Povestea unei lesbiene care, cu ajutorul lui Dumnezeu, a renunţat la stilul de viaţă homosexual

Nu mai e ceva nou că trăim tot mai mult sub constanta presiune a unei noi ideologii ce încearcă a ne convinge prin toate canalele media că homosexualitatea ar fi nu numai un stil de viaţă normal dar şi recomandabil pentru cei care au astfel de „înclinaţii”. Chiar reputatele tratate de psihiatrie americane eliberate de nu mai puţin reputata “Asociaţie Psihiatrică Americană” ne învaţă doar că homosexualitatea este o manifestare normală a sexualităţii! Dacă până şi „specialiştii” spun acest lucru, noi de ce ne-am mai face griji şi nu am adopta, chiar, această viziune?

Povestea Janetei Boynes ne va arăta de ce nu am face-o, dezvăluindu-ne tragedia ce se ascunde în spatele unui stil de viaţă pe care homosexualii ni-l înfăţişează constant ca fiind unul cât se poate de normal şi plăcut. Dând la o parte fardul ideologic, Janet Boynes ne spune ceea ce o mulţime de studii ştiinţifice serioase asupra fenomenului ne confirmă: faptul că abuzul sexual petrecut în vremea copilăriei şi chiar a primei adolescenţe reprezintă de cele mai multe ori principalul factor care îndeamnă la adoptarea unui stil de viaţă homosexual.

Iar Janet Boynes – născută şi crescută în Philadelphia, Statele Unite – nu a fost o excepţie! După cum ea însăşi mărturiseşte într-un interviu acordat CBN.com, a crescut într-o familie în care violenţa era la ordinea zilei iar mama sa era constant abuzată de bărbaţii cu care se încurca. „Cred că în ceea ce faci ai tendinţa să repeţi ceea ce ţi s-a făcut”, spune Janet.

Şi, într-adevăr, Janet devine violentă la şcoală, iar la 12 ani este abuzată sexual de o rudă şi violată de un băiat dintr-o congregaţie protestantă. „Îmi era teamă să-i spun mamei pentru că mă gândeam că voi fi eu cea învinuită”, spune Janet. „Am început să mă droghez destul de mult şi – continuă ea – cu toate că eram o foarte bună jucătoare de basket, mă drogam şi continuam să merg la antrenamente”.

Lucrurile se complică însă, iar la facultate începe să se simtă atrasă de femei: „Atât de mulţi bărbaţi îmi făcuseră rău încât aceste femei – credeam eu – păreau să semene mult mai mult cu mine”. Janet încearcă să se lupte cu astfel de gânduri, se lasă de droguri şi caută să se apropie de Hristos. Întâlneşte un bărbat credincios care o iubeşte şi o cere în căsătorie, dar lipsa lui pentru perioade prea mari de timp de-acasă o lasă singură… cu gândurile ei. Şi, încet-încet, se apropie de o femeie cu care lucra.

Capcana se închide, Janet cade în plasă; confuză şi speriată, Janet îi mărturiseşte totul logodnicului, se desparte de el şi se îndepărtează de Dumnezeu. În următorii 14 ani, Janet se adânceşte în stilul de viaţă homosexual, trece de la o relaţie la alta, reia consumul de droguri – cocaină de data aceasta – şi devine bulimică. „Viaţa mea era mizerabilă, îşi aminteşte ea. Pur şi simplu mă probuşeam, dar refuzam să mă întorc la Dumnezeu”.

Şi dacă n-ar fi acest blocaj ideologic al mass-mediei de câte ori nu s-ar repeta aceste cuvinte, zi de zi, devenind de fapt refrenul stilului de viaţă homosexual: „Viaţa mea era mizerabilă! Mă prăbuşeam, dar refuzam să mă întorc la Dumnezeu!” Şi de câte ori n-o fac! Dar asurziţi de-o falsă toleranţă şi orbiţi de-o falsă îngăduinţă, acceptându-le minciuna cu care îşi acoperă goliciunea, noi le facem rău tocmai acestor oameni dintre care mulţi, în străfundurile fiinţei lor, vor să renunţe la o astfel de viaţă!

Dacă le-am spune creştineşte în faţă celor care încearcă să ne convingă de normalitatea stilului de viaţă homosexual: nu mai încercaţi să ne minţiţi şi să vă minţiţi! Minciuna v-a devenit ca o a doua natură, v-aţi înveşmântat în ea ca într-o haină otrăvită!

Mândria voastră homosexuală – aşa cum o numiţi – e semnul cel mai clar al slăbiciunii voastre celei mai ascunse! E semnul cel mai acut al neputinţei voastre! Aţi devenit un ruşinos spectacol pentru o lume întreagă şi-aţi transformat lumea într-un spectacol al ruşinii!

Identitatea voastră de homosexuali la care ţineţi atât de mult tocmai pentru a nu vă prăbuşi – după ce aţi renunţat la orice altceva v-ar putea defini – e chiar calea prăbuşirii voastre!

Nu i-am iubi mai mult pe aceşti oameni dacă le-am spune adevărul? Şi dacă noi n-o vom face nu vor pierde ei chiar singurul şi ultimul suport pe care l-ar mai putea avea în faţa minciunii care-i roade? La cine s-ar mai putea întoarce ei dacă noi îi vom fi trădat, trădând adevărul? Dar Dumnezeu n-o va face!

Astfel, Janet şi prietena ei hotărăsc să se căsătorească! „Am mers la un preot” (un pastor protestant n.n.) îşi aminteşte Janet. „Preotul ne-a spus că ceea ce făceam era în regulă, că vom merge în rai cu toate acestea. Astfel, am plecat şi ne-am cumpărat inele pentru căsătorie, pentru că credeam că „ne vom căsători”, doar preotul a spus că e în regulă. Le voiam pe amândouă: voiam să-L am aproape pe Dumnezeu, dar voiam şi să trăiesc un stil de viaţă homosexual. Voiam să găsesc o cale de-a le avea pe amândouă!”

Dar Dumnezeu nu o lasă nici de data aceasta: mergând într-o zi la cumpărături, Janet întâlneşte o femeie cu care intră în vorbă şi căreia-i mărturiseşte căderea sa. Aceasta îi dă o broşură şi o invită la o întâlnire cu câteva femei credincioase.

„M-am dus îmbrăcată cu nişte pantalonaşi mulaţi pe corp, arătând îngrozitor, neştiind la ce să mă aştept. Sunt într-o cameră cu alte nouă femei, femei foarte frumoase, feminine şi m-am gândit: – În ce m-am băgat! Aşadar, stau acolo cu capul aplecat, fiindu-mi atât de ruşine, gândindu-mă că aceste femei sunt crude, mă vor face cu ou şi cu oţet şi mă vor da afară… Când m-au întrebat cum mă cheamă, am spus: – Numele meu este Janet, trăiesc un stil de viaţă homosexual, dar dacă mă veţi ajuta îmi voi dedica viaţa lui Dumnezeu!”

Femeile nu i-au criticat nici viaţa nici pantalonaşii, ci „L-au lăsat pe Dumnezeu să mă schimbe, nu au încercat ele să o facă. Una dintre ele a venit la mine câteva luni mai târziu spunându-mi că, pe când ea şi soţul ei se rugau, au simţit în inima lor că ar trebui să mă duc şi să trăiesc cu ei. Ei bine, mi-am vândut casa, i-am cerut prietenei mele să se mute şi, la 40 de ani, m-am mutat la această familie creştină pentru un an. Şi cel mai uimitor lucru pentru mine a fost să văd că această familie are ceva ce nu mai trăisem vreodată”.

Astfel, încet-încet inima lui Janet – lipsită de o adevărată familie pe când era copilă, dar cu una regăsită la maturitate – începe să se vindece: „Ştii, Dumnezeu a început să-mi pună în cale oameni de-ai Lui. Şi pe măsură ce continui să fiu în preajma unor oameni care mă iubesc şi ţin la mine, Dumnezeu continuă să-mi vindece inima dinăuntru”.

Şi pe măsură ce Dumnezeu îi vindecă inima, Janet caută acum, la 11 ani distanţă, să o facă şi ea pentru alţi năpăstuiţi ai stilului de viaţă homosexual. Recent a dat chiar o mărturie în faţa Comitetului de Justiţie al Senatului Statului Minnesota împotriva „căsătoriei” între homosexuali. Amintindu-şi de propria încercare de a se căsători şi de a adopta copii împreună cu fosta ei parteneră, Janet a declarat Comitetului că „Îmi pare atât de bine că nu am dus până la capăt planul, perpetuând o altă familie disfuncţională! Copii au nevoie de o mamă şi de un tată. Legalizând căsătoria între homosexuali nu faceţi altceva decât să susţineţi şi să încurajaţi un comportament pe care evidenţa ştiinţifică îl arată a face un rău – adesea incurabil şi fatal – oamenilor. Şi am văzut acest lucru confirmat în vieţile multor prieteni de-ai mei pe când duceam un stil de viaţă homosexual”.

Şi, amintindu-şi de familia ei zdruncinată şi de stilul de viaţă homosexual pe care l-a urmat, Janet îi îndeamnă pe „toţi cei care trăiesc o astfel de viaţă şi care n-au avut o mamă prea minunată sau un tată prea minunat să cunoască faptul că Dumnezeu este un Tată pentru cei lipsiţi de tată sau pentru cei lipsiţi de mamă. Că ceea ce a făcut El pentru mine, va face şi pentru ei”.

Dar a recunoaşte starea în care se află şi a voi să iasă din ea depinde de ei şi numai de ei! Mâna le e întinsă: „Iată, stau la uşă şi bat!”

Petru Molodeţ

În contextul apariţiei unui curent în Biserica noastră ce susţine oprirea de la Spovedanie a credincioşilor care au primit acte biometrice

Doamne, ajuta!

Întrucât s-a înţeles exagerarea afişelor smintitoare de la  Petru Vodă legate de actele biometrice şi, la porunca Parintelui Justin, au fost date jos, doresc să fac câteva precizări pentru duhovnicii care spovedesc persoane ce cu ştiinţă sau neştiinţă au primit acele acte.

Principiul iconomiei trebuie să primeze şi dragostea faţă de penitent să fie temelia Spovedaniei. Se cere râvnă faţă de Hristos şi învăţătura Bisercii, dar cu pricepere şi multă înţelepciune, pentru a nu face rana şi mai adâncă. Taina Spovedaniei reprezintă “Tribunalul iertării” şi nu al condamnării, şi de aceea trebuie să dăm soluţii de vindecare, şi nu sentinţe de condamnare şi de excludere faţă de penitent.

Păstorii duhovniceşti sunt suverani în actul spovedaniei si Duhul Sfant ajuta mereu si ne inspira daca aratam fermitate si intelegere, dar in acelasi timp si multa dragoste faţă de penitent.

Celor care nu sunt duhovnici sau păstori sufletesti, in cazul de fata, li se potrivesc cuvintele Sf. Parinti: Daca esti oaie, nu te pune in locul pastorului!

Daca veti considera oportună mica mea interventie o puteti posta pe net. La fel si micul comentariu atasat.

Cu dragoste frateasca in Hristos Domnul si Mantuitorul nostru,

Pr. Mihai Valică

1. Precizări teologice despre actele biometrice în contextul Sf. Spovedanii

Cei ce au acceptat actele biometrice este greu de spus că au căzut din har ori s-au lepădat de Hristos, deoarece ei nu au primit pecetea antihristică, ci au dat dovadă de puţină credinţă faţă de profeţiile din apocalipsă şi trebuie canonisiţi pe măsură.

Actualmente creştinii doar sunt „testaţi” prealabil şi nu pecetluiţi de forţele oculte, care doresc să evalueze vigilenţa creştină, rezistenţa lor la insistenţele acestora şi cât sunt creştinii de atenţionaţi şi avizaţi de lucrarea lui antihrist. Confruntarea finală va fi grăbită sau întârziată în funcţie de nepregătirea sau pregătirea duhovnicească a omului în lupta cu antihrist.

Cred că acţiunea în sine de punere în practică a catagrafiei biometrice, precum şi documentele biometrice, reprezintă doar o etapă pregătitoare venirii lui antihrist.

Nu trebuie pus semnul egal între un paşaport biometric şi numărul 666, care este pecetea finală destinată celor căzuţi. (Apocalipsa 13, 8). Cine va accepta cu uşurinţă actele biometrice fără să opună o rezistenţă morală, acela va primi cu aceaşi uşurinţă si pecetea în vremurile de apoi.

2. Dileme canonice şi pastorale

Cum trebuie îndrumaţi pastoral cei ce din neştinţă sau cu bună ştiinţă au primit actele biometrice?

Creştinii trebuie să fie îndrumaţi duhovniceşte să renunţe de bună voie la actetele biometrice ca un exerciţiu spiritual de pregătire pentru confruntarea cu forţele răului în zilele de apoi şi nicidecum pedepsiţi de duhovnici cu asprime, ca şi când aceştia au primit deja pecetea antihristică.

Este o eroare teologica şi pastorală gravă şi putem duce în derizoriu sau minimaliza profeţia ioaneică din Apocalipsă 13-14 dacă procedăm altfel.

Trebuie de asemenea să-i atenţionăm pe credincioşi, cu mult tact pastoral şi cu înţelepciune duhovnicească, despre scopul final al acestei acţiuni, care va condiţiona existenţa omului de supunerea oarbă şi discreţionară de o persoană, de un sistem sau de o ideologie totalitară, aşa cum este profeţit în Apocalipsa 13-14.

Momentan trebuie să vedem acţiunea actelor biometrice ca o fază premergătoare venirii lui antihrist iar răspunsul  nostru şi atitudinea noastră să anticipeze fermitatea angajării noastre în vederea respingerii ofertei lui.

Aşa cum soldaţii fac armată şi instrucţie înainte de a se pregăti de război, tot aşa şi creştinii au datoria morală de a se instrui duhovniceşte întrucât „… i s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască şi i s-a dat ei stăpânire peste toată seminţia şi poporul şi limba şi neamul”(Apocalipsa 13,7). Cine se  instruieşte va şti să lupte şi va reacţiona ca atare, cine refuză va pierde.

Din această perspectivă apare o dilemă atât de partea duhovnicului cât şi de partea penitentului. Care trebuie să fie poziţia duhovnicului faţă de cei ce minimalizează sau nu cred în pericolul moral al cipurilor sau nu se pregătesc în vederea instrucţiei duhovniceşti în confruntarea cu antihrist şi cu slujitorii înainte mergători ai acestuia?

Întrucât nu sunt canoane privitoare la actele biometrice, duhovnicul va trebui să cântărească bine lucrurile şi să-l ajute pe penitent să înţeleagă gravitatea lor şi nicidecum să îl descumpănească pe acesta îndemnându-l la părăsirea soţului sau a soţiei dezicerea de familie sau alte atitudini extreme de excludere de la viaţia liturgică a Bisericii, ci să-l îndrume duhovniceşte spre spovedanie deasă, rugăciune, citirea Sf. Scripturi, post etc. şi să-l convingă să renunţe la actele biometrice din câteva motive evidente din punct de vedere civic şi religios:

1. că introducerea cipurilor biometrice este, fără îndoială, un scandal, o jignire şi o umilinţă adusă  persoanei umane. Sub nici o formă neacceptarea cipurilor biometrice nu trebuie privită ca o reacţie pe fondul unui fanatism religios, ci, mai întâi de toate, ca o reacţie de apărare împotriva unei înregimentări electronice forţate într-un sistem de supraveghere suspect.
2. refuzul lor este o probă vie a credinţei concrete şi o mărturisire vie a statornicităţii sale faţă de provocările viitoare ale epocii antihristice;
3. dacă este în stare să renuţe la o acţiune care prefigurează epoca de sclavie totală, va fi capabil să facă la fel şi în faţa pecetluirii, dacă înaintează şi se întăreşte duhovniceşte, întrucât „cine este credincios în puţin va fi credincios şi în mult”.

Dilema duhovnicului constă în complexitatea definirii penitentului care a primit actele biometrice: ca apostat, ca neascultător de sfaturile duhovnicului sau ca necredincios? Apostazia este lepădarea conşientă de Hristos şi de dreapta credinţă. Se leapădă oare sau este într-o cădere duhovnicească cel ce primeşte actele biometrice? Greu de spus însă iată câteva canoane care ne pot ajuta şi îndruma în actul vindecării pastorale. Restul lucrează, ne îndrumă şi ne inspiră cu prisosinţă Duhul Sfânt dacă nu ne mândrim şi credem că doar noi avem soluţia salvatoare:

„Harul şi împăcarea (cu Biserica) să nu se refuze… apostaţilor care se pocăiesc şi se convertesc la Dumnezeu”. 45 Cartag.

„Duhovnicul să dea fiecărui penitent doctoria duhovnicească potrivită păcatelor săvârşite de acesta”: 1, 8 Grig. Nyssa; 102 VI; Ioan Hrisostom. Îndrumări adresate duhovnicilor.

„Să nu divulge păcatele ce i-au fost mărturisite în Taina Spovedaniei”. 34 Vasile cel Mare; 28 Nichifor Mărt.; 132 Cartagina. „Să se oprească de la Sf. Cuminecătură, dar să nu interzică intrarea în biserică celor ce mărturisesc păcate grele, ascunse”. 28 Nichifor Mărturisitorul. Dacă se leapădă să se împărtăşească cât de repede.

“Să procedeze cu chibzuinţă cu cei ce, de bunavoie, îşi mărturisesc păcatele”. 30 Nichifor Mărturisitorul.

„Cei ce au primit de la Dumnezeu puterea de a lega şi dezlega să cerceteze cu multă băgare de seama pe cei păcătoşi şi să le dea astfel de epitimii, care îi aduc cu cât mai multă uşurinţă şi siguranţă la calea binelui”. 102 VI.

„Să fie în conformitate cu păcatele săvârşite şi mărturisite de penitent“. 1 Grig. Nyssa.

“Episcopul are dreptul să mărească sau să micşoreze epitimiile, precum şi să graţieze pe penitenţii care se căiesc sincer de păcatele lor”. 121; 16 IV; 102 VI; 2, 5, 7 Ancira; 6, 43 Cartagina; 2, 54, 74, 84, 85 Vasile cel Mare; 4, 5, 7 Grig. Nyssa; 3 Atanasie cel Mare; 3 Ioan Postnicul.

3. În loc de concluzie

Întreaga noastră viaţă personală trebuie trăită în dragoste şi vigilenţă creştină la toate nivelurile vieţii cotidiene, fără preocupare exagerată doar pe aspectul evidenţei biometrice. Fixarea exclusivă pe această acţiune precum şi canoanele disproporţionate şi descurajante date penitenţilor ar însemna căderea în capcana celui rău.

A reduce şi a identifica pecetea lui antihrist doar în jurul sau chiar cu cipurilor biometrice, adică tocmai pe diavol care se neagă mereu pe sine şi care se ascunde permanent în „marele anonim prin excelenţă” şi se disipează mereu în generalităţi, în „legiune” (Marcu 5, 9), ne poate duce în eroarea de a ne concentra numai pe aspectul numeric al lui antihrist şi de a-i minimaliza acţinea diabolică doar la actele biometrice. Or, noi ştim, că de la creerea lumii, ne duce în ispită zi de zi şi de aceea ne rugăm  să ne izbăvească de cel viclean.

Prin înregistrarea şi prelucrarea datelor personale biometrice, omul nu poate fi nicidecum redus sau deteriorat din punct de vedere ontologic, întrucât chipul şi asemănarea omului cu Dumnezeu – Imago Dei - rămân intangibile. Omul se poate reduce sau degrada doar din punct de vedere al demnităţii teologice şi umane, deci moral şi civic de la imago Dei la un simplu număr sau cip electronic prin înscrierea într-o  evidenţă biometrică, întrucât cel care nu va figura într-o bază de date biometrice nu există; adică practic el nu va exista din punct de vedere social potrivit sistemului actual de evidenţă a populaţiei. Este mai mult o cădere din drepturile sale civile şi un atac asupra conştiinţei creştine decât o cădere din har. Căderea din har se face atunci când te lepezi conştient de Hristos şi de dreapta credinţă, precum şi prin păcate grele de moarte. Să ne păzească Bunul Dumnezeu!

Domne Iisuse Hristoase fii cu noi şi Duhule Sfinte inspira-ne şi ne îndrumă în actul vindecării penitentului de dragul iubirii lui  Dumnezeu Tatăl pentru noi oamenii!

Pr. dr. Mihai Valică

Vă prezentăm în cele ce urmează un schimb epistolar inedit, purtat luna aceasta între părintele Anastasios Gkotsopulos

Către

„Arhiepiscopul” catolic de Naxos, Tinos, Andros și Micene și „Mitropolit” al întregii Egee, Nicolae Printzezin, orașul Tinos.

„Preasfințite”,

Am luat cunoştinţă de răspunsul Vostru din 28.06.2010 către dl. Stelian Laguros («Farul Tinosului»)[1] și Vă rog  să-mi îngăduiți să consemnez și eu nedumeririle și cugetările mele prilejuite de textul Vostru de mai sus, publicat în ziarul «Farul Tinosului»:

A. Mai întâi, nădăjduiesc să nu fie greşit interpretată punerea în ghilimele a calităţii Voastre (de episcop). Respect rugămintea pe care ne-aţi adresat-o[2] de a respecta felul în care vă autodefiniţi, însă cred că înţelegeţi faptul că ne este greu, ca ortodocși, să vă atribuim calitatea cea mai înaltă, aceea de «Episcop al Bisericii Universale». Cunoașteți că această dificultate a noastră se întemeiază pe îndelungata noastră tradiție bisericească, pe care atât de cuprinzător a stabilit-o Sfântul Ciprian în Canonul 1 al Sinodului din Cartagina și a validat-o Sinoadele ecumenice IV, VI și VII, și, prin urmare, suntem obligați să o urmăm. Sunt sigur că felul în care mă adresez nu va constitui un obstacol în comunicarea dintre noi. Cu toate acestea, mă rog ca Harul lui Dumnezeu să șteargă toate piedicile aduse de mileniul al doilea, pentru ca astfel dorința voastră să se poată  identifica cu posibilitatea noastră…

B. În pagina 3 trimiteți la răspunsul din 27-6-2010 al Congregaţiei pentru Doctrina Credinței (Congregatio pro Doctrina Fidei) a Curiei Romane și faceți referire la «lipsurile» Bisericii Ortodoxe, consemnând că „este limpede că nerecunoașterea primatului papei de către celelalte Biserici este considerată ca o insuficiență ecclesiologică”. La prima citire, formularea se vede a fi foarte «deschisă» faţă de Biserica noastră Ortodoxă și vine să completeze ecclesiologia despre «Bisericile surori» a Textului de la Balamand (1993). Însă o citire mai atentă duce la concluzii radical contrare:

1. Este limpede că atunci când Congregaţia pentru Doctrina Credinţei vorbește despre «Biserică» o face în înţelesul teologic al termenului, adică acela de «Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească», iar nu de o simplă comunitate sau grupare («biserica localităţii» etc.). Din nefericire, îmi este cu neputință să înțeleg existența unei Biserici cu «lipsă» sau a unei Biserici cu «insuficiență ecclesiologică». Mai concret:

a. Dacă «Biserica» se identifică cu (de)plinătatea, cu desăvârșitul, cu sobornicitatea, cum poate exista în ea «lipsă» sau «insuficiență ecclesiologică»?

b. Dacă «Biserica» este «Trupul lui Hristos», cum înțelege Congregaţia Romană pentru Credinţă că Preacuratul Său Trup poate avea vreo «lipsă» – și mai ales una esențială?

c. Expresia „Biserică cu lipsă” implică o contradicție absolută, care duce la anularea reciprocă a termenilor. Dacă este Biserică, atunci nu poate fi «cu lipsă», iar dacă este «cu lipsă», atunci poate fi orice altceva, însă nu «Biserică». Cred că veți fi de acord cu mine că apa otrăvită nu este apă, ci otravă; sau că o femeie cu «feciorie insuficientă» este orice altceva în afară de fecioară. Așadar, o comunitate cu «insuficiență ecclesiologică» nu poate fi «Biserică».

d. În acest caz concret, «insuficiența ecclesiologică» nu se referă la un etos bisericesc, unde încape o oarecare elasticitate și varietate de forme, ci în mod determinant la dogma de credință. Prin urmare, nu avem o simplă «lipsă», ci «insuficiență ecclesiologică» reală cu deplina semnificație teologică a acestor cuvinte. Nu trebuie să ne scape faptul că pentru Roma dogmele papale despre primat și infailibilitate, așa cum au fost stabilite la Conciliile «ecumenice», pentru Voi[3], Vatican I (1870) și Vatican II (1962-1965) sunt de o importanță excepţională. Îngăduiți-mi să amintesc că în baza Decretului dogmatic al Conciliului «ecumenic» Vatican I «Pastor aeternus» toți cei care nu primim primatul Apostolului Petru suntem supuși «anatemei» (Capitolul I, De apostolici primatus in beato Petro institutione). De asemenea, «anatema» este prevăzută pentru noi cei care nu primim primatul «de drept divin» al pontifului roman asupra întregii Biserici (Capitolul II, De perpetuitate primatus beati Petri in Romanis pontificibus). De asemenea, potrivit aceleiaşi hotărâri a Conciliului socotit de Dvs. «ecumenic», am fost dați «anatemei» deoarece nu acceptăm că  „judecata Scaunului Apostolic, căruia nici o altă autoritate nu-i este superioară, nu poate fi pusă la îndoială de nimeni. Nimeni nu are dreptul să-i judece deciziile. De aceea, toți cei care susțin că se poate face recurs împotriva deciziilor lui (Scaunului) la un sinod ecumenic, ca la o autoritate mai presus de papa, se abat din calea adevărului” și, prin urmare, toți cei care nu acceptăm „că autoritatea pontifului roman se limitează la control și la administrare și că este deplină și supremă asupra întregii Biserici, nu numai în ceea ce priveşte credința și obiceiurile, dar și ordinea și guvernarea întregii Biserici; sau afirmă că el are doar o parte principală, şi nu toată plinătatea acestei puteri supreme; sau că această putere de care beneficiază acesta nu este ordinară şi imediată (adică nu este prin cesionare, ci ex officio) atît asupra tuturor Bisericilor cît şi asupra fiecăreia în parte, asupra tuturor şi a fiecăruia în parte dintre clerici şi credincioşi” (Capitolul III, De vi et ratione primatus Romani Pontificis). În sfârșit, «anatema» a fost pronunțată asupra celor care nu acceptăm dogma de curând ivită a infailibilității, așa cum o descrieți în scrisoarea Voastră (Capitolul IV, De Romani pontificis infallibili magisterio). Desigur în răspunsul Vostru către dl. Stelian Lagouros ați evitat să vă referiți la aceste patru anateme ale Conciliului „ecumenic” Vatican I îndreptate împotriva celor ce nu primesc dogmele papale. Prin urmare, «insuficiența ecclesiologică» a Bisericilor care nu primesc dogmele papale despre primat și infailibilitate este foarte gravă în aşa măsură încât, dacă am vrea să citim teologic textele, vom fi conduși la concluzia că nu putem vorbi despre «Biserici» în înțelesul teologic al cuvântului.

2. Pe lîngă faptul  că nu accept caracterizarea de «deficitară» făcută Bisericii Ortodoxe, nu împărtăşesc reacția multora dintre ortodocșii noștri, care şi-au îndreptat criticile împotriva Comisiei de Dialog. Atunci când dialogăm pe subiecte teologice, suntem datori să fim absolut sinceri, atât în expunerea conştiinţei noastre de sine, cât și a felului în care îl privim pe celălalt. Comisia, după teologia, nemaivăzută în tradiția noastră bisericească, a «bisericilor surori» (Balamand-1993), care numai confuzie pricinuiește, a făcut bine că a clarificat – oarecum – lucrurile, precizînd credința Romei față de Biserica Ortodoxă. Desigur, de la o Comisie Romană pentru Credință era de aşteptat depunerea unei mai precise și mai limpezi expuneri de credință, fără formulări contradictorii, mai ales că actualul papă este profesor de Dogmatică. Bănuiesc că această contrazicere nu a scăpat atenţiei «Sfântului Scaun», pentru că Roma a vrut, pe de-o parte, să nu arunce în aer mișcarea ecumenică, arătându-se că acceptă Biserica Ortodoxă ca «Biserică soră», iar pe de alta, să nu se depărteze de propria ecclesiologie, în forma pe care a luat-o ea după Schismă și îndeosebi la Conciliul Vatican I. În concluzie, cercetând cu atenție răspunsul Comisiei pentru Credință, Roma neagă în esență faptul că Biserica Ortodoxă este Biserică în înțelesul teologic al cuvântului, dar îi recunoaște numai unele elemente eclesiale.

C. În continuarea cugetării mele de mai înainte, mi s-a părut ciudată îndeosebi referirea Voastră (pag. 6) la Patriarhul ecumenic Vartolomeu, pe care l-aţi caracterizat drept «al doilea în rîndul episcopilor Bisericii». Las la o parte formularea nenimerită potrivit ecclesiologiei ortodoxe de «primul, al doilea, al treilea Episcop al Bisericii», care desigur provine din felul în care papalitatea abordează întâietățile de cinste din Biserica primară[4]. Însă:

1. Mă întreb, cum este cu putință ca astăzi, păstrându-se în vigoare cele patru anateme, amintite mai sus, ale Conciliului „ecumenic” Vatican I, să-l caracterizați pe Patriarhul nostru [al Constantinopolului] ca «Episcop al Bisericii», din moment ce acesta, așa cum cum în repetate rânduri a declarat, nu acceptă dogmele papale despre primat și infailibilitate?

2. Mă întreb: episcop al cărei Biserici?

a. Al celei Ortodoxe? Dar Patriarhul Vartolomeu nu este «al doilea», ci «cel dintîi» (fie și după accepțiunea Voastră greșită).

b. Al celei Romano-Catolice? Dar poate fi «Episcop» al ei cel ce-i neagă dogmele papale? Poate fi «Episcop» când și asupra lui atârnă anatemele Conciliului ei „ecumenic”?

c. Al Bisericii de dinainte de 1054? Aceasta s-ar întâmpla dacă cel pe care Voi îl considerați astăzi «primul» ar accepta tradiția și rânduiala bisericească de dinainte de 1054, așa cum a fost rânduită în Canoanele Sinoadelor Ecumenice, fără denaturările din mileniul al doilea. Dar până să se întâmple aceasta, rămân în vigoare cele menționate la punctul a.

d. Al unei alte «Biserici», ceva între cea Ortodoxă și cea Romano-Catolică, în care fiecare poate crede ce vrea, chiar şi în privinţa dogmelor vitale, fără ca această diferență teologică în credință să fie o piedică în a fi cineva membru al ei? Însă această construcţie nu este «Biserică», ci o tumoare newage-istă care trebuie înfruntată ca atare de noi toți. În concluzie, referirea Voastră la Patriarhul ecumenic este cu totul neclară și de aceea pricinuiește o mare confuzie.

D. Îmi face o deosebită impresie faptul că insistați în propunerea Voastră de a organiza manifestări cultice comune. Mai mult, în textul Vostru este vădită o presiune puternică şi supărătoare asupra ortodocșilor din insulă prin repetarea propunerii de a face o procesiune comună cu Epitaful, pentru prăznuirea comună a Paștelui, întîlniri de slujbă comune, o dată într-o biserică ortodoxă și altădată într-una romano-catolică etc.

Îmi pare rău că poate Vă voi amărî, dar vreau să fiu absolut sincer cu Dvs.: Aceste propuneri de rugăciune-împreună ar putea, cel mult, fi privite cu îngăduinţă atunci când se fac de către credincioși care sunt cu desăvârșire necunoscători ai tradiției și rânduielii bisericești, precum și ai condițiilor teologice sub care aceasta se poate săvârși. Cred, însă, că astfel de propuneri nu pot fi formulate de organe bisericești responsabile, care sunt datoare să respecte în faptă tradiția și rânduiala bisericească a celuilalt, chiar și atunci când nu sunt de acord cu ea. Dar să mă fac mai explicit:

1. Desigur cunoașteți că Biserica Ortodoxă se conduce după Sfintele Canoane ale celor Șapte Sinoade Ecumenice (întocmite sau validate de ele). Aceste Sfinte Canoane sunt valabile și astăzi, pentru că ele nu au fost înlocuite cu un Cod de legi, așa cum a făcut Roma cu Codul de Drept Canonic (Codex Juris Canonici – 1917, 1983). Biserica noastră Ortodoxă se laudă în Domnul pentru cinstea și binecuvântarea deosebită că are, în întreaga lume creștină, exclusivitatea de a fi, prin mila lui Dumnezeu, singura comunitate creștină care poartă o astfel de răspundere istorică și canonică, de a se conduce după Sfintele Canoane ale Bisericii primare. [Desigur, îmi dau seama că vă este greu să luaţi în considerare tradiția canonică a Sinoadelor Ecumenice ale primului mileniu, căreia nu i se dă cuvenita autoritate în textele oficiale ale Romei. Iată nişte exemple semnificative: a) «Decretul despre Biserică» al Conciliului Vatican II (Lumen Gentium) are 195 de subînsemnări cu mai mult de 600 de trimiteri. Canoanele validate de Sinoadele Ecumenice ale Creştinătăţii unite la care face trimitere sunt în număr de doar trei (5, 6 și 7 ale Sinodului I Ecumenic). b) «Catehismul oficial al Bisericii Catolice» (întocmit sub președinția cardinalului J. Ratzinger și aprobat în 1992) are 950 de pagini și circa 2.900 subiecte tematice. Face trimitere doar la un singur Canon al Bisericii primare, Canonul 34 Apostolic. În schimb, în aceste două texte oficiale ale scaunului papal, amintite mai sus, există din belşug referinţe la dispozițiile canonice papale din mileniul de după Schismă. Credem că aceasta trebuie să ne neliniștească pe noi toți în privinţa atitudinii Sfântului Scaun față de tradiția noastră bisericească comună…].

2. Cunoașteți desigur că exită 16 Sfinte Canoane ale Sinoadelor Ecumenice care nu ne îngăduie întrunirile de slujbă împreună cu ereticii sau cu schismaticii.

3. Prin urmare, cunoscînd cele de mai sus, mă mir cum este cu putință ca Dvs., un oficial al Bisericii, aflat în poziţia cea mai de răspundere a comunităţii lui, să-i cheme pe unii creștini să-şi disprețuiască propria rânduială bisericească și să nu asculte de rânduieli canonice care poartă autoritatea validării lor de către Sinoade Ecumenice. Fiți sigur că nu m-ar deranja deloc, ci, dimpotrivă, aş fi foarte dispus să discutăm cu Dvs. posibilele obiecții serioase referitoare la justețea rânduielilor canonice care interzic rugăciunea împreună. Ceea ce însă nu consider de cuviinţă este faptul că, deși rămîn în vigoare Sfintele Canoane, Dvs. îndemnaţi la disprețuirea lor, iar aceasta chiar în mod repetat și în chip împovărător. Fiți încredințat că este extrem de deranjant când lucrul aceasta este propus de un arhiepiscop…

Vă rog să vă gândiți cum V-ați simți dacă eu V-aș chema și aș insista să încălcați dispoziții ale Codului de Drept Canonic (Codex Iuris Canonici). De pildă, dacă i-aș propune unui preot din jurisdicția Voastră să se căsătorească și la momentul propice i-aș prezenta și anumite fete tinere cu care să lege o relaţie. Nu ați considera această purtare a mea ca nepermisă și provocatoare? Și dacă, în cele din urmă, clericul Vostru s-ar conforma propunerii mele neobişnuite, nu s-ar face de râs și în ochii mei, din moment ce a încălcat dispoziţii canonice pe care a jurat să le asculte? În chip asemănător, nu se va face de râs și ortodoxul (mirean, preot și mai ales episcop) dacă s-ar conforma și ar conlucra la materializarea propunerii Voastre, încălcând deslușite și categorice hotărâri patristice și sinodale, pe care, în ceasul hirotoniei sale, episcopul a jurat că le va respecta și le va da ascultare? Ce prețuire veți nutri, chiar și Dvs., pentru un cleric ortodox de un aşa de nivel? Ați vrea să vă aflați într-o postură atât de dificilă?

Dvs., în ceea ce vă priveşte, vă conformați hotărârii Conciliului, „ecumenic” pentru Voi, Vatican II, care în «Decretul despre ecumenism» (Cap. 2, § 8), îndeamnă cu căldură la rugăciune-împreună, chiar și la împărtăşirea comună. Dacă nu exista această hotărâre, ați fi îndrăznit să faceți această propunere? Cu siguranţă, nu! Atunci cum ne propuneți ceea ce Sinoadele noastre Ecumenice ne interzic cu desăvârșire?

„Preasfințite”,

dacă vrem să fim sinceri, va trebui să acceptăm că nu procesiunea comună cu Epitaful sau prăznuirea comună a Paștelui constituie PROBLEMA sau, mai degrabă, nu constituie deloc o problemă. (Să ne aducem aminte de diferența de dată a prăznuirii Paștelui dintre Smirna și Roma din secolul al II-lea, care nu a împiedicat deloc, absolut deloc, deplina comuniune a Bisericilor locale, din moment ce acestea împărtășeau aceeași Credință). Cunoaşteţi că în altă parte sunt problemele grave: în «evoluția» ecclesiologiei și a teologiei apusene în mileniul al doilea, în principal deraierea ei de la tradiția Bisericii primare. Într-acolo trebuie îndreptată, cu smerenie sinceră, nevoinţa noastră, a tuturor – fiecare cu harisma și cu slujirea pe care o are. Rugăciunile-împreună, atunci când există diferențe teologice și ecclesiologice grave, mai degrabă încurcă lucrurile decât să le rezolve, mai degrabă crează confuzie și impresii greșite în poporul simplu, decât să-l povățuiască în adevăr și dragoste. Acestea sunt petice cârpite, cu care mai degrabă urâțim Mireasa cea fără prihană a lui Hristos. Mai mult, rugăciunile-împreună, ca disprețuire a tradiției bisericești stabilite de Sinoadele Ecumenice, alungă dumnezeiescul Har fără de care nu poate exista nici un progres. «Sfintele Canoane se răzbună», spune la noi un proverb bisericesc, care continuu se adeverește în viața Bisericii noastre.

E. În sfârșit, îngăduiţi-mi să remarc că nu cred că stăruința noastră în tradiția Purtătorilor-de-Dumnezeu Părinți ai Bisericii micșorează câtuși de puțin dragostea ce se cuvine să o avem față de toți oamenii, așa cum nici severitatea Părinților față de învățăturile eretice și grupările lor «eccleziale» nu le-a micșorat deloc dragostea față de persoane. Desigur, virtutea dragostei cere o mare şi dureroasă nevoință personală și un prisos de Har dumnezeiesc. De aceea aceasta va rămîne totdeauna pentru noi toţi o mare problemă. În orice caz, cred că în nici un fel ea nu poate fi irosită într-o nestăvilită vorbărie despre dragoste (goală de orice conținut esențial şi gratuită pentru cel ce o practică) sau în manifestări determinate de o mentalitate de tipul relațiilor publice care au drept scop să «cocoloșească» rătăcirea, ascunzând faptul că există o falsificare gravă a Credinței și rânduielii bisericești a primului mileniul. De bună seamă, Părinții Bisericii noastre iubeau mult şi de aceea erau şi foarte severi în privința Credinței. Să încercăm să nu-i jignim afirmând, chiar şi indirect sau în ascuns, că avem mai multă dragoste decât ei. Aşadar când există această autentică dragoste patristică, sunt sigur că Harul dumnezeiesc va veni să ne adumbrească și atunci el ne va plini lipsurile și va tămădui neputințele noastre.

Cu prețuire și binecuvântări,

Pr. Anastasie Gkotsopulos,

Parohul Bisericii Sfântului Nicolae – Patra.

---

[1] http://aktines.blogspot.com/2010/06/blog-post_2266.html și http://aktines.blogspot.com/2010/07/blog-post_2279.html

[2] „Arhiepiscopul” catolic a cerut ortodocșilor să participe împreună cu papistașii la toate procesiunile din Săptămâna Mare și de Paști.

[3] Vaticanul numără în rândul sinoadelor ecumenice şi cele 14 concilii ţinute în Apus după producerea Schismei din 1054. (n.red.)

[4] În eclesiologia Bisericii Ortodoxe nu există vreun primat de întâietate între episcopi (precum în Catolicism, unde episcopii, arhiepiscopii şi mitropoliţii formează o scară ierarhică în al cărei vârf se găseşte Papa). Toţi episcopii ortodocşi sunt egali şi cu aceeaşi putere harică („Unde este episcopul, acolo este plinătatea Bisericii” – Sf. Ignatie al Antiohiei); deosebirea dintre ei este un primat de cinstire, onorific. (n.red.)

Nr. de ordine. 251/2010 – Tinos 15 iulie 2010

Către Parohul Sfintei biserici a Sfântului Nicolae din Patras, Preacinstitul Pr. Anastasios Goțopoulos

Cinstite părinte Anastasios,

Am primit scrisoarea pe care mi-ați trimis-o prin e-mail și vă mulțumesc.

Nu doresc, însă, să răspund la un răspuns al răspunsului meu către domnul Stylianos Lagouros. Constat din scrisoarea dvs. că pozițiile dvs. teologice se identifică cu cele ale domnului Lagouros. Știam doar că nu sunt foarte diferite de cele ale Mitropolitului Serafim al Pireului. Vă ajunge, deci, răspunsul meu către domnul Lagouros.

Nu vă interpretez greșit că folosiți ghilimelele când vă referiți la titlul calității mele [de episcop]. Această calitate a mea nu se micșorează de acceptarea sau neacceptarea dvs. Are ea singură propria ei importanță, pe care o conștientizez și căreia adesea mă simt incapabil să-i fac față. Îmi ajunge, însă, harul lui Dumnezeu și fără consimțământul dvs!

Să știți, însă, cinstite părinte, că episcopii Bisericii Catolice nu sunt stabiliți de ei înșiși, ci calitatea lor este determinată o Bulă oficială a episcopului Romei, care îi alege dintre trei persoane pe care i le prezintă instituțiile competente.

Să nu vă fie frică de rugăciunea în comun, să nu puneți piedici strădaniei comune care se face de către cele două Biserici surori, în frunte cu cei doi actuali Părinți inspirați de Dumnezeu ai Bisericii. Dacă dvs. urmați inițiativele judicioase și inspirate ale Preafericirii Sale Patriarhul Ecumenic Vartholomeu, iar noi îndrumările și ideile Sfântului Părinte Papa Bendict al XVI-lea, vom contribui cu siguranţă la împlinirea rugăciunii arhierești a Domnului ca toți să fie una. Biserica niciodată nu a fost lipsită de Părinții ei. Biserica nu este statică, ci dinamică, continuă lucrarea ei mântuitoare, pentru că însuși Iisus Hristos este capul ei. Să nu împiedicăm lucrarea Sfântului Duh, care continuu constituie un semn de mântuire.

Să ne controlăm cu smerenie pe noi înșine ca să constatăm în ce măsură prin lucrările și cuvintele noastre grăbim acea zi binecuvântată a unității creștinilor – sau, dimpotrivă, o îndepărtăm.

Episcopi, preoți și popor al lui Dumnezeu – avem o datorie sfântă să pășim alături de Hristos cel înviat, Care continuă să ne tălmăcească Scripturile și să ne ardă inimile, pentru a-L recunoaște în frângerea comună a pâinii.

Aceasta trebuie să fie credința noastră, bucuria noastră și nădejdea noastră.

Domnul să binecuvinteze lucrarea dvs. pastorală.

Cu multă iubire în Hristos

+Nikolaos

Arhiepiscop Catolic de Naxos, Tinos, Andros și Mikonos

Traducere din neo-greacă de Pr. Dr. Ciprian-Ioan Staicu

Făcându‑se vohodul după obicei, în Sfânta şi Ma­rea noastră Biserică (Sfânta Sofia), în zi de Duminică, în 15 ale lunii iulie, de către Preasfinţitul Arhiepiscopul nostru Ioan, Patriarh Ecumenic, împreună cu sfinţitul cler, din jurul am­vonului s‑au auzit glasurile poporului care striga:

– Mulţi ani, patriarhului! Mulţi ani, împăratului! Mulţi ani, împărătesei! Mulţi ani, patriarhului! De ce am rămas atâţia ani neîmpărtăşiţi? De ce nu ne împăr­tăşim? Vrem să ne împărtăşim din mâinile tale! De mulţi ani vrem să ne împăr­tăşim. Eşti ortodox, de cine te temi? Scoate‑l afară pe Sever maniheul! Proclamă degrab auto­ritatea Sfân­tului Si­nod! Să se proclame degrab autoritatea Sfân­tului Sinod! Vrednicule apărător al Sfintei Treimi, Sfânta Maria este Năs­cătoare de Dum­nezeu! A biruit cre­dinţa în Sfânta Treime! A biruit cre­dinţa ortodocşilor! Pro­clamă degrab Sinodul din Calcedon!…

Acestea strigând ei, li s‑a dat următorul răspuns de că­tre Prea Fericitul Arhiepiscop şi Patriarh Ecumenic Ioan:

– Îngăduiţi‑ne mai întâi să ne închinăm la Sfântul Jert­fel­nic şi după aceea vă vom da răspuns.

Şi intrând ei în sfântul altar, poporul continua să strige… Apoi, Prea Fericitul Ioan, Arhiepiscopul nostru şi Patriarh Ecumenic, urcând în amvon, a rostit acestea:

– Aţi văzut luptele mele, iubiţilor, pe care şi ca preot le‑am dus şi le duc şi acum pentru apărarea Orto­doxiei, şi pe care le voi duce până la moarte…

După cuvântarea sa, aceleaşi glasuri continuau să strige pentru multă vreme:

– Proclamă degrab autoritatea Sinodului din Calce­don! Adunarea Părinţilor din Calcedon mâine să o pro­clami! Dacă o proclami astăzi, mâine o vom prăznui.

Apoi diaconul Samuil a proclamat sfinţenia Adu­nă­rii, spunând următoarele:

– Facem cunoscut dragostei voastre că mâine vom să­vârşi pomenirea celor între Sfinţi Părinţi ai noştri adu­naţi în mitropolia din Calcedon…

Acestea toate petrecându‑se duminică, a doua zi, luni, în 16 ale lunii iulie, s‑a săvârşit pomenirea Sfinţilor Părinţi mai sus amintiţi… Prea Fericitul Ioan, Arhiepis­cop şi Patri­arh Ecumenic a luat dipticele şi a poruncit să fie tre­cute în ele cele patru Sfinte Sinoade şi numele ce­lor să­vâr­şiţi întru cuvi­oşie Arhiepiscopi ai acestei cetăţi împă­răteşti, Eufimie şi Macedonie, precum şi Leon, Ar­hiepis­copul Ro­mei. Atunci întreg poporul, ca dintr‑o gură, a strigat cu mare glas:

– Bine este cuvântat Domnul Dumnezeul lui Israil, Care a cercetat şi a făcut mântuire poporului Său!

Şi multă vreme au petrecut psalmodiind antifonic această cântare, până când psalţilor li s‑a îngăduit să urce şi să cânte Trisaghionul. Când aceştia au început, întreg po­po­rul a încetat psalmodierea şi a ascultat Trisaghionul. Iar în vremea dipticelor întreaga mulţime s‑a apropiat în mare li­nişte în ju­rul Jertfelnicului şi as­culta. De îndată ce s‑au rostit de către di­acon numele mai sus pomenitelor patru Sfinte Si­noade şi ale Arhie­piscopilor adormiţi întru cuvio­şie, Eu­fimie, Macedonie şi Leon, toţi au strigat cu mare glas:

– Slavă Ţie, Doamne!

După aceasta, ajutând Dumnezeu, s‑a săvârşit cu multă rânduială Dumnezeiasca Liturghie.

1. Soluţia hristică – atitudine duhovnicească împotriva crizei

Comunicatul de presă al Patriarhiei Române referitor la mulţumirile aduse credincioşilor pentru susţinerea financiară a bisericilor în construcţie[1] arată clar că principalii contribuabili sunt credincioşii, iar Statul le susţine, pe alocuri, cu sume simbolice  comparativ cu contribuţia filantropică proprie a BOR[2] prin cetăţenii acestei ţări, precum şi prin parteneriatul social-diaconal încheiat cu Statul, conform art. 29 din Constituţie şi a Legii nr. 489/2006.

Potrivit legilor în vigoare, Biserica Ortodoxă Română nu se substituie Statului, ci, prin mijloace specifice contribuie la coeziunea şi pacea socială, la identificarea de soluţii concrete şi realiste spre a depăşi grava criză economică şi financiară. În acest context Patriarhia Română propune ca soluţie anticriză următoarele mijloace spirituale, care, din punct de vedere duhovnicesc, pot depăşi “orice fel de criză”[3]:

1. predicarea permanentă a Evangheliei păcii şi a iubirii faţă de aproapele;

2. îndreptarea morală a celor ce ne conduc[4];

3. o “credinţă tare şi cooperare cu scop sfânt” prin contrucţia de Biserici[5];

4. “sporirea credinţei, a rugăciunii şi cooperării pentru a finaliza un locaş de cult care adună oameni, care sunt învăţaţi să se respecte şi să se ajute reciproc” etc[6].

Aceste îndemnuri şi sfaturi părinteşti de profundă spiritualitate şi duhovnicie au adus în sufletul multor preoţi şi credincioşi speranţă, o motivaţie de unitate şi împreună-lucrare ecclesială deosebită şi o şansă reală pentru a întări solidaritatea şi cooperarea dintre credincioşi, inclusiv întărirea vieţii spirituale, care permite oamenilor să depăşească criza, fără să se “autodemoleze”, sau să ajungă “la deznădejde sau la dezumanizare”.[7]

Cred că Bisericile vor salva sufletul românului prin harul peste har care va prisosi în inima lui prin dumnezeieştile Liturghii şi Sfintele Taine săvârşite în ele.

Cine priveşte doar la “aspectul că se cheltuie bani” repetă argumentul lui Iuda, care îngrijorat că s-a risipit mirul de nard de mare preţ pentru ungerea lui Hristos, pledează pentru săraci, fără să-i pese de ei (Ioan 12, 4-6).

Omul are o latură morală care, dacă se degradează, poate afecta şi distruge mult mai mult decât partea materială a lumii. De aceea spaţiul bisericilor poate constitui spaţii de reabilitare morală şi duhovnicească, care vor genera adevărate “laboratoare spirituale” de ajutorare a omului şi de refacere a societăţii. În acest sens Sf. Ioan Gură de Aur scria: “construcţia de Biserici este mai bună decât milostenia”[8] întrucât ele sunt locuri care dau un puternic impuls pentru acţiunile filantropice şi de îndumnezeire a omului[9].

Astfel se combate individualismul, cultivând spiritul comunitar prin construcţia de biserici şi aşezăminte filantropice de slujire diaconală a aproapelui; se evită “consacrarea eşecului” unui lucru bine început, cu speranţă, dar nefinalizat, în cazul celor în construcţie; se poate preveni fatalismul şi eşecul economic, financiar şi social, cauzat în general de criza morală şi spirituală a societăţii la toate nivelurile, şi se prezintă o alternativă reală şi viabilă pentru clasa politică, guvern şi societatea civilă, care, din păcate, duc lipsă nu numai de soluţii economice viabile, ci şi de acţiune şi de viziune duhovnicească şi de credinţă suficientă pentru rezolvarea crizei actuale…

2. De la soluţia hristică la dileme morale şi deziluzie

Soluţia hristică de excepţie propusă de Patriarhia Română s-a spulberat în parte la vestea că Patriarhia va împrumuta în primă fază suma de 200 de milioane de euro de la o bancă, pentru începerea contrucţiei.

Credincioşii din Vatra Dornei şi din împrejurimi, cu vocaţie de ctitori de biserici în Bucovina, Transilvania, Maramureş şi nu numai, aşteptau cu mare nerăbdare semnalul începerii Catedralei patriarhale pentru a contribui cu bani, masă lemnoasă şi alte donaţii, însă şocul lor a fost atât de mare la anunţul făcut despre împrumut, încât unii nu doresc să mai facă nici măcar o donaţie de un leu.

Din discuţiile pastorale avute cu unii dintre cei decepţionaţi am identificat următoarele nedumeriri, întrebări şi dileme din partea lor:

Cum e posibil ca o Patriarhie cu un număr aşa de mare de credincioşi să apeleze la ajutorul unei banci, oricare ar fi aceasta, întrucât nici una nu are un nume prea bun, având în vedere lăcomia şi imoralitatea lor din ultima vreme?

Nu doresc să diabolizez băncile, întrucât au un rol deosebit în economia unei ţări dacă respectă principiile deontologice, benefice dezvoltării economiei reale, însă ar fi timpul să-şi reconsidere metodele de lucru pentru ca să-şi recapete demnitatea iniţială.

“Catedrala Mântuirii Neamului” trebuie însă să fie un simbol al credinţei, speranţei, al iubirii, al comuniunii, unităţii şi cooperării dintre toţi românii în mod direct prin Trupul tainic a lui Hristos, adică direct cu Patriarhia, şi nu prin intermediari şi instituţii bancare civile imorale, care nu urmăresc decât profitul cu orice preţ.

Dl Mugur Isărescu în articolul. “Nu mai vorbiţi de moralitate în cazul băncilor, căci e o iluzie” ne atenţionează “să nu trăim cu iluzia că putem vorbi sau că are vreun efect dacă tot menţionăm de etică în cazul băncilor. Să fim realişti! Băncile îşi urmăresc, până la urmă, interesul şi profitul lor. E cât se poate de potrivită zicala care spune că “banca îţi dă umbrela pe timp de soare şi ţi-o ia când plouă”.[10]

Păreri similare găsim şi la laureatul premiului Nobel în economie Joseph Stiglitz[11] care spune despre “experienţa aproape mortală prin care a trecut economia mondială, generată de practicile incorecte de creditare, care au scos la iveală depravarea morală a bancherilor”. “Depravarea morală a bancherilor trebuie combătută”, susţine mai departe autorul, “prin reglementări stricte” şi chiar “prin refuzul creditărilor”.[12]

„Instituţiile bancare sunt mult mai periculoase pentru libertatea noastră decât armatele” – Thomas Jefferson. Dacă ne gândim că orice bancă îi execută silit pe debitorii ei, atunci când se află în imposibilitate de plată, încât unii dintre ei se sinucid şi blesteamă clipa şi ceasul când au făcut împrumutul, se pune întrebarea cum poate să accepte cineva construcţia unei Biserici a Mântuirii Neamului din astfel de surse finaciare?

Doreşte oare Patriarhia Română să subvenţioneze, prin dobânzile datorate acelei bănci, „imoralitatea, practicile incorecte, depravarea morală a bancherilor” şi înrobirea noastră?

A apela la ajutorul  celor lipsiţi de „moralitate”, respectiv banca, ar putea reprezenta o jignire şi o lipsă de încredere faţă de donatorul direct (creştinul) şi faţă de Dumnezeu, care poate inspira prin Duhul Sfânt inima şi sufletul credinciosului ca să doneze din puţinul sau multul lui[13].

Creştinul donator, ca mădular viu al Bisericii lui Hristos, constată că în relaţia sa firească cu Biserica intervine un element străin, un intermediar, banca, care din păcate practică acţiuni „imorale şi incorecte”, aşa cum recunosc chiar bancherii. Dilema donatorului este următoarea: odată cu donaţia pentru Catedrală nu finanţează el oare indirect în acelaşi timp şi imoralitatea şi comportamentul incorect al băncilor şi nu contribuie, astfel, la degradarea vieţii sociale şi comunitare? Pentru a evita o astfel de dilemă, unele Biserici naţionale şi confesionale şi-au făcut propria bancă, cu reguli corecte şi principii deontologice bancare clare[14].

În timp ce Banca Naţională Română face presiuni morale asupra băncilor prin diferite instrumente de reglementare şi supraveghere bancară[15], Patriarhia Română ar credita moral, prin acel împrumut, acţiunile imorale ale băncilor şi ar adăuga costuri suplimentare fără rost şi greu de suportat de credincioşi!

Conform regulilor bancare, un imobil creditat de bancă rămâne grevat de sarcini în favoarea băncii până se va plăti ultimul leu. Nu se „transferă”, în acest caz, Catedrala din proprietatea Bisericii la discreţia băncilor? Chiar dacă nu se creditează cu Catedrala în sine, se garantează totuşi cu averea Bisericii, care are un statut canonic aparte. Canoanele condamnă pe Episcop cu caterisirea dacă  pune în pericol averea Bisericii şi îi cer să administreze  „ca şi când  Dumnezeu i-ar sta de veghe”[16].

„Când un Guvern este dependent de banii bancherilor, aceştia sunt cei care controlează de fapt ţara, şi nu conducătorii Guvernului, pentru că atunci mâna care dă este deasupra mâinii care primeşte, iar cei care finanţează nu sunt patrioţi şi nu au bună cuviinţă.” – Napoleon Bonaparte. Nu s-ar putea aplica aceste remarci şi în cazul Bisericii, care ar depinde de bancheri?[17] Nu ar exista riscul unor compromisuri morale din partea Bisericii?

Psihologic vorbind, mai poate oare suporta românul, pe lângă enormele datorii şi împrumuturi făcute de puterea politică pentru supravieţuirea materială, fără consultarea populaţiei, şi o datorie şi obligaţie finaciară pentru finanţarea unei cauze spirituale, făcută la fel ca puterea politică, fără consultarea credincioşilor contribuabili?

În 1791, Thomas Jefferson (cel de-al treilea preşedinte al SUA) a spus: „Pentru a ne păstra independenţa, nu trebuie să le permitem conducătorilor noştri să ne împovăreze continuu cu datorii. Dacă acceptăm asemenea datorii, vom fi taxaţi pentru mâncare şi băutură, pentru nevoile noastre… Dacă putem împiedica Guvernul să risipească munca oamenilor sub pretextul că le pasă de ei, atunci aceştia (oamenii) vor fi fericiţi”. În cazul în care Patriarhia imită comportamentul oamenilor politici, care se împrumută mereu de la bănci fără să găsească soluţii economice viabile, nu riscă Patriarhia să fie catalogată împreună asupritoare şi chinuitoare cu statul consumist şi să stârnească astfel adversitate faţă de Biserica lui Hristos?

În contextul actual şi al celor expuse mai sus, consider că această abordare de a se împrumuta la bănci pentru a construi Catedrala Mântuirii Neamului este pripită, seculară, deci neortodoxă, lipsită de înţelepciune şi tact pastoral şi reprezintă o răsturnare de valori ale moralei creştine, fără precedent în Istoria Bisericii. Nu se cunoaşte încă în istorie vreo Biserică Ortodoxă construită din împrumuturi bancare.

Revelaţia divină şi istoria Bisericii ne dau suficiente modele şi exemple de a construi o lucrare sfântă. Iată câteva repere.

3. Repere biblice şi pastorale

3.1. Altarele din vremea Patriarhilor

Drepţii Vechiului Testament au înălţat mai întâi altare pe care să aducă jertfă Domnului în urma unei teofanii sau mulţumiri aduse pentru ajutorul primit[18]. Aceasta exprimă ,,dorinţa de a imortaliza momentul la locul descoperirii lui Dumnezeu[19] şi de a-şi manifesta recunoştinţa faţă de El pentru binefacerile pe care le-a primit’’[20].

Momentul independenţei de la 1877, de când a început ideea unei Catedrale a Mântuirii Neamului[21] poate fi considerat un moment de recunoştinţă adusă lui Dumnezeu de către poporul român, după atâţia ani de jug turcesc, continuat apoi de un jug horthyist, hitlerist, comunist şi în final culminând cu un jug de tranziţie năucitoare şi halucinantă. Acum cred că se justifică din plin denumirea Catedrala Mântuirii Neamului, că, slavă Domnului, are de ce ne mântui…!

3.2. Cortul întâlnirii

Mai târziu, la construirea Cortului Sfânt se precizează foarte clar că prinoasele necesare pentru construirea sanctuarului trebuia să fie aduse de popor de bunăvoie: ,,Atunci a grăit Dumnezeu cu Moise şi a zis: spune fiilor lui Israel să-mi aducă prinoase: de la tot omul, pe care-l lasă inima să dea, să primeşti prinoase pentru Mine’’ (Ieşire 25, 2). Aşadar sanctuarul a fost indicat de Dumnezeu, nu de oameni, de aici, importanţa respectării poruncilor divine înainte de construire şi raportarea vremurilor actuale la Dumnezeu, şi nu invers.

A doua idee, la fel de importantă, este voluntariatul poporului pentru asigurarea materialelor necesare. Ideea este reluată la Ieşire cap. 35. În cap. 36 este menţionat şi ajutorul concret al unor israeliţi la construirea cortului sfânt, cu menţiunea ,,de bună voie’’: „Iar Moise a chemat pe Beţaleel, pe Oholiab şi pe toţi cei cu minte iscusită, cărora le dăduse Domnul iscusinţă şi pe toţi cei ce-i trăgea inima să vină la lucru de bună voie, ca să ajute la acestea”  (Ieşire 36, 2).

Este scoasă în evidenţă oferta liberă şi spontană a poporului care nu se oprea din a aduce daruri până când Moise a dat poruncă fermă ,,şi s-a strigat în tabără ca nici bărbat, nici femeie să nu mai facă nimic pentru a dărui la locaşul sfânt. Şi a încetat poporul de a mai aduce. Căci material adunat era destul pentru toate bunurile ce trebuiau făcute, ba mai şi prisosea (Ieşire 36, 6-7)[22].

3.3. Templul lui Solomon

Templul era cel mai important edificiu din vastul program de construcţii al lui Solomon. David, tatăl său, a plănuit cu grijă Casa lui Dumnezeu. A iniţiat un recensământ al străinilor din ţară şi i-a organizat imediat pentru lucrările în piatră, metal şi lemn. Cedrii necesari pentru proiectul de construcţie au fost luaţi de la Hiram, regele Tirului (II Samuel 5, 11)[23].

Se vede clar mobilizarea întregului neam în mod direct şi o bună organizare în cele mai mici amănunte. Niciunde nu scrie în Sfânta Scriptură că ar fi apelat cineva în istoria mântuirii la cămătari să le împrumute bani pentru construcţia unui altar sau pentru templul sfânt.

4. Soluţii şi propuneri

4.1. Consideraţii istorice, eclesiologice şi patristice

Întrucât „cele mai multe biserici şi mânăstiri de o valoare cultică şi artistică deosebită – care reprezintă o mare parte din patrimoniul cultural naţional, unele fiind incluse şi în patrimoniul UNESCO, au fost construite în vremuri dificile din istoria poporului român, care au urmat războaielor[24], calamităţilor naturale sau tulburărilor sociale, tocmai pentru a fi simbol de biruinţă asupra răului, de speranţă, reconciliere şi comuniune între contemporani şi între generaţii”[25], au fost construite din donaţiile şi contribuţiile directe ale credincioşilor, mult mai săraci decât cei de azi, propun Sf. Sinod să pună în dezbatere sinodală aspectele, dezavantajele şi dilemele morale cauzate de un împrumut bancar şi să găsească soluţii economice şi pastorale concrete pentru finanţarea construirii Catedralei patriarhale.

Cred că Sf. Sinod nu va agrea ideea unui împrumut bancar sau loterie publică aşa cum s-a propus, luând ca model strângerea de fonduri pentru Ateneul Român[26]. Comparaţia nu se justifică din punct de vedere teologic, întrucât o biserică în construcţie este imaginea Trupului tainic al lui Hristos, care trebuie să se nască „fără de păcat”.

În caz contrar, construirea Catedralei va cădea în derizoriu şi va ieşi din sfera ctitoriilor cu destinaţie sacră, întrucât ea este Biserica lui Hristos şi sfântă chiar din momentul construirii, aşa cum un prunc este om deplin din momentul  conceperii.

Sfinţirea finală a unei Biserici de către Episcop este de fapt o consfinţire, o consacrare, adică consimţim şi ne sfinţim ca membri ai Bisericii din sfinţenia-sacralitatea ei iniţială, din voinţa şi lucrarea lui Dumnezeu, pe care o dă Iisus Hristos încă de la începutul lucrării[27], iar noi dedicăm exclusiv folosirea ei în scopul mântuirii şi îndumnezeirii omului, pentru care Dumnezeu la sfinţire adaugă „har peste har”.

Înţelegem din Sf. Scriptură şi din învăţătura Sf. Părinţi că ridicarea unei Biserici este  o lucrare teandrică (Dumnezeu şi om) şi sinergică sfântă (conclucrare harică Dumnezeu şi om) şi de aceea construirea ei face parte integrantă din teologia eclesiologică şi pastorală, şi nu trebuie să se conducă după regulile economiei de piaţă sau ale  fundraising-ului[28].

De aceea nu avem voie să luăm bani de la oricine şi oricum. Dacă Constituţiile Apostolice ne opresc să luăm bani, ca milostenie, de la „păcatoşii nepocăiţi, care irită (supără) pe Dumnezeu prin darurile lor… şi de aceea donaţia acestora trebuie refuzată, aruncată sau arsă…”[29] cu atât mai mult trebuie avut grijă de la cine şi de unde primim bani atunci când este vorba de construcţia unei Biserici. Dacă gândim altfel atunci putem lua bani şi de la traficanţii de arme, de droguri, din prostituţie, contrabandă, din  economia subterană etc.

Construcţia unui sfânt locaş trebuie să fie un eveniment duhovnicesc; lucrarea aceasta trebuie săvârşită de oameni duhovniceşti, cu mijloace duhovniceşti şi cu un scop duhovnicesc[30], şi nu din mândrie naţională şi eclesială sau din motive concurenţiale cu alte Biserici naţionale.

4.2. Propuneri

1. Personal, propun recuperarea din mâna mafiei politice a lemnului şi administrarea Fondului Bisericesc al Bucovinei cu cele 160.000 de hectare de pădure, precum şi recuperarea celor 1561 de clădiri[31] din mâna mafiei imobiliare, care ar constitui o sursă financiară şi economică reală şi viabilă,  precum şi un demers canonic firesc pentru redobândirea a ceea ce ne-au lăsat moşii şi strămoşii noştri pentru activitatea filantropică, pentru construcţia de biserici şi pentru bunul mers al lor[32].

2.Colectarea fondurilor să fie făcută cu motivaţie hristică, în Duhul întăririi unităţii şi a dragostei faţă de Biserică, a neamului românesc, care nu exclude celelalte naţii sau etnii şi cu scop soteriologic şi eshatologic, dându-le astfel donatorilor o şansă deosebită, de a face o faptă mântuitoare şi de a fi pururea pomeniţi, deci cât va exista neamul românesc şi veşnicia.

3. Din experienţa pastorală personală a construirii unei Catedrale în Vatra Dornei, a două biserici de cimitir, refacerea şi renovarea a altor trei locaşuri de cult, toate pictate şi dotate corespunzător[33], cu ajutorul lui Dumnezeu şi păstrând, desigur, proporţiile, am convingerea fermă că această Catedrală a Mântuirii Neamului va fi realizată doar cu efortul, dărnicia şi ajutorul credincioşilor, într-o manieră decentă şi în duh de rugăciune şi jertfă personală.

4. Credincioşii BOR au nevoie să fie îndrumaţi pastoral cu smerenie şi motivaţi duhovniceşte în acest sens, şi atunci vor dona şi vor conlucra de bună voie, cu bucurie şi pace, fără presiunea achitării dobânzilor usturătoare faţă de bănci sau alte obligaţii fiscale impuse parohiilor.

5.„Dumnezeu iubeşte pe dătătorul de bunăvoie”[34] şi să nu se uite, că de n-ar zidi Domnul Casa Sa, în zadar se ostenesc cei ce cred sau îşi închipuie că ei o zidesc…!”

Preot prof. dr. Mihai Valica

Părintele profesor Mihai Valică este ctitorul şi parohul Catedralei Sf. Treime din Vatra Dornei (judeţul Suceava)

În perioada 2001 – 2008 a urmat cursuri de doctorat la zi, la Universitatea „Albert Ludwig” din Freiburg, Germania, finalizate cu teza de doctorat „Eine heutige Philanthropiewissenschaft und Diakonietheologie im Kontext der Lehre und Tradition in der Rumänisch-Orthodoxen Kirche” (Teologie actuală a ştiinţei filantropice şi a bunăstării sociale în contextul doctrinei ortodoxe şi a tradiţiei Bisericii Ortodoxe Române)

Din 2009 este consilier ştiinţific în calitate de expert în Teologie socială şi doctor în Teologie Aplicată, la Fundaţia „Sfânta Irina” din Bucureşti. În acelaşi an a primit titlul de „Cetăţean de onoare al oraşului Vatra Dornei” acordat de Consilul local în şedinţă şi dezbatere publică: http://www.vatra-dornei.ro/Hotarari/2009/HCL136.htm.

Din acest an este profesor asociat la Facultatea de Medicină a Universităţii de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa” din Iaşi, unde predă – premieră în medicina românească -  Antropologie comparată. Abordare teologică şi medicală, disciplină pe care a înfiinţat-o cu acordul Rectorului Universităţii, prof. dr. Vasile Astărăstoaie, şi al decanului Facultăţii, prof. univ.dr. Doina Azoicăi.

(http://www.umfiasi.ro/umf/ie2/navigation.jsp?node=1858)

Este membru în mai multe comisii internaţionale pe probleme de prevenţie şi intervenţie în caz de dezastre.

[2] Vezi pe larg art. Biserica Ortodoxă Română îndemnă la coresponsabilitate şi cooperare socială, în Viaţa Cultelor, nr. 843-844, p 19.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Vezi pe larg „Credinţa tare şi cooperarea cu scop sfânt vor învinge criza economică”,  Ziarul Lumina din 13. 05. 2010.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 18,3 la Faptele Apostolilor, în PG., 60,147.

[9] Vezi Mihai Valică, Eine heutige Philanthropiewissenschaft und Diakonietheologie im Kontext der Orthodoxen Lehre und der Tradition der Rumänisch-Orthodoxen Kirche, lucrare de doctorat, Editura Christiana, Bucureşti, 2008, pp. 141-142. Lucrarea este publicată în limba germană, în format PDF, şi pe site-ul Universitätsbibliothek Freiburg, la adresa http://www.freidok.uni-freiburg.de/volltexte/5713/

[10] http://www.baniinostri.ro/Afaceri/Isarescu-Nu-mai-vorbiti-de-moralitate-in-cazul-bancilor-caci-e-o-iluzie–a2234.html

[11] Stiglitz este professor la Universitatea Columbia din New York şi fost consilier la Casa Albă, în administraţia Bill Clinton.

[12] Vezi “Depravarea morală a bancherilor trebuie combătută” în:

http://www.bloombiz.ro/international/depravarea-morala-a-bancherilor-trebuie-combatuta

[13] Ieşire 35, 21: A adus fiecare cât l-a lăsat inima sa şi cât l-a îndemnat cugetul să aducă dar Domnului, pentru facerea cortului adunării şi a tuturor lucrurilor lui şi pentru toate veşmintele sfinte.

[14] Vei Grecia, Cipru, Vatican etc.

[15] Vezi conf. univ. dr. LUCIAN-ION MEDAR, prep.univ. IRINA-ELENA VOICA, SUPRAVEGHEREA BANCARĂ, O FUNCŢIE IMPORTANTĂ A BĂNCII NAŢIONALE, Universitatea „Constantin Brâncusi”, Tg-Jiu, Facultatea de Stiinţe Economice; Vezi şi Pintea P. „Băncile în economia românească”, Editura Economică, Bucuresti, 1995; Basno C. „Operaţiuni bancare”, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1995.

[16] Canonul 38 apostolic: „Episcopul să poarte grija tuturor bunurilor (lucrurilor) bisericeşti şi să le rânduiască (chivernisească, administreze) pe ele ca şi când Dumnezeu i-ar sta de veghe; dar să nu-i fie îngăduit lui să-şi însuşească ceva din acestea, sau să dăruiască rudelor proprii cele ale lui Dumnezeu; iar dacă ar fi sărace, să le facă parte ca săracilor, dar să nu vândă din pricina acestora (sub pretextul ajutorării acestora) cele ce sunt ale Bisericii”; vezi şi: 41 ap, 26 sin.IV ec.; 11, 12 sin.VII ec.; 35 Trul.; 15 Anc.; 7, 8, Gang.; 24, 25 Antioh.; 26, 33 Cartag.; 7 sin. I-II; 10 Teofil Alex.; 2 Chiril Alex.

[17] Daniel Petrescu, http://www.badpolitics.ro/conspiratiile-si-crimele-care-au-pus-temeliile-bancilor-americane/

[18] Spre exemplu patriarhul Iacov a ţinut să marcheze întâlnirile lui cutremurătoare cu Dumnezeu, ridicând mai multe altare (Facere 33, 8-20; Facere 35, 6-7; 28, 13-22). Prin aceasta el s-a arătat un om credincios bunei tradiţii a părinţilor săi şi a bunicului său Avraam. Vezi pe larg Pr. prof. dr. Vasile Mihoc, Meditaţii la Evangheliile Duminicilor Triodului şi Penticostarului, Sibiu, 2003, p. 143.

[19] Noe (Facere 8, 20) şi Moise (Ieşire 17, 15) au ridicat de asemenea altare. Înaintaşii noştri au avut şi ei această conştiinţă de a ridica altare, însă nu oriunde şi oricum şi de oricine. Patriarhii din vechime trebuie să ne fie pildă în această privinţă.

[20] Pr. prof. dr. Petre Semen, Învăţătura despre Sfânt şi Sfinţenie în cărţile Vechiului Testament, Iaşi, 1993, p. 170

[21] Denumirea este inspirată după versurile lui M. Eminescu (1850-1889) din poezia Doina: „…Doar s-a-ndura Dumnezeu, Ca să-ţi mântui neamul tău!”.

[22] A se vedea O.W. Gooding, art. Cortul, în Dicţionar Biblic, Oradea, 1995, p. 267-271; Şef rabin dr. Moses Rosen, Învăţături biblice, Bucureşti, 1978, p. 104-105 ; Xavier Leon-Dufour, art. Casă, în Vocabular de teologie biblică, Bucureşti, 2001, p. 98-100

[23] Pentru ajutorul calificat şi pentru livrarea lemnului din Liban, Solomon a plătit în grâne, untdelemn şi vin  (II Cronici 2, 10).În vederea pregătirii cedrilor din Liban au fost selecţionaţi 30.000 de israeliţi. În fiecare lună, lucrau sub conducerea lui Adoniram, însărcinat cu această recrutare, doar 10.000 de bărbaţi, care se întorceau apoi timp de două luni la casele lor. Dintre străinii care trăiau în Israel, un total de 150.000 de bărbaţi erau folosiţi ca purtători de poveri (70.000) şi cioplitori în piatră (80.000), la care se adăugau 3.600 supraveghetori care erau israeliţi. O menţiune interesantă o găsim la II Cronici 8, 9 unde se spune că ,,pe fiii lui Israel, Solomon nu i-a făcut oameni de corvoadă pentru lucrările lui; pe ei însă îi avea pentru oştire şi căpetenii pentru gărzi şi căpetenii pentru carele şi călăreţii lui’’ (II Cronici 8, 9); Vezi şi Samuel J. Schultz, Călătorie prin Vechiul Testament, Oradea, 2001.

[24] Vezi atitudinea lui Ştefan cel Mare.

[25] Citat din ziarul Lumina din 13.05.2010.

[26] Vezi Catedrala Mântuirii Neamului este idealul românilor de peste 125 de ani – interviu cu prof. ing. Nicolae Noica, Comisia specială pentru Catedrala Mântuirii Neamului a Patriarhiei Române, în: http://www.noutati-ortodoxe.ro/catedrala-mantuirii-neamului-este-idealul-romanilor-de-peste-125-de-ani-interviu-cu-domnul-prof-ing-nicolae-noica-comisia-speciala-pentru-catedrala-mantuirii-neamului-a-patriarhiei-romane_l4752_p0.html

[27] Vezi rugăciunea pe care o face episcopul la sfinţirea locului pentru viitoarea Biserică, care „se zideşte pe temelia Hristos” şi din acel moment locul, lucrarea şi acţiunea în sine sunt sacre, deci sfinţite şi sfinte.

[28] Tehnica strângerii de fonduri băneşti.

[29] Constituţiile Apostolice, VII-VIII. P. G. 1, 1002 C, 1156. Vezi şi Mihai Valică, Eine heutige Philanthropiewissenschaft und Diakonietheologie im Kontext der Orthodoxen Lehre und der Tradition der Rumänisch-Orthodoxen Kirche, lucrare de doctorat, ed. Christiana, Bucureşti, 2008, pp. 127-129.

[30] Pr. prof. dr. Vasile Mihoc, Meditaţii la Evangheliile Duminicilor Triodului şi Penticostarului, Sibiu, 2003, p.. 144

[31] Din numărul acestora au fost retrocedate doar 13 clădiri şi acelea aproape în ruină.

[32] Bunăoară recuperarea Fundaţiei Gojdu, făcută cadou Ungariei de guvernul Tăriceanu, în valoare de peste 2,5 miliarde euro

[33] Nu le menţionez spre slavă deşartă, ci aduc  personal o mărturie a experienţei mele pastorale, că privind lucrurile duhovniceşte şi din perspectiva teologiei eclesiale, am acţionat ca atare şi cred că de aceea am simţit şi am primit concret ajutorul şi intervenţia lui Dumnezeu permanent.

[34]2 Corinteni, 9,7: Fiecare să dea cum socoteşte cu inima sa, nu cu părere de rău, sau de silă, căci Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună; 2 Corinteni, 8, 12: Căci dacă este bunăvoinţă, bine primit este darul, după cât are cineva, nu după cât nu are.

Oamenii au vederi extrem de diferite asupra sa. Pentru creştini, este un răstimp plin de bucurie, care întăreşte cea mai importantă dogmă a credinţei noastre: „Dumnezeu dragoste este”. Căci dragostea este îndelung-răbdătoare. Şi nu putem nicidecum zice că aceste două milenii au cuprins în anii lor doar sfinţenie. În mare măsură, au fost 2000 de ani de păcate şi fărădelegi ale noastre. Domnul ne-a îngăduit în aceşti 2000 de ani şi nu ne-a părăsit. Dimpotrivă, a continuat să-şi reverse milele Sale peste norodul Său, Biserica (descoperind noi lucruri sfinte şi minuni, dar mai ales prin ţinerea noastră în viaţă – şi a Bisericii noastre). Aceasta înseamnă că Dumnezeul nostru este cu adevărat un Dumnezeu îndelung-răbdător – aceasta înseamnă că cu adevărat Dumnezeu este dragoste. Pentru noi, este o bucurie că creştinismul nu este pe moarte, ci trece într-un nou mileniu. Pentru creştini, un alt „mileniu” simbolizează veşnicia creştinismului; am intrat în al treilea mileniu al istoriei noastre încredinţaţi că misiunea Bisericii va continua dincolo de anul 2000.

Sunt însă şi oameni care au sărbătorit cu bucurie intrarea în noul mileniu din cu totul alte motive. Există un număr tot mai mare de publicaţii seculare, articole de scandal, ba chiar şi glume de genul: „Voi, creştinii, sunteţi tare bătrâni – aveţi două mii de ani. La aşa vârstă”, zic acestea, „doamnelor şi domnilor creştini ortodocşi, nu credeţi c-ar fi cazul să ieşiţi din cultură, politică, economie şi învăţământ? Este vremea”, adaugă acestea, „cuvenitei retrageri a creştinismului şi a propovăduirii în schimb a celui de «al Treilea Testament», a religiei Noului Veac, «New Age»”.

O formulă îndeobşte acceptată în zilele noastre mă face să strig „Contradicitur!” („Mă împotrivesc!”) de fiecare dată când o aud. Acea formulă este „moştenirea culturală a Ortodoxiei”. Când aud acea expresie, mă simt silit să întrerup vorbitorul şi să-i zic: „Iertaţi-mă, despre ce moştenire vorbiţi? O moştenire apare după moartea celui ce o deţine. Şi, totuşi, noi suntem în viaţă. Şi, îmi pare rău s-o zic, dar nu v-am lăsat nimic moştenire vouă, necredincioşilor! Doar în perioada comunistă se părea că Ortodoxia nu mai există, ci doar nişte obiecte ale „moştenirii culturale”: fresce (cărora li se zice „picturi monumentale”), icoane („lucrări artistice în tempera”) şi biserici („monumente de arhitectură medievală”) – iar toată această „moştenire” ar putea fi folosită după bunul plac. Însă noi simţim că noi înşine constituim Biserica, aceeaşi Biserică a Sfinţilor Andrei Rubliov şi Serghie din Radonej, şi că n-am lăsat nimic prin testament oamenilor atei. Tot ceea ce numiţi „moştenirea culturală a Ortodoxiei medievale” ne aparţine şi vieţuim în propria noastră casă, nu într-un cimitir sau în „muzeul Bisericii Ortodoxe”.

Creştinismul n-a pierit; poţi fi creştin chiar şi în veacul al 21-lea.

Însă ce înseamnă să fii creştin? Voi încerca să răspund în mai multe feluri la această întrebare, şi fiecare răspuns consecutiv îl va cuprinde pe cel de dinainte.

Întâiul răspuns este atât de evident şi de simplu încât şovăiesc să îl înfăţişez publicului meu învăţat, care s-a obişnuit cu sofisticate jocuri intelectuale. Însă adevărul nu trebuie să fie sofisticat, „dialectic”, „antinomic”, ba chiar un „carnaval dialogal”! Creştinul este pur şi simplu un om care priveşte la Hristos prin ochii Apostolilor. Asta-i tot. Am mai putea spune că un creştin poate fi duhovnicesc sau neduhovnicesc, adânc sau superficial, dar cerinţa minimă necesară pentru a fi creştin este întocmai aceasta: să priveşti la Hristos prin ochii Apostolilor.

Treaba e că poţi privi la Hristos în multe feluri. Unii L-ar putea privi prin ochii Sfântului Apostol Ioan, pe când alţii L-ar putea privi prin ochii lui Iuda… Sfârşitul anilor 1950, o perioadă numită în presă „Dezgheţul lui Hruşciov”, a însemnat un val memorialistic al clasicilor culturii sovietice. Începuseră să iasă la iveală informaţii despre cei ce pieriseră în lagărele de concentrare, cei arestaţi sau prigoniţi – printre ei, oameni de ştiinţă, poeţi şi scriitori de excepţie. Aşa că atunci aceia care se propăşiseră, care primiseră ordinele şi premiile lui Stalin, s-au grăbit să-şi protejeze succesul, ce începuse să pară scandalos în lumina tragicei sorţi a colegilor lor supuşi represiunii. „Bineînţeles că am fost prieten cu cei din Gulag, ba chiar am încercat să-i ocrotesc. Şi ce dacă am scris un articol în «Pravda» împotriva acelui prieten? Am încercat în acelaşi timp să-l protejez, pe cât am putut mai bine. Mi s-a cerut să scriu că era spion japonez; eu, în schimb, m-am mărginit să scriu că greşea profund. Eu însumi abia am scăpat de arestare! L-am protejat aşa de dârz, încât am primit doar ordinul de clasa a doua, deşi la talentul meu mi se cuvenea cel de primă clasă!” Atunci a apărut o epigramă muşcătoare în literatura necenzurată, „samizdat”:

Pare-se că cugetul editorilor se odihneşte sănătos,

Şi poţi afla monştrii din rândul lor, bine-nţeles:

Tocmai ce-a apărut o nouă viaţă a lui Hristos,

Bazată pe-a lui Iuda relatare de succes.

Revin, poţi privi la Hristos în diferite feluri. O poţi face prin ochii lui Iuda sau prin ochii lui Ponţiu Pilat (viziunea lui Pilat asupra lui Hristos se poate găsi în romanul lui Mihail Bulgakov Maestrul şi Margareta). Perspectiva lui Pilat nu este o încruntătură plină de ură, ci o privire rece şi nepăsătoare… Se găseşte în Evanghelii o întrebare la care Hristos n-a răspuns, în ciuda atotştiinţei Sale. Departe de a fi una marginală, ea este cea mai importantă întrebare: „Ce este adevărul?”

De ce-a ales Mântuitorul să nu răspundă la acea întrebare? Nu fiindcă n-ar fi ştiut ce este Adevărul. El însuşi era Adevărul („Eu sunt calea, adevărul şi viaţa…” – Io. 14:6). Dar contează foarte mult cum se pune întrebarea.

Convorbirea dintre Ponţiu Pilat şi Hristos este ca o confruntare între întreaga cultură păgână şi noua Evanghelie. Înţelepciunea imperiului păgân ajunsese atât de senilă, încât cei mai buni oameni de ştiinţă ai săi proclamaseră, în urma căutării, că omul nu poate percepe nimic. Aceasta este concluzia definitivă a filosofiei de atunci, filosofia scepticismului şi a relativismului. Nimic nu poate fi ştiut cu siguranţă. Omul este neputincios să înveţe ceva adevărat despre lume sau despre sine; filosofii au dovedit deja slăbiciunea minţii omeneşti şi relativitatea tuturor ideilor noastre.

Şi îl avem pe Ponţiu Pilat, un om învăţat, familiar cu vechea literatură satirică ce surâde cu dispreţ la mitologia populară („Grăind atât de multe de-aceste divine treburi, rugămu-ne la zei şi la eroi să ne dăruiască cuvânt” – Herodot, Istoriile 2:45). Pilat însuşi nu crede prea mult în mituri. E un politician, cu o viaţă lumească. Când se întâlneşte cu Iisus, îşi lămureşte cel mai important lucru: Iisus Galileanul nu e un răzvrătit, nu ameninţă nicicum Imperiul, aşa că nu sunt prea mult de vorbit cu El (Pilat greşeşte însă în privinţa aceasta, căci blândul Propovăduitor va schimba radical soarta întregului imperiu prin răspândirea Evangheliei Sale). Şi apoi, dintr-o dată, când era pe punctul de a pleca, Pilat aude cuvintele lui Hristos: „spre aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc pentru adevăr” (Io. 18:37).

Cuvintele lui Hristos îl şochează, ba chiar îl jignesc pe Ponţiu Pilat: „Cine eşti Tu, ca să îţi permiţi cu aşa impertinenţă să pretinzi că cunoşti adevărul incognoscibil?! Mai bine i-ai citi pe filosofii noştri, şi ei îţi vor explica că adevărul nu poate fi cunoscut de nimeni. Un tâmplar pribeag din Galileea susţine că a venit în lume ca să o înveţe ce este adevărul!” Pilat nu vrea să aştepte şi nu aşteaptă un răspuns; el e încredinţat că nu poate fi un răspuns. Iar Hristos, Cel ce cunoaşte inima omului, a înţeles că nu e o întrebare, ci mai curând un pretext, un refuz de a pune o întrebare adevărată, o stavilă împotriva oricărui răspuns. Din pricina aceasta n-a răspuns Hristos…

Aşadar, avem privirea mercenară a lui Iuda şi nepăsarea rece a lui Pilat. Există şi privirea indignată a Fariseilor, care nu puteau îngădui ca Cineva liber şi puternic să cotropească mica lor lume, ascultătoare, ordonată şi tihnită. Există şi încruntătura plină de ură a Saducheilor, care socoteau propovăduirea despre o altă lume ca fiind jignitoare şi de neînţeles – căci ei aşteptau de la dumnezeul lor un belşug de binecuvântări aici şi acum, în lumea aceasta; el îi răsplătise deja pe Saduchei cu darul puterii, iar ei nu mai aşteptau alte daruri.

Mai este şi privirea mulţimii, care cere minuni şi lovituri politice, iar atunci când nu le primeşte, se „dezamăgeşte” şi strigă: „Să fie răstignit! Să fie răstignit!” Mai este şi privirea celor cărora Hristos le-a zis: „Mă căutaţi fiindcă v-aţi săturat” (Io. 6:26). E vorba de viziunea oamenilor despre care Sfântul Dimitrie al Rostovului spunea „l-au căutat pe Iisus nu de dragul Său, ci de dragul pâinii pe care le-o dăduse”. Ei vin la biserică doar ca să-şi rezolve problemele de zi cu zi, să aprindă o lumânare înainte de o operaţie sau un examen… Unor oameni ca aceştia le trebuie o minune. Şi nu le pasă cine face acea minune. Nu le pasă la ce biserică se duc sau cărui dumnezeu îi aprind o lumânare. Pentru ei, Hristos este Kaşpirovskiul primului veac.

Dar creştin este cel ce priveşte la Hristos prin ochii Apostolilor. Ce însemnătate are lucrul acesta? Fiindcă cele importante se descoperă privirii iubitoare, nu celei nepăsătoare, urâcioase sau consumiste. Apostolii L-au iubit pe Hristos – de aceea este atât de importantă pentru noi mărturia lor iubitoare.

Mai mult, Apostolii au fost ucişi pentru că au vorbit despre Hristos. Blaise Pascal, remarcabilul matematician şi gânditor francez din veacul al 17-lea, creatorul celei dintâi maşini de calculat, a spus odată: „Cred doar acei martori care au îngăduit să li se taie gâturile”. Apostolii sunt astfel de martori. Vă voi aminti că cuvântul grecesc pentru martor, mártÿr, a fost tradus în slavonă ca mucenic. Apostolii au urmat calea mărturisirii ca mucenici.

În rusă există expresiile „pódlinnaia právda” („întocmai adevărul”) şi „podnogótnaia právda” („adevărul adevărat”). Aceste expresii se trag de pe vremea când martorii erau puşi la încercare în faţa curţii, pentru a se vedea dacă mărturia lor poate fi crezută. „Zici că l-ai văzut pe învinuit săvârşind fărădelegea? Dar ai, poate, nişte motive ascunse, sau eşti doar un calomniator? Eşti gata să-ţi întăreşti cu durerea ta cuvintele de care depinde viaţa unui alt om?” Şi, aşa, martorul era supus la chinuri. Frica de posibila durere („pódlinnaia právda” înseamnă „adevărul rostit sub «dlin», ciomagul gâdelui”) a redus drastic numărul martorilor mincinoşi. Apostolii au dovedit, prin suferirea chinurilor şi a execuţiei, că au fost nişte martori cinstiţi. Astăzi, iubitorii versiunilor de senzaţie ale vieţii „necunoscutului Iisus” primesc drepturi de autor pentru fanteziile lor, în vreme ce Apostolii sunt loviţi cu pietre…

Pe lângă acestea, viziunea apostolică este unică, fiind privirea contemporanilor şi a martorilor oculari. Să fi creştin nu e totuna cu a fi, să zicem, kantian. Vădit lucru, a fi kantian nu înseamnă să priveşti la Kant doar prin ochii celor mai apropiaţi discipoli. Kantian este cel ce foloseşte metodele şi termenii gândirii filosofice propuse de Kant. Şi se prea poate ca generaţiile următoare de kantieni să fi numărat oameni care au înţeles stilul de gândire al dascălului lor într-un mod mai talentat, mai potrivit, decât primii săi discipoli, care nu aveau cuvenitul talent filosofic. Da, este adevărat că ucenicii cei mai apropiaţi nu sunt întotdeauna şi cei mai talentaţi. Însă relaţia dintre Hristos şi ucenicii Săi a fost una foarte aparte. Hristos n-a scris nimic, spre deosebire de Kant. Tot ce ştim despre El, ştim din relatările ucenicilor Săi apropiaţi. Scrierile lor sunt singura evidenţă istorică a lui Hristos. De aceea, orice altă încercare de a reclădi „învăţătura lui Hristos” sau „biografia” Sa se află în afara tărâmului istoriei ca ştiinţă. Astfel de încercări dezvăluie mai mult despre lumea lăuntrică a unor asemenea „visători” decât despre Hristos Însuşi.

Creştinismul nu este o tablă a înmulţirii veşnică şi în afara timpului. Creştinismul este vestea acelei fapte unice a lui Dumnezeu, la un anumit punct din spaţiu şi timp, „în zilele lui Ponţiu Pilat”. N-am fost atunci acolo. Dar atunci cum putem afla ce s-a petrecut? Doar acceptând mărturia celor ce au văzut. Şi aceasta este mărturia Apostolilor.

Aşadar, creştin este cel ce priveşte la Hristos prin ochii iubitori şi dăruiţi ai Apostolilor, iar nu prin ochii filosofilor, criticilor şi filistinilor ce au urmat.

Dacă înţelegem acest lucru, vom dobândi putinţa de a ne împotrivi celor ce prea des ne învinuiesc de „conservatorism” şi „dogmatism”. Biserica nu poate să nu fie conservatoare, deoarece a fost întemeiată în urma acelui eveniment petrecut acum 2000 de ani. Biserica nu poate să nu fie dogmatică, deoarece îşi are temelia în mărturia celorlalţi martori – Apostolii – şi, pentru ea, este important să nu distorsioneze percepţia acestora despre Hristos.

Se ridică atunci o a doua întrebare: cum se pot familiariza oamenii cu viziunea Apostolilor şi unde este exprimată acea viziune? Cel mai succint răspuns este: în Sfintele Scripturi. Amintirile Apostolilor despre întâlnirea cu Hristos şi trăirea tainelor Sale sunt adunate în cărţile Noului Testament.

Diacon Andrei Kuraev

Traducere de Radu Hagiu

Ilustrare hindusă a credinţei în reîncarnare

Ce cred adepții karmei și ai reîncarnării

Potrivit cu principiile religiilor orientale (mai ales hinduismul și budismul), ale ocultismului și, în general, ale «Noii Ere», după moartea trupească, sufletul intră în trupul altui om, animal și chiar plantă. Aceasta înseamnă cuvântul reîncarnare.

Noua viață va depinde, spun ei, de viețile anterioare pe care le-a trăit, care pot fi de ordinul miilor, potrivit celor spuse de adepții acestei teorii. Aceasta înseamnă cuvântul karma.

Această teorie presupune o revizuire a lui Dumnezeu, a omului și a lumii, teorie cu totul incompatibilă cu Creștinismul. Adică presupune că Dumnezeu nu este persoană, ci o „Supraconștiință impersonală”. Omul nu este nici persoană, nici creația lui Dumnezeu. Scopul omului este să se stingă ca o picătură în oceanul „supraconștiinței universale”. Lumea nu este creația lui Dumnezeu, ci se identifică cu Dumnezeu (un monism panteist extrem).

Acest punct de vedere despre reîncarnare nu este lege, așa cum vor să-l prezinte adepții lui, ci o convingere religioasă a lor nedovedită. Împreună cu răspândirea acestor teorii merge și mulțimea ofertelor corespunzătoare în spațiul parareligiei contemporane și al ereziilor. Este ascuns de către adepții acestei teorii faptul că este mult mai probabil (totdeauna potrivit cu convingerile lor) să se reîncarneze cineva în animal sau în existență demonică, decât în om.

Într-o carte hindusă de mare autoritate cum este „Legea lui Manu” se menționează o povestire alegorică: O broască țestoasă trăiește în adâncul mării și-și scoate capul la suprafață o dată la o sută de ani. În același timp un inel plutește la suprafața apei. „Pe cât este de nesigur să treacă capul broaștei prin inel, încă pe atâta de nesigur este să se reîncarneze o ființă după moartea ei într-un trup omenesc.”

De când?

Această înșelare este foarte veche. Ea a fost transmisă lumii antice prin oracolele vechi și prin „misterele” idolatre. Astăzi i se face propagandă prin mass media și este oferită mai ales prin guruism, adică prin toți acei dascăli, chipurile, luminați, care vin din Orientul Îndepărtat. Potrivit cu credința religioasă a karmei și a reîncarnării, sufletul se supune unui nesfârșit ciclu de nașteri și morți care se repetă ca o continuă tortură (samsara). Din această tortură făgăduiește guru că-l va elibera pe om, dacă discipolul său se va preda în întregime. Singurul mod, spun ei, de a ieși cineva din această continuă tortură este „să acționeze fără atașament”. O aparentă faptă bună, atunci când se face cu o implicare emoțional-ființială, are drept consecință acumularea de karma, în timp ce, chiar și o crimă, atunci când se face fără aceast atașament, cel care acționează nu acumulează karma.

Consecințe

Aceasta însă are drept consecință răsturnarea temeliilor pe care se bazează societatea noastră și toate celelalte societăți, care, chiar și într-o mai mică măsură,  se raportează la modul de viață propus de Creștinism. Aceasta înseamnă că, dacă va primi cineva această lege pseudoștiințifică, nu va putea cere responsabilitate de la nimeni pentru nimic, nici nu are sens să se nevoiască pentru ceva mai bun, de vreme ce pentru toate este de vină karma. În felul acesta dispar persoana, libertatea, responsabilitatea, dragostea. Victima, nu numai că nu trebuie să-l tragă la răspundere pe chinuitor, ci, dimpotrivă, trebuie să simtă că fără el „nu ar fi putut să-și îndeplinească karma sa”.

Așa cum s-a spus, nu exiztă o teorie mai convenabilă decât aceasta pentru orice elită socială a oricărei epoci.

Prin această prismă, lupta pentru libertate, dreptate socială, asistență socială, pentru orice îmbunătățire a condițiilor de viață nu are absolut nici un sens. Și nu numai aceasta, ci chiar este condamnată, deoarece îi împiedică pe oameni „să-și îndeplinească karma lor”.

Este foarte important să spunem că învățătura despre karma constituie acea bază teoretică pe care, sprijinindu-se guru, își ridică pretențiile pentru supunerea totală a discipolilor lui. Și aceasta pentru că omul, spun ei, nu poate singur să se elibereze, ci are nevoie de ajutor. Iar acest ajutor i-l poate da numai „omul-dumnezeu” guru.

Concepția că viața de acum este determinată de karma vieților anterioare, îl aruncă pe adeptul acestei teorii într-o disperată căutare prin „retrospectiva în viețile anterioare”, care se face de obicei prin hipnoză. Dar prin hipnoză, așa cum se practică în spațiul ocultist extins, omul își deschide în chip primejdios ușa sufletului său pentru lucrările demonice. În afară de aceasta, îi prezintă, de obicei, idei care au drept consecință completa subminare și răsturnare a relațiilor sale familiale și sociale. De pildă, că aceea care acum este femeia sau fiica sa, în viața anterioară a fost mama sau sora sa etc. Este limpede că aceste concepții pot distruge familii sau pot crea relații afară de fire.

Doctrina karmei și a reîncarnării face imposibilă crearea relațiilor interpersonale, care se sprijină pe unicitatea persoanei, de pildă în cadrul căsătoriei sau a vieții familiale.

Puncte slabe

1. Unul din punctele slabe a acestei doctrine este faptul că adepții ei sunt în imposibilitate de a justifica lipsa amintirilor din viețile anterioare. Dacă însă, așa cum spun ei, în această viață ne aflăm „ca să ne primim lecția și să evoluăm”, atunci cum se face că nu ne aducem aminte de faptele pentru care plătim? Cum vom fi învățați de ele de vreme ce nu ni le amintim?

2. Adepții teoriei reîncarnării care în același timp – ca cei ce aparțin spațiului ocultist extins – sunt și discipolii spiritismului, adică ai credinței în comunicarea cu „lumea spiritelor”, cad într-o vădită contradicție. Și iată de ce:

Dacă este adevărat, așa cum cred ei, că în timp de 49 de zile sufletul mortului se reîncarnează, atunci cu care suflete ale celor morți comunică medium-urile (spiritiștii)?

Dacă este adevărată teoria reîncarnării, atunci teoria spiritismului este o minciună. Și invers. Desigur, noi știm că amândouă sunt minciuni.

3. Un alt argument din istorie și matematică. Faptul că populația pământului s-a înmulțit în ultimele două secole de la unul la șase miliarde de oameni, arată cât de mincinoasă este teoria despre karma și reîncarnare. Ce s-a întâmplat oare de s-a petrecut o astfel creștere explozivă? Unde au fost aceste suflete? Și de ce până atunci nu au luat trup omenesc?

Incompatibilă cu Credința Ortodoxă

Fără îndoială învățătura despre karma și reîncarnare este anticreștină. Sfântul Apostol Pavel o spune foarte clar: „Este rânduit oamenilor odată să moară, iar dupa aceea judecata.” (Evrei 9, 27).

Este cu totul fals ceea ce învață discipolii înșelării reîncarnării, adică faptul că, chipurile, reîncarnarea a constituit o învățătură și a Bisericii până în secolul al VI-lea. Însă Istoria Bisericească și scrierile patristice dezmint aceasta.

Argumentul ocultiștilor care susțin că, chipurile, Sfânta Scriptură învață despre reîncarnare, spunând că Sfântul Ioan Botezătorul este reîncarnarea lui Ilie, potrivit textului: „Ilie a și venit… Atunci au înțeles ucenicii că despre Ioan Botezătorul le-au zis lor.” (Matei 17, 12, 13), este naiv. Ei uită că,  potrivit teoriei lor, pentru a se putea înfăptui reîncarnarea trebuie să premeargă moartea. Dar Proorocul Ilie nu a murit.

Erminia textului evanghelic de mai sus este simplă: Arhanghelul Gavriil îi spune tatălui Cinstitului Înaintemergător: Ioan va veni „cu duhul și puterea lui Ilie”, adică va avea harisma profetică și îndrăznirea Proorocului Ilie.

Pe de altă parte, dacă Hristos ar fi primit reîncarnarea, nu ar fi înviat morți, ci s-ar fi limitat numai la a le mângâia rudele.

Dar ceea ce este mai semnificativ pentru noi creștinii este faptul că această rătăcire a reîncarnării amenință să anuleze întreaga Evanghelie a mântuirii în Hristos, adoptând mincinoasa (luciferica) „evanghelie a șarpelui”, adică învățătura auto-evoluției, auto-realizării și auto-mântuirii. Pentru adepții Noii Ere nu Dumnezeu este Cel care coboară la neputința omului, ci omul, prin reîncarnări, urcă și se face dumnezeu, numai cu propriile sale puteri. El care acceptă această teorie antihristică a reîncarnării, se scoate pe sine din cadrul Bisericii lui Hristos, deoarece:

1. Nu acceptă Simbolul Credinței în care mărturisim că Hristos a înviat din morți și-L așteptăm să vină la a Doua Sa Venire. În Simbolul Credinței mărturisim două Veniri ale lui Hristos și nu o mulțime de reîncarnări ale Sale, așa cum cred ocultiștii, care încearcă să distrugă unicitatea Persoanei lui Hristos și venirea Lui în lume ca Dumnezeu și Mântuitor. În Simbolul Credinței mai mărturisim că așteptăm și învierea noastră și învierea tuturor morților și nu nesfârșit ciclu de reîncarnări

2. Neagă distincția dintre Creator și creatură.

3. Neagă Judecata viitoare.

4. Neagă unicitatea, libertatea și responsabilitatea persoanei umane, de vreme ce acolo toate funcționează în cadrul unei necesități oarbe.

5. Neagă dragostea. Cuvintele „a se bucura cu cei ce se bucură și a plânge cu cei ce plâng” (Romani 12, 15) sunt considerate de către adepții karmei și ai reîncarnării nu o virtute, ci o slăbiciune și alipire care te împiedică să auto-evoluezi. De asemenea, pentru noi trupul omenesc nu este închisoarea sufletului, ci biserică a Sfântului Duh, Care se află în noi. Viața nu este pedeapsă și osândă pentru faptele săvârșite, chipurile, în viețile anterioare, ci dar al lui Dumnezeu. Moartea nu este o eliberare, ci este „roada păcatului” și este îngăduită de Dumnezeu „pentru ca păcatul să nu devină fără de moarte”. (În timp ce pentru dascălii reîncarnării pedeapsă este viața, iar nu moartea).

În sfârșit, această înșelare, adică faptul că nu există nimeni care să ne ceară socoteală pentru faptele noastre, se dovedește a fi o minunată măiestrie a diavoului celui ucigaș de oameni pentru vânarea de adepți-victime.

Parareligia îi adoarme pe oameni, făgăduindu-le o mulțime infinită de posibilități, satisfacerea patimilor și nici o responsabilitate. Dar după moarte sufletul nu se poate pocăi. Evanghelia propovăduiește: „Acum este vreme bine-primită; acum este ziua mântuirii”. Acum, în această viață, se judecă viitorul nostru veșnic.

Sursa: PARAKATATHIKI, Martie – Aprilie  2002

Trad.: Ieromonah Ștefan (Nuţescu), Sf. Munte

Demonstraţie pro-homosexualitate în New York. Textul pancartei: „Viaţa începe când te opui creştinilor fascişti!”

Omul a început apoi să-şi proclame drepturile sociale, dreptul său inalienabil la o „existenţă decentă”, de a fi bine hrănit şi îmbrăcat. De aici nu mai rămăsese decât un pas până la un nou set de drepturi, cele care răstoarnă însă întreaga ierarhie a drepturilor omului. Drepturile sexuale: dreptul de a fi şi a promova homosexualitatea, dreptul copiilor de a-şi urma instinctele sexuale prin educaţia sexuală, în sfârşit – dreptul de a promova desfrâul la nivel mondial.

Şi orice discriminare a lor se urmăreşte a fi pedepsită prin lege ca încălcând drepturile fundamentale ale omului. Mai mult, orice critică adusă acestora şi manifestărilor lor aberante nu mai are drept de cetate, dar nici de umanitate! De acum înainte, aproape nici un drept nu mai poate fi invocat pentru a lupta pentru normalitate, urmând ca toate să fie circumscrise de dreptul la desfrânare. Astfel, Cetatea Omului şi-a arătat dintr-o dată adevăratul chip, devenind cetate a Celui rău.

Mai multe voci lucide din presa internaţională, dar şi din cea românească, au început să tragă recent un puternic semnal de alarmă cu privire la unele rezoluţii din spaţiul european, prin care se încearcă impunerea unei legislaţii care să oblige statele europene la acceptarea şi promovarea homosexualităţii şi a feminismului, a avortului şi educaţiei sexuale.

Astfel, la sfârşitul lunii ianuarie urmau a fi adoptate de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei două rapoarte ce ameninţă grav valorile familiei şi moralitatea publică.

1. Raportul privind discriminarea în baza orientării sexuale şi a identităţii sexuale cere statelor membre următoarele:

- legalizarea căsătoriilor homosexuale şi recunoaşterea reciprocă a căsătoriilor şi uniunilor civile între persoane de acelaşi sex;

- adoptarea unei legislaţii interne prin care se interzice discriminarea pe motiv de orientarea sexuală şi orice referiri sau manifestări publice negative la adresa minorităţilor sexuale, ceea ce subminează profund libertatea religioasă şi de cuvânt;

- promovarea, prin educaţie în rândul minorilor, a homosexualităţii ca manifestare normală a orientării sexuale şi combaterea „homofobiei”;

- nu în ultimul rând, facilitarea, din fondurile publice, a schimbării sexului biologic al indivizilor, când aceştia o cer.

2. Un alt raport al Consiliului – 15 ani de la Conferinţa Internaţională asupra Programului de Acţiune privind Populaţia şi Dezvoltarea – promovează avortul ca mijloc de planificare familială şi control al naşterilor, forţând recunoaşterea acestuia ca „drept al omului” şi finanţarea din fondurile publice.

Mergând pe aceeaşi linie, pe data de 10 februarie Parlamentul European a adoptat Raportul Tarabella – Egalitatea între bărbaţi şi femei în Uniunea Europeană, ce prevede că „femeile trebuie să aibă control asupra drepturilor lor sexuale şi reproductive, în special printr-un acces facilitat la avort şi măsuri contraceptive”.

În aceeaşi zi, Parlamentul European a mai adoptat o Rezoluţie privind integrarea Croaţiei, a Macedoniei şi a Turciei în Uniune. Prin această rezoluţie, Parlamentul reafirmă răspicat faptul că îmbrăţişarea drepturilor comunităţii de homosexuali, lesbiene, bisexuali şi transexuali (LGBT) este o condiţie esenţială pentru a deveni membru al Uniunii Europene.

Oare noi am fost informaţi cu privire la această cerinţă esenţială înainte de a deveni membri ai Uniunii Europene? Cum s-a ajuns ca drepturile minorităţilor sexuale să devină o condiţie de bază a integrării?

Drepturile minorităţilor sexuale şi legislaţia anticreştină

În vreme ce rămăşiţele unei revoluţii politice eşuate încă îşi mai făceau simţite prezenţa în ţara noastră, o revoluţie mai amplă dar tăcută îşi făcea loc în legislaţia Uniunii Europene.

Într-un document prezentat de către Comisia Europeană în faţa Parlamentului şi Consiliului în anul 2004, ce se dorea a fi o platformă-program pentru viitoarele dezvoltări legislative, este afirmată exact cerinţa formulată astăzi de Parlamentul European.

Documentul Carta Verde. Egalitate şi non-discriminare într-o Uniune Europeană lărgită afirmă că: „Principiile egalităţii de tratament şi non-discriminare se află în centrul Modelului Social European. Ele reprezintă o piatră unghiulară a drepturilor şi valorilor fundamentale care se află la temelia Uniunii Europene de astăzi”.

Şi în continuare: „Principiul non-discriminării (homosexualilor?, n.n.) este parte a temeliei drepturilor fundamentale pe care U.E. se fundamentează. Ca atare, acesta este unul dintre elementele aşa-ziselor «criterii politice» pentru a dobândi calitatea de membru convenită de către Statele Membre la Consiliul European de la Copenhaga din 1993”.

De aceea, „e de aşteptat ca noile State Membre să fi implementat cele două Directive împotriva discriminării înainte de a adera la U.E., ca parte a acquis-ului legislativ comunitar. Noile State Membre care nu îndeplinesc acest termen limită (…) vor face faţă în consecinţă procedurilor privind încălcarea dreptului comunitar”.

De vreme ce acestea sunt condiţiile de bază ale aderării, rezultă că şi ţara noastră s-a angajat să le implementeze – fie că o recunoaşte sau nu!

Lupta împotriva discriminării în cadrul Comunităţii Europene a început încă din anul 1976, când Consiliul de Miniştri a emis Directiva asupra Egalităţii de Tratament (ETD), prin care se cerea statelor membre să aplice principiul egalităţii de tratament pentru bărbaţi şi femei în câmpul muncii. Acesta este, de altfel, fundamentul legislativ pentru rezoluţiile şi directivele europene ce vor urma cu privire la egalitatea între bărbaţi şi femei, printre care şi Raportul Tarabella menţionat mai sus.

În codul genetic al construcţiei europene, principiul non-discriminării, ce stă la baza instituirii drepturilor minorităţilor sexuale ca drepturi fundamentale ale omului, este o componentă de bază. O arată toate tratatele de instituire a Uniunii Europene: atât Tratatul de la Amsterdam din 1997 prin Articolul 13, Tratatul de la Nisa ce dezvoltă acest Articol pentru a-i uşura aplicabilitatea, cât şi actualul Tratat de la Lisabona prin Articolul 1a. Dar şi Carta Drepturilor Fundamentale, proclamată în cadrul Uniunii în decembrie 2000, face din principiul non-discriminării (prin Articolul 21) unul dintre pilonii ideologici ai construcţiei europene.

O dată cu proclamarea Cartei Drepturilor, Comisia Europeană, ca organ executiv al Uniunii, a trecut direct la implementarea acestui principiu prin câteva Directive deosebit de importante, dar prea puţin cunoscute. Directiva 2000/78/CE din 27 noiembrie 2000, de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă, avea ca obiectiv „stabilirea unui cadru general de combatere a discriminării pe motive de apartenenţă religioasă sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală, în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă, în vederea punerii în aplicare, în statele membre, a principiului egalităţii de tratament”.

Fără această Directivă şi cele ce vor urma în 2004, 2006, 2008, care lărgesc cadrul de aplicare a principiului non-discriminării în spaţiul muncii, nu vom putea înţelege cum de s-a ajuns la Legea Egalităţii din Marea Britanie, asupra căreia am atras atenţia într-un număr anterior al revistei noastre. Legea Egalităţii aplică principiul non-discriminării în spaţiul muncii şi, practic, obligă bisericile să angajeze personal auxiliar fără a discrimina pe bază de sex sau de orientare sexuală, ceea ce înseamnă obligaţia de a angaja homosexuali.

Astfel, ceea ce se întâmplă acum în Marea Britanie nu este decât urmarea aplicării în propria legislaţie a Directivelor Comisiei Europene, ce au un caracter obligatoriu.

Aceleaşi directive au pus şi bazele formării corpurilor juridice parazitare precum Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării din ţara noastră. Acestea formează o reţea în cadrul Uniunii; fiecare ţară e obligată să aibă un astfel de consiliu, toate fiind subordonate direct Comisiei Europene, iar nu guvernelor ţărilor în care se instituie. Sarcina lor este implementarea legislaţiei europene cu privire la discriminare, aplicarea ei şi promovarea diversităţii şi a toleranţei.

De multe ori, funcţionarii C.N.C.D. au fost văzuţi mărşăluind alături de homosexuali în cadrul ruşinoaselor lor „caravane ale diversităţii”. Iar C.N.C.D., de la înfiinţarea lui, nu a stat degeaba. În anul 2005 a acuzat şi amendat un preot dintr-un sat brăilean care l-a dat afară pe un cântăreţ la strană, când s-a dovedit că acesta era homosexual. Potrivit Consiliului, cuvintele preotului cu privire la tânăr – „a ales calea răului”, „iată ce am crescut la sânul nostru: un lup între miei” – reprezintă acte de discriminare.

Din lectura directivelor devine, de asemenea, transparent modul în care aceste consilii împreună cu reţeaua de O.N.G.-uri finanţată de Uniune tind să devină adevăraţii factori de decizie şi de formare a legislaţiei în cadrul ţărilor membre.

Întoarcerea la „procesele comunismului”

Dar ceea ce surprinde în aceste directive este modul în care va fi aplicat principiul non-discriminării în cadrul legislaţiei, care face din prezumţia de nevinovăţie – principiu juridic fundamental ce pune o stavilă abuzului de putere – un principiu perimat.

În articolul 10, alineatul 1, din Directiva 78 din anul 2000, privind sarcina probei se afirmă explicit că: „Statele membre iau măsurile necesare, în conformitate cu sistemul juridic propriu, astfel încât, atunci când o persoană se consideră lezată prin nerespectarea în ceea ce o priveşte a principiului egalităţii de tratament şi prezintă, în faţa unei jurisdicţii sau a unei alte instanţe competente, fapte care permit prezumţia existenţei unei discriminări directe sau indirecte, pârâtului îi revine sarcina de a dovedi că principiul egalităţii de tratament nu a fost încălcat”.

Aceasta înseamnă că nu se mai pleacă de la principiul juridic al prezumţiei de nevinovăţie, ci de la prezumţia de vinovăţie, urmând ca acuzatul să-şi dovedească nevinovăţia – iar nu ca reclamantul să dovedească vinovăţia pârâtului. Acest fapt leagă ca printr-un cordon ombilical proiectul politic al Uniunii Europene de regimul comunist, unde oamenii erau condamnaţi ca „duşmani ai poporului” încă înainte de a se da verdictul.

Dar dacă atunci ei erau duşmani ai poporului sau ai clasei muncitoare, acum cei ce nu urmează noii ideologii totalitare vor deveni „duşmani ai umanităţii” – ca fiind, în fond, duşmani ai dreptului omului la desfrânare.

De aceea, ne aflăm astăzi într-o inedită situaţie, una în care asistăm la instaurarea unui totalitarism al păcatului plecând nu de la motive economice sau rasiale, ci de la cele sexuale. Păcatul tinde să devină prin sine însuşi o realitate totalitară, care absoarbe cu totul energiile omului – dar epoca noastră postmodernă se distinge prin încercarea fără precedent de a-l instaura programatic la nivelul întregii umanităţi. Avem de-a face în perspectivă istorică cu un nihilism instituţionalizat.

Şi, în condiţiile în care nu numai în cadrul U.E., dar şi în Statele Unite, Canada, Australia şi alte ţări au fost implementate legi care incriminează „infracţiunea de ură” (hate crime) sau de „discurs care incită la ură” (hate speech) faţă de diferitele minorităţi, printre care şi cele sexuale, creştinilor li se interzice să afirme răspicat că homosexualitatea e un păcat. Ca urmare a implementării acestei legislaţii, un pastor din Suedia a fost trimis la închisoare datorită unei predici în care critica homosexualitatea; în Marea Britanie, un alt pastor care i-a chemat pe homosexuali la pocăinţă a fost bătut de o bandă de homosexuali, pentru ca apoi să fie acuzat de autorităţi că a incitat la violenţă şi la perturbarea liniştii publice; în anul 2000, în Noua Zeelandă a fost interzisă o înregistrare video ce punea în discuţie dezvoltarea fenomenului homosexualităţii şi implicaţiile lui politice şi sociale. Şi exemplele ar putea continua pentru Statele Unite şi Canada.

Revoluţia drepturilor omului ajunge astfel la un final paradoxal. Drepturile la desfrânare şi perversiune ajung să restricţioneze toate celelalte drepturi afirmate anterior: dreptul la libera practicare şi exprimare a religiei. Practic asistăm la inaugurarea unei noi religii, în care cel ce refuză să se conformeze închinării la idolul sexualităţii va fi decăzut din toate drepturile sale.

În aceste condiţii, se instituie de fapt o nouă prigoană împotriva creştinilor, pentru că dacă învăţătura creştină e considerată a fi discriminatorie prin simpla ei existenţă, încălcând în acest fel „dreptul fundamental” al omului de a desfrâna, creştinul şi învăţătura lui sunt scoşi implicit în afara legii şi a umanităţii.

Oare semnificaţia a ceea ce se petrece acum în Uniunea Europeană, dar şi în lumea occidentală în general, nu este tocmai aceasta: trecerea în ilegalitate a creştinismului şi, deci, a celor care cred în Hristos şi-L mărturisesc? Şi în numele a ce: în numele patimilor deghizate sub denumirea de drepturi ale omului!

Oare nu ne răsună din nou în urechi, prin directivele U.E., sentinţa edictului lui Nero din secolul I împotriva creştinilor: Non licet esse vos! – Creştinilor, vouă nu vă e îngăduit să existaţi?

Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni şi au schimbat slava Dumnezeului Celui nestricăcios în asemănarea chipului omului celui stricăcios (…). De aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimii lor, ca să-şi pângărească trupurile lor între ei, ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin! (Rom. 1:22-24).

Petru Molodeţ

Rădăcina transformării ideologiei de gen în discurs dominant este de găsit în solul marxist. Marx şi Engels au formulat utopia unei societăţi fără clase care caută egalitatea pentru toţi oamenii. Noul totalitarism lucrează cu vechea momeală a „egalităţii” faţă de care oamenii sunt întotdeauna vulnerabili, pentru că încă de la Cain invidia continuă să curgă în venele omului. Şi cu toate acestea ştim că nu suntem „egali”. Desigur, fiecare persoană în parte are o valoare egală în ultimă instanţă, ca copii ai lui Dumnezeu, Tatăl nostru, dar nu suntem cu toţii la fel. Iar revoluţionarii sociali reduc mereu sensul egalităţii la identitate, uitând pe drum că uniformitatea ne distruge umanitatea, a cărei esenţă este unicitatea

Asemenea proiectelor utopice anterioare, ideologia genului încearcă să creeze un „om nou”, de această dată însă la un nivel mai profund decât niciodată. Programul fusese deja formulat de către Friedrich Engels în secolul XIX: „Primul conflict social care are loc în istorie coincide cu dezvoltarea antagonismului dintre soţ şi soţie în căsnicia monogamă, iar prima asuprire – odată cu asuprirea femeilor de către sexul masculin”.

În consecinţă, pentru a aboli pretinsul conflict de clasă între soţ şi soţie, familia trebuie distrusă. Cea mai influentă feministă a secolului trecut, Simone de Beauvoir, a chemat femeia să se elibereze de „sclavia maternităţii” şi a anunţat revoluţia genului cu faimoasa sa expresie: „Cineva nu se naşte femeie, ci devine femeie”. Părinţii intelectuali ai revoltei studenţeşti din 1968, Adorno, Horkheimer, Marcuse, Wilhelm Reich, au flancat acest strigăt de luptă prin detronarea teoretică a „familiei autoritare” şi prin legitimarea şi agitaţia efectivă pentru disoluţia moralei sexuale Iudeo-Creştine în favoarea unei aşa-zise „eliberări sexuale”.

Acum, cu puţin peste o generaţie mai târziu, vedem efectele: ideologia genului ne-a condus pe marginea absurdităţii. Principalul ideolog, Judith Butler, profesoară la Universitatea din California şi la Universitatea Europeană pentru Studii Interdisciplinare din Elveţia este membru în conducerea Comisiei  Internaţionale pentru Drepturile Umane ale Homosexualilor şi Lesbienelor. Ea declară „sexul biologic” drept o „fantasmă normativă” impusă de „regimul hegemoniei heterosexuale”.

Odată ce identitatea sexuală biologică a bărbaţilor şi femeilor a fost distrusă, nimic nu mai poate împiedica deconstrucţia rolurilor sociale şi a instituţiilor. Datorită faptului că niciun sector social nu este liber de influenţele sexualităţii bipolare, toate domeniile vieţii sociale urmează a fi ţinta deconstrucţiei: căsnicie, familie, rolul de tată şi cel de mamă, educaţie, limbaj, muncă, cultură, religie. Procesul se numeşte „deconstrucţia genului”. Absolvenţii Institutului Universitar pentru Studii de Gen au multe de făcut şi fac cu adevărat foarte multe.

Pe data de 3 septembrie 2008 Parlamentul European a adoptat, cu 504 voturi pentru şi 110 împotrivă, o „rezoluţie asupra impactului acţiunilor de marketing şi publicitate pentru a promova egalitatea dintre femei şi bărbaţi” (A6-0199/2008). Parlamentul UE vrea să interzică prin lege aşa-zisele „imagini conţinând stereotipuri sexuale” din publicitate, manuale, jocurile video sau pe computer şi de pe Internet, „începând de la primii ani ai socializării copiilor”, cu alte cuvinte, nicio femeie la cratiţă, dar în schimb un bărbat; niciun bărbat la cârmă, dar în schimb – o femeie. Întâi a fost modificat limbajul, acum – imaginile.

Parlamentul European se simte împuternicit să zdrobească cel mai profund nucleu al culturii şi anume diferitele identităţi ale bărbaţilor şi femeilor. Iconoclaştii se află aici la lucru! Oamenii care susţin că polaritatea sexuală este dată prin natură sau chiar cred că fiinţele umane sunt create de Dumnezeu ca bărbat şi femeie sunt consideraţi „fundamentalişti” creştini care trebuie reduşi la tăcere şi făcuţi inofensivi.

Prin aceeaşi constrângere legală strategică, membrii PE ar fi putut să hotărască să ne cureţe de deşeurile toxice ale imaginilor pornografice şi violente. Pe Internet 35% din toate descărcările sunt de natură pornografică; vânzările de pornografie din întreaga lume sunt de aproximativ 57 miliarde de dolari americani în fiecare an. Aceasta este mocirla în care ideologia genului înfloreşte. Acesta este motivul pentru care nu există aproape nicio rezistenţă. De ce nu reuşesc femeile să vadă că libertatea lor de a fi soţii şi mame este pe cale de a fi sugrumată fără milă? De ce nu reuşesc bărbaţii să înţeleagă că bătălia furioasă a sexelor caută să le răpească propria putere şi identitate masculină – o bătălie care a câştigat un teritoriu considerabil precum discriminarea evidentă a băieţilor în educaţie?

Totalitarismul în haine noi

Ideologia – termen prin care înţeleg o gândire falsă în serviciul intereselor unei minorităţi care în acelaşi timp îşi maschează aceste interese – distruge structurile sociale sănătoase şi conduce la totalitarism. În vreme ce creştinii se trezesc treptat din visul prosperităţii fără sfârşit, al democraţiei şi libertăţii religioase, duşmanul a făcut deja câţiva paşi mari înainte. Prin etichete false precum „toleranţă”, „libertate” şi „non-discriminare” el este acceptat. Printr-o rafinată manipulare a limbajului opoziţia este ostracizată social şi incriminată juridic, chiar înainte de a-şi face vreodată apariţia cu adevărat.

Un rol crucial este jucat aici de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). Fostul preşedinte federal al Germaniei, Roman Herzog, ne-a prevenit asupra eroziunii suveranităţii naţionale şi a democraţiei, pentru că deciziile CEDO în mod automat înlătură legea naţională. CEDO este un centru de putere al agendei [ideologiei] de gen.

Opoziţia faţă de homosexualizarea societăţii este întâmpinată prin calomnii, pierderea influenţei şi excluziunea profesională. Răsturnarea Comisarului pentru Afaceri Interne al UE, Rocco Buttiglione, în 2004, a fost unul dintre cele mai spectaculoase cazuri. Libertatea de expresie nu mai există. Un nou termen peiorativ devine un fapt juridic, incriminând opoziţia: homofobie. Termenul întoarce realitatea cu susul în jos. De fapt, o fobie este o stare patologică de frică. „Homofobia” implică faptul că cei care îşi fundamentează credinţele şi practicile pe legea naturală şi pe legile morale comune tuturor societăţilor sănătoase sunt patologici. Cei care susţin că sexualitatea slujeşte bunăstării indivizilor, familiilor şi societăţii, dacă este expresia iubirii conjugale dintre bărbat şi femei şi este deschisă procreării, sunt consideraţi acum de o elită dominantă ca fiind bolnavi, de fapt periculoşi şi care trebuie astfel să fie reduşi la tăcere (sau mai rău) prin întreaga putere de care dispune legea.

În documentele UE „homofobia” este pusă în aceeaşi categorie cu rasismul, antisemitismul şi xenofobia pentru a o incrimina. Legile antidiscriminare şi legile care incriminează ura (hate laws) există deja în câteva ţări şi se duce o luptă pentru impunerea lor la nivel mondial. Orice cuvânt împotriva homosexualităţii, fie în cercetarea ştiinţifică sau prin citate biblice, este interpretată ca incitare la ură. Prin această minciună se creează o condiţie emoţională răspândită pe scară largă la nivelul populaţiei generale, făcându-i pe oameni mai pasivi faţă de incriminarea rezistenţei împotriva homosexualizării societăţii.

Prin rezoluţia B6-0025/2006 din 18 ianuarie 2006, UE şi-a anunţat voinţa de a „eradica” homofobia prin „măsuri educative precum campanii de informare în şcoli, universităţi şi mass-media, prin legi şi reglementări administrative”. „Discursurile care incită la ură pigmentate de homofobie şi incitare la discriminare ar trebui să fie pedepsite în mod eficient. Lupta împotriva homofobiei trebuie să fie repartizată prin distribuirea de fonduri pentru anul 2007”. Procesul „ar trebui să fie strict monitorizat” şi „orice omisiune a unui stat membru de a implementa aceste măsuri trebuie raportate Parlamentului European”. Aici vorbeşte spiritul totalitarismului.

Rezistenţa

Până acum nu a existat practic nicio rezistenţă. Majoritatea oamenilor nici măcar nu cunosc expresia „integrarea dimensiunii de gen”. Este o revoluţie tăcută, de sus până jos şi din înăuntru – în afară. Nicio dezbatere media, nicio decizie parlamentară adevărată nu au apărut cu privire la aceste schimbări în centrii nervoşi ai realităţii sociale, în special acelea privind formarea studenţilor, copiilor şi adolescenţilor.

Acesta este unul dintre motivele pentru care populaţia percepe numai vag schimbările, cu toate că nu recunoaşte strategia. Oricine vine în contact cu ea – spre exemplu, dacă instituţia cuiva este supusă ideologizării prin integrarea dimensiunii de gen – va cunoaşte în mod direct, personal, că rezistenţa este întâmpinată de sancţiuni.

Media, care într-o democraţie ar trebui să joace rolul de paznic, este în mare parte un agent al acestei revoluţii. Nimeni nu merge la puşcărie acum pentru a fi stricat reputaţia altei persoane atâta timp cât ofensa favorizează revoluţia. Cel care controlează hărţuirea mediatică împotriva disidenţilor nu trebuie să se teamă că-şi va pierde serviciul, dar îşi ia un risc serios dacă încearcă să se opună mişcării LGBT.

Victimele ideologiei de gen

Ideologiile creează victime. Secolul trecut a arătat cu prisosinţă că încercările revoluţionare de a crea un „om nou” rezultă într-o desfiinţare totalitară care distruge omul. Care sunt atunci victimele ideologiei de gen? Ideologia de gen

• Luptă împotriva bunului simţ pentru că tăgăduieşte diferenţele biologice, psihologice şi sociale dintre bărbat şi femeie.
• Luptă împotriva femeilor pentru că face că face să prevaleze imaginile masculine ale femeii promovate de feministe şi devalorizează material şi moral mamele.
• Luptă împotriva bărbatului pentru că fetele şi femeile sunt în mod sistematic privilegiate, în vreme ce autoritatea şi influenţa bărbaţilor este diminuată prin efeminarea bărbatului.
• Luptă împotriva unităţii dintre bărbat şi femeie în cadrul căsniciei şi a necesarei cooperări dintre ei în slujba viitorului.
• Luptă împotriva copilului nenăscut, pentru că declară avortul un „drept al omului”.
• Luptă împotriva copilului pentru că distruge familia, locul de neînlocuit al formării unor personalităţi sănătoase şi locul transmiterii culturii şi credinţei.
• Luptă împotriva familiei pentru că distruge ideologic, social şi material fundamentele existenţei sale.
• Luptă împotriva idealului ştiinţific de adevăr şi raţiune pentru că transformă ştiinţa într-un agent al ideologiei şi-şi abuzează resursele pentru a impune scopuri care transformă societatea.
• Luptă împotriva liberei exprimări în mass-media şi ştiinţă prin suprimarea opiniilor divergente.
• Luptă împotriva democraţiei, pentru că prin puterea statului binele comun este sacrificat în favoarea intereselor unei minorităţi.
• Luptă împotriva lui Dumnezeu şi a ordinii creaţiei.

Ideologiile nu slujesc binelui ultim al fiinţei umane; ele intenţionează să recreeze omul pentru ca acesta să slujească intereselor ideologilor. Dar numai Creatorul omului are dreptul şi puterea de a-şi crea creatura din nou: Dumnezeu.

Atacul merge la rădăcina fiinţei umane. Pe prima pagină a Bibliei se spune: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.” (Fa. 1:27). Dumnezeu l-a făcut pe om cu o sexualitate bipolară pentru că experienţa nevoii de completare ne împinge să ieşim din noi înşine spre o altă fiinţă umană şi să ne depăşim astfel limitele. Ca chip al Dumnezeului Triipostatic suntem chemaţi la dragoste şi numai iubind putem să găsim pacea şi bucuria.

Publicăm în continuare în două părţi un material preluat de pe situl Lifesitenews.com şi semnat de Gabriele Kuby. Documentul „Integrarea dimensiunii de gen – Revoluţia secretă” este publicat în 2008 dar reuşeşte să surprindă un fenomen ce-şi face tot mai simţită prezenţa în zilele noastre: distrugerea identităţii bărbatului şi femeii în scopul unei revoluţii antropologice cu puternice implicaţii ontologice şi sociale. Recentele cazuri din Spania în care băieţi de 15-16 ani au primit prin sentinţă judecătorească permisiunea de a-şi face o operaţie pentru schimbarea sexului sunt semnele tulburătoare ale acestei revoluţii. Dar ea se hrăneşte dintr-o întreagă cultură a relativismului şi a distrugerii tuturor identităţilor în care efeminarea băieţilor şi masculinizarea fetelor sunt încurajate de o ideologie în care genul nu este decât un construct de care se poate dispune după plac. Iar din acest sol mlăştinos a început să răsară în ultimul timp o adevărată modă a transsexualismului şi a schimbării sexului mai ales printre tinerii din Occident.

O fantomă bântuie lumea, fantoma „genului”. Aproape nimeni nu cunoaşte acest concept, cu toate că este extrem de puternic şi şi-a extins influenţa asupra instituţiilor naţionale şi internaţionale. Ideologia genului este pe cale de a crea un om nou, a cărui libertate ar trebui să includă alegerea propriului sex şi a orientării sale sexuale. Aceasta înseamnă a decide în mod arbitrar dacă el sau ea vor să fie bărbat sau femeie, heterosexual, homosexual, lesbiană, bisexual sau transsexual (LGBT). Această viziune asupra libertăţii şi sexualităţii, potrivit voinţei ONU, UE şi a majorităţii guvernelor europene urmează a fi imprimate pe minţile copiilor încă de la creşă şi mai departe.

Încă din 1999 integrarea dimensiunii de gen este Leitprinzip (principiul călăuzitor) şi Querschnittsaufgabe (sarcina fiecărui minister al guvernului) ale politicii germane. Pe pagina de internet a Ministerului Ştiinţei stă scris: „Guvernul Federal a stabilit o politică a egalităţii de şanse bazate pe strategia politică a integrării dimensiunii de gen ca principiu călăuzitor universal şi sarcină orizontală. Guvernul Federal participă astfel la activităţile din întreaga lume ce au ca scop implementarea mai eficientă a politicii egalităţii de şanse.”

Faţada acestei noi ideologii este „egalitatea” între bărbat şi femeie. Mai multă egalitate conduce, chipurile, la o mai mare dreptate. Nu se pune niciodată sub semnul întrebării în ce măsură impunerea egalităţii între ceea ce nu este egal poate contribui la rezolvarea extraordinarelor provocări ale viitorului. În spatele faţadei stă la pândă atacul general asupra standardelor morale cărora le datorăm Cultura Occidentală.

Până în anii ’70 ai secolului trecut genul era un termen folosit pentru a distinge genul gramatical al unui cuvânt. Termenul era folosit de către feministele radicale – care de obicei aparţin organizaţiilor internaţionale de homosexuali şi lesbiene – pentru a promova ideea că „genul” nu are nimic de-a face cu sexul biologic. Potrivit lor nu există două sexe, ci şase sau mai multe, în funcţie de preferinţa sexuală. Alegerile genului urmau să devină discursul dominant – spiritul de neconstestat al epocii – prin acţiune guvernamentală.

„Perspectiva dimensiunii de gen” nu recunoaşte nicio diferenţă esenţială sau înnăscută între bărbaţi şi femei, cu toate că fiecare celulă din corpul uman este masculină sau feminină; aceasta reprimă şi ignoră rezultatele cercetărilor neurologice, ale medicinei, psihologiei şi sociologiei, care demonstrează identităţile diferite ale bărbatului şi femeii în propria lor structură a creierului, a echilibrului hormonal, a structurii psihologice şi a comportamentului social.

Conferinţa mondială pentru femei din Beijing – 1995

Punctul de cotitură al „perspectivei de gen” a fost realizat de către ONG-urile feministe şi lesbiene la Conferinţa Mondială pentru Femei din Beijing, 1995. Acestea ştiau că schimbarea socială nu poate fi realizată fără schimbarea limbajului. Cu o viziune strategică uimitoare, ele au reuşit să înlocuiască cuvântul sex, ce desemnează dimensiunea sexuală.

„Coaliţia Familiei” a încercat să se opună, dar fără succes. Aceasta a protestat împotriva documentului final: „Platforma pentru Acţiune Beijing reprezintă un atac direct asupra valorilor, culturilor, tradiţiilor şi credinţelor religioase din cea mai mare parte a lumii, atât în ţările în curs de dezvoltare cât şi în ţările industrializate… Documentul este lipsit de respect faţă de demnitatea omului, încearcă să distrugă familia, ignoră căsnicia, devalorizează importanţa instinctului matern, promovează practici sexuale înşelătoare, promiscuitate sexuală şi sexul pentru adolescenţi.”

Platforma pentru Acţiune Beijing a fost transformată ulterior în lege. Odată cu Tratatul de la Amsterdam (1999) şi cu Carta UE a Drepturilor Fundamentale de la Nisa (2000), integrarea dimensiunii de gen a devenit o cerinţă obligatorie, prevăzută cu uriaşe resurse financiare. Avortul urmează automat ca parte a agendei globale a integrării dimensiunii de gen. Deloc impresionat de epocalele schimbări demografice, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a hotărât pe data de 16 aprilie 2008 că în cele 47 de state membre ar trebui să existe un drept de jure şi de facto la avort.

Revoluţia culturală

În universităţile germane sunt în prezent 29 de Institute pentru Studiile de Gen, o piaţă în plină expansiune, cu o creştere însemnată. Cercetarea asupra dimensiunii de gen este bine stabilită în cadrul catedrelor de studii umaniste şi se extinde şi asupra domeniilor de graniţă. Scopul este abolirea conţinuturilor învăţământului „patriarhal şi hetero-normativ”. Studenţii confirmă faptul că însuşirea „perspectivei de gen” a devenit relevantă pentru a reuşi la examene şi a face o carieră. Pe lângă institutele academice, există nenumărate instituţii pentru consiliere, finanţate de către statele individuale sau de către UE şi care sunt pe cale de a impregna cu această ideologie a genului tot felul de organizaţii.

În Germania, centrul de control politic este format din Ministerul Federal pentru Problemele Familiei împreună cu „Grupul Interministerial de Lucru asupra Integrării Dimensiunii de Gen” şi „Centrul de Competenţă asupra Genului” de la Universitatea Humboldt din Berlin, finanţate de către Minister. Şi, de vreme ce mentalitatea adulţilor nu este uşor de schimbat în ceea ce priveşte formele de sexualitate, care până de curând erau legal şi social aprobate, atacul principal al acestei revoluţii culturale este dirijat spre noua generaţie, spre copii şi adolescenţi.

Câteva exemple recente:

În 2008 Brazilia a introdus oficial ca materie de studiu în şcolile publice pentru clasele I-IX „diversitatea sexuală”. Preşedintele socialist Luiz Lula da Silva a declarat „homofobia” drept „cea mai perversă boală care a atacat vreodată mintea umană”.

În Viena asociaţia pentru îngrijirea copiilor „Fun & Care” practică cu copiii „educaţia pentru sensibilizare faţă de dimensiunea de gen” şi-i învaţă „limbajul corespunzător dimensiunii de gen”. Băieţii vor primi în cadrul cursurilor un coş cu cosmetice şi rochii de prinţesă, în vreme ce fetiţele sunt încurajate să ţipe şi să îmbrăţişeze violenţa fizică.

În Berlin „Dissens e.V”, fondată în 1989, urmăreşte implementarea „democraţiei genului” în special prin distrugerea intenţionată în băieţi a identităţii masculine.

După ce câteva agresiuni sexuale ale unor copii asupra altor copii au avut loc într-o grădiniţă din Bavaria, principalul reprezentant al „Caritas” i-a informat pe părinţii îngrijoraţi că copiii au dreptul la sexualitate, masturbare şi la „a se juca de-a doctorul”. A experimenta actul sexual ar fi un lucru normal şi ar trebui să fie permis.

Bundeszentrale für gesundheitliche Aufklärung (Centrul Federal pentru Educaţia Sănătoasă), afiliat Ministerului Familiei, a trimis 650.000 de copii dintr-un „Ghid pentru Părinţi asupra Educaţiei Sexuale a Copiilor” în care părinţii erau invitaţi să-şi stimuleze sexual proprii copii. Ministrul Familiei a fost nevoit să retragă broşurile în iulie 2007, datorită presiunii mass-media.

Ceea ce nu înseamnă că putem sta liniştiţi: în toate lucrările despre educaţia sexuală aparţinând Centrului Federal pentru Educaţia Sănătoasă (BzgA) copiii sunt seduşi prin cuvinte şi imagini să îmbrăţişeze o activitate sexuală timpurie şi homosexualitatea, care este prezentată în mod consecvent ca o alternativă egală şi pozitivă la heterosexualitate. Ceea ce ridică întrebarea: Cum e posibil ca o astfel de ideologie revoluţionară să aibă loc când majoritatea oamenilor o recunosc în mod instinctiv ca fiind falsă?

Ştim că suntem fie bărbat fie femeie. Cu toate acestea, noul mesaj este: diferenţierea sexuală este un construct social realizat cu scopul de a oprima femeile. Femeile trebuie să devină bărbaţi! Bărbaţii trebuie să devină femei! Sau ceva între. Este dreptul nostru. Eşti ceea ce simţi că eşti şi, dacă te simţi incomod,  îmbracă hainele celuilalt sex! Este dreptul tău de om! Cum este posibil ca comportamentul homosexual, pe care fiecare religie îl respinge şi care până acum câteva zeci de ani constituia infracţiune în societăţile occidentale, este acum încurajat, chiar promovat în mod agresiv copiilor în şcoli? Există cu adevărat vreun părinte care să se bucure când copiii lor sunt homosexuali? Care este contribuţia homosexualităţii adusă viitorului şi interesului public, mai ales în vremuri de gravă criză demografică?

Cum de s-a putut petrece aşa ceva?

Atacul asupra identităţii sexuale a bărbatului şi femeii are un fundament filosofic: relativismul. Potrivit relativismului, nu există adevăr pentru că realitatea este consecinţa percepţiei subiective. Filosofii contemporani cred că pot arunca legea naturală şi metafizica la coşul de gunoi al istoriei. În schimb, numai „căutarea umană a fericirii, dorinţei sau dragostei” se aplică. Crezul lor este: „Plăcerea este bună”, aşa cum putem citi în Şcoala Filosofiei Practice.

Dacă nu există nicio cale de a recunoaşte adevărul şi, plecând de la adevăr, de a judeca ceea ce este bine sau rău, atunci orice discuţie despre „valori” nu înseamnă nimic. Dacă cineva vorbeşte despre valori el subînţelege că scopul său este binele, presupunând că există o înţelegere asupra a ceea ce este bine. Ceea ce nu este cazul, pentru că nu mai există un consens asupra naturii umane (nici asupra a ceea ce este bine). Pe baza căror valori poate omul să hotărască ce este bine? Dacă este reprobabil să deduci valori absolute din raţiune, din legea naturală sau revelaţia divină, atunci valorile unei societăţi pot fi impuse numai prin putere. În consecinţă, relativismul conduce în mod necesar la un regim în care valorile sunt dictate.

Pentru creştini, adevărul are o faţă şi un nume: Iisus Hristos, Care nu spune „Trăieşte conform valorilor mele”, ci mai degrabă „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele!” (Ioan 14:15)

Odată cu tăgăduirea posibilităţii de a recunoaşte adevărul şi de a deduce un criteriu pentru bine şi rău din el, toate uşile sunt deschise ideologiilor. Ideologia, în variatele sale manifestări, a lăsat o îngrozitoare dâră de sânge de-a lungul secolelor anterioare. Fie sub forma nazismului sau a comunismului, ambele l-au tăgăduit pe Dumnezeu şi i-au prigonit pe cei care cred în Dumnezeu. Dar înainte de toate, i-au orbit şi sedus pe oameni cu promisiuni de egalitate şi dreptate.