Pornografia se răspândeşte astăzi mai repede decât odinioară ciuma, căci cu viteza luminii traversează mările şi oceanele, urcă până în vârful munţilor şi cuprinde ca un foc suprafaţa oricărei ţări şi continent. Şi, cel mai grav, rămâne indiferenţa generală cu care este tratată această epidemie – care nu periclitează numai sănătatea trupească şi sufletească a celor atinşi de ea, dar şi pe cea a urmaşilor lor.

Pornografia pune un punct şi virgulă în istoria omenirii după care, dacă nu se schimbă ceva între timp, e greu de prevăzut ce se va mai întâmpla. Oricum, pornografia născută în numele plăcerii şi fericirii individuale are ca şi consecinţă dispariţia cu totul a sentimentului de bucurie curată şi fericire, înlocuite fiind cu plăceri extatice însoţite de depresii teribile. Pornografia trasează un destin nou şi foarte riscant tuturor celor atinşi de ea.

„Numai în Statele Unite, astăzi numărul persoanelor care se uită la pornografie este ameţitor. Americanii închiriază până la 800 de milioane de filme video şi DVD-uri (aproximativ unul din cinci filme închiriate este porno) şi cele 11.000 de producţii porno filmate în fiecare an depăşeşte cota anuală a Hollywood-ului de 400 de filme. Patru miliarde de dolari pe an sunt cheltuite pe pornografia video în Statele Unite ale Americii, mai mult decât pe fotbal, baseball şi baschet. Unul din patru utilizatori de internet se uită lunar la un site pornografic. Bărbaţii se uită la pornografie online mai mult decât la orice alt subiect. 66% dintre bărbaţii cu vârste cuprinse între 18 şi 34 de ani vizitează un site pornografic în fiecare lună”.[i]

„În fiecare secundă în America sunt aproximativ 28.258 utilizatori de internet care se uită la materiale pornografice. În fiecare zi sunt aproximativ 116.000 de căutări online pentru pornografie infantilă. În 2005, au fost lansate în Statele Unite ale Americii 13.585 de titluri pornografice «hardcore» pe suport video/DVD, crescând de la 1.300 de titluri în 1988. Un studiu recent realizat pe studenţi şi absolvenţi cu vârste cuprinse între 18 şi 26 de ani din întreaga ţară a relevat că 69% dintre bărbaţi şi 10% dintre femei din acest eşantion au vizionat materiale pornografice mai mult de o dată pe lună.

Nu încape nici o îndoială că există o paralelă între acest consum şi cultura populară în general. Numărul scenelor de sex în televiziunile din S.U.A., spre exemplu, aproape s-a dublat între 1998 şi 2005. Jocurile video de larg consum conţin în mod frecvent teme pornografice; unul dintre ele, spre exemplu, «Leisure Suit Larry», conţine nuditate completă”.[ii]

Pornografia – deja cel mai răspândit drog

Ni se spune că toate în societatea modernă se fac în numele drepturilor şi libertăţilor omului. Chiar şi credinţa a început să fie restricţionată în manifestările ei, pentru a se ocroti aceeaşi „libertate”. Sunt unii care nu pot dormi noaptea de grija libertăţilor noastre. Aceiaşi susţin însă şi pornografia, ca un mijloc facil plăcut şi distractiv de satisfacţie erotică. Nici unui program etic al societăţii tradiţionale nu-i este îngăduit să spună nu. Nu îi este permis nimănui să se împotrivească hotărârii libere a oamenilor de a se distra cum vor, atâta timp cât aceasta este alegerea lor. Însă aceşti campioni ai apărării dreptului omului, care se luptă în fiecare zi să lărgească câmpul de libertăţi sexuale prin educaţie sau divertisment, uită să ne ţină la curent cu ultimele descoperiri ale ştiinţei. De ce nu-şi duc până la capăt misiunea de a „ilumina lumea”, eliberând-o din întunericul credinţei?

Ce se uită să ni se spună, inclusiv de către legislatorii de la Bruxelles şi Geneva, este faptul că noile cercetări în domeniul creierului demonstrează în mod clar că pornografia acţionează pe aceleaşi mecanisme ca şi drogurile – atacă fără să ţină seama de consimţământul informat, ocoleşte raţiunea, cultivă insidios pofta, schimbă hărţile corticale, adică modul în care omul percepe realitatea şi se manifestă în lume şi, bineînţeles, produce modificări chimice la nivelul reţelelor neuronale.

Diferenţa este doar aceea că în majoritatea ţărilor drogurile se vând ilegal şi costă enorm, pe când pornografia nu costă mai nimic şi o poţi întâlni, mai ales în România, la toate colţurile de stradă, în metrouri şi chiar în locurile sfinte, tapetate pe jos cu cotidiene de mare circulaţie.

De ce în unele cazuri victima ajunge să-şi iubească torţionarul?!

Tehnicile imagistice ale celor mai avansate tehnologii de scanare a creierului – RMN (rezonanţa magnetică nucleară), PET (tomografie cu emisie de pozitron) şi scanarea SPECT – demonstrează că întregul edificiu argumentativ adus în discuţie în ultimii 50 de ani în mass-media este întemeiat pe minciună.

1. Pornografia este numai în aparenţă o sursă de satisfacţie şi distracţie, căci produce multă suferinţă psihică, cu multiple efecte negative în viaţa individului.

2. Pornografia nu ţine cont de consimţământul informat, căci atacă pe nişte căi cerebrale ascunse, care în general ocolesc raţiunea. Imaginea se fixează în memorie mai puternic ca oricare altă experienţă cotidiană, înainte ca raţiunea să o poată analiza şi lua o hotărâre.

3. Pornografia modelează anumite hărţi corticale care inhibă funcţionarea normală a cortexului – libertatea ca individul să aleagă şi să poată urmări cu atenţie o altă activitate. Efectele pornografiei sunt perfect asemănătoare cu cele ale drogului, deoarece acţionează pe căi neurale identice, producând şi modificări pe termen lung în chimia celulei nervoase. Aceasta înseamnă că şi atunci când se va căuta să se scape de dependenţă, individul trebuie să lupte timp îndelungat până să se elibereze complet de dependenţa chimică.

Ne putem întreba, aşadar, unde este libertatea omului? Nu este mai bine să ascultăm de Cuvântul lui Dumnezeu şi de conştiinţa noastră decât să acceptăm în comunităţile noastre intruziunea acestui ucigător virus? Dar să vedem foarte pe scurt care este părerea neuropsihologilor privind efectele pornografiei.

Toate studiilor marilor psihiatri dovedesc că pornografia dă dependenţă, la fel ca şi drogul, dar mecanismele neurologice rămâneau complet necunoscute. Iată care este punctul de vedere al celor mai cunoscuţi clinicieni în domeniu:

„Dependenţa – Pornografia oferă un stimulent foarte puternic sau un efect afrodiziac urmat de eliberarea sexuală, cel mai adesea prin masturbare. Excitaţia şi puterea imaginii pot fi apoi rememorate şi elaborate în viitoare scenarii imaginare.

Intensificarea – În timp, dependenţii au nevoie de materiale din ce în ce mai dure şi explicite pentru a atinge excitaţia. Satisfacţia sexuală nu se mai poate realiza în mod normal. De aceea, îşi pot forţa partenerii în activităţi sexuale din ce în ce mai bizare. Soţiile sau soţii înşişi trebuie să recurgă la perversiuni pentru a-şi putea satisface partenerul – o mare greşeală, oricum, căci posibilităţile lor sunt limitate faţă de fantezia paranoică a filmelor pornografice.

În cele din urmă, consumatorul ajunge să prefere reprezentările induse de pornografie, acompaniate de masturbare, actului sexual însuşi, diminuându-şi capacitatea de a-şi exprima afecţiunea reală.

Desensibilizarea – Materiale pornografice care la început erau considerate şocante, ilegale, repulsive sau imorale sunt apoi percepute ca acceptabile. Promiscuitatea şi perversiunile devin legitime în mintea persoanei şi el/ea începe să creadă că «oricine o face».

Punerea în practică – Există o tendinţa crescută de a pune în practică comportamente văzute în materialele pornografice. Dependenţa blochează persoanele în şabloanele acestor comportamente, indiferent de consecinţele negative; perturbă legăturile maritale şi familiale şi creşte posibilitatea comiterii unui atac sexual de proporţii, abuzuri sau viol”.[iii]

Pornografia se joacă cu chimia creierului nostru

Neuropsihologul N. Doige ne explică fenomenul:

„Pornografia mai mult excită decât satisface, pentru că avem două sisteme separate de agrement în creierul nostru – unul care are de-a face cu plăcerea care excită şi unul cu plăcerea care satisface. Sistemul excitant se referă la plăcerea «apetitivă», la care primim imaginile pe care le dorim, cum ar fi sexul sau o masă bună. Neurochimia sa este în mare măsură legată de dopamină şi ridică nivelul nostru de tensiune.

Al doilea sistem de plăcere are de-a face cu satisfacerea sau plăcerea consumată, care participă la sex sau masă ca o plăcere calmantă, îndeplinită. Neurochimia acestuia se bazează pe eliberarea de endorfine, care sunt legate de opiacee şi oferă o fericire paşnică, euforică.

Pornografia, oferind un harem nesfârşit de obiecte sexuale, hiperactivează sistemul apetitiv. Spectatorii de pornografie dezvoltă noi hărţi în creierul lor, bazate pe fotografii şi înregistrări video pe care le văd. Deoarece creierul se ghidează după ideea «îl foloseşti sau îl pierzi», atunci când se dezvoltă o astfel de hartă tindem să o păstrăm activată. Aşa cum muşchii noştri devin nerăbdători pentru exersare dacă nu am face altceva decât să stăm toată ziua, aşa şi simţurile noastre trebuie stimulate. Oamenii [dependenţi] care privesc articole pornografie la computerele lor sunt ciudat de asemănători cu şobolanii din cuştile de la NIH (Institutul Naţional de Sănătate), încercând să obţină dopamina sau echivalentul acesteia. Deşi ei nu ştiu acest lucru, au fost seduşi în sesiuni de formare cu caracter pornografic, care îndeplinesc toate condiţiile necesare pentru schimbarea plastică a hărţilor creierelor.”[iv]

- Va urma -

Virgiliu Gheorghe

[ii] Mary Eberstadt, Mary Anne Layden, „Costurile sociale ale pornografiei” (Princeton, New Jersey: The Witherspoon Institute, 2010).

[iii] Dr. Victor B. Cline, „Pornography’s Effects on Adults & Children: Morality in Media” (New York: Bantam Publishing Group, 1991).

[iv] N. Doidge, „The Brain That Changes Itself: Stories of Personal Triumph from the Frontiers of Brain Science” (New York: Viking, 2007), p. 108.

- partea I -

Din păcate, după cum spunea Sir Richard J. Roberts, laureat Nobel, ştiinţa medicală a zilelor noastre este puternic influenţată de interesele marilor companii farmaceutice, într-atât încât studii esenţiale pentru sănătatea omenirii sunt trecute sub tăcere, iar altele făcute la comandă sunt super-mediatizate. Având în vedere aceste lucruri, începând cu acest număr vom scoate la iveală câteva dintre marile descoperiri ale ştiinţei medicale a modernităţii, pe care ar fi bine dacă fiecare dintre noi le-ar lua mai în serios.

