreţi că ai pierdut ceva din viaţă ta trecută, venind la Ortodoxie?

- Dimpotrivă, acum cer ajutor de la Domnul să păzesc jurământul făcut la Botez, dar mai ales să fac totul din dragoste pentru El – nu din cauza unei idei, convingeri sau a unei neîmpliniri emoţionale, ci totul să fie din dragoste pentru Mântuitorul nostru, Cel ce S-a dat pe Sine pentru a ne dărui nouă
viaţă prin harul Duhului Sfânt. Mulţumesc Domnului că m-a ajutat să mă despart de prietenul meu, care nu putea înţelege dorinţa mea de a trăi în Duh şi Adevăr – el credea că e vorba de o simplă trecere, de o îmbogăţire spirituală trecătoare. De fapt, nu a fost o „trecere” – aşa cum spunea Părintele Placide Deseille, a fost o întoarcere la origini. Legat de aceasta, Părintele Rafail Noica afirmă clar: „Ortodoxia este însăşi firea cea dintru început a omului”.

Fericitul părinte Serafim Rose ne-a lăsat atâtea mărturii în ceea ce priveşte Ortodoxia inimii! Părintele s-a luptat de-a lungul vieţii sale pentru păstrarea dreptei credinţe, lăsându-ne multe lucrări care ne ajută să facem diferenţa între omul duhovnicesc, adică omul care face totul cu dragoste şi în duhul blândeţii, şi omul care se crede duhovnicesc, participă la conferinţe, merge în pelerinaje, citeşte toate cărţile nou apărute, se îngrijeşte să păzească rânduiala Bisericii, dar nu a înţeles ortodoxia inimii, deoarece nu-şi iubeşte aproapele. Când Îl ai pe Hristos în inima ta, faci totul cu dragoste şi îţi ajuţi semenii aflaţi în necaz.

- Ce au spus părinţii când au aflat că ai părăsit catolicismul?

Părinţii mei ştiu că iubesc Ortodoxia, însa ei nu ar concepe să părăsesc credinţa în care m-am născut. De aceea, am ales să nu le spun că am primit Taina Botezului. Cu mila Domnului, voi găsi curajul şi momentul potrivit pentru a le spune adevărul. Ei găsesc Ortodoxia ca pe ceva demodat şi plin de restricţii. Dar tocmai aici este cheia; noi am păstrat tradiţia apostolică, învăţătura Sfinţilor Părinţi, canoanele celor şapte Sinoade Ecumenice. Noi am păstrat TOTUL. Noi mergem pe calea cea dreaptă – însuşi cuvântul ortopraxia, dreapta-vieţuire, întăreşte această idee. Cât priveşte restricţiile din Ortodoxie, aici există un paradox: cu dreaptă socoteală iei crucea lui Hristos şi înduri toate pentru El, iar bucuria şi pacea nemărginită care vin nu pot fi redate în cuvinte, căci nu sunt omeneşti.

Cum vor putea ei înţelege că doar murind poţi învia o dată cu Hristos? Fără moarte nu există Înviere. Cum vor putea ei înţelege puterea Sfintei Liturghii, prin rugăciunile făcute de diaconi şi preoţi pentru unirea tuturor neamurilor?

- Oare catolicii, dacă ar cunoaşte Ortodoxia, s-ar întoarce mai mulţi la Biserică? Ce putem face noi pentru ei, având în vedere că vina aparţine mai ales conducătorilor, şi mai puţin poporului?

- Prin mărturisire dreaptă, atunci când este cazul, şi prin rugăciunea făcută din suspinul inimii, ei se pot întoarce la izvorul viu – căci toţi am fost făcuţi după chipul şi în vederea unei nesfârşite asemănări cu Dumnezeu; în noi se află Adevărul. Noi, cei ortodocşi, îi putem ajuta să descopere acest Adevăr. Dar mai întâi să fim pe deplin conştienţi de harul puternic al Ortodoxiei, care lucrează până la sfârşitul veacului.

Totodată, noi, ortodocşii, nu trebuie să uităm că o avem pe Maica Domnului. „Maica Domnului este cu adevărat Născătoare-de-Dumnezeu”, afirmă cu încredere şi o nădejde nestăvilită un fost pastor penticostal, convertit la dreapta credinţă. Până la îmbrăţişarea Ortodoxiei n-am cunoscut-o pe Maica Domnului, pentru mine era doar „Maria”. Ce greşeală cumplită! Ne place să cântăm în Acatistul Maicii Domnului Bucuria tuturor celor necăjiţi: „Bucură-te, ceea ce ne tragi pe noi de la dragostea pământească către dragostea lui Dumnezeu cea cerească”. Să cerem mai des ajutorul Născătoarei-de-Dumnezeu, ca să lumineze calea celor ce nu au ajuns la „cunoştinţa adevărului”…

Avem, aşadar, atâtea arme duhovniceşti pentru a lupta împotriva duhurilor nevăzute care ne atacă din toate părţile.

Ajută-ne, Doamne, să înţelegem jertfa pe care ai făcut-o pentru noi. Numai aşa vom cugeta mereu la dragostea Ta pentru noi şi numele Tău cel Sfânt va fi veşnic pe buzele noastre întinate! Slavă Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, pentru toate câte ne-ai dat!

A consemnat Ruxandra Atanasiu

Articol apărut în nr. 24 din “Familia Ortodoxă”

În urmă cu jumătate de an, apărea ştirea că părintele Rafail Lukács, ungur de origine, e preot ortodox în judeţul Mureş şi face misiune în rândul maghiarimii. Şi ne-am mirat atunci: Cât este de minunată pronia lui Dumnezeu şi de nemărginită iubirea Lui de oameni! Pentru că nu vrea ca poporul maghiar să rătăcească de la adevăr, Hristos i-a trimis un apostol, un propovăduitor, chiar din neamul său. Să nu uităm însă că la început ungurii erau ortodocşi. Abia mai târziu, odată cu expansiunea prozelitistă a romano-catolicismului în Răsărit, ei şi-au pierdut dreapta credinţă, catolicismul impunându-se, ca peste tot în răsăritul Europei, prin puterea politică sau prin forţa armelor.

- Părinte Rafail, vă rugăm să ne spuneţi câteva amănunte despre dumneavoastră.

- M-am născut în anul 1980, ca Lukács Róbert. Tatăl meu a murit când aveam doar un an, iar mama trăieşte şi în prezent. Am doi fraţi, căsătoriţi şi aşezaţi la casele lor. Am studiat la Facultatea de Teologie greco-catolică din Nyiregyháza timp de şapte ani – un an pregătitor şi şase ani de teologie; voiam să ajung preot. După absolvirea Facultăţii, pentru că nu mă împăcam cu credinţa pe care o învăţasem în şcoală, m-am convertit la Ortodoxie, după o lungă căutare a adevărului. În anul 2006 am cunoscut-o pe viitoarea mea soţie. Locuim în prezent în oraşul Târgu Mureş, iar eu slujesc ca preot în Păsăreni.

- Ce v-a făcut să nu vă simţiţi împlinit în anii de facultate greco-catolică, de ce aţi căutat Ortodoxia?

- Prima mea întâlnire cu Ortodoxia a fost prin intermediul unei Liturghii transmise la televiziune, la care slujea Patriarhul Alexie al II-lea al Moscovei, în anul 1994, în Ungaria. Atunci eram elev în clasa a VIII-a. Cunoşteam Liturghia ortodoxă, căci greco-catolicii slujesc în rit bizantin, dar vedeam acum ceva mai adânc – în persoana Patriarhului, în slujbă… era o frumuseţe de negrăit! De atunci am tot căutat la noi, la greco-catolici, ceea ce am văzut la acea Liturghie ortodoxă, dar nu am găsit…

- Era prima Liturghie ortodoxă pe care o vedeaţi?

- Da. Profesorii mei au încercat să-mi dea un răspuns: că noi, greco-catolicii, nu suntem foarte deosebiţi de ortodocşi, iar cultul nostru e aproape ca al lor – nu are rost să caut ceva la ei mai bun, căci nu am ce găsi! Însă eu am tot căutat: am citit cărţi, am vizionat emisiuni, dar în acea vreme era greu, căci nu existau pe atunci în Ungaria prea multe lucruri legate de Ortodoxie. Am ajuns apoi la liceul greco-catolic, unde am descoperit că şi alţi colegi sunt îndrăgostiţi de Ortodoxie. Era un liceu susţinut financiar de biserica greco-catolică. Acolo am cunoscut un profesor, licenţiat în teologie greco-catolică, care umblase mult timp pe la mănăstirile ortodoxe din Athos, ba chiar învăţase la una dintre ele cum să împletească metanii. Era şi el un iubitor al Ortodoxiei… Ne-a arătat icoane, ne punea să ascultăm cântări ortodoxe din Rusia şi din Athos – ne-a făcut, ca să zic aşa, iniţierea în Ortodoxie. …Aceasta se întâmpla nu în cadrul orelor la şcoală, ci după cursuri, căci el ne era şi pedagog la internat. Stăteam noaptea în „chilia” lui şi discutam; el a fost cel ce ne-a dus în biserica unde slujise Patriarhul Alexie (când îl văzusem eu la televizor). I-am cunoscut pe preoţii ortodocşi care slujeau la acea biserică şi am avut o relaţie vie, prietenească cu ei (erau unguri de neam şi slujeau în maghiară, rusă şi greacă). În liceu ni se interzisese orice legătură cu ortodocşii, însă noi tot am mers la slujbele lor. Era şi o bisericuţă ortodoxă în apropiere, la Nyiregyháza, unde mergeam regulat la slujbe…

După terminarea liceului, am continuat studiile la Facultatea de Teologie greco-catolică – toţi am vrut să devenim preoţi – crezând că se poate trăi ortodox şi în cadrul bisericii greco-catolice. În timpul facultăţii, am văzut că episcopul unit de atunci avea o părere foarte rea despre ortodocşi şi ne-a interzis să avem vreo legătură cu ei. Însă noi încercam să avem legături cu ortodocşii. Am fost chiar ameninţat că, dacă vom fi prinşi că avem contacte cu ortodocşii, vom fi exmatriculaţi. Am aflat că celor ce ajunseseră deja preoţi şi totuşi practicau nişte obiceiuri ortodoxe li s-a spus că vor fi trimişi la marginea eparhiei, departe de oraşe şi vor fi izolaţi…

- Există astăzi o mişcare în rândul clerului greco-catolic de apropiere de Ortodoxie?

- Mai nou da, pentru că au murit preoţii bătrâni, care au fost educaţi în şcolile romano-catolice şi împreună cu catolicii, în vreme ce azi mulţi din cei tineri se apropie de Ortodoxie. Pentru mine era foarte greu în acea perioadă, pentru că mă gândeam: cum voi putea să fiu şi aproape de Ortodoxie, dar şi în pace cu greco-catolicii?…

Am absolvit Facultatea şi am mers în practică într-o parohie (a trebuit să ţin predici, să fac ore de religie, să ajut în altar – vreme de un semestru). M-au trimis pentru „reeducare” lângă un preot care, la ordinul episcopului, a încercat să mă întoarcă înapoi cu sufletul la greco-catolicism… Nu mi-a plăcut acolo şi de trei ori am vrut să plec, pentru că am văzut mai multe abateri de la Tradiţie. Nu am fugit însă, pentru că episcopii ortodocşi cu care mă aflam în legătură m-au sfătuit să nu trec la Ortodoxie până ce nu voi avea diploma de licenţă luată; mi-am zis că degeaba am făcut şase ani de studii, dacă nu împlinesc această lucrare până la capăt. În acea perioadă mi-am scris şi teza de licenţă, despre rădăcinile isihasmului, folosindu-mă de scrierile Sfântului Ioan Scărarul şi ale Sfântului Ioan Cassian.

Când am avut diploma în mână, m-am dus la Arhiepiscopul Ilarion (Alfeiev) al Vienei, care slujea şi la Budapesta – el m-a trecut la Ortodoxie. M-a primit şi i-a spus unui preot, care era de faţă, data şi locul când voi fi convertit ortodox şi că numele meu va fi Rafail. Înalt-Preasfinţitul mi-a dat un post de administrator într-o parohie unde nu era preot în permanenţă, ci venea doar să slujească. Acolo se afla şi o bibliotecă bogată în manuscrise, iar eu am fost custodele ei. Am stat acolo câteva luni. Apoi am petrecut un timp şi între ortodocşii români din Ungaria, ajutând la slujbe şi la traducerea predicilor. Am vieţuit câteva luni şi în Mănăstirea Scărişoara Nouă, de lângă Carei, ca să mă familiarizez cu limba română şi cu sfintele slujbe.

În noiembrie 2008 m-am căsătorit la Iaşi, apoi m-am mutat împreună cu soţia la Târgu Mureş, deoarece intrasem în legătură cu Arhiepiscopul Andrei al Alba-Iuliei şi ne-am hotărât să începem a face misiune ortodoxă în limba maghiară printre ungurii din România… Am căutat un loc de muncă în Târgu Mureş, pentru că fusesem admis între timp la master; încă nu aveam o legătură oficială cu Biserica Ortodoxă Română. Am terminat apoi masterul, iar soţia mea şi-a găsit de lucru în Târgu Mureş. Am fost hirotonit diacon ortodox în data de 8 septembrie 2009, la Mănăstirea Recea (în ziua de hram), iar pe 6 decembrie 2009, de ziua Sfântului Ierarh Nicolae, am fost hirotonit preot la Mănăstirea Jacul Românesc, pentru parohia Păsăreni din judeţul Mureş.

- Părinte Rafail, vă îndreptaţi acum spre Sfântul Munte Athos. Cu ce gânduri mergeţi acolo?

- Muntele Athos este o veche dragoste de-a mea, dar cel mai mult vreau să văd chiliile româneşti, modul de viaţă al călugărilor de acolo. Acolo de unde vin eu, din Ungaria, Ortodoxia este prezentă, dar viaţa sa nu este aşa bine trăită precum în Româna sau în Grecia – de aceea avem nevoie să vedem exemple mai bune, drepte şi fidele de trăire ortodoxă.

- Spuneaţi că aţi fost supus unui proces de „reeducare”. În ce a constat acesta?

- Preotul greco-catolic cu care am făcut practica liturgică la sfârşitul Facultăţii de Teologie greco-catolică era şi expert în Drept Canonic, iar înainte de a fi preot fusese inginer feroviar. Era considerat de toţi un preot foarte învăţat şi, altfel, bine intenţionat. Eu făceam parte dintr-un şir de studenţi teologi cu inima ortodoxă – dar, până la urmă, toţi în afară de mine au ajuns clerici greco-catolici… Preotul de care v-am zis îi critica în faţa mea pe studenţii care trecuseră înaintea mea pentru practică: de ce îşi fac aşa de multe cruci, de ce umblă în rasă, de ce au barbă etc. – de altfel, în Facultate ni se interzisese să purtăm barbă. Mi-a vorbit despre „greşelile” lor, iar apoi mi-a arătat cum slujea el însuşi. Nu vreau să îl judec, dar a făcut Proscomidia în 21 de secunde! (În Biserica Ortodoxă, Proscomidia – slujba de pregătire a pâinii şi vinului pentru Euharistie – ţine între 20 şi 45 de minute). Eu stăteam în spatele lui şi număram secundele; el a căutat între prescurile pe care le avea, să vadă care este mucegăită şi care nu, a luat una care era mai puţin mucegăită şi a pus-o pe Disc; a mai pus vreo patru-cinci bucăţi de prescuri alături de ea – şi, cu asta, gata Proscomidia!…

- Aţi mai văzut şi la alţi preoţi greco-catolici să facă astfel Proscomidia?

- Da, am mai văzut Proscomidie făcută şi în… 30 de secunde! Ei îl pomenesc pe cel care a plătit Liturghia, se roagă pentru el, pentru sănătatea lui; nu prea pomenesc şi pe alţii, aşa cum facem noi, ortodocşii. Pentru Maica Domnului şi pentru sfinţi scot şi ei miride, dar trec foarte repede prin rugăciuni…

Dar în ce a constat încercarea acelui preot de a mă „reeduca”? S-a oferit să mă ducă la parohii unde preoţii aveau fete, ca să le văd şi să-mi găsesc o soţie. I-am spus: „Dacă aveţi benzină, mergem, de ce nu?…” După ce am urcat în maşină, a început, de la primul metru al călătoriei până la ultimul, să îmi spună că ortodocşii şi Ortodoxia nu-s buni de nimic; îi ponegrea cu tot ce-i venea în minte pe ortodocşi. Nu ne auzea nimeni altcineva, iar el îmi vorbea întruna: că episcopul cutare a făcut asta, cum se comportau colegi, prieteni de-ai mei care făceau practica la el etc. Mi-a zis: „Tu eşti băiat frumos, dar când vorbesc împotriva Ortodoxiei, nu mai zâmbeşti. De ce?” În fiecare săptămână mergeam cu el undeva, prilej ca să fiu supus unei „reeducări” sistematice. Reeducarea se făcea în maşină, în grădină, la birou – oriunde mă prindea!

- Aşadar, „reeducarea” consta îndeosebi în a-i defăima pe ortodocşi?

- Exact. Teologic vorbind, respectivul preot nu s-a legat de nimic din cele ale Ortodoxiei, pentru că nu prea era în temă – mai mult îi ponegrea nominal pe ortodocşi. M-a întrebat dacă mă deranjează că vorbeşte de rău Ortodoxia. „Părinte”, i-am răspuns eu, „mie îmi intră pe o ureche şi-mi iese pe alta tot ce îmi spuneţi împotriva Ortodoxiei.” Am crezut de mai multe ori că va face atac de cord – se enerva foarte tare văzând că nu mă poate convinge…

Dar ce a reuşit în cele din urmă să obţină de la mine? Mi-a întărit doar convingerea că eu nu vreau să fiu un preot aşa ca el. M-a pus să ţin o predică; eu m-am pregătit din lucrările Sfinţilor Părinţi, le-am vorbit credincioşilor şi din Proloage – şi am văzut că aceştia nu erau obişnuiţi cu aşa ceva. Atunci mi-am zis: „Ce caut eu printre ei? Eu tot timpul mă pregătesc din tezaurul Ortodoxiei! Ce să mai caut eu printre catolici, că n-am nici o treabă cu ei…”

- Aţi fost nemulţumit de ceea ce aţi învăţat în facultatea greco-catolică?

- Am învăţat teologie catolică după cărţi germane de dogmatică, traduse în limba maghiară. Trebuie să vă zic că teologia germană este foarte greu de înţeles, mai ales când este vorba de traduceri. Nu există o dogmatică greco-catolică scrisă de unguri. Noi am învăţat teologie romano-catolică, dar am avut şi ore de teologie ortodoxă: dogmatică, ecleziologie, istoria dogmaticii etc. E adevărat, ortodocşii nu erau prezentaţi ca eretici, ca rătăciţi (după Conciliul Vatican II nu se mai vorbea astfel), ci era o deschidere spre Ortodoxie – dar nu ni s-a predat teologia ortodoxă ca adevăr, ci aşa, ca să înţelegem ritul bizantin, simbolurile şi celelalte…

- Puteţi detalia puţin subiectul?

- Ni s-a prezentat teologia ortodoxă ca materie – şi atât! Ce era frumos şi mai adânc în ea nu ni s-a prezentat, ci doar până la un punct, pentru că noi eram catolici. Ni se prezenta o teologie a minţii. Aşa se preda atunci, acum nu mai ştiu cum se face…

Între timp, am citit o carte a părintelui Placide Deseille, doctor în teologie dogmatică, fost teolog romano-catolic, care a trecut la Ortodoxie – s-a botezat în Sfântul Munte Athos, la Mănăstirea Simonos Petras, şi a fost făcut acolo monah, apoi hirotonit preot şi trimis înapoi în Franţa. Şi spune în cartea lui că între biserica catolică actuală şi Biserica primară (aşa cum era până la 1054) nu mai există nici un lucru comun, doar instituţia Papei, pentru că în rest totul s-a schimbat după 1054. Romano-catolicii şi-au schimbat ecleziologia, n-au rămas credincioşi învăţăturii Sfinţilor Părinţi aşa cum au rămas ortodocşii. Au schimbat toate şi au ajuns la erezii. Văzând acestea, am început să mă gândesc: „Dacă biserica romano-catolică – din care facem parte noi, greco-catolicii, care slujim în ritul ortodox, dar totuşi suntem catolici – nu e Biserica lui Hristos, atunci ce este?…” Greco-catolicii cred că poţi trăi în rândul bisericii catolice ca ortodox, cu inimă ortodoxă. Pentru mine acesta a fost un lucru de neînţeles: Cum se poate să fim ortodocşi într-o comunitate catolică care nu e Biserica lui Hristos. Ce legătură avem noi cu ei?…

- Cum văd greco-catolicii acest compromis? Se gândesc să fie în inimă ortodocşi, dar cu trupul să participe la slujbe greco-catolice?

- Unii dintre ei zic că îl recunosc pe Papă doar în spirit de ascultare, în sensul că el e conducătorul, doar atât – mai mult ca să-i lase în pace.

- Cum vedeţi întoarcerea Apusului la Ortodoxie?

- Impresia mea e că situaţia în Apus este foarte gravă şi în cădere continuă. Se pune aşa mare preţ pe ecumenism pentru că Papalitatea simte că pierde tot mai mult teren şi vrea să dea impresia că situaţia stă exact invers. De exemplu, în sânul popoarelor din Europa care au fost cândva catolice acum mai sunt foarte puţini catolici – oamenii de rând nu mai sunt cu totul de acord cu Roma, nu sunt catolici convinşi.

În Apus are deja loc o întoarcere la Ortodoxie, dar nu în masă, ci personal! Mulţi dintre colegii mei de liceu au trecut la Ortodoxie. Ştiu că au trecut mulţi dintre cei pe care i-am cunoscut şi în facultatea de la Budapesta; ei au avut curajul să îşi asume nu numai frumuseţea cultică a Ortodoxiei, ci şi esenţa ei. De fapt, acesta este momentan marele pericol pentru greco-catolici. În Ungaria, ei au restaurat acum tipiconul, noul episcop greco-catolic slujeşte ca şi Patriarhul Moscovei, după ritul ortodox; dar învăţătura catolică o respectă, în vreme ce asceza, posturile ortodoxe – nu… N-au vrut să primească toate cele ale Ortodoxiei, iar credincioşii nu sunt obişnuiţi cu ele. Am văzut că multora le-a plăcut Ortodoxia numai din afară: să avem barbă, dulamă, veşminte frumoase. Dar ia să presupunem că Roma nu ne va mai da bani, că ar trebui să postim mai aspru – ei, asta e mai greu!

- Consideraţi asumarea ortopraxiei, a vieţii de nevoinţă şi rugăciune, ca fiind specifică Ortodoxiei?

- Eu aşa am simţit. Am fost învăţat în şcoală că şi catolicii au har, au Sfinte Taine, că sunt Biserica lui Hristos, doar că această Biserică are doi plămâni – Ortodoxia şi Papismul… Dar, mă gândeam eu, ortodoxia (dreapta credinţă) şi ortopraxia (dreapta făptuire) înseamnă unul şi acelaşi lucru – fără una nu există cealaltă; deci, dacă noi, catolicii, nu avem dreaptă făptuire, cum putem avea dreaptă credinţă? Eu sunt de părere că dacă vrem să facem toate aşa cum trebuie, este absolut necesar să ne asumăm Ortodoxia, responsabilitatea sa – nu doar frumuseţea exterioară, ci şi greutatea sa: asceza şi toate celelalte, care să fie baza, şi pe acestea să ne zidim sufletele noastre. N-am văzut la greco-catolici tendinţe spre ortopraxie; ei momentan au praxis (fac fapte bune), dar nu au ortho (adică nu au dreapta credinţă). Aşa că mi-am spus: „Nu mai aştept până se vor schimba lucrurile, ci plec!”

- Ce îi ţine pe greco-catolici legaţi de Roma?

- Mă gândesc că obişnuinţa, teama, dar şi dorinţa de a nu pierde o siguranţă la nivelul acestei lumi: bunăstarea, comoditatea – cred şi că îşi zic: „E bine şi aici, în catolicism”. Cred că sunt şi foarte supravegheaţi de Roma: cardinalii vin şi pleacă, tinerii merg la Roma la studii – totul e bine organizat şi e greu să te rupi de ei. Poate peste zece ani lucrurile se vor schimba, dar eu n-am putut aştepta zece ani. N-am avut cum, n-am avut linişte să fac aşa ceva. Am zis că, chiar dacă va fi mai greu, chiar dacă va fi scandal, eu voi trece la ortodocşi…

- Părinte Rafail, după ce aţi trecut de la dragostea de ortopraxie la trăirea vieţii ascetice, având puţini credincioşi şi lipsuri materiale, s-a schimbat ceva? Aţi simţit cumva că slăbiţi în credinţă, datorită lipsurilor materiale – sau, dimpotrivă, v-aţi întărit în credinţă?

- Trebuie să vă spun că, de când sunt cleric ortodox, n-am cunoscut lipsă! Nici eu, nici soţia… Chiar dacă nu am salariu de la biserică, Dumnezeu mi-a ajutat din belşug şi nici nu ne punem probleme e felul: „Vezi, ai trecut la Ortodoxie şi uite ce greu îţi este!” Nu. Dumnezeu a văzut că noi am dat ceva şi El a binecuvântat şi înmulţeşte pâinea şi toate cele de trebuinţă pentru casa noastră. Acum am linişte sufletească, mă simt fericit şi nu îmi trebuie mai multe!

A consemnat Pr. Dr. Ciprian-Ioan Staicu

Articol apărut în nr. 23 din “Familia Ortodoxă”

În urmă cu douăzeci de ani, în Cracovia vieţuiau doi călugări catolici polonezi, Nicodim şi Atanasie. Ţinuseră de mănăstirea Czestochowa, dar studiind liturgica şi-au dat seama că Biserica Romei se îndepărtase de vechile rânduieli liturgice; acestea, au concluzionat ei, se păstraseră în ritul răsăritean. Timp de un an şi jumătate, s-au rugat lui Dumnezeu să fie ajutaţi să găsească o mănăstire de rit răsăritean (greco-catolică).

În 1985, părintele Atanasie a avut un vis. „Se făcea”, îşi aminteşte el, „că eram în odaia mea din Cracovia. Mi s-a arătat o femeie pe care am întrebat-o: «Cine eşti?» «Sunt o sfântă», mi-a răspuns. «Dacă eşti sfântă», i-am zis, «atunci ajută-ne să găsim un loc unde să ridicăm o mănăstire». Atunci ea mi-a zis că într-adevăr se va întemeia o mănăstire. «Dar nu ţine de rugăciunile mele sau ale voastre. Este nevoie de acea mănăstire, şi va fi ridicată fiindcă aşa vrea Dumnezeu!».”

Cei doi călugări s-au simţit îmbărbătaţi şi au purces să caute un teren potrivit. Urmărind anunţurile din ziare, au vizitat mai multe proprietăţi (unii dintre proprietari, aflând că sunt călugări, săltau preţul), dar nici una dintre acestea nu li s-a părut potrivită. Apoi, de 5 iulie, praznicul Sfântului Athanasie Athonitul, au ajuns la Ujkowice, la şase kilometri de Przermysl şi nu departe de graniţa ucraineană. S-au suit pe un deal şi au zărit păduri, câmpuri, sate …şi o veche biserică de rit răsăritean în ruine. Călugării au încuviinţat din cap: „Ăsta-i locul!” La o lună după visul părintelui Atanasie, au achiziţionat proprietatea de 35.000 km².

Se afla acolo şi un bătrân şopron, alături de un staul. Lângă şopron, călugării au clădit o mică capelă din piatră şi au aşezat o icoană a Maicii Domnului deasupra porţii.

Într-o zi de toamnă târzie, două femei ce treceau pe drum s-au oprit înaintea capelei şi, închinându-se, au început să se roage. Se rugau şi plângeau. Când călugării s-au apropiat de ele, una dintre femei le-a spus:

„Tatăl meu, Mikolaj Kania, a murit cu multă vreme în urmă, dar cât a trăit printre noi obişnuia să zică: «Aici, în locul acesta, se va ivi Maica Domnului. Aici va fi o mănăstire»”. Iată încă un semn!

Cei doi au întâmpinat tot soiul de oprelişti în întemeierea mănăstirii. La doar o săptămână după ce cumpăraseră pământul, curia romano-catolică a trimis o scrisoare judecătoriei din Przemysl, susţinând că tranzacţia fusese ilegală, de vreme ce în Polonia uniaţii nu pot cumpăra pământ fără îngăduinţa Bisericii Romano-Catolice. Din fericire, călugării nu cumpăraseră terenul ca şi clerici, ci ca persoane particulare, pentru uz agricol. Aşa că pretenţiile romano-catolicilor au fost respinse.

La mănăstire au început să vină oameni. Veneau regulat femei şi copii, pentru devoţiunile de seară către Maica Domnului. Se vorbea chiar şi de posibila restaurare a bisericii părăsite de rit răsăritean, ce fusese închisă în 1946. Însă în mai 1988 preotul romano-catolic le-a interzis copiilor să se mai ducă la mănăstire. Împotriva călugărilor au început să se răspândească tot soiul de zvonuri.

Pe 18 august 1988, în ajunul praznicului Schimbării-la-Faţă, la mănăstire au sosit nişte băieţi din sat, strigând: „Părinţilor, mâine la amiază veţi da piept cu o mulţime de steaguri şi pancarte de protest – oamenii vor să dărâme zidurile mănăstirii!” Era aproape ora unsprezece noaptea. Călugării au luat ameninţarea în serios şi, în ciuda orei târzii, au mers până la secţia de miliţie ca să ceară ajutor. „Când am ajuns acolo”, istoriseşte părintele Nicodim, „am văzut o femeie vorbind la telefon, ce explica cuiva că toate posturile telefonice din faţa poştei erau nefuncţionale. Pe când se pregătea să iasă, ne-a văzut, s-a oprit şi ne-a salutat în ucraineană: «Lăudat fie Iisus Hristos!» I-am răspuns: «Lăudat fie pururea!» Ea apoi a adăugat: «Pe cel ce este cu Dumnezeu, îl va ajuta Dumnezeu!» Şi a plecat.

După ce un ofiţer de miliţie ne-a consemnat plângerea, am condus înapoi spre mănăstire, gândindu-ne la acea femeie. Care va fi fost înţelesul vorbelor sale? Încerca oare Dumnezeu să ne spună prin ea să nu ne încredem «în cei puternici, în fiii oamenilor», în forţa fizică, ci să ne încredem în El?”

Călugării au hotărît să-şi intensifice postul şi rugăciunea. „Căci rugăciunea”, spuneau ei, „este o putere mai tare decât orice altceva – e cea mai puternică! E un proiectil duhovnicesc care întotdeauna se duce la ţinta cea dreaptă”.

A doua zi a avut loc protestul împotriva călugărilor. Peste steagurile poloneze alb-roşii s-au pus panglici negre; se striga: „Nu ne distrugeţi moştenirea strămoşilor!”, „Nu vrem vrajbă între sătenii noştri!” şi „Jos cu călugării!”.

La puţin timp după ce au cumpărat pământul, cei doi călugări s-au confruntat cu o declaraţie mincinoasă iscălită de un comitet de 13 oameni. „În acea clipă”, spune părintele Nicodim, „ne-am dat seama cu cine ne luptam. Nu cu oamenii aceia, ci cu altcineva. Ştiam cum să ne luptăm cu el – prin post şi rugăciune. Am scris numele celor treisprezece pe o foaie de hârtie şi am aşezat-o în altar, sub moaştele pe care le adunasem aici, ale Sfântului Vasilie cel Mare, Sfântului Ioan Gură-de-Aur, Marii Muceniţe Varvara, Sfântului Stanislav, Sfântului Pavel Thebeul, Sfântului Antonie cel Mare şi o părticică din Cinstita Cruce”.

Câteva zile mai târziu, la mănăstire a sosit un miliţian din Przemysl. „Am auzit că pe altarul de aici a fost pusă o coală de hârtie, unde sunt trecute numele celor ce trebuie să fie pedepsiţi de Dumnezeu”, i-a spus acesta părintelui Nicodim.

Părintele Nicodim a rămas uluit. „Doar noi doi ştiam de hârtia din altar. Ne-am dat seama că, dacă Satana le descoperea oamenilor nişte lucruri pe care aceştia nu aveau de unde să le afle, înseamnă că locul acesta trebuie să fie deosebit de important”.

Cei doi au continuat să dea piept cu piedicile. Au trebuit să se judece ca să poată ridica zidul din jurul mănăstirii. Din fericire, curtea a decis în favoarea lor, decretând că zidul va fi construit după un plan avizat, aşa că nimeni nu va avea dreptul să îl dărâme.

Până să fie gata zidul, oameni plini de răutate faţă de călugări veneau noaptea şi furau din materiale. Odată, chiar înaintea unei furtuni, cineva a tăiat gurile sacilor cu ciment folosiţi la ridicarea zidului. Din mila Domnului, norii s-au risipit şi cimentul a scăpat de la distrugerea datorată ploii.

Dar, pe lângă piedici, călugării au cunoscut şi îmbărbătări.

„Ne găseam în Kalnikov, la aniversarea unui mileniu de la încreştinarea slavilor”, îşi aminteşte părintele Nicodim. „Episcopul Adam al Bisericii Ortodoxe Poloneze era şi el acolo. Aveam mare nevoie de o îmbărbătare, iar el ne-a dat-o”.

„Aţi câştigat deja”, le-a spus episcopul, „doar prin simplul fapt că aţi stăruit şi nu aţi părăsit acel loc. Însă nu uitaţi: să nu-i învinuiţi pe oameni, ei sunt cei mai puţin vinovaţi. Cu totul altcineva stă în spate”.

„Au fost nişte cuvinte minunate”, îşi aduce aminte părintele Nicodim. „Nici astăzi nu am nici o ranchiună împotriva oamenilor care ne-au făcut atât de mult rău. Dau mâna cu toţi, deoarece ştiu că vrăjmaşul meu nu este un om cu trup, ci un duh netrupesc – Cel viclean. El ştia prea bine menirea acestei mănăstiri, şi dorea să împiedice împlinirea sa”. Căci, ne explică părintele, „o mănăstire este ca un izvor din care se revarsă harul lui Dumnezeu şi dragostea, curăţindu-i pe oameni şi preschimbându-i. Putem da mărturie de acest lucru din experienţă. Acum oamenii nu mai sunt aşa cum erau în 1986, când am sosit aici”.

O dată cu trecerea anilor, călugărilor le-a devenit vădit faptul că ritul răsăritean (greco-catolicismul) nu putea fi capătul călătoriei către Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească. În decembrie 1993, părintele Nicodim i-a scris întâi-stătătorului Bisericii Ortodoxe Poloneze, rugându-l să primească mănăstirea în sânul Bisericii pravoslavnice. Mintea îi fremăta de gânduri, încât scrisoarea ajunse curând să aibă dimensiunile unui roman. Nu se putea aşa ceva, prin urmare părintele Nicodim a luat-o de la capăt, foarte simplu: „Înalt-Preasfinţite, să ne iertaţi, dar cunoaştem Biserica Ortodoxă Poloneză ca şi cum am fi văzut-o prin gaura cheii. N-am intrat în legătură cu nici o mănăstire sau vreun monah, în afara părintelui Vasilie din Kalnikow şi a încă câţiva…” Cu această cerere, cei doi au mers la Varşovia.

Părintele Atanasie astăzi

Era praznicul Sfântului Nicolae. S-au întâlnit cu mitropolitul după Liturghie.

„S-a ivit ca soarele din nori”, au istorisit mai apoi cei doi. „Zâmbind, ne-a îmbrăţişat şi ne-a sărutat. Am început să stăm de vorbă şi, înainte să apucăm să-i dăm cererea, ne-a zis: «Fiilor, eu cunosc mănăstirea voastră ca şi cum aş fi văzut-o prin gaura cheii…»”.

Călugării s-au uitat unul la altul şi au încuviinţat din cap. Ştiau că luaseră hotărîrea cea dreaptă.

Obştea mănăstirii Sfinţilor Chiril şi Methodie a fost primită în Biserica Ortodoxă Poloneză, plinindu-se toate rânduielile Sfintelor Canoane, pe 7 iunie 1994, în aceeaşi zi în care s-a luat şi hotărîrea proslăvirii Sfântului Maxim Sandowicz, ce se luptase, ca şi aceşti călugări acum, să aducă Ortodoxia înapoi în ţara sa.

„Creştinismul ortodox este nativ Poloniei”, observă părintele Nicodim. „Sfinţii Chiril şi Methodie au sosit aici înainte de Schisma cu Apusul din 1054. Era atunci o singură creştinătate, care a dăinuit până astăzi ca Biserica Ortodoxă. E un lucru limpede, Ortodoxia nu este ceva străin Poloniei, n-a fost adusă aici de vreun ţar rus, ci este a noastră. A dat formă statului polonez încă de la începuturi, vreme de 1200 de ani. Ortodoxia este la ea acasă în acest ţinut, asemenea râurilor Vistula şi San, care străbat întreaga ţară, udându-i pământul şi făcându-l roditor. Nu poţi nesocoti acest râu şi nu-l poţi stăvili, fiindcă mai devreme sau mai târziu stăvilarul se va rupe – aşa e natura râului!”

Îndărătul zidului înalt se vede biserica. Părintele Nicodim deschide uriaşele porţi de oţel. La dreapta este un cimitir, cu câteva morminte. Înainte este paraclisul, iar lângă acesta un vechi şopron. Mai încolo e trapeza şi un staul reconstruit pentru a cuprinde chiliile monahilor. Mai în spate este o altă clădire, care găzduieşte la parter vacile, caprele şi găinile; la etaj se găseşte chilia părintelui Atanasie. Vara, părintele Atanasie îşi lasă odaia la dispoziţia oamenilor ce ajută mănăstirea de bună voie, iar el doarme în fân. Nopţile de vară sunt scurte. Vecerniile se fac după masa de seară până la miezul nopţii, iar dumnezeiasca liturghie începe pe la 5:30 dimineaţa.

La mănăstire, chiar şi cea mai lungă zi este prea scurtă. E mereu multă muncă de făcut. Părinţii Nicodim şi Atanasie au construit singuri zidul de 650 de metri lungime, cărând sute de metri cubi de beton cu roaba. Acum numărul monahilor a crescut, dar şi gospodăria este mai mare. Fiica lui Mikolaj Kania, Maria, a donat 12.000 de metri pătraţi de teren când a descoperit că prevestirea tatălui ei se adeverise. Au mai fost cumpăraţi încă 120.000 de metri pătraţi, care acum sunt cultivaţi – o livadă plină cu treizeci şi două de soiuri de meri şi peri, polenizaţi cu ajutorul a optsprezece stupi. Mănăstirea are nevoie şi de un rezervor încăpător de apă. Trebuie construit şi un drum, căci vechea cale către sat este practicabilă doar vara.

Bineînţeles, nu lipsesc cei ce sunt împotrivă. Când monahii au început să lucreze la drum, unii i-au blestemat, văzând în ei o ameninţare pentru ordinul romano-catolic existent (toţi cei şase monahi sunt foşti romano-catolici, iar mănăstirea a atras încă de pe acum mulţi romano-catolici din Przemysl, Cracovia, Ucraina – douăzeci şi opt de copii au primit botezul drept-slăvitor). Dar monahii nu silesc pe nimeni să primească credinţa lor. Ei, pur şi simplu, stau la îndemâna celor ce vor să se întoarcă la credinţa strămoşilor lor. Odată, eparhia Przemysl număra peste trei milioane de credincioşi ortodocşi. A urmat apoi dramatica „Unire cu Roma” de la Brest din 1596, plănuită cu viclenie pentru a aduce oamenii pe linia de interes a Imperiului Austro-Ungar, romano-catolic. Cei ce nu au vrut să primească Uniaţia au fost supuşi sancţiunilor economice şi prigoniţi în felurite chipuri. Ultima mănăstire ortodoxă care nu s-a plecat Uniaţiei a fost Schitul Maniawski, nimicit în iulie 1786 de artileria austriacă. După exact două sute de ani, în iulie 1986, în eparhia Przemysl a renăscut monahismul ortodox.

În ciuda tuturor greutăţilor – fără a mai pomeni problemele financiare – mănăstirea înfloreşte. În 1995, eparhia a prăznuit la mănăstire împlinirea a 1100 de ani de la adormirea Sfântului Methodie, prilej cu care părintele Nicodim a fost ridicat la rangul de arhimandrit. Anul următor, Mitropolitul Vasilie al Varşoviei şi a toată Polonia, însoţit de alţi episcopi şi preoţi din Polonia şi Ucraina, a sfinţit şapte clopote pentru mănăstire, cel mai mare dintre aceste cântărind trei sferturi de tonă.

Mănăstirea se întreţine prin mijloace proprii. Monahii îşi fac singuri pâinea; îşi cultivă singuri hrana; au construit ei singuri toate clădirile – paraclisul, bucătăria, trapeza, chiliile, două gospodării. Unul dintre monahi este fierar iscusit. Egumenul, părintele Nicodim, este inginer constructor specializat în structuri din lemn. Un alt monah este fost campion olimpic medaliat cu aur la aruncarea greutăţii! El împinge acum vagonete pline cu beton.

În vara lui 1998, mănăstirea a primit o copie a icoanei făcătoare-de-minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Vatopedi. Icoana fusese în Rusia vreme de două sute de ani, până ce nişte vameşi au descoperit-o într-un tren ce mergea spre Germania (fusese probabil furată de o reţea de traficanţi de icoane). A fost vândută la o licitaţie şi cumpărată de o femeie bogată şi evlavioasă. Într-o noapte, femeia a avut un vis, în care Maica Domnului i-a spus: „Dăruieşte-mă!” Femeia i-a cerut povaţa Mitropolitului Vasilie al Varşoviei, care i-a zis fără şovăială: „Dăruieşte icoana Mănăstirii Ujkowice!”

În prezent, icoana se găseşte în paraclisul mănăstirii, unde arde înaintea ei mereu o candelă. Mai mulţi oameni au avut parte de tămăduiri prin minune după ce s-au uns cu ulei de la candelă şi după ce li s-a săvârşit înaintea icoanei o slujbă de mijlocire. (La cererea Mitropolitului Vasilie, aceste întâmplări sunt acum consemnate).

Monahii Mănăstirii Sfinţilor Chiril şi Methodie se nevoiesc aşadar spre a se zidi pe sine, în pofida tuturor împrejurărilor potrivnice, drept faruri călăuzitoare pentru nenumăratele suflete ce însetează după credinţa adevărată, în acest veac de apostazie şi materialism aproape generalizat. Ei rămân credincioşi moştenirii celor ce au adus Ortodoxia în acest colţ al lumii şi celor ce mai apoi au apărat-o cu preţul vieţii: Sfinţii Chiril şi Methodie, Vladimir şi Olga, Iov de la Pociaev, pruncul mucenic Gavriil din Bialystok, mucenicilor din Vilnius şi, în veacul nostru, Sfântul Maxim (Sandowicz) Carpatul.

Traducere de Radu Hagiu

Obştea Mănăstirii ortodoxe Ujkowice

De vorbă cu un musulman venit la Ortodoxie

(material apărut în nr. 19 din “Familia Ortodoxă”)

„Când am vizitat întâia oară o biserică ortodoxă, am făcut-o doar ca să văd o altă tradiţie. Însă, când am intrat apoi iarăşi într-o biserică ortodoxă (una rusească, în San Francisco), ceva mi s-a întâmplat, ceva ce nu mai trăisem într-un templu budist sau în alt templu oriental; ceva îmi rostea în inimă că sunt acasă, că întreaga mea căutare luase sfârşit”. Cuvintele acestea sunt ale unui mare părinte al vremurilor noastre, cu viaţă sfântă – Ieromonahul Serafim Rose, care a vieţuit în America, la Mănăstirea Sfântului Gherman din Platina, California. Interlocutorul nostru, Alexie, este un fost musulman care, asemenea Părintelui Serafim, a căutat mult timp adevărul. Iar în momentul în care L-a cunoscut pe Hristos şi a venit la dreapta credinţă în El, la Ortodoxie, a înţeles cuvintele Mântuitorului: „adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:32). Deşi a devenit ortodox doar de un an de zile, la o vârstă trecută puţin de 40 de ani, fratele nostru Alexie impresionează prin simplitatea credinţei, prin dragostea nefăţarnică ce o are faţă de aproapele şi de Mântuitorul Hristos.

- M-am născut musulman, am rămas de mic orfan de amândoi părinţii şi am crescut împreună cu fraţii mei. Ei au o fire opusă mie. Lor le plăcea să fie cu lumea, eu eram mai retras, închis în mine. Deşi nu-L cunoşteam pe Domnul Hristos, când auzeam cuvântul lui Dumnezeu tremura pielea pe mine. L-am căutat foarte mult. De mic doream să ştiu unde este adevărul – căutam adevărul, dar nu ştiam unde să-L găsesc. Eram neliniştit, frământat, nu ştiam încotro s-o iau, nu ştiam ce să fac ca să găsesc adevărul. În neştiinţa mea, mă rugam: „Doamne, ajută-mă să găsesc adevărul!” Pe la 20 de ani, pe când mă aflam într-o grea suferinţă, L-am găsit pe Mântuitorul Hristos – sau, mai corect zis, El m-a găsit pe mine. Luasem atunci dintr-o librărie cartea „Calea către Hristos”, carte care mi-a schimbat viaţa. Apoi, peste nişte ani, am citit şi Biblia. Deşi m-a impresionat mult Noul Testament, pentru că m-am regăsit în această sfântă carte, totuşi nu am venit de îndată la Ortodoxie. Vroiam ceva care să-mi confirme că adevărul este în Ortodoxie. Şi Dumnezeu mi-a arătat unde este adevărul anul trecut, în tumultul iscat de problema atât de mediatizată a actelor biometrice. Ştiam foarte bine Noul Testament, pentru că îl citisem de mai multe ori şi am văzut că în zilele noastre se împlinesc prorociile din Apocalipsă. Am socotit că acesta era semnul pe care-l aşteptam. Când eram mai tânăr, un călugăr de la o mănăstire mi-a dat cartea „Nu vă lepădaţi de Hristos”, o carte scrisă de un părinte de la Muntele Athos. În această carte sunt descrise evenimentele pe care astăzi le trăim cu toţii, care pregătesc venirea lui Antihrist şi pecetluirea cu semnul Fiarei. Urmând aşadar această confirmare, am devenit ortodox şi am primit botezul.

- Ai căutat adevărul şi în alte părţi?

- Am citit foarte mult şi despre yoga. Mi-am dat seama că este o mare înşelare, pentru că este o diferenţă esenţială între yoga şi învăţăturile dumnezeieşti ale Sfintei Scripturi. Eu doar am studiat yoga, Mântuitorul Hristos ferindu-mă să o şi practic.

- Cum s-a petrecut venirea la credinţă?

- Când mi-am dat seama unde este adevărul, m-am dus la Părintele Arsenie Papacioc, la Techirghiol, şi am stat de vorbă cu sfinţia sa; el m-a învăţat ce trebuie să fac. Mi-a zis să vorbesc cu preotul din parohia de care ţin. Am ascultat sfatul Părintelui şi, în postul Paştelui, eu şi fiica mea am primit Botezul. Soţia mea era ortodoxă. Eu şi înainte de botez mergeam des la biserică. Ascultam slujbele, dar nu-mi făceam cruce. Socoteam că, musulman fiind, nu trebuie să-mi fac cruce. Satana mă înşela cu acest gând; doar după botez am început să mă însemnez cu Sfânta Cruce.

- S-a schimbat starea ta sufletească după botez?

- Desigur, simt că Domnul Hristos este cu mine şi mă ajută. Acum ţin post, mă rog dimineaţa şi seara şi am constatat că în orice privinţă îi cer ajutor Mântuitorului meu, El mă ascultă şi îmi împlineşte rugăciunea. De curând, Dumnezeu a vrut să-mi încerce credinţa prin soţia mea, care trecea printr-o boală. M-am rugat pentru sănătatea ei şi El a făcut-o bine. Privind în urmă, la cei peste douăzeci de ani de căutări, îmi dau seama că Dumnezeu nu m-a lăsat niciodată. Pe vremea când eram musulman, nu ştiam să spun rugăciunile pe care toţi creştinii le ştiu: „Tatăl nostru”, „Crezul”, dar mă rugam cum simţeam eu – şi de fiecare dată Dumnezeu mi-a îndeplinit cererea. Astăzi mulţi se roagă la Dumnezeu să le dea bani, avere sau cer alte lucruri neplăcute Lui. Eu mă rog să-mi dea sănătate mie şi familiei mele şi să ne ţină neclintiţi în dreapta credinţă, să nu cumva să alunecăm în altă parte. În vremurile pe care le trăim, este esenţial să rămânem statornici în credinţa cea adevărată.

- Cum a fost Botezul?

- Părintele de la biserica unde am fost botezat mi-a zis să-mi aleg un sfânt prăznuit în preajma zilei în care va avea loc Taina. Şi eu mă tot frământam: ce sfânt să-mi aleg ca ocrotitor?! Pe 17 martie, cu câteva zile înainte de botez, ascultând vorbindu-se despre Sfântul Alexie Omul lui Dumnezeu, m-au mişcat smerenia desăvârşită şi nevoinţele sale şi m-am hotărât să iau la botez numele de Alexie. Botezul s-a săvârşit după rânduiala ortodoxă, am fost îmbrăcat în cămaşă albă, iar părintele m-a afundat de trei ori în cristelniţă. Deşi nu am conştientizat pe dată importanţa acestei Sfinte Taine, cu timpul am simţit lucrarea harului Duhului Sfânt. Practic te schimbi cu totul, dar schimbarea aceasta se face treptat. Am aşa o sete şi o foame de Dumnezeu, încât, atunci când intru într-o librărie de carte ortodoxă, aş cumpăra toate cărţile din ea. Citesc şi recitesc Biblia, şi de fiecare dată o înţeleg mai adânc. Este în sufletul meu un magnet care mă atrage către Cuvântul lui Dumnezeu…

- Ai vorbit despre Taina Botezului. Cum au lucrat în sufletul tău Taina Spovedaniei şi cea a Împărtăşaniei?

- Fără spovedanie şi împărtăşanie nu poţi ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu. Se înşeală cei care cred că dacă merg des la biserică şi fac fapte bune le este suficient pentru mântuire. Nu este om fără de păcat, şi doar Mântuitorul ne curăţă prin Sângele şi Trupul Său, pe care le primim în Sfânta Împărtăşanie. Mântuitorul a coborât la oameni şi, prin întruparea, răstignirea şi învierea Sa, ne-a eliberat din lanţurile păcatelor. Dacă nu ar fi venit, am fi murit în păcatele noastre, am fi fost robi ai păcatelor. De aceea este nevoie de spovedanie şi împărtăşanie deasă, ca să ne eliberăm de lanţurile prin care păcatele ne ţin departe de Cel Preaînalt. Cu cât te împărtăşeşti mai vrednic, cu atât te cureţi lăuntric mai bine. Sufletul este ca o vie – cu cât cureţi via mai bine, cu atât ea creşte mai frumos, mai bine; cu cât cureţi sufletul mai bine prin spovedanie şi împărtăşanie, cu atât simţi că eşti mai tare în credinţă, eşti mai aproape de Hristos. Crescând în credinţă, nu mai gândeşti aşa de mult la cele materiale, le pui pe cele duhovniceşti înainte.

- Hristos pe toţi ne cheamă la mântuire. Sunt între noi oameni care nu aud glasul Domnului Hristos…

- Am văzut că atunci când omul este în suferinţă se gândeşte mai mult la Dumnezeu; omul vrea să-L cunoască pe Dumnezeu atunci când dă necazul peste el. Şi am cunoscut oameni necredincioşi care, în urma necazurilor, s-au schimbat cu totul şi au devenit buni creştini. Bine ar fi ca inundaţiile care s-au abătut asupra ţării noastre să-i pună pe gânduri pe cât mai mulţi… Dacă ar cugeta mai mult la poruncile lui Dumnezeu, ar face o legătură între calamităţile acestea şi păcatele mari săvârşite în popor – desfrâu, pornografie, homosexualitate –, care stârnesc mânia dreaptă a lui Dumnezeu. Avem multe exemple în Biblie, în care vedem că încă de la Facerea lumii Dumnezeu i-a pedepsit pe oameni pentru neascultare, pentru viaţa dusă în neorânduială.

- Ce pildă din Noul Testament te impresionează mai mult?

- Îmi place cu deosebire pilda celor zece fecioare: cinci înţelepte, care aveau untdelemn în candele, şi cinci nebune, care nu aveau untdelemn în candelele lor. Candelele sunt credinţa, iar untdelemnul rugăciunea şi faptele bune. Dacă nu ai untdelemn în candelă, ea nu arde. Adică, dacă nu faci rugăciune şi fapte bune, nu faci milostenie, nu ajuţi un om aflat în necaz, credinţa ta este moartă. Deci trebuie să te rogi şi să-l ajuţi pe cel de lângă tine, ca să pui untdelemn în candelă. Acest untdelemn este lumina ta, care te călăuzeşte către Hristos. Credinţa trebuie unită cu rugăciunea şi faptele bune. Pe mine mă bucură foarte mult când vine un om sărac şi îmi cere ceva, pentru că în acea persoană Îl aflu pe Mântuitorul. Mântuitorul ne spune limpede ce ne va întreba la judecată: „Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat” (Matei 25:35-36). Deci, dacă vrei să te mântuieşti, trebuie să ajuţi foarte mult.

- Mulţi se tem de sfârşitul lumii, se gândesc că nu or să facă faţă. Tu?

- Eu nu mă tem de sfârşitul lumii. Dimpotrivă. Atunci se va vedea cine este în dreapta credinţă, cine este în Adevăr. Cred că, dacă eşti cu sufletul curat şi împăcat cu Dumnezeu, nu are de ce să-ţi fie frică. Ce mărturisim în Crez? „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”. Dincolo, în Împărăţia Cerurilor, va fi o viaţă cu Hristos, luminoasă, curată, cu totul altceva decât ceea ce trăim acum. Şi creştinii ortodocşi aşteaptă această viaţă. Ştiu că în curând vor veni vremuri foarte grele. Eu doresc să-mi dea Dumnezeu putere ca să mărturisesc când va voi El. Deocamdată adâncesc credinţa, studiez învăţăturile Evangheliei ca să dobândesc putere şi să pot mărturisi. Ştiu că singur nu voi putea, ci doar în unirea pe care o dă Biserica. În Apocalipsă se spune că, atunci când va veni, Antihristul se va da drept Mântuitorul şi îi va înşela pe mulţi. Dacă voi trăi acele vremuri, vreau să mi se dea puterea să le spun oamenilor că Antihristul este un mincinos, să le spun Cine este Adevărul.

- Le-ai mărturisit fraţilor tăi că ai devenit ortodox?

- Pregătesc momentul. Deşi ei văd în casa şi în maşina mea cruciuliţe şi icoane, încă nu le-am spus. Aştept clipa prielnică să le povestesc despre schimbarea mea, spre folosul lor.

- Dar dacă află şi te întreabă, vei tăgădui?

- Nu. Am să le spun pe faţă care este adevărul. Să ştiţi că va veni vremea, şi nu mai este mult până atunci, când mulţi musulmani şi iudei vor veni la Adevărul-Hristos. Deja au avut loc în rândul acestor popoare unele veniri la Ortodoxie – puţine, ce-i drept, dar văd în asta abia începutul. Rog pe Bunul Dumnezeu să-i lumineze şi pe alţii aşa cum m-a luminat şi pe mine, şi să-i aducă de la întuneric la Lumină, de la moarte la Viaţă.

Fie ca dorinţa lui Alexie de a da mărturia cea bună în vreme de prigoană să o avem fiecare dintre noi, să ne dea Dumnezeu puterea şi curajul mucenicilor care s-au jertfit pentru Hristos. Părintele Serafim Rose ne îndeamnă să fim tari în credinţă: „Noi, cei ce ne numim creştini, nu trebuie să aşteptăm nimic altceva decât să fim răstigniţi. Căci a fi creştin înseamnă a te răstigni, în aceste vremuri şi-n oricare alte vremuri, de când Hristos a venit întâia dată. Trebuie să ne răstignim fiecare în parte, tainic, căci deplina răstignire este singura cale către Înviere”.

A dialogat Raluca Tănăseanu

O scrisoare a Ieromonahului Serafim Rose către un căutător în cele duhovniceşti

Anul acesta, pe 2 septembrie, s-au împlinit 28 de ani de la trecerea la Domnul a ieromonahului american Serafim Rose, unul din cugetele strălucite şi pline de discernământ duhovnicesc ale Ortodoxiei acestui veac.

Spre prăznuirea fericitei pomenirii sale, am socotit potrivit să prezentăm cititorilor noştri o scrisoare inedită în română a Părintelui Serafim, în care, printre altele, îşi povesteşte intrarea în legătură cu predania vie şi de-viaţă-dătătoare a Dreptei-slăviri. (R.H.)

Dragă Ken,

Solomonia (Rhonda) mi-a împărtăşit ultima ta scrisoare către ea şi, citindu-o, am simţit un duh asemănător mie, pentru care n’ar fi zadarnic un cuvânt din parte-mi.

Se întâmplă că Rene Guenon a reprezentat pentru mine o înrâurire de căpătâi în formarea vederilor intelectuale (lăsând la o parte creştinismul ortodox). I-am citit şi i-am cercetat cu înflăcărare toate cărţile pe care le-am putut găsi; datorită înrâuririi sale, am început să studiez limba Chineză veche, hotărându-mă să fac pentru tradiţia spirituală Chinezească ceea ce făcuse el pentru cea Hindusă; am izbutit chiar să cunosc şi să studiez împreună cu un reprezentant adevărat al tradiţiei Chineze [Gi-ming Şien], şi am înţeles pe deplin ce vroia [Guenon] să zică cu deosebirea dintre astfel de dascăli adevăraţi şi simplii „profesori” care predau în universităţi.

Rene Guenon a fost cel ce m’a învăţat să caut şi să iubesc Adevărul mai presus de toate, şi să nu mă mulţumesc cu nimic altceva; acest lucru m’a adus, în cele din urmă, la Biserica Orthodoxă. Poate îţi va fi de folos un cuvânt despre experienţa avută.

Vreme de ani, mă mulţumeam să fiu în cercetările mele „mai presus de toate tradiţiile”, dar cumva credincios lor; m’am adâncit în tradiţia Chinezească doar pentru că nimeni n’o înfăţişase Apusului dintr’o perspectivă pe deplin tradiţională. Când am vizitat o biserică ortodoxă, era doar pentru a vedea o altă „tradiţie” – ştiind că Guenon (sau unul din discipolii săi) descrisese Ortodoxia drept cea mai autentică dintre tradiţiile creştine.

Cu toate acestea, când am intrat pentru întâia oară într’o biserică ortodoxă (o biserică Rusească din San Francisco), mi s’a întâmplat ceva ce nu mai încercasem în nici un templu Buddhist sau din Orientul Îndepărtat; ceva mi-a spus în inimă că sunt „acasă”, că toată căutarea mea luase sfârşit. N’am ştiut cu adevărat ce înseamnă aceasta, căci slujba îmi era destul de străină şi într’o limbă necunoscută. Am început să iau parte mai des la slujbele ortodoxe, învăţând treptat graiul şi obiceiurile, dar păstrându-mi încă toate ideile fundamental guenoniene despre adevărul tuturor tradiţiilor spirituale.

Luând, însă, contact cu Ortodoxia şi cu ortodocşii, o idee nouă a început să-mi străbată cugetul: că adevărul nu era doar un concept abstract, căutat şi cunoscut cu mintea, ci ceva personal, ba chiar o Persoană, căutată şi iubită cu inima. Aşa l-am întâlnit pe Hristos. Mulţumesc acum lui Dumnezeu că apropierea de Ortodoxie a durat câţiva ani şi n’a avut nimic de-a face cu înflăcărarea emoţională – a fost din nou înrâurirea lui Guenon, care m’a ajutat să mă adâncesc în Ortodoxie fără suişurile şi coborâşurile încercate de unii convertiţi, nepregătiţi încă pentru ceva atât de profund precum Ortodoxia. Intrarea mea în Biserica Ortodoxă a avut loc în acelaşi timp cu părăsirea lumii academice şi cu renunţarea la încercarea de a împărtăşi lumii Apusene tradiţia Chinezească. De asemenea, dascălul meu Chinez – singurul meu contact real cu tradiţia Chinezească – a părăsit San Francisco-ul la scurtă vreme după aceasta, dispărând cu totul, într’o manieră guenoniană, fără să lase nici măcar o adresă. Îmi amintesc de el cu drag, dar, după ce am ajuns ortodox, am văzut cât de mărginită era învăţătura sa: învăţăturile spirituale Chinezeşti, spunea el, vor pieri dacă comunismul va dăinui în China. Atât de firavă era acea tradiţie! Însă creştinismul ortodox pe care l-am găsit va dăinui dincolo de toate, până la sfârşitul lumii, fiindcă nu e doar ceva înmânat de la o generaţie la alta, ca toate tradiţiile; este, în acelaşi timp, înmânat omului de la Dumnezeu.

Privesc acum cu drag la Rene Guenon ca la întâiul meu învăţător autentic în Adevăr; mă rog să iei de la el doar ce e bun şi să nu laşi mărginirile sale să te înlănţuiască. Chiar şi psihologic, „înţelepciunea orientală” nu este pentru noi, cei ce sântem Apuseni trup şi sânge; creştinismul ortodox este, fără îndoială, tradiţia înmânată nouă – şi aceasta se poate vedea limpede în Europa Apuseană a primelor zece veacuri, înainte de căderea Romei din Ortodoxie. Treaba e că Ortodoxia nu e doar o „tradiţie” precum celelalte, o „înmânare” a unei înţelepciuni spirituale din trecut; este Adevărul lui Dumnezeu, aici şi acum – ne pune de îndată în legătură cu Dumnezeu, aşa cum nici o altă tradiţie nu poate face. În celelalte tradiţii nu sânt multe adevăruri – nici în tradiţiile transmise dintr’un trecut în care oamenii erau mai aproape de Dumnezeu, nici în tradiţiile descoperite în străfundul minţii lor de către oameni înzestraţi; Adevărul deplin este doar în creştinism – descoperirea de Sine a lui Dumnezeu către oameni. Voi da un singur exemplu: există şi în celelalte tradiţii învăţături privind înşelarea duhovnicească, însă nici una nu este atât de desăvârşită precum învăţătura Sfinţilor Părinţi ortodocşi; şi, lucru mai însemnat, aceste înşelări ale Celui Viclean şi firea noastră căzută sânt atât de răspândite şi atotprezente, încât nimeni nu poate scăpa decât dacă iubitorul Dumnezeu descoperit de creştinism este îndeajuns de aproape pentru a ne izbăvi. De asemenea, tradiţia Hindusă învaţă multe lucruri adevărate despre sfârşitul lui „Kali Yuga” („Veacul lui Kali”), însă cel ce „cunoaşte” aceste adevăruri doar cu mintea va fi neputincios în a se împotrivi ispitelor acelor vremi, şi mulţi dintre cei ce îl vor recunoaşte pe Antihrist (Chalmakubi) când va veni, cu toate acestea, i se vor închina – doar puterea lui Hristos din inimă va avea tăria de a i se împotrivi.

Mă rog pentru tine ca Dumnezeu să-ţi deschidă inima, şi tu însuţi să faci ce poţi pentru a‑L întâlni. Vei afla o bucurie pe care până atunci nu ţi-ai fi putut-o închipui; inima ţi se va alătura minţii în recunoaşterea adevăratului Dumnezeu, şi nici un adevăr adevărat, cunoscut vreodată, nu se va pierde. Să dea Dumnezeu!

Simte-te slobod să-mi scrii orice-ţi trece prin minte sau inimă.

Cu dragoste,

Părintele Serafim

Părintele Serafim a scris această scrisoare spre sfârşitul vieţii, adresându-se unui tânăr pe care nu-l cunoştea, dar despre care aflase că era interesat de scrierile metafizicianului Francez Rene Guenon. După cum se ştie, Guenon a fost cel ce l-a învăţat pe Părintele Serafim pentru întâia dată necesitatea unei „orthodoxii” şi a unei tradiţii. Această înţelegere l-a îndemnat să preţuiască tradiţia Chinezească, cu puternicul ei simţ de „orthodoxie”, şi pe Gi‑ming Şien ca purtător autentic al acelei tradiţii; în cele din urmă, l-a îndemnat să primească expresia tradiţională din Ortodoxie a descoperirii lui Hristos. Într’un schimb neobişnuit de idei, Părintele Serafim arată în această scrisoare cum căutarea sa după tradiţie şi „orthodoxie” i-a dat putinţa să găsească Adevărul – Care, în cele din urmă, nu e defel o tradiţie. Părintele îşi recunoaşte identitatea Apuseană şi confirmă rădăcinile creştine ale Apusului, explicând apoi că calea lui Hristos nu este neapărat Apuseană sau legată de o cultură anume.

Se vede din această scrisoare că Părintele Serafim nu cade nici în fundamentalism, nici în sincretism. Fundamentalismul religios (credinţa că orice lucru aparţinând unei tradiţii diferită de cea proprie trebuie să fie greşit) mulţumeşte minţile înguste, în vreme ce sincretismul religios (credinţa că toate tradiţiile sunt egale) mulţumeşte minţile largi. Ferindu-se de amândouă extremele, Părintele Serafim a urmat o cale deloc mulţumitoare intelectual – căci aşa este calea Adevărului. Aşa cum scria el însuşi, „când am ajuns creştin, mi-am răstignit de bunăvoie mintea, şi toate crucile pe care le port au fost pentru mine doar izvor de bucurie. N’am pierdut nimic, şi am dobândit totul.” [n. ed. amer.]

Traducere de Radu Hagiu

Mulţi tineri sunt astăzi fascinaţi de muzica rock – îşi ascultă ore în şir idolii, considerând că asocierea din rock şi satanism este doar o poveste, amăgindu-se că formaţiile lor favorite afişează nişte simboluri sataniste doar ca să fie la modă, fără a avea nicio legătură cu diavolul. Majoritatea rockerilor sunt convinşi de faptul că muzica lor preferată nu are cum să le facă rău, fiind doar o simplă pasiune. Andrei C. este un tânăr, acum student la Teologie, ce ne mărturiseşte despre cum şi-a vătămat sufletul în perioada în care a fost rocker, căci, aşa cum spune Sfânta Scriptură, „diavolul umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5:8).

- Care sunt primele amintiri legate de relaţia ta cu Dumnezeu?

- Am început să merg singur la biserică începând din clasa a V-a. Aşa m-a îndemnat îngerul păzitor… Ţin minte că atunci când am văzut prima oară o icoană, am vrut să-mi cumpăr şi eu una, dar nu aveam bani suficienţi. Astfel am început să mă interesez de Biserică – pur şi simplu am simţit o chemare de la Dumnezeu. Familia mea nu era credincioasă în acea perioadă, aşa că nu a fost nimeni care să mă înveţe, să mă îndrume pe calea lui Hristos. Mergeam în fiecare duminică la Sfânta Liturghie, uneori şi la Vecernie; participam cu bucurie la toate slujbele bisericeşti. În clasa a VII-a s-a produs ruptura de Biserică, pentru că am început să ascult muzică rock şi să fac parte dintr-un grup de rockeri.

- Cum a evoluat această pasiune pentru rock?

- A fost asemenea exemplului cu ghinda, pe care o plantezi şi apoi iese un stejar. Am început cu nişte formaţii foarte simple, comerciale şi am ajuns să ascult şi să iubesc ceea ce se cheamă „black metal” (lit. „metal negru”, un stil de muzică rock făţiş satanist – n.red.). Ascultam o astfel de muzică cam 4-5 ore de pe zi. Căutam muzică nouă, informaţii şi ştiri despre albumele pe care le scoteau formaţiile acestea, despre stilul lor de viaţă. Am început să scot de pe net şi versurile melodiilor pe care le ascultam. În momentul în care urmăreşti versurile, te laşi influenţat de ele. Mesajele sunt antihristice.

- Ce se întâmpla în anturajul tău?

- Purtam cu toţii îmbrăcăminte neagră, plete lungi, aveam cercei în ureche, piercing-uri. De asemenea, obişnuiam să bem, apoi să fumăm şi să consumăm ocazional stupefiante. Noaptea mergeam prin cimitire, călcam peste morminte, scuipam pe cruci. Prin ceea ce făceam, practic Îl huleam pe Dumnezeu. Când eşti rocker, aderi la o minoritate, una cu mult tupeu. Tot timpul are ceva de spus, tot timpul „ţipă” în societate, tot timpul vrea să iasă în evidenţă. Tu, ca membru al acestei minorităţi, pentru a nu fi exclus, începi să-ţi însuşeşti toate atributele negative ale ei – în cazul rockerilor, să-ţi laşi plete, să-ţi pui cercei, să porţi numai haine negre, să ai tricouri cu formaţiile tale preferate, uneori să consumi droguri, să te apuci de băut ş.a.m.d. Aceasta şi pentru că un astfel de comportament, o astfel de ţinută au idolii rockerilor, cântăreţii de muzică rock. Cred că minoritatea din care faci parte îţi distruge într-un fel personalitatea. Dacă minoritatea este anithristică şi Îl huleşte pe Dumnezeu, ajungi şi tu să-L huleşti pe Dumnezeu. Uitaţi-vă şi la comunităţile gay. Practic, transmit acelaşi mesaj. Dacă faci parte dintr-o minoritate, crezi că toţi ceilalţi sunt împotriva ta şi nu vor ca tu să-ţi manifeşti drepturile. Esenţa muzicii rock este hula împotriva Duhului Sfânt.

- Cum te simţeai sufleteşte atunci?

- Simţeam o fericire de suprafaţă, pe care mi-o dădea diavolul. Dar îmi aduc aminte că în adâncul sufletului tot timpul eram supărat, nefericit. Nimic nu mă mulţumea, aveam o privire încruntată. Banii niciodată nu-mi ajungeau, deşi aveam ce cheltui, pentru că, spre deosebire de alţi prieteni, proveneam dintr-o familie mai înstărită. Cu toate acestea, parcă totul se ducea de râpă.

- Simţeai că muzica rock îţi face rău?

- Da, dar mă minţeam că prietenii mei sunt buni, că sunt de gaşcă, că ne înţelegem bine. În sinea mea simţeam o chemare către Dumnezeu, dar mă ruşinam să o recunosc şi ţineam adânc îngropate în sufletul meu aceste sentimente. Am ajuns să mă rup de prietenii mei. Devenisem un tip izolat, închis în mine, deşi seara la bar ne întâlneam. Ştiam textul biblic în care Lucifer L-a rugat pe Dumnezeu să i se închine şi m-am gândit că Dumnezeu ar fi acceptat. În mintea mea se inversaseră rolurile, satana era pentru mine Dumnezeu. Ne închinam satanei, făceam crucea invers şi spuneam aşa-zisa rugăciune „Tatăl nostru care eşti în iad”. În acele momente prindeam un curaj drăcesc, care mă împingea să fac lucrurile rele despre care v-am povestit; prin atitudinea mea, prin felul cum gândeam şi mă comportam, devenisem satanist. Acest lucru cred că s-a întâmplat din pricină că eram foarte preocupat de versuri şi de mesajul lor.

- Şi cum s-a petrecut întoarcerea la Biserică?

- M-am mutat cu locuinţa într-o comună învecinată. Aici mi-am făcut noi prieteni, cărora le plăcea foarte mult alcoolul, numai că ei cântau în strană la biserică. Petreceam foarte mult timp împreună la băutură, iar ei insistau să merg la biserică, să-i văd cum se amuză şi ce prostii fac. Şi m-am dus cu ei, dar făceam tot felul de lucruri necuviincioase pe care mă ruşinez să le spun. Dar lupta cu Cel rău a început să se dea pe câmpul de luptă al lui Dumnezeu, care este Biserica Sa şi pe care „porţile iadului nu o vor birui”…

- E vreun părinte care ţi-a deschis ochii, care ţi-a explicat că nu era plăcut lui Dumnezeu modul tău de viaţă?

- Da, este un părinte la care eu ţin foarte mult – părintele David, de la un schit din judeţul Cluj. Înainte de liceu mergeam foarte des acolo şi stăteam de vorbă. Prin clasa a XI-a, m-am dus din nou la sfinţia sa, dar de data aceasta, rocker fiind, aveam o altă înfăţişare. I-am povestit tot ce făceam, dar lăudându-mă cu faptele mele cele rele. Părintele m-a îndemnat: „Mai spune-mi tot ce mi-ai povestit, dar la spovedanie!” Iniţial nu am vrut, dar părintele a stăruit şi m-am spovedit. Tot sfinţia sa m-a ajutat să mă las de fumat. Eu îi explicam că nu voi reuşi acest lucru, dar părintele David mi-a zis să-L rog pe Dumnezeu să mă ajute: „L-ai rugat pe Domnul să te ajute? Roagă-L, şi ai să vezi că reuşeşti!” Din seara aceea, nu am mai pus gura pe ţigară. Deşi pe moment nu mi-am dat seama de importanţa tainei Sfintei Spovedanii, m-am simţit foarte fericit că am stat de vorbă cu părintele David. De atunci s-a produs schimbarea mea. M-am întors acasă şi am început să merg regulat la biserică, dar de data asta am luat lucrurile în serios: nu mai râdeam, nu mai aveam comportament urât, parohul de la biserica unde mergeam nu îmi mai făcea observaţii ca înainte. Astfel, încetul cu încetul, cărămidă peste cărămidă, credinţa mea a început să crească şi Domnul a început să lucreze. Îmi doream foarte mult să ajung mai des la părintele David, să stau cât mai mult de vorbă cu sfinţia sa – dar, fiindcă el era cam departe de casa mea, nu ajungeam decât o singură dată pe an. Conştientizând faptul că am nevoie de un povăţuitor, am început să caut un duhovnic mai aproape de mine. Chiar dacă eu îmi căutam părintele cu un duh de mândrie („Eu sunt rocker. Cine-a mai văzut un rocker la biserică? Ce părinte a mai spovedit un rocker?”), Domnul s-a milostivit de mine şi mi l-a scos în cale pe Ieromonahul Vasile, care acum slujeşte la Mănăstirea Petru-Vodă.

- Cum a decurs relaţia cu duhovnicul?

- Taina Sfintei Spovedanii are o putere foarte mare. Conştientizând acest lucru, spovedindu-mă des, de îndată a început şi lucrarea harului. Vorbele părintelui duhovnic aveau un efect foarte puternic asupra mea, mai ales atunci când eram sub epitrahil. Îmi doream din tot sufletul să mă schimb, să mă apropii de Dumnezeu – mai ales că Domnul mi-a arătat că mă iubeşte, prin bucuriile duhovniceşti pe care mi le-a trimis. La anumite rugăciuni am trăit bucurii foarte mari, simţeam atunci că nu mai am nevoie de nimic decât să fiu cu Domnul.

Părintele a luat fiecare păcat pe care îl mărturiseam şi mi-a explicat de ce greşeam în faţa Domnului săvârşind acel păcat. Mulţi preoţi zic simplu „nu fă lucrul acela!”, dar părintele mi-a explicat şi de ce nu e bine să-l fac. Încetul cu încetul, prin spovedanie deasă, m-am apropiat foarte mult de sfinţia sa. Nu aveam nici un secret, nici o taină faţă de părintele. Îl sunam ori de câte ori aveam nevoie, îl întrebam de nelămuririle pe care le aveam, îi ceream binecuvântare pentru planurile pe care mi le propuneam. Spovedaniile erau foarte serioase, canonul de asemenea…

- Cum ai reuşit să te lepezi de muzica rock?

- Domnul a rânduit să mi se strice calculatorul. Pe hard-disk aveam toate piesele pe care odată le iubeam foarte mult. Şi astfel nu le-am mai ascultat, iar cu foştii mei prieteni rockeri nu m-am mai întâlnit, pentru că o parte dintre ei au mers la facultate. După ce ne-am reîntâlnit, o parte dintre ei au râs de mine văzând schimbarea mea, iar alţii, mai serioşi, au apreciat că am apucat-o pe acest drum. Când râdeau de mine, mă simţeam jenat, dar în acelaşi timp îi mulţumeam lui Dumnezeu şi ştiam că sunt cu un pas în Împărăţia Sa dacă rabd cu iubire.

- Andrei, acum, prin mila Domnului, eşti mădular viu al Bisericii. Ce lucruri ai vrea să se schimbe în Biserică?

- Mă deranjează că uneori se pune accent pe biserică ca edificiu de cult şi nu se pune accentul pe Biserica cea vie care suntem noi, credincioşii. M-aş bucura să fie ca la începutul creştinismului, aşa cum aflăm din cartea Faptele Apostolilor: „Stăruiau în învăţătura apostolilor, în părtăşie frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”. Era o împărtăşire frăţească între ei, iubire şi înţelegere, se ajutau unii pe alţii. Mai sunt unii credincioşi care vin duminică la biserică şi luni dimineaţă merg la tribunal, pentru că au de participat la proces. Mă mâhnesc de faptul că fiecare dintre noi am putea şi ar trebui să facem mai mult pentru cel de lângă noi aflat în suferinţă, în nevoi. Ar trebui să ne străduim mai mult să facem cunoscut cuvântul Mântuitorului şi către cel ce trăieşte în nepăsare, departe de Biserică.

- Tu ai încercat să aduci pe cineva la credinţă?

- Am încercat, dar nu am reuşit. Rugăciunea cu lacrimi pentru acela pe care vrei să-l aduci la credinţă contează foarte mult. Trebuie să fim conştienţi că noi, cu puterile noastre slabe, nu reuşim nimic. Numai Hristos Mântuitorul este cel ce poate deschide sufletele acelora care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Am avut un cunoscut rocker, i-am vorbit despre Dumnezeu, a venit de câteva ori la biserică – şi eu m-am mândrit cu această realizare. Mă gândeam la cuvântul Sfântului Evanghelist Ioan, că cine aduce un om la Domnul mare plată va avea. Însă acest cunoscut de-al meu a avut nişte ispite şi acum nici nu vrea să mai audă de Biserică. Vedeţi unde duce mândria? Dacă te mândreşti cu realizările tale, imediat ceea ce ai clădit se surpă!

- Ce sentimente ai faţă de rockerii pe care îi întâlneşti în drumurile tale?

- Într-adevăr, văd mulţi tineri rockeri; îi recunosc după îmbrăcăminte. Mi-e milă pentru starea sufletească în care se află şi zic o rugăciune scurtă, rugându-L pe bunul Dumnezeu să-i întoarcă. În momentul în care Îl vor cunoaşte pe Hristos, o să regrete fiecare clipă petrecută departe de El, aşa cum o fac şi eu. M-aş bucura să cugete fiecare dintre ei seara sau când găsesc un moment de linişte că în fiinţa fiecărei persoane sălăşluieşte Domnul. Dacă nu vor recunoaşte acest lucru, Dumnezeu, pentru că îi iubeşte şi nu vrea să-i piardă, poate o să rânduiască un moment mai neplăcut ca să-i întoarcă: un accident, o boală, un necaz… Problema este că cei ce trăiesc departe de Biserică nu vor vedea prin asta binele pe care Îl vrea Domnul pentru ei. Abia după un anumit timp, dacă îşi vor schimba viaţa în bine, pot conştientiza lucrarea lui Dumnezeu…

- Pot influenţa părinţii modul de viaţă al tinerilor?

- Aşa cum am spus, la vremea adolescenţei mele părinţii mei nu erau oameni credincioşi, nu ştiau în ce m-am băgat şi m-au lăsat în pace. De aceea, îndrăznesc să adresez un cuvânt şi părinţilor. Dacă îi văd şi îi simt pe copii că se apropie de muzica rock, să încerce să-i îndepărteze. Şi nu este greu de observat acest lucru, pentru că mai toţi rockerii poartă părul lung. Părinţii să nu le vorbească imperativ, pentru că nici Mântuitorul nu a vorbit mulţimilor imperativ, ci să le explice cu multă dragoste cât de mult rău le pot face piesele muzicale pe care ei le ascultă. Părinţii, dacă nu conştientizează pericolul pe care îl reprezintă muzica rock pentru copiii lor, ar trebui să caute un duhovnic, să se spovedească şi să se sfătuiască cu acesta. Vor primi atunci un cuvânt de învăţătură şi pentru dânşii şi pentru copii.

- Vorbeşte-ne şi despre ispitele pe care le-ai avut revenind la credinţă.

- Am avut şi încă mai am ispite cu demonii. În general noaptea, după ce adorm, îmi spun tot felul de lucruri. Ţipă, urlă, iar alteori cu voci dulci mă roagă frumos să nu mai spun rugăciunea minţii, să nu mai merg la biserică. Îmi ziceau că era foarte bine cu foştii mei prieteni la bar sau pe terasă. Uneori ţipau aşa de tare, încât mă trezeau din somn şi mă speriam foarte tare. La început aveam aceste ispite aproape zilnic, apoi s-au rărit. Acum sunt mai liniştit şi accept aceste lucruri ca pe un canon, pentru că datori suntem să tragem şi să facem pocăinţă pentru orice păcat săvârşit.

- Cum ai ajuns să studiezi teologia?

- După terminarea liceului, părintele Vasile mi-a dat ascultare să mă duc la un duhovnic foarte bun pentru a cere sfat în privinţa drumului pe care trebuie să-l urmez în viaţă. Şi sfatul pe care mi-l dă acel duhovnic să-l iau ca venind de la Dumnezeu. După această discuţie, am luat trenul şi m-am dus la părintele Iustin Pârvu. Cum am intrat la sfinţia sa în chilie, nu am apucat să-i spun decât trei cuvinte şi imediat mi-a răspuns: „Să te faci preot, asta-i chemarea ta!”

Această întâlnire a avut loc acum doi ani, în aprilie, dar m-am apucat de învăţat pentru examene în iulie, după ce am terminat bacalaureatul. În august am avut examenul de admitere la facultate. Dar Domnul mi-a ajutat. Dacă îţi place ceva mult, dacă înveţi cu iubire şi dăruire, atunci îţi însuşeşti cu uşurinţă cunoştinţele respective.

- Cu ajutorul Domnului, vei deveni preot. Cum vezi tu misiunea preotului?

- Mi s-a dat odată un exerciţiu foarte greu. Să închid ochii şi să-mi imaginez cine va fi în biserică peste 30 de ani. Am făcut acest lucru şi imaginea care mi-a venit atunci în minte a fost că peste 30 de ani bisericile vor fi cu 80% mai goale. Pentru a nu se întâmpla acest lucru, preoţii de parohii au o mare misiune. Tinerii sunt purtaţi de valul vârstei şi nu vor veni la Biserică până nu li se va explica ce înseamnă de fapt Biserica. Din păcate pentru mulţi care nu ştiu nimic despre Dumnezeu, Biserica înseamnă o sursă bună de venit pentru preoţi sau un „concert” pe care sfinţiile lor îl dau o dată pe săptămână. Şi, din păcate, aceste lucruri se răfrâng şi asupra modului tinerilor – şi nu numai – de a-L percepe pe Hristos. Eu le explic cât pot unor astfel de oameni că Dumnezeu a rânduit în Biserica noastră mulţi preoţi jertfelnici, realmente preocupaţi de mântuirea credincioşilor. Sunt preoţi care stau ore în şir în scaunul de spovedanie, sunt preoţi care umblă prin spitale încercând să aline durerea fiilor duhovniceşti aflaţi în suferinţă, sunt preoţi care se roagă mult şi postesc pentru binele neamului acestuia. Sunt convins că celor ce cârtesc şi nu au un duhovnic, dacă se vor ruga cu credinţă, Domnul le va trimite părintele duhovnicesc de care au nevoie. Şi, cum spunea Sfântul Ioan din Kronstadt, dacă fiecare dintre noi am încerca să ne schimbăm în bine, atunci mai multe mădulare ale Bisericii ar fi sănătoase şi Cel de Sus altfel ar privi către noi şi ne-ar asculta rugile.

A consemnat Raluca Tănăseanu