Vom începe cu abordarea metodelor de vindecare care s-au experimentat în cazul uneia dintre cele mai grave boli infecţioase: poliomielita. Aceste studii sunt relevante pentru tratarea bolilor infecţioase îndeobşte, în condiţiile în care trăim sub presiunea mediatică a psihozei gripei porcine.

Este greu sau imposibil de găsit în manualele facultăţilor de medicină o altă metodă de prevenire şi tratament a poliomielitei şi a altor boli similare în afara vaccinului. Şi, totuşi, realitatea se pare că arată altfel. Au existat tratamente eficiente, au fost aplicate pe oameni, s-au obţinut rezultate – dar tratamentele respective nu s-au făcut cu substanţe sau formule patentabile, deci nu aduceau bani unei anumite industrii. Ca urmare, au fost trecute sub tăcere.

În 2004, doctorul Juan Manuel Martinez Mendez a publicat un foarte interesant articol în publicaţia Townsend Letter for Doctors and Patients. Aşa cum precizează autorul, articolul este „un mic tribut către marii oameni de ştiinţă aproape necunoscuţi în şcolile medicale de astăzi. Ei merită recunoaştere pentru modul în care au înţeles cauzele reale ale bolilor acute şi cronice, cât şi pentru abordarea corectă pe care au avut-o în prevenirea şi tratarea respectivelor boli”.

Întrebarea pe care şi-a pus-o autorul este dacă „poliomielita şi bolile similare pot fi prevenite, tratate sau vindecate fără vaccinare. Mai multe studii de caz arată că au fost folosite cu succes metode alternative de tratament şi prevenire în timpul epidemiilor din anii ’50. În acea perioadă, metodele alternative de prevenire şi tratament a poliomielitei au fost neglijate în favoarea vaccinării în masă. Este vorba de trei abordări: a) administrarea orală sau intramusculară / intravenoasă a vitaminei C; b) administrarea orală a unei soluţii de clorură de magneziu şi c) aplicarea unei diete ce limitează aportul de zahar”.

Rolul nutriţiei în dobândirea şi menţinerea sistemului imunitar a fost ignorat sau insuficient înţeles, dar mai ales insuficient şi incorect comunicat. De exemplu, nu s-a scris despre rolul glicemiei în imunitate, nici despre rolul vitaminei C în doze considerate mari, deşi cercetările pe animale arată că aceste doze sunt necesare şi au efecte deosebit de bune asupra organismului.

Regulile sunt simple şi se pot observa la animale:

* glicemia normală constantă este unul dintre cei mai importanţi factori pentru imunitatea şi eficienţa funcţionării organismului;
* vitamina C în doze mari are efecte deosebite, acţionând ca un antiviral.

Societatea Internaţională de Medicină Ortomoleculară menţionează în articolul „Vitamina C ca antiviral: totul este doza”:

„Corpurile noastre nu pot produce vitamina C, deşi majoritatea animalelor poseda încă mecanismele prin care produc cantităţile necesare de vitamină C. Dar de cât de multă vitamină C avem nevoie? Argumentele pot fi găsite dacă ne uitam la câtă vitamină C produc animalele în corpurile lor. Răspunsul este: multă vitamină C. Majoritatea animalelor produc o cantitate ce corespunde la un adult uman cu 5.000 – 10.000 de mg de vitamina C pe zi. Este puţin probabil ca animalele să fi ajuns să producă atât de multă vitamină C dacă nu ar fi avut nevoie de ea şi dacă nu ar fi folosit-o. Chiar şi în celulele din multe ţesuturi umane, concentraţia de vitamină C este şi de 25 de ori mai mare decât concentraţia din sânge.

Nevoia de vitamină C a fiecărei persoane diferă datorită deosebirilor genetice şi biochimiei individuale. Mai mult, corpurile noastre trec prin nivele diferite de stres şi consumăm alimente diferite. De aceea, nivelul de vitamină C pentru un adult ce doreşte să-şi menţină sănătatea variază între 2.000 şi 20.000 de mg pe zi. Linus Pauling lua personal 18.000 de mg de vitamina C pe zi (18 grame). A fost ridiculizat de nenumărate ori pentru asta, dar este interesant de observat că d-rul Pauling avea două premii Nobel mai mult decât criticii săi. A murit la vârsta de 93 de ani. Dr. Abram Hoffer, coleg cu dr. Pauling, lua şi el megadoze de vitamină C şi a recomandat cu succes dozele mari de vitamină C către mii de pacienţi, în cei 55 de ani de practică medicală. Dr. Hoffer a murit la vârsta de 91 de ani”.

Dar să ne întoarcem la articolul doctorului Juan Manuel Martinez Mendez:

„Întâi a fost contribuţia de excepţie a d-rului Benjamin Sandler, un nutriţionist care a observat că iepurii nu se îmbolnăvesc de poliomielită: «Autorităţile au observat că în mod normal iepurii sunt rezistenţi la viruşii poliomielitei. Dr. Sandler a mai observat că studiile arată că nivelul glicemiei iepurilor nu scade niciodată sub 100 mg» (1)i. Dar declanşarea unei hipoglicemii în condiţii de laborator era posibilă, şi ceea ce s-a observat după instalarea hipoglicemiei a fost că «animalele prezentau simptome de infecţie în aproximativ 10 ore de la inocularea intracerebrală a virusului» (2). De asemenea, în circumstanţe normale, corpul unui iepure produce zilnic vitamina C într-o cantitate ce corespunde, la un adult de 70 de kg., unor valori cuprinse între 1.547 şi 15.820 mg. (1,547 gr. şi 15,820 gr.). În condiţii de stres sau infecţie, cantitatea de vitamina C sintetizată se cvadruplează uşor (3).

Dr. Benjamin Sandler a descoperit că dacă vrei să previi poliomielita, turbarea, tuberculoza, pneumoniile, infecţiile recurente etc. este necesar să eviţi atât hipoglicemia, cât şi hiperglicemia.

Zahărul din sânge şi oxigenul sunt cele două ingrediente ale „combustibilului” ce „arde” constant în fiecare ţesut al corpului. Pentru ca organismul să funcţioneze cu eficienţă maximă (incluzând şi „mintea”), cantitatea de glucoză din sânge trebuie să fie echilibrată de cantitatea de oxigen din sânge. Dacă nivelul de glucoză în sânge variază constant, atunci se instalează hipoxemia (oxigenarea insuficientă). Hipoglicemia cauzează hipoxemie în ţesuturi şi aceasta, la rândul ei, poate duce la o mulţime de probleme. Din câte ştiu, d-rul Sandler a condus o campanie unică în vara lui 1948. Timp de patru luni şi jumătate, cetăţenii din Carolina de Nord au urmat sfaturile doctorului şi o dietă specifică. «Astfel am ajuns la o formulă simplă de a preveni poliomielita: eliminarea din dietă a zahărului şi a alimentelor ce conţin zahăr, precum şi reducerea consumului de alimente ce conţin amidon» (2). Dr. Sandler a mai scris: «Pot afirma fără rezerve că o astfel de dietă, strict controlată, poate genera în 24 de ore un grad de rezistenţă a corpului uman suficient de ridicat pentru a combate boala» (2). Aproape 5.000 de cazuri de poliomielită au fost prevenite.

«În timpul verii din 1949, cetăţenii din Carolina de Nord au redus consumul de zahar cu 90%, şi numărul cazurilor de poliomielită a scăzut în acest stat cu acelaşi procent» (10).

Nu a existat o campanie propriu-zisă în 1949 (au fost raportate 229 de cazuri de poliomielită), dar numărul a fost mult mai mic decât în 1948 (2.498 de cazuri raportate) – şi aceasta datorită faptului că «părinţii din Asheville şi-au amintit de sugestiile legate de dietă şi le-au urmat şi în 1949» (2).

După încheierea acestei campanii generate de unul singur, dr. Sandler a decis în 1951 să publice uluitoarele rezultate ale muncii sale.

După ce întreaga dramă a epidemiilor a fost observată, dr. Sandler şi-a prezentat concluziile realistice şi pragmatice: «Metoda pe care eu o ofer ca protecţie împotriva poliomielitei se bazează pe conceptul că menţinerea unui nivel normal de zahăr în sânge previne invadarea ţesuturilor organismului de către virusul poliomielitei şi astfel se previne infecţia». Şi, mai departe, «după o cercetare intensă, timp de 12 ani, a relaţiei dintre dietă şi susceptibilitatea la infecţii, nu numai în cazul poliomielitei, ci şi în infecţiile respiratorii comune şi tuberculoză, m-am convins că prin nutriţie adecvată organismul uman se poate proteja singur împotriva infecţiilor». Şi doctorul a mai adăugat: «Cunoaşterea este putere». Toate astea au fost scrise în 1951! (2)”

Vindecarea poliomielitei în 48 de ore

Cea de-a doua abordare a fost cea a doctorului A. Neveu, care administra persoanelor ce tocmai contractaseră poliomielita o soluţie simplă, dar extrem de eficientă: 20 gr. clorură de magneziu, dizolvată în 1 litru de apă (soluţia putând fi folosită şi în cazul nou-născuţilor, precum şi al persoanelor în vârstă). Aceşti oameni au fost vindecaţi în 48 de ore (4). Păreau a fi sub o „protecţie sigură” şi se pare că numai persoanele care nu au urmat recomandările s-au îmbolnăvit.

Un pionier al medicinei ortomoleculare

Doctorul Fred R. Klenner a avut o altă abordare. În timpul epidemiei de poliomielită din 1948 din Carolina de Nord, d-rul Klenner le-a administrat la 60 de pacienţi afectaţi de poliomielită doze masive de vitamina C, la fiecare 2 sau 4 ore – fie oral, fie intramuscular sau intravenos. Rezultatul a fost recuperarea pacienţilor în 3-5 zile (5).

Studiu de caz: poliomielita

„Deşi am reuşit să vindecăm multe cazuri de poliomielită folosind doze masive de acid ascorbic, un anume caz demonstrează valoarea vitaminei C. Doi fraţi erau bolnavi de poliomielită. Acestor doi fraţi li s-au administrat intravenos 10 şi 12 grame de vitamină C, în funcţie de greutate; administrarea s-a făcut cu o seringă de 50 cm3, de patru ori la fiecare 8 ore şi apoi de alte patru ori la fiecare 12 ore. Li s-a mai administrat 1 gram de vitamină C pe cale orală, la fiecare 2 ore. S-au recuperat complet şi amândoi au devenit vedete atletice în liceu şi la colegiu. Un al treilea copil, un vecin, aflat în grija altui medic, nu a primit vitamina C. Şi acest copil a supravieţuit. Tânăra femeie este încă nevoită să poarte bretele ajutătoare pentru braţe (6).

Dr. Fred R. Klenner a scris despre acţiunea-cheie extraordinară a vitaminei C: „Am reuşit să adunăm suficiente dovezi clinice care dovedesc fără echivoc că vitamina C este ceea ce avem nevoie în tratarea bolilor generate de tot felul de viruşi. Mai mult, vitamina C este un adjuvant major în tratarea altor boli infecţioase” (7).

Realmente exasperat de părerile colegilor de breaslă, d-rul Klenner concluziona în lucrarea sa din 1959 publicată în Tri-State Medical Journal: „Când boala este în forma sa acută, administrarea de acid ascorbic în cantităţi adecvate, atât oral cât şi injectabil, va duce la recuperarea rapidă a pacientului. Credem că administrarea de vitamină C trebuie făcută injectabil, în cantităţi ce corespund de la 250 mg. până la 400 mg. per kilogram-corp, la fiecare 4 până la 6 ore, timp de 48 de ore, apoi la 8 până la 12 ore. Doza administrată oral este o doză ce poate fi tolerată. Celor ce spun că poliomielita este o boală care nu se poate trata, eu le spun că mint. Poliomielita în formă acută poate fi vindecată în 96 de ore sau mai puţin. Rog autorităţile să încerce această metodă” (The Origin of the 42-Year Stonewall of Vitamin C, Robert Landwehr 1. 1250 Grizzly Peak, Berkeley, CA 94708. From Journal of Orthomolecular Medicine, Volume 6, Number 2, 1991, pp. 99-103).

Rolul neaşteptat al pâinii negre

Mai târziu, R. Klenner a mai adus un argument legat de motivul apariţiei paraliziei la unele cazuri de poliomielită:

„..revăzând cercetările lui McCormick în cazul celor 50 de cazuri de poliomielită dinăuntrul şi din afara oraşului Toronto, Canada, în timpul epidemiei din 1949, am observat că familiile care mâncau pâine neagră şi s-au îmbolnăvit de poliomielită nu au dezvoltat paralizii; pe când în familiile în care se consuma pâine albă, mulţi dintre copiii care au avut poliomielită au dezvoltat paralizii. Ideea este că pâinea neagră conţine de 28 de ori mai multă vitamină B1 decât pâinea albă. În mod evident, paraliziile ce complica poliomielitele acute par să se datoreze lipsei de vitamină B1” (Massive Doses of Vitamin C and the Virus Diseases: Klenner, Southern Medicine & Surgery, April 1951).

Din informaţiile şi cazurile prezentate mai sus, paşii de vindecare a poliomielitei trebuie făcuţi într-o secvenţă precisă şi sincronizată:

* trebuie administrat nutrimentul adecvat, în dozaj corect şi la intervale ce depind de reacţiile fiecărui individ; se are în vedere vitamina C şi magneziul;
* se previne apariţia hipo- sau hiperglicemiei;
* se urmăreşte redobândirea mobilităţii pacientului, el însuşi mobilizându-se sau fiind ajutat de cei ce-l îngrijesc;
* se administrează vitamina B1 sau tiamină pentru terminaţiile nervoase suferinde, urmărindu-se în genere rezolvarea avitaminozei.

Ne oprim aici cu redarea textului din articolul scris de doctorul Juan Manuel Martinez Mendez. În partea a doua, vom trece în revistă şi restul informaţiilor din articol, dar şi multe alte informaţii despre rolul vitaminelor aşa cum sunt ele privite de medicina ortomoleculară.

Note bibliografice:

1. William Duffy. Sugar Blues 1975 Extracted/edited from his book. First published by Chilton Book Co. Padnor, PA, USA. Currently published by Warner Books, USA. Extracted from Nexus Magazine, Volume 7, Number 1 (December 1999 – January 2000). http://www.nexusmagazine.com

2. Benjamin P. Sandler MD. Diet Prevents Polio 1951. The Lee Foundation for Nutritional Lucrarea poate fi obţinută de la adresa http://www.soilandhealth.org

3. Megascorbate therapies: Vitamin C in Medicine: Vol 1, 1 Vitamin C: How Much is Enough by Patrick Holford; http://www.vitamincfoundation.org/mega_1_1.html#HOLFORD

4. Docteur A. Neveu. Comment prevenir et guerir la poliomyelite Traitement cytophylactique des maladies infectieuses par le chloride de magnesium Cinquieme 1968 Edition Depot legal 4eme trimestre Editions Dangles, 38, rue de Moscow, Paris. (8eme); http://soignez-vous.com

5. Frederick R. Klenner, M.D., Reidsville, North Carolina July, 1949, 209-214 Southern Medicine & Surgery The Treatment of Poliomyelitis and Other Virus Diseases with Vitamin C. Fred Klenner, M.D. Cured Polio in 1948 with Intravenous Sodium Ascorbate; http://www.orthomed.com/polio.htm

6. Frederick R. Klenner, M.D., F.C.C.P. Journal of Applied Nutrition Vol. 23, No’s 3 & 4, Winter 1971 Observations On the Dose and Administration of Ascorbic Acid When Employed Beyond the Range Of A Vitamin In Human Pathology; http://www.orthomed.com/klenner.htm

7. Fred R. Klenner, M.D. Reidsville, North Carolina The Use of Vitamin C as an Antibiotic -the foundation of the oxidation redux system now through greater dosage reveals its outstanding qualities as a non-toxic antibiotic. The Journal of Applied Nutrition, Volume 6, 1953, pp. 274-278; Revised Corrections and formatting [c] 1999

8. T. L. Cleave, M. R. C. P. (Lond.); Formerly Director of Medical Research, Institute of Naval Medicine The Saccharine Disease, Conditions caused by the Taking of Refined Carbohydrates, such as Sugar and White Flour. 1974 Bristol John Wright & Sons Limited; http://www.soilandhealth.org/02/0203cat/0203longevitylibcat.html

9. Neil Z. Miller. Vaccines: Are They Really Safe And Effective? A parent’s Guide to Childhood Shots. 2001 New Atlantean Press, PO Box 9638, Santa Fe, NM 87504; http://www.thinktwice.com

10. Dr. Lee. Natural Progesterone. The multiple roles of a remarkable hormone. Jon Carpenter Publishing. The Spendlove Centre, Charlbury, Oxordshire OX7 3PQ 1996

i1 Din cauza lipsei de spaţiu am renunţat să mai punem trimiterile în text. Cărţile şi studiile citate vor putea fi găsite pe site-ul revistei, adăugate la sfarşitul articolului.

În perioada în care armata NATO bombarda Serbia şi Bosnia sârbească, au fost sfârtecaţi de explozii mii de copii şi civili. Răspunsul dat de marii apărători ai civilizaţiei şi ai drepturilor omului a fost acela că trebuie să ne asumăm aceste „pagube colaterale”. În viziunea lor, una dintre cele mai mari misiuni umanitare ale istoriei nu se putea împiedica în atingerea idealurilor ei de câteva suflete vinovate că s-au născut în acele ţinuturi. Tot aşa şi astăzi, trebuie să ne asumăm pe toţi acei oameni care vor fi sacrificaţi pe altarul vaccinării împotriva gripei porcine. Căci orice război are eroii lui.

Din păcate însă, după războiul din Serbia şi Bosnia şi până astăzi alte zeci de mii de sârbi şi chiar români (cei de la graniţa cu Serbia) s-au îmbolnăvit de cancer şi au murit. Spre exemplu, numai într-un singur orăşel bosniac care fusese bombardat în timpul războiului, au murit de atunci şi până astăzi în jur de 4 000 din cei 10 000 de locuitori ai săi. Dar despre aceste pagube colaterale ale bombelor cu uraniu care au însămânţat moartea în pământul pe care l-au atins nu se mai vorbeşte nimic astăzi. Cine ar mai fi interesat să demonstreze că de la bombele cu uraniu vine boala şi moartea.

Întocmai, sub presiunea evenimentelor mediatice ale zilei de mâine, toată lumea va uita de vaccinul gripei porcine; multe alte boli şi vaccinuri vor deveni de actualitate. Nici chiar cei chinuiţi de vreo boală autoimună sau de vreun cancer nu se vor mai gândi la acest vaccin, deşi n-ar fi greu de constatat că majoritatea dintre ei s-au vaccinat la timp, graţie asigurărilor celor streini de credinţă şi de neam. Cine ar mai avea puterea să facă statistici şi să se lupte ca să afle vinovaţii atunci când suferă îngrozitor şi mai şi ştie că peste câteva luni de zile va muri. Cu adevărat, mai bine e omului să se pregătească pentru întâmpinarea morţii – cel mai mare eveniment al vieţii sale.

Pe de altă  parte, pentru cei care scapă cu viaţă, fie pentru că nu s-au vaccinat, fie pentru că au o imunitate mai puternică sau pentru că aşa a hotărât Dumnezeu, viaţa merge înainte…

Ungaria, 23 octombrie 2009

Potrivit sitului Budapesttimes.hu o femeie de 64 de ani a murit la două zile după ce a fost vaccinată împotriva virusului gripei porcine.

Israel, 22 octombrie 2009

Potrivit unui raport al Synt-L’Economiste-AFP, statul Israel a suspendat campania de vaccinare împotriva gripei porcine pe data de 22 octombrie 2009 în urma decesului a 4 persoane suspectate că ar fi murit în urma vaccinării.

Olanda, 6 noiembrie 2009

Situl Dutchnews.nl raportează că Institutul Olandez de Sănătate RIVM a oprit distribuţia unei serii de vaccinuri pentru copii Pfizer Prevnar împotriva virusului gripei porcine în urma decesului a 3 copii la scurt timp după ce au fost vaccinaţi.

Finlanda, 13 noiembrie 2009

Cel puţin două persoane au murit în luna noiembrie în Finlanda după ce au fost vaccinate. Un copil de doi ani a murit la o săptămână după ce a fost vaccinat, cu toate că potrivit presei locale copilul ar fi murit tocmai pentru că vaccinul ar fi fost administrat prea târziu. Tot la o săptămână de la vaccinare a murit o fată de 18 ani, dar presa locală afirmă iarăşi că ar fi murit datorită gripei porcine şi nu datorită vaccinului.

Portugalia, 19 noiembrie 2009

3 femei din Portugalia au pierdut sarcinile în luna noiembrie după ce au fost vaccinate cu Pandemrix – vaccinul produs de compania britanică GlaxoSmithKline împotriva gripei porcine – , cu toate că autorităţile din această ţară spun că nu pot confirma o legătură între vaccinuri şi pierderea sarcinilor.

Franţa, 20 noiembrie 2009

Potrivit publicaţiei Le Parisien, o femeie care lucra în sistemul de sănătate a pierdut sarcina la 38 de săptămâni, după două zile de la vaccinarea cu Pandemrix.

Danemarca, 20 noiembrie 2009

Potrivit ziarului danez Politiken, doi bărbaţi au murit în luna noiembrie la scurt timp după ce au fost vaccinaţi împotriva gripei porcine.

Canada, 24 noiembrie 2009

Canada pare să fi suferit cel mai rău de pe urma vaccinului Pandemrix cu 3 decese oficiale şi câteva sute de cazuri declarate de reacţii adverse. Neoficial, însă, se vorbeşte de 200 de morţi. Autorităţile au început să retragă de altfel în luna noiembrie vaccinurile de pe piaţă la cererea producătorului vaccinului, GlaxoSmithKline, datorită numărului mare de oameni care au declarat reacţii adverse. Cu tote acestea, autorităţile au recunoscut că 100.000 de doze din seria de vaccinuri căreia chiar producătorul i-a cerut retragerea fuseseră deja administrate populaţiei. Cifrele neoficiale sunt însă de 170.000 de doze administrate din seria vaccinurilor cu probleme. Cf. Globalresearch.ca

Suedia, 26 noiembrie 2009

Potrivit ziarului suedez Aftonbladet până la data de 13 noiembrie o agenţie guvernamentală suedeză, responsabilă cu controlul calităţii medicamentelor, a declarat că i-au fost raportate de către medici şi pacienţi 8 decese în care vaccinul produs de GlaxoSmithKline a jucat un rol principal. Agenţia a negat orice legătură între decese şi vaccinuri, dar un alt deces, survenit la sfârşitul lunii noiembrie, al unui bărbat de 55 de ani care a suferit un transplant de inimă şi a fost după aceea vaccinat, a readus problema în centrul atenţiei. Medicul care a investigat cazul spune că injecţia a determinat corpul să refuze transplantul, astfel încât vaccinul este cauza directă sau indirectă a morţii. Cifrele neoficiale spun că în Suedia ar putea fi vorba chiar de 80 de morţi şi în jur de 600 de cazuri raportate de oameni care au avut reacţii adverse la vaccin.

Coreea de Sud, 30 noiembrie 2009

Se supectează  că moartea unui student sud-coreean datorată unei hemoragii cerebrale ar fi avut drept cauză vaccinul împotriva AH1N1, cu toate că autorităţile de sănătate spun că nu există nicio legătură.

Germania, 3 decembrie 2009

Mai mulţi medici din Germania au raportat un număr de 15 decese datorate vaccinării împotriva AH1N1, dar autoritatea care reglementează siguranţa medicamentelor în Germania, Institutul Paul Ehrlich, a declarat că nu a găsit nicio evidenţă în acest sens. Cu toate acestea, în Germania au ieşit la iveală în ultimul timp legăturile subterane care există între institutele de cercetare şi marile companii farmaceutice, astfel încât activitatea institutelor poate fi pusă serios sub semnul întrebării.

Slovenia, 3 decembrie 2009

Situl sloven Rtvslo.si raportează că un bătrân din Slovenia a murit la două zile după ce a fost vaccinat. Într-un alt caz, unei femei a încetat să-i bată inima la cinci minute de la vaccinare împotriva gripei porcine, dar s-a reuşit salvarea ei în ultima clipă. Oficial, medicilor li se cere să vaccineze mai ales categoriile de oameni mai vulnerabile, dar experienţa arată că tocmai sănătatea acestora e supusă unui risc mai mare după vaccinare.

În octombrie anul trecut a ieşit la iveală că GlaxoSmithKline, compania producătoare a vaccinurilor, avea contracte secrete şi ilegale cu cele mai importante spitale din Slovenia, contracte prin care se finanţa „educarea” medicilor.

Japonia, 10 decembrie 2009

Potrivit unui raport al ziarului japonez Mainichi, un număr de 64 de oameni au murit din 8 decembrie până acum după ce au fost vaccinaţi împotriva gripei porcine. Un adolescent a murit imediat după injecţie. Un alt bărbat a fost găsit mort în casa sa la patru zile de la vaccinare.

Marea Britanie, 18 decembrie 2009

Agenţia guvernamentală responsabilă cu siguranţa produselor farmaceutice din Marea Britanie (MHRA) a declarat că 8 decese şi 8 pierderi de sarcină i-au fost raportate după vaccinarea cu Pandemrix. MHRA a declarat şi existenţa unui caz de sindrom Guillain Barre. S-au mai raportat de asemenea 64 de cazuri cu reacţii adverse la vaccin, la femei însărcinate.

Taiwan, 22 decembrie 2009

Potrivit TaiwanNews un medic ginecolog a dat în judecată Centrul pentru Controlul Bolilor din Taiwan după ce fiul său de numai 7 ani a murit după ce a fost vaccinat împotriva gripei porcine. Centrul a negat că ar putea fi vreo legătură între moartea copilului şi vaccinarea lui, dar acesta nu fusese niciodată înregistrat cu boli grave, fiind perfect sănătos înainte de vaccinare.

Sursa: http://maps.google.com/maps/ms?ie=UTF8&hl=en&msa=0&msid=113177039868951276280.000479226ef9ed7def612&ll=44.590467,4.570313&spn=140.768745,360&z=2&mid=1259167969

România

19 decembrie – a doua zi după ce s-a vaccinat, un bărbat în vârstă  de 37 de ani, jurist în cadrul Casei de Asigurări de Sănătate din Buzău, a suferit un accident vascular urmat de îngustarea câmpului vizual, adică o semiorbire. Tânărul era perfect sănătos şi a făcut vaccinul cu o săptămână înaintea Crăciunului. Cf. adevarul.ro

8 ianuarie – o femeie din comuna Cerașu (judeţul Prahova) ce suferea de afecţiuni cardiace a murit la o zi după ce s-a vaccinat împotriva gripei porcine. Femeia a fost vaccinată cu Cantgrip pe data de 7 ianuarie, la medicul de familie.

9 ianuarie – Medicul rezident de la dispensarul din comuna clujeană  Aluniş, Mihai Constantin, în vârstă de doar 34 de ani, a fost găsit mort în de către mama sa. Cu o zi înainte îşi administrase singur vaccinul împotriva virusului Ah1N1. Cf. NapocaNews.ro

12 ianuarie – O femeie din localitatea prahoveana Pleaşa a intrat în comă  profundă după administrarea vaccinului contra gripei porcine şi a fost internată la Spitalul Judeţean de Urgenţă Ploieşti. S-a deschis o anchetă pentru a lămuri lucrurile. Cf. stiriprahova.ro

13 ianuarie – educatoarea din Aluniş, jud. Cluj, moare subit la 36 de ani, la câteva zile după vaccinare. Educatoarea împreună cu copiii de la grădiniţa din sat fuseseră vaccinaţi „la comandă” de către medicul care ulterior a decedat şi el. Patru copii prezintă reacţii adverse severe. În această comună izolată din judeţul Cluj s-a instaurat panica, localnicii refuzând acum în cor vaccinul. Cf. NapocaNews.ro

14 ianuarie – un tânăr din Prundu Bârgăului, Bistriţa, Călin Oltean, în vârstă de 29 de ani, moare subit la locul de muncă.  Cu o zi înainte, tatăl său îi dăduse o fiolă de vaccin împotriva A H1N1 pentru a o folosi. Direcţia de Sănătate Publică Bistriţa Năsăud a deschis o anchetă pentru a se stabili dacă acesta îşi făcuse vaccinul sau nu. Cf. bistritaonline.ro

14 ianuarie – O elevă ce fusese vaccinată cu o zi înainte împotriva gripei noi a fost internată în Spitalul Judeţean de Urgenţă „Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava după ce a acuzat o paralizie uşoară a mâinii stângi. Cf. gandul.info

***

La sfârşitul unui articol de pe situl About.com ce lua în discuţie pierderile de sarcină cauzate de vaccinarea împotriva gripei porcine, mai multe mămici din Statele Unite şi-au povestit propriile experienţe. Redăm în continuare aceste mesaje tocmai pentru că vin dintr-o sursă sigură: cei care au experimentat pe viu efectele vaccinului.

9 octombrie, mesajul lui Jo: „Mi-am făcut vaccinul (cel normal nu cel împotriva H1N1) la 8 săptămâni de sarcină. Trei zile mai târziu am pierdut sarcina. Cu siguranţă nu voi mai lua cel împotriva AH1N1.”

- „Eu mi l-am făcut joi. Eram într-a noua săptămână de sarcină. Am pierdut sarcina duminică. Mi s-a spus de către mai mulţi medici să-mi fac aceste vaccinuri. Acum aş vrea să-mi fi urmat instinctul şi să nu mi le fi făcut DELOC!”

29 octombrie: „Lucrez într-un stabiliment asemănător unui spital şi mi s-a spus „că avantajele depăşesc riscurile”. La ora 01:00 dimineaţa mi-am făcut vaccinul, la 03:00 dimineaţa am început să sângerez şi să am crampe, iar la ora 3 după masa am pierdut sarcina. Voi hotărâţi!”

31 octombrie, mesajul lui Sue: „Mi-am făcut vaccinul împotriva AH1N1, iar 24 de ore mai târziu am pierdut sarcina”.

Mesajul Lindei Hill: „Nora mea era însărcinată în săptămâna a zecea şi şi-a făcut vaccinul împotriva AH1N1. În aceeaşi seară, vineri, a pierdut sarcina.”

1 noiembrie: „Eram atât de pregătită să-mi fac vaccinul împotriva AH1N1 săptămâna trecută – şi îl făceau numai femeilor însărcinate! Eram în săptămâna a şasea. Am făcut vaccinul, iar a doua zi am început să am crampe şi am pierdut sarcina. Avusesem deja două sarcini reuşite şi nu am pierdut niciodată sarcina şi nu am avut probleme. Medicii mei mi-au spus că aş fi nebună să cred că e din cauza vaccinului, dar dacă nimeni nu face o investigaţie în această chestiune, atunci alte femei nu vor afla. Îmi pare atât de rău că am făcut vaccinul…”

3 noiembrie, mesajul lui Connie: „Şi eu am primit vaccinul pe data de 22 octombrie, 2009. Totul mergea foarte bine, apoi pe 28 mi s-a rupt apa, iar pe 29 octombrie am dat naştere unui băieţel care deja murise şi nimeni nu poate să-mi spună de ce… Toată lumea vrea să spună că nu e din pricina injecţiei, dar eu cred că asta e cauza. Copilul meu urma o creştere normală şi toată lumea vrea să ignore vaccinarea. Vă spun că, dacă vă vaccinaţi şi suferiţi o pierdere de sarcină, dacă pot să facă o autopsie, faceţi-o.”

4 noiembrie, mesajul lui Sioux Falls, Dakota de Sud: „Am primit vaccinul împotriva AH1N1 pe 16 octombrie şi am început să am crampe pe 22. Eram aproape în săptămâna a 17-a de sarcină şi am născut un copil mort pe 23 ale lunii. Asemenea celorlalte femei de pe acest forum, primul lucru pe care l-am bănuit a fost vaccinul. Am întrebat imediat o asistentă de la spital dacă vaccinul ar fi putut avea vreo legătură cu pierderea sarcinii. Fără nicio ezitare, mi-a spus: „în niciun caz”. Avusesem îndoieli dacă să-mi fac vaccinul, dar am urmat sfatul vechiului meu medic de familie, care s-a dovedit până acum de încredere. Într-o întâlnire ulterioară cu medicul meu, la trei zile după ce mi-am pierdut copilul, l-am întrebat dacă e posibil ca vaccinul să fi provocat vreo reacţie adversă copilului meu. La rândul lui mi-a spus că nu e posibil. Nu cred neapărat că medicul meu mă minţise, pur şi simplu urma practicile şi opiniile acceptate în domeniu. Ca naţiune, cred, cu toate acestea, că suntem minţiţi. Acest vaccin nu este sigur în timpul sarcinii.”

5 noiembrie, mesajul unei femei din Washington care aştepta un copil în iunie 2010: „Sunt atât de necăjită!… Eram atât de fericită că sunt însărcinată… Aşteptam naşterea pentru 25 iunie 2010. Avem doi băieţi sănătoşi şi niciun caz de pierdere de sarcină. Totul mergea de minune. Lunea trecută, am primit vaccinul împotriva AH1N1 (cu mercur redus pentru femeile însărcinate). Marţi dimineaţa am început să am crampe, iar miercuri am început să sângerez abundent. HCG-ul meu era 50 miercuri, iar eu eram trecută de 6 luni, deci era scăzut. Medicii credeau cu toate acestea că pot să duc în continuare sarcina, dar vineri HCG-ul meu coborâse la 22. Sunt o epavă emoţională. Mă simt ca şi cum am avut un copil sănătos şi am provocat pierderea sarcinii din cauza vaccinării. Din pricina medicilor mei s-a ajuns la acest rezultat. Am făcut cercetări pe internet şi am aflat că au fost multe pierderi de sarcină după vaccinarea împotriva AH1N1, dar nu au fost raportate pentru că este greu de stabilit motivul pierderii de sarcină. Sper să nu fi provocat eu asta!”

http://preventdisease.com/news/09/110709_H1N1_vaccine_miscarriage_reports.shtml

Există  o mulţime de cazuri asemănătoare, numai că nu este cine să le ia în seamă. E foarte greu să dovedeşti că acest vaccin ţi-a omorât copilul atunci când cei care trebuie să constate ştiinţific acest lucru sunt chiar cei care recomandă vaccinul şi-l susţin. Din păcate, după cum putem constata, am ajuns să ne omorâm unii pe alţii sub acoperirea unor conştiinţe întunecate fie din interes, fie de frică, fie dintr-o mare ignoranţă şi mediocritate.

În data de 7 august 2007 a apărut în cadrul rubricii La contra din ziarul spaniol La Vanguardia un interviu cu Sir Richard J. Roberts (laureat al Premiului Nobel pentru Medicină în 1993 şi participant la Campus Excellence, ce reuneşte la Fuerteventura 14 laureaţi Nobel), sub titlul „Medicamentul care vindecă definitiv nu este rentabil”.

Richard J. Roberts este unul din cercetătorii consacraţi în domeniul biotehnologiilor.

- Ce model de cercetare vi se pare cel mai eficient, cel al Statelor Unite sau cel european?

- Evident că modelul american, la care participă în mod activ capitalul privat, este mult mai eficient. Puteţi lua ca exemplu progresul spectaculos al industriei informatice, unde capitalul privat este cel ce finanţează cercetarea de bază şi cea aplicată. În ce priveşte industria sănătăţii, însă… am rezerve…

- Vă ascult.

- Nu se poate ca cercetarea în domeniul sănătăţii umane să depindă numai de rentabilitatea economică. Ceea ce e bine din punctul de vedere al dividendelor nu este întotdeauna bine pentru oameni.

- Explicaţi-ne.

- Industria farmaceutică vrea să fie utilă pentru pieţele de capital…

- Ca orice altă industrie…

- Da, dar aceasta nu este orice altă industrie: aici vorbim de sănătatea noastră, de vieţile noastre, ale copiilor noştri şi ale unor alte milioane de fiinţe umane.

- Dar, dacă sunt rentabile, se va realiza o cercetare mai bună.

- Dacă te gândeşti doar la profit, nu te va mai preocupa să fi util oamenilor.

- De exemplu?…

- Am dovezi că, în anumite cazuri, cercetătorii care depind de fonduri private ar fi putut descoperi medicamente foarte eficace, ce ar fi pus capăt cu totul anumitor boli…

- Şi de ce au renunţat la cercetari?

- Pentru că industria farmaceutică este interesată nu atât să vă vindece pe dumneavoastră, cât să vă ia mai mulţi bani – aşa că, dintr-o dată, cercetarea respectivă este deviată către descoperirea de medicamente care nu va vindecă întru totul, ci doar cronicizează boala şi vă fac să experimentaţi o îmbunătăţire ce va dispărea din momentul în care nu mai luaţi medicamentul.

- Este o acuzaţie gravă.

- Ei bine, este un lucru obişnuit ca firmele din industria de medicamente să fie interesate în linii de cercetare nu pentru a vindeca, ci pentru a croniciza durerile, cu medicamente cronicizante, mult mai rentabile decât cele ce vindecă o dată şi pentru totdeauna. Şi nu trebuie decât să urmăriţi analiza financiară din industria farmaceutică ca să verificaţi ceea ce spun.

- Există dividende care ucid.

- De asta vă spuneam că sănătatea nu poate fi o piaţă în plus, nici nu poate fi înţeleasă doar ca un mijloc de a câştiga bani. Şi, de aceea, cred că în modelul european mixt, cu capital public şi privat, este mai puţin facil să se propage acest tip de abuzuri.

- Un exemplu de astfel de abuzuri?

- S-a renunţat la cercetarea în domeniul antibioticelor, pentru că sunt prea eficiente şi vindecau complet. Iar pentru că nu s-au produs noi antibiotice, microorganismele infecţioase au devenit rezistente – şi acum tuberculoza, care fusese învinsă când eram eu copil, reapare: a ucis anul acesta peste un milion de oameni.

- Nu ne vorbiţi de „lumea a treia”?

- Acesta este un alt capitol trist: bolile din „lumea a treia” sunt prea puţin supuse cercetării, pentru că medicamentele care le-ar combate nu ar fi rentabile. Dar eu vă vorbesc de „lumea întâia”, cea a noastră: medicina care vindecă definitiv nu este rentabilă şi, de aceea, nu se fac cercetari în acest domeniu.

- Politicienii nu intervin?

- Nu vă faceţi iluzii: în acest sistem, politicienii sunt simpli angajaţi ai marilor capitaluri, care investesc atât cât este nevoie pentru că copiii lor să fie aleşi – iar, dacă nu sunt aleşi, să îi cumpere pe cei ce sunt aleşi.

- Totul e posibil.

- Pentru capital, există un singur interes: să se multiplice. Aproape toţi politicienii – şi ştiu ce vorbesc! – depind cu neruşinare de acele multinaţionale farmaceutice care le finanţează campaniile. Restul sunt vorbe goale…

Prof. Mihai Cristea

Orice creştin ştie că Bunul Dumnezeu ne iubeşte necondiţionat foarte mult şi că toate ispitele şi necazurile sunt menite să ne încerce şi să ne sporească credinţa. Din păcate, trăim într-o lume în care majoritatea tinerilor, argumentând o aşa-zisă libertate, se cufundă tot mai mult în mocirla unor patimi din care nu vor sub nici un chip să iasă. Sunt însă şi tineri care răspund chemării lui Hristos şi apucă cu putere mâna pe care Mântuitorul ne-o întinde tuturor. Oana M. este o femeie care a gustat din plin tot ceea ce societatea i-a oferit şi a încercat tot ceea ce în ochii tinerilor de azi pare „cool”: nopţi petrecute în cluburi şi discoteci, desfrânare şi adulter, tutun, băutură şi droguri. Însă când L-a cunoscut pe Hristos, s-a umplut de dragostea Lui şi cu puterea primită de la Dumnezeu a ieşit la Lumină.

- Oana, cum ai început să consumi droguri?

- Locuiam în Miami, eram măritată cu un fost sportiv de performanţă, avem o casă de iarnă şi o situaţie materială bună. Aveam o gaşcă de fete şi de băieţi, şi eram preocupaţi doar de odihnă, aranjatul în oglindă, ieşitul la cluburi şi în discoteci – în general, de tot ceea ce însemna distracţie. Atunci am luat pentru prima oară ecstasy, apoi cocaină şi marihuana.

- Să înţeleg că prietenii au fost cei care te-au determinat?

- Nu neapărat! Eu am fost o persoană care mi-am dorit acest lucru. Sigur că am nimerit într-un grup de prieteni care consumau droguri, dar înainte de asta obişnuiam să ies şi să beau, să fumez. M-am apucat de fumat de la vârsta de 15 ani şi m-am lăsat după ce l-am cunoscut pe Dumnezeu, la o vârstă trecută de 30 ani. Când am luat prima pastilă, am crezut că L-am găsit pe Dumnezeu!

- Dar era un fals Dumnezeu!

- Da. Și acum când vreau să-mi imaginez cum este Raiul, acolo unde nu este oboseală, nu este plictiseală (plictiseala era unul dintre inamicii mei acolo în Miami – pentru că, nefăcând nimic, mă plictiseam foarte repede!), fără răutate, mă gândesc la pastilă şi îmi zic: „Dacă diavolul, care este numai răutate şi este tatăl minciunii, poate să te facă să simţi acele stări pe care le trăiam, îmi închipui cum este să trăieşti printre sfinţi în Împărăţia lui Dumnezeu!”

Am luat câţiva ani pastile şi ajunsesem să trăiesc numai pentru ele. Aşteptam cu nerăbdare sfârşitul de săptămână – asta fiindcă acele droguri le luam numai în week-end pentru că nu le puteam consuma oricum, singură. Trebuia să fie muzică, atmosferă! Atunci mă distram extraordinar. Nu dormeam nopţi în şir, mă simţeam cea mai frumoasă; cum găseam o oglindă. nu mă mai despărţeam de ea! Aşa au trecut doi ani. Îmi doream foarte mult să consum heroină, mi se părea foarte şic. Eram fascinată de modelele acelea slabe, care consumau heroină, şi vroiam să arăt ca ele – era cumva la modă prin anii 1990 să se consume heroină. Pe de altă parte, mă uitam la filme şi eram îndrăgostită de unii din actorii dependenţi de heroină. Deşi cei din jur insistau să nu mă apuc de heroină, eram foarte sigură pe mine că nimic rău nu mi se poate întâmpla, că pot controla situaţia. Practic, heroină am început să consum când am revenit în România şi am continuat aceeaşi viaţă. Am cunoscut un băiat, Mircea, cu care am avut o relaţie extraconjugală şi cu care ulterior m-am căsătorit. Mircea consuma heroină, şi am început şi eu cu heroina.

- Cum te simţeai când consumai?

- Atunci spuneam că este ceva foarte frumos. Heroina este un drog foarte ciudat, care te face să nu-ţi mai doreşti altceva. După anumite droguri excitante (cocaină, ecstasy), nu mai puteam dormi. Aveam insomnii. Insomnia este unul dintre simptomele cele mai rele de care se izbesc consumatorii de droguri, pentru că este îngrozitor să fii obosit şi să nu poţi dormi! În momentul în care îţi faci heroină eşti liniştit, căci heroina este un fel de antidot. În câteva luni, practic, am devenit dependentă de heroină, fiindcă nu consumam heroină doar după acele droguri excitante, ci mă injectam şi cu alte ocazii. Mă injectam cu heroină şi nu îmi mai trebuia nimic altceva! Stăteam liniştită, nici măcar în cluburi nu mai mergeam. Simţeam o stare de bine independent de ceea ce se întâmpla în jur, independent de locul în care mă aflam.

- Dar această stare de bine nu era de la Dumnezeu.

- Da, da. Cred că diavolul, prin acest drog, care te face să te simţi bine, vrea să-l imite pe Dumnezeu…

- Povesteşte-ne despre momentul întâlnirii cu Dumnezeu.

- Dumnezeu mi-a întins mâna. Eram după cinci ani de dependenţă, din care nu credeam că o să-mi mai revin vreodată. Eu, care eram foarte mândră, mă consideram buricul pământului, ajunsesem să-mi doresc să fiu într-un cărucior cu rotile, să nu mai am picioare – doar să nu mai simt ceea ce simţeam! La început aveam multe concepţii greşite, mă gândeam că toţi oamenii se mântuiesc, că oricum o să fie mai bine după moarte. Credeam că după ce mori te transformi într-o „zână perfectă”! Însă în momentul în care am început să mă tem de moarte am luat lucrurile în serios. Îmi imaginam un subsol în care picură apă tot timpul şi este igrasie. Cam aşa era şi în sufletul meu. Mă gândeam: „Dacă mor şi rămân aşa?” Acesta a fost primul lucru care m-a zguduit. Doream să mă las, dar nu puteam. Am păstrat relaţia cu primul meu soţ, Dan, care niciodată nu s-a drogat. Dan este un om foarte bun, m-a ajutat tot timpul. Când îi spuneam că vreau să mă sinucid, mă chema pe unde era el şi părăseam ţara pentru câteva săptămâni. Însă, când reveneam, o luam de la capăt, nu rezistam. Anturajul mă făcea să merg pe acea cale greşită.

- Și cum s-a produs ruptura?

- Dumnezeu mi-a ajutat foarte mult. A fost dintr-o dată. Am plecat pur şi simplu de la o petrecere de la mare! Și nu m-am mai întors niciodată la soţul meu de-al doilea, Mircea, deşi eram căsătoriţi doar de câteva luni, nici la grupul din care făceam parte. Cred că această decizie a mea a fost şi ca rezultat al rugăciunilor adresate Sfintei Filofteia. În urmă cu două luni, în drum spre Lacul Bâlea, eu şi prietenii mei ne-am oprit la Curtea de Argeş, la catedrală. Eu nu ştiam atunci cui mă închin. Am văzut că este lume care stă la coadă, şi m-am închinat şi eu. M-am rugat să mă las de droguri, pentru că era gândul care mă măcina permanent – cum să fac să mă las. Eram panicată, ajunsesem la o anumită vârstă, am constatat că frumuseţea mi se duce, nu ştiam să fac nimic! Și m-am rugat Sfintei Filofteia să mă ajute. Atunci a fost prima dată în viaţa mea când am avut voinţă. Am părăsit grupul în care eram, am luat trenul şi m-am dus la bunica mea. Cred că Sfânta m-a ajutat. Nu pot spune ce s-a întâmplat cu mine, pentru că eram destul de dependentă de acea gaşcă. De la bunica mea, am plecat împreună cu o vecină în drumeţie, însă am ajuns din întâmplare la o mănăstire, la un părinte bătrân şi foarte înţelepţit de Dumnezeu, părintele Ioan. La acea mănăstire am aprins lumânări pentru copiii avortaţi, pentru că scria acolo „vii”, „morţi” şi „copii avortaţi”. Eu, care făcusem avorturi fără să am deloc mustrări de conştiinţă, am aprins lumânări şi îmi părea rău pentru prima oară! Și m-am rugat din tot sufletul la Dumnezeu să mă ajute: „Doamne, ajută-mă, că eu nu mai ştiu ce să mai fac cu mine! Nu mai am încredere în mine! Nu ştiu cum de am ajuns aşa! Te rog, fă ceva!”. Ulterior am revenit la Mircea, iar ruptura defintivă s-a produs la mare.

- Se ştie că lupta de abandonare a drogurilor este foarte dură. Cum a fost în cazul tău?

- Totul a fost de la Dumnezeu. Dumnezeu a făcut o minune cu mine, pentru că în primele şase luni, cele mai grele luni pentru un dependent care vrea să se lase, Mi-a tăiat orice posibilitate de a mă conecta din nou la acel grup. De câte ori ne căutam unul pe altul, eu şi soţul meu, nu reuşeam să luăm legătura. Probabil că, dacă aş fi vorbit cu el vreo două minute, ne-am fi împăcat. Ulterior am plecat din ţară şi, când am revenit, m-am implicat în alte activităţi – aşa au trecut cele şase luni. Nu aveam casă, pentru că cea pe care o avusesem de la primul soţ am vândut-o şi am cheltuit banii în America încercând să mă las de droguri, însă fără nici un rezultat. Aşa că am închiriat o casă. Însă nu puteam să dorm, aveam insomnii şi îmi era foarte frică în această casă. Am întrebat agentul imobiliar prin intermediul căruia am închiriat casa dacă cunoaşte un preot, care să vină să-mi facă sfeştanie. Și mi-a recomandat un părinte care avea să-mi devină duhovnic. Părintele a venit şi a văzut la mine nişte cursuri de yoga – în acea perioadă cochetam şi cu yoga. Părintele mi-a spus că nu este bine să practic yoga şi mi-a vorbit despre Dumnezeu. Eu îl contraziceam, îi spuneam că dâsul trăieşte din cărţi, că suntem în secolul al XXI-lea şi că astăzi nu mai sunt oameni ca cei despre îmi vorbea. Însă părintele mi-a răspuns că există oameni deosebiţi, dar nu-i cunosc pentru că nu mă învârt printre ei. Mi-a mai spus că trebuie să mă spovedesc şi mi-a lăsat un îndrumar de spovedanie. L-am citit, însă râzând şi necrezând că păcatele scrise acolo sunt cu adevărat păcate! Din această cauză a durat vreo două luni până să mă duc să mă spovedesc. Nu puteam pricepe pe atunci cum poate fi un păcat faptul de a avea o relaţie cu bărbat, dacă eu nu eram căsătorită. Deoarece mă simţeam singură şi necăjită, am luat cartea, mi-am notat toate păcatele şi am mers la spovedit. Aşa a început să se schimbe viaţa mea. Părintele m-a trimis la Sfântul Maslu. La Sfânta Liturghie nu prea ajungeam, deoarece la început vroiam să ies sâmbătă în oraş şi nu mă puteam trezi dimineaţa. Dar părintele a fost foarte înţelegător. Am fost la Sfântul Maslu vreo jumătate de an, apoi am început să merg şi la Sfânta Liturghie. Acum nu aş mai putea trăi fără Sfânta Liturghie! De când mi-a spus părintele să nu mai lipsesc de la Sfânta Liturghie şi am înţeles ce înseamnă, n-am lipsit niciodată, cu excepţia cazurilor când am fost plecată din ţară. Sfânta Liturghie este ca o funie de care mă ţin, căci n-aş vrea să mai cad să ajung de unde am plecat!

- Este esenţial suportul duhovnicului?

- Da! Tot părintele m-a ajutat să scap de păcatul desfrânării. Am avut câteva relaţii, dar, tot spovedindu-mă, părintele mi-a zis să încetez să mai fac acest păcat – şi am renunţat. Acum, nefiind căsătorită, nu aş putea să mai am o relaţie trupească cu un bărbat. Prietenii, chiar şi cei din familie mă credeau nebună, îmi ziceau că am trecut dintr-o extremă la alta, că din cauza drogurilor am ajuns habotnică. Însă nu m-a deranjat părerea lor. În plus, îl aveam pe părintele, în care aveam şi am foarte mare încredere! Îl întrebam toate neclarităţile mele, iar sfinţia sa mi le explica foarte frumos şi mă linişteam. M-am apucat să citesc şi vieţi de sfinţi – şi am descoperit şi intelectuali şi desfrânaţi şi oameni simpli care au devenit sfinţi.

- Te-au ajutat mult şi sfinţii?

- M-au întărit sfinţii. În momentul în care am văzut sfinţi care la început au dus o viaţă foarte păcătoasă şi pe urmă şi-au schimbat-o compet, desigur că m-am întărit! Spunea un părinte că sfinţii sunt ca o galerie într-un stadion, tu alergi şi ei îţi fac galerie de pe margine.

- În afara părintelui tău duhovnic, înţeleg că te-a susţinut şi părintele Ioan, cel pe care l-ai întâlnit atunci la mănăstire…

- Da. Ţin foarte mult pe părintele Ioan. Mă apucasem să fac teologia, dar am mers numai un an la facultate. Părintele Ioan mi-a zis că nu sunt realistă, teologia nu este pentru mine; să mă las de teologie şi să fac medicina. La început m-am speriat. Însă m-am consultat şi cu duhovnicul, şi mi-a spus să fac ascultare de părintele Ioan. Acum sunt în anul IV la medicină. La început mi-a fost destul de greu. Toţi colegii mei sunt mult mai tineri decât mine şi foarte competitivi. Mie nu-mi plăcea să fiu obligată să fac ceva anume, îmi plăcea să fac doar ce vreau eu. Aşa că îmi părea imposibil să continui. Dar, atunci când faci ascultare, nimic nu este cu neputinţă! De aceea este foarte important să-i asculţi pe oamenii lui Dumnezeu.

- Se vede ce minunat au lucrat Sfintele Taine în tine. Oana, crezi că ai putea trăi fără spovedanie?

- Categoric, nu. Fără duhovnic şi fără spovedanie eşti mort. Nu ai nici o şansă – nu numai ca fost drogat, dar nici ca om normal. Duhovnicul este ca o cârmă în viaţă, este omul prin care Dumnezeu îţi spune ce vrea de la tine. Și nu te lasă să mergi pe un drum greşit. Și tu poţi avea diferite idei şi păreri că ar vrea Dumnezeu un anumit lucru de la tine, dar acestea trebuie mărturisite ca nu cumva să fie de la Cel rău. Odată am fost la părintele şi i-am zis că înainte eram foarte păcătoasă, făceam tot felul de păcate şi nu mă mustra deloc conştiinţa. Acum conştiinţa nu-mi dă pace. Parcă e cineva permanent în spatele meu, care mereu mă judecă. Și mi-a explicat că acesta este îngerul meu păzitor. Am momente în care mai deschid câte o revistă Vogue şi îmi zic că sunt ruptă de lume, că nu mi-am mai cumpărat de mult ceva, că nu am mai călătorit şi că m-am prostit de când am venit în România. Dar această stare mă ţine până când îmi fac canonul. Și atunci mă apucă râsul, pentru că îmi dau seama că nu sunt gândurile mele!

- Ţi s-a întâmplat vreodată să mai cazi în consumul de droguri?

- Nu vreau să mă mai întorc unde am fost înainte, pentru că înainte am fost în iad! Recunosc că a fost o perioadă în care am mai fumat câte o ţigară de marijuana, pentru că am o prietenă măritată cu un băiat din fosta gaşcă. Asta până când duhovnicul mi-a spus că nu am voie să mai fac asta, să mă las, că este mare păcat. Însă mai am vise urâte că mă droghez sau că vreau să mă droghez, dar nu găsesc marfa…

- Dumnezeu ne iubeşte pe toţi. Cum simţi acum dragostea lui Dumnezeu, după experienţele prin care ai trecut?

- Dacă nu mă iubea Dumnezeu, eram în iad acum – la propriu. Pentru că puteam să fiu moartă. Odată chiar am trecut prin moarte clinică, din cauza unei supradoze, şi Dumnezeu m-a salvat. Spre Dumnezeu trebuie să păşeşti puţin şi El, Preamilostivul, te primeşte. Este o carte: „Dai voinţă, iei putere!”. Și aşa şi este, tu doar trebuie să vrei şi Dumnezeu îţi dă multă putere.

- Crezi că ar fi vreun om care te-ar putea îndepărta de Dumnezeu?

- Nu. Știu că nu este bine să fii sigur pe tine, aşa că mă rog la Dumnezeu să mă apere de orice ispite care m-ar putea îndepărta de El.

- Spuneai la început că erai mândră. Acum mai eşti?

Și acum mă lupt cu mândria. Știu că patimile se ţin în lanţ. De la mândrie vine şi mânia. Sunt un om mânios. Îmi sare ţandăra foarte repede. Sunt ultimul om de fapt! Eu nu ştiu, cum de mă mai rabdă Dumnezeu? În fiecare seară îmi pun această întrebare…

- Ce crezi, cei care se droghează vor să se lase?

- Toţi cei pe care i-am cunoscut vor să scape. Chiar şi fostul meu soţ de-al doilea, Mircea, vrea să scape. Un alt prieten, avocat, se luptă şi el să iasă din asta… Dar fără Dumnezeu nu se poate! Și, dacă reuşeşti fără Dumnezeu, cred că degeaba te laşi de droguri, pentru că mai devreme sau mai târziu vei reveni. Un alt mare pericol este să devii sectant, pentru că la noi, în România, există centre de dezintoxicare cu terapeuţi neoprotestanţi. Te lasă un diavol şi te ia altul, mult mai groaznic! În cazul drogurilor te mustră conştiinţa, dar dacă ajungi sectant devii automat mândru şi nu te mai pocăieşti.

- Ce sfat le dai tuturor celor care îşi doresc din tot sufletul să termine cu drogurile?

- Să nu se bazeze pe ei şi să nu încerce singuri să se lase. Să-şi găsească un duhovnic bun – este obligatoriu. Să facă Paraclisul sau Acatistul Maicii Domnului şi să o roage să le trimită un duhovnic bun. Și Măicuţa Domnului, cu siguranţă, îi va ajuta! Apoi totul o să intre în normal şi nu o să fie aşa greu. În momentul în care m-am lăsat şi după ce l-am cunoscut pe părintele, mă aşteptam să-mi fie foarte greu. Mă gândeam la soldaţii ruşi din tranşee şi îmi spuneam că trebuie să mă întăresc, fiindcă voi trece printr-o perioadă foarte grea. Dar nu a fost aşa. Dumnezeu a luat foarte mult din crucea mea, mi-a dăruit foarte mult.

Oana ne arată că şi cele mai cumplite patimi pot fi biruite prin nădejde şi credinţă puternică în Dumnezeu. Părintele Paisie Aghioritul spune că: „Lupta împotriva patimilor este o mucenicie continuă, dar dulce, pentru păzirea poruncilor, pentru dragostea lui Hristos.” Oana doreşte acum din tot sufletul să-i ajute pe aceia care fiind dependenţi de droguri au senzaţia că nu se mai pot ridica; de aceea, este voluntară la o fundaţie care luptă împotriva drogurilor. Dumnezeu să-i dea putere în ceea ce face, iar pe cei care consumă stupefiante să-i elibereze de această patimă.

Raluca Tănăseanu

Suntem cu toţii îngrijoraţi de mersul acestei lumi şi am dori să-i ferim pe copiii noştri de influenţele ei ucigătoare de suflet, dar cum?

Întrebat fiind odată părintele Adrian Făgeţeanu (pe când era duhovnic la Mănăstirea Antim din Bucureşti) de când începe educaţia unui copil, acesta a răspuns: „Cam cu douăzeci de ani înainte de naştere sau, mai bine zis, o dată cu naşterea mamei lui”. De aici se înţelege cât de importantă este pregătirea noastră, a celor ce suntem sau vom deveni părinţi; cât de important este lucrul cu noi înşine pentru a tămăduirea rănilor văzute şi nevăzute ale sufletului nostru – angajarea proprie pe drumul anevoios al dobândirii credinţei, iubirii şi al oricărei alte virtuţi.

Iată de ce trebuie spus încă o dată că momentul naşterii copilului nu este punctul zero al educaţiei. Pe parcursul celor nouă luni de sarcină, pruncul nu numai că are capacitatea de a recepta afecţiunea şi de a da un răspuns emoţional la toate influenţele simţite, pozitive ori negative, ci dobândeşte şi capacitatea de a asimila toate aceste experienţe timpurii în aşa fel încât, la naştere, copilul nu va fi un fel de tabula rasa, ci va dispune de o pregnantă memorie afectivă, care-l va însoţi pe întregul parcurs de după naştere.

Se ştie din relatările acelor mame care au ascultat muzică clasică în perioada sarcinii cum, după naştere, copiii lor se orientau anume către acel tip de muzică ori de câte ori se simţeau obosiţi, tensionaţi, nesiguri; ei au păstrat aceste înclinaţii muzicale pe termen lung. Iată de ce participarea femeii însărcinate la slujbele Bisericii şi la Sfintele Taine se va constitui într-un bun deja dobândit de prunc, chiar înainte de primirea Botezului. În viaţa Sfinţilor Chiril şi Maria, părinţii Sfântului Serghie din Radonej, ce se prăznuiesc la 26 septembrie, este trecut următorul fapt: „Maria s-a îngrijit anume de copil, încă de pe când se afla în pântecele ei, luând aminte în chip deosebit la viaţa ei duhovnicească. Stăruinţa ei a crescut după ce pruncul a strigat cu glas mare de trei ori din pântecele ei, pe când se afla la Sfânta Liturghie”.

De asemenea, ar fi interesant de amintit o observaţie făcută chiar de ştiinţa modernă: uterul purtător de o nouă sarcină, survenită însă după un avort, poartă întreaga încărcătură a faptei săvârşite; energetic vorbind, el este un „uter mort”. Acest fapt este resimţit de noua făptură într-un mod negativ pentru plămădirea sa ca vas sufletesc. Din această pricină, există oameni care, deşi au avut parte de cele mai bune condiţii de educaţie şi chiar de iubire, poartă în ei un strigăt mut, o durere şi o angoasă inexplicabile. Poate chiar ar trebui realizat un studiu care să surprindă trăirile celor veniţi pe lume după mai multe avorturi săvârşite de cuplul parental.

Această nouă făptură este, într-adevăr, foarte prezentă şi sensibilă la tot ce se întâmplă în spaţiul său intrauterin şi extrauterin; multe mame relatează că simt purtând pe altcineva, o fiinţă care uneori are propriile preferinţe, inclusiv alimentare.

Această nouă persoană este într-un dialog cu mama sa şi cu familia sa încă de acolo, din pântec. Psihologia consideră că primul mare act de cooperare mamă-copil are loc în timpul travaliului şi al naşterii, naşterea nefiind deloc un parcurs la care participă doar mama. Sunt copii care-şi ajută mamele să nască şi sunt copii, mai pasivi, mai temători, care parcă ezită să vină pe lume. Bine ar fi ca, acolo unde nu sunt cu adevărat temeiuri medicale, naşterea să se realizeze pe cale naturală. Şi aceasta deoarece, astfel, fătul are prilejul să participe cu forţele sale la această chemare la viaţă. În ceea ce o priveşte pe mamă, studiile indică următorul aspect: după o naştere prin cezariană, tendinţa mamei, mai mult sau mai puţin conştientă, este de a da atenţie refacerii după o intervenţie chirurgicală. După o naştere pe cale naturală, însă, trăirile ţin să se concentreze mai mult pe eveniment decât pe refacerea post-chirurgicală.

După naştere şi în primul an de viaţă, experienţa afectivă a copilului este de o importanţă covârşitoare, nevoia de dragoste şi „foamea” de prezenţa adultului fiind foarte active. La numai zece săptămâni de la naşterea sa, copilul este vădit mai interesat de o faţă omenească vie decât de cea dintr-o fotografie. El este capabil să facă deosebirea între imobilitatea unei feţe de pe un ecran şi expresivitatea chipului mamei, cu care se afla într-un schimb emoţional, într-un dialog în care fiecare zâmbet sau privire îşi găseşte răspuns. Se pare că prima oglindă în care se priveşte fiecare om este chipul mamei sale; una dintre competenţele pe care i le recunoaşte ştiinţa acestei persoane minunate, bebeluşul, este de a o investi pe o femeie ca mamă în urma acestui schimb la nivelul privirii şi surâsului. S-ar putea spune că, psihologic vorbind, acesta este debutul maternităţii psihologice, pentru că nu poţi fi mamă (sau tată) decât în raport cu cineva.

În perioada alăptării, se instituie ceea ce psihologii numesc comunicarea intimă de maximă afecţiune, ce se face pe o rază de douăzeci-treizeci de centimetri, egală cu distanţa dintre faţa mamei şi cea a copilului aflat în braţe. Această distanţă de intimitate se va păstra şi în viaţa de adult, definind capacitatea persoanei respective de-a intra într-o relaţie de apropiere emoţională cu o altă persoană. Este ştiut că acele persoane care nu au stabilit un contact de apropiere potrivit în această perioadă timpurie a vieţii vor avea dificultăţi la maturitate în a permite persoanelor care-i iubesc (soţ, soţie, copil) să intre în spaţiul lor personal şi vor afişa mai degrabă o distanţă emoţională, voită sau nevoită.

De asemenea, esenţială şi preferată de copil până la vârsta de un an este atingerea, ca ingredient al maximei afecţiuni pe care acesta o resimte. Există, în acest sens, o maturitate emoţională a copilului în vârstă de un an, care se exprimă prin dobândirea unui sentiment fundamental de încredere, izvorât din calitatea interacţiunilor cu mama sa.

Dacă această cerinţă nu este îndeplinită, persoana respectivă va face eforturi continue întreaga sa viaţă pentru a găsi condiţia acelei dependenţe afective de care iniţial a fost lipsit. Aşa se face că omul respectiv va deveni în timp o fire suspicioasă, lipsit de încredere în ceilalţi, frământat, incapabil de a consolida o relaţie profundă şi de durată în viaţa sa. Îi va fi dificil să aibă prieteni, să creadă că cineva îi doreşte binele, că este iubit de soţ, de soţie, de alţi apropiaţi, va schimba mai lesne duhovnicii. Va aştepta şi va cere de la toţi aceştia ceva ce ei nu pot plini, cu oricât de multă iubire i-ar veni în întâmpinare. Nu întâmplător, un mare părinte duhovnicesc spunea că, în zilele noastre, pentru a aduce un suflet la o anumită vârstă duhovnicească trebuie să-i fii mai întâi mamă şi tată – adică să umpli acel mare gol sufletesc de iubire. Bineînţeles, însă, că ceea ce nu pot plini oamenii o poate face Dumnezeu, căci aceste goluri se pot tămădui numai în dragostea Sa…

Alăptarea, în sine, este un multiplu proces de hrănire a copilului. Actualmente, hrănirea naturală a copilului la sân este din ce în ce mai promovată în multe medii medicale de specialitate, avându-se în vedere multiplele ei avantaje, dintre care două sunt esenţiale: întărirea sistemului imunitar al organismului copilului, prin anticorpii specifici pe care îi conţine laptele mamei, şi întărirea „sistemului imunitar afectiv”, prin relaţionarea emoţională unică din timpul alăptării.

Înainte de a naşte, mama îşi hrăneşte copilul prin intermediul sângele ei, iar după naştere îl hrăneşte cu laptele său. Prin lapte, copilul primeşte şi ceva din trăsăturile mamei, din trăirile ei, din dragostea şi tandreţea ei. Când mama îşi hrăneşte copilul, ea trebuie să o facă conştient, vorbindu-i şi acordându-i întreaga atenţie şi prezenţă. Copilul trebuie zămislit în dragoste şi hrănit în dragoste. Neliniştea mamei, tristeţea ei, gândurile ei negative – toate se transmit copilului. Acei copii ai căror mame trec printr-o psihoză post-natală, chiar dacă au numai câteva săptămâni, evită privirea tulbure a mamei, întorcând capul în timpul hrănirii, şi se înviorează când intră în comunicare cu o persoană sănătoasă, căutând privirea acesteia. Depresia mamei devine şi depresia copilului; iar, printr-o reacţie circulară, depresia bebeluşului întăreşte depresia mamei.

Înţărcarea bruscă sau timpurie a copilului determină o cerinţă psihologică continuă de „lactaţie”. Această nevoie, neîmplinită cum se cuvine la vremea ei, se va manifesta la maturitate în felurite forme de dependenţă (ţigări, cafea, alcool), până la cele mai grave forme de toxicomanie (droguri).

În timp ce copilul doarme, mama îi poate vorbi despre tot ce doreşte mai bun în el, mângâindu-l pe cap, cu blândeţe, încredinţându-l ocrotirii Maicii Domnului şi Sfântului al cărui nume îl poartă pruncul. Chiar dacă doarme, cuvintele mamei sale se vor înregistra în subconştientul său şi se vor face lucrătoare. Bebeluşul este foarte fragil în această etapă; dacă el asistă la anumite conversaţii sau scene care sunt vătămătoare sufleteşte, chiar dacă nu le înţelege pe moment, mai târziu acestea vor deveni sursa unor tulburări în plan emoţional sau comportamental.

Mama trebuie să se hrănească zilnic din dragostea lui Dumnezeu în rugăciune, pentru a putea dărui mai departe o iubire de calitate pruncului ei. Dacă pruncul este botezat la opt zile, iar mama nu poate intra încă în Biserică pentru a-l împărtăşi, ori dacă mama are mai mulţi copii, de diferite vârste, în aceste momente naşii de botez devin foarte importanţi, pentru a împlini şi suplini nevoia de dragoste a copiilor din acea casă. Foarte mulţi duhovnici amintesc că în vremurile noastre revigorarea instituţiei năşiei este o prioritate.

În primul an de viaţă, rolul mamei este hotărâtor. Tatăl pare acum a fi în umbră. Mai mult, dacă el însuşi nu a ajuns la maturitatea necesară, se va simţi neglijat, asemenea unui copil mare, şi se va retrage şi mai mult. Rolul tatălui este însă doar aparent redus; el trebuie să aducă siguranţă soţiei cu sprijinul său şi să o secundeze, astfel încât prin prezenţa sa, mai târziu, copilul să se poată desprinde de mamă, să poată ieşi din relaţia de fuziune cu ea. Tatăl trebuie să devină o a doua persoană de referinţă în viaţa copilului, încât desprinderea de mamă să nu se realizeze cu dramatism, aşa cum se întâmplă cu copiii prea „mămoşi” atunci când încep grădiniţa sau şcoala. Când tatăl lipseşte de acasă foarte mult timp, datorită serviciului, este foarte greu să satisfacă aceste condiţii – însă acolo unde este dorinţă, Dumnezeu oferă şi posibilitatea împlinirii ei! Un timp poate mai scurt, dar de calitate, oferit familiei este de folos pentru păstrarea treimii de persoane. Părintele Adrian Făgeţeanu considera că menţinerea relaţiei de comuniune între soţi, mai ales în aceste momente, rămâne soluţia cea mai bună – mai ales când există şi tendinţa soţiei de a se lăsa total absorbită de nevoile copilului şi de a-l marginaliza pe soţ.

Tatăl are, în mod firesc, o voce mai gravă şi structurantă în ton, care se pare că permite stabilirea limitelor. Mama, în schimb, are adesea o voce consolatoare. Prezenţa iubitoare şi fermă a tatălui va echilibra atitudinea mamei. Spre sfârşitul primului an de viaţă, copilul este deja capabil să recunoască rolul tatălui şi pe cel al mamei şi să le atribuie intenţii diferite în raport cu el.

Studiile cu privire la efectul implicării taţilor în creşterea copiilor începând cu mica copilărie (0-3 ani) au arătat beneficiile pe termen lung în dezvoltarea acestora, şi anume: creşterea coeficientului de inteligenţă la vârsta şcolară, o capacitate de concentrare mai bună, o dorinţă mai mare de a învăţa, un simţ al umorului mai dezvoltat.

Calitatea interacţiunilor dintre copilul ajuns la vârsta de un an şi aparţinătorii lui semnificativi (în primul rând părinţi, apoi bunici, naşi, după fiecare caz în parte) este ilustrată amplu de teoriile ataşamentului. În jurul vârstei de opt-nouă luni apare frica copilului de persoane necunoscute şi anxietatea la separarea de mama sa. O despărţire bruscă şi îndelungată de mamă, nesuplinită de persoane cu care copilul este obişnuit, produce efecte dezastruoase pentru sănătatea emoţională pe termen lung a acestui copil, aşa cum se poate observa la mulţi dintre copiii abandonaţi în centre de plasament.

În „paradigma străinului”, s-a putut evidenţia în condiţii experimentale calitatea relaţiei mamă-copil, definindu-se trei tipuri de ataşament care tind spre permanentizare. Astfel, dacă mama (tatăl) părăseşte încăperea pentru câteva minute (trei minute, în experiment) şi pruncul de un an este lăsat în prezenţa unui străin, la revenirea mamei în cameră copilul poate reacţiona în trei moduri de regăsire.

Dacă micuţul îşi exprimă supărarea faţă de mama sa că a plecat, dar apoi îi fuge în braţe, bucurându-se de îmbrăţişarea ei, tipul de ataşament faţă de mamă este unul sigur şi încrezător.

Dacă la intrarea mamei copilul rămâne însă rece, indiferent, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ataşamentul dezvoltat este unul neîncrezător, nesigur. În sfârşit, dacă copilul are în acelaşi timp manifestări de furie şi indiferenţă, şi nu arată încredere în mama (tatăl) lui, ataşamentul este unul ambivalent.

Calitatea interacţiunilor din primul an de viaţă îngăduie o predicţie asupra modului de ataşament şi a capacităţii copilului de a se despărţi mai târziu de mama sa. El va intra cu uşurinţă la şcoală atunci când ataşamentul este sigur, se va adapta şi în cazul unui ataşament nesigur, dar va fi întotdeauna dificil în caz de ataşament ambivalent.

Atunci când părinţii înţeleg în timp cât mai bine despre ce este vorba şi mama devine deschisă la schimbare sau atunci când intervine tatăl, în două treimi din cazuri modalităţile de ataşament se pot schimba.

Iată că, de obicei, ne imaginăm că devenim maturi emoţional începând cu majoratul de la optsprezece ani, ori poate la douăzeci şi cinci ani, ori poate la treizeci ani – ca şi cum maturitatea ar veni de la sine şi pentru oricine o dată cu înaintarea în vârstă, ca un salt simplu şi firesc, după nişte achiziţii academice, de profesie sau de rol. Totuşi, lucrurile nu stau chiar aşa. Această maturitate afectivă (de fapt socio-afectivă, pentru că se naşte şi creşte în planul comuniunii cu ceilalţi) nu este o floare apărută peste noapte în grădina vieţii, ci are în fundal etape succesive. Fiecare etapă de viaţă este definită prin propria sa creştere în iubire – există, adică, o maturitate afectivă a copilului de un an, a copilului de trei ani, a celui de şapte ani, a celui de paisprezece ani şi tot aşa.

A fi matur pentru o anume vârstă înseamnă, de fapt, a trăi în conformitate cu ceea ce a sădit Dumnezeu în firea omului la fiecare prag de vârstă. Problema maturităţii emoţionale devine foarte importantă întrucât este şi o condiţie a maturităţii duhovniceşti de mai târziu, fie că persoana respectivă va urma calea căsătoriei, fie calea monahală.

Adriana Hâncean, psiholog

În urmă cu câteva săptămâni, Teodosian G. din Iaşi şi-a omorât cu sânge rece mama, profesoară la Grupul Şcolar A.S., pentru că – după spusele lui – nu-l lăsase să iasă afară. Şocant este faptul că băiatul nu are nici un fel de remuşcări. Care este cauza pentru care Teodosian, un copil aparent normal, chiar bun la învăţătură, s-a năpustit asupra mamei sale, lovindu-o în cap cu ciocanul până a desfigurat-o complet şi n-a mai dat semne de viaţă? Se ştie doar faptul că Teodosian era un pasionat al jocurilor pe calculator. Oare aceasta să fie explicaţia? I-am pus această întrebare d-lui Virgiliu Gheorghe, autorul cărţii „Efectele televiziunii asupra minţii umane”, realizând interviul pe care îl puteţi citi în continuare. (P.O.)

Virgiliu Gheorghe: Un psiholog din Marea Britanie observa că dacă, întorcându-ne de la serviciu, am găsi acasă un individ care ne învaţă copilul să facă tot felul de rele, să desfrâneze, să fure şi să omoare, am chema imediat poliţia şi am lua măsuri împotriva acestuia. Dar dacă l-am afla pe copil uitându-se la televizor, învăţând după exemple vii tot ce poate fi mai rău, am spune liniştiţi: „Ei, ce să-i faci, se uită la televizor!” Vreau să spun că deşi toate studiile desfăşurate în ultimii 50 de ani demonstrează că violenţa virtuală generează un comportament violent, pe micul ecran avem tot mai multă violenţă, iar părinţii, în cele mai multe cazuri, nu iau nici o măsură pentru a-şi proteja copiii.

Presa Ortodoxă: Dar, totuşi, de la un comportament violent şi până la a-ţi omorî mama e o distanţă apreciabilă…

V.G.: Desigur, însă jocurile pe calculator sunt mult mai eficace în formarea comportamentului criminal decât filmele cu violenţă.

P.O.: De ce?

V.G.: În primul rând, pentru că jucătorul se implică activ, nu doar empatic, în actul de violenţă. El însuşi apasă de mii de ori pe o manetă sau pe un buton pentru a omorî, pentru a schingiui, de aceea e mult mai probabil ca acest gest să devină reflex. Să nu uităm că tot ceea ce omul vede rămâne înscris în subconştientul său şi poate ieşi la suprafaţă când nici nu ne aşteptăm. Gândiţi-vă că în mintea unor astfel de jucători pe calculator au pătruns milioane de imagini cu oameni torturaţi şi omorâţi, adesea el însuşi fiind autorul crimei virtuale! Care credeţi că poate fi urmarea?

P.O.: Este însă o diferenţă între a omorî un caracter animat în lumea virtuală şi a-ţi ucide mama!

V.G.: Problema este tocmai că tinerii aceştia, care au petrecut mii şi mii de ore în lumea virtuală, nu mai deosebesc foarte bine realul de imaginar.

P.O.: Cu alte cuvinte, Teodosian nu realizează că şi-a omorât mama?

V.G.: În momentul crimei, poate că nu, dar fenomenul e mult mai complex. Implicarea în violenţa virtuală duce la desensibilizare. Adică, atunci când loveşti pe cineva, când vezi cum curge sângele nu mai realizezi durerea, suferinţa pe care o produci, nu mai compătimeşti deloc cu celălalt – sentimente care, de când e lumea, îi împiedică pe oameni să omoare cu sânge rece. De exemplu, astăzi, în armata americană se folosesc jocuri pe calculator pentru a induce această desensibilizare şi a-l educa pe soldat (sau, mai degrabă, pe un ucigaş perfect) să omoare fără nici o tresărire de conştiinţă. John Naisbitt analizează într-una din cărţile sale cazurile de copii ucigaşi din America, aducând în discuţie chiar antrenamentele speciale ale soldaţilor americani, desfăşurate pe nişte programe video asemănătoare jocurilor cu care se desfată mulţi dintre copii noştri.

P.O.: Dar dragostea faţă de părinţi nu te poate împiedica de la o asemenea faptă?

V.G.: Pe un om normal, da. Dar un copil care-şi petrece timpul omorând sau, pur şi simplu, trăind în spaţiul halucinant al realităţii virtuale mai poate fi socotit perfect normal din punct de vedere afectiv şi mintal?

P.O.: Dar nu toţi copiii care se joacă pe calculator ajung să omoare…

V.G.: Vedeţi, toţi copii învaţă matematica la şcoală, dar numai puţini ajung la olimpiadă. În chip răsturnat, aşa se întâmplă în cazul nostru. Deşi nenumăraţi copii se antrenează astăzi să omoare prin aşa-zisele jocuri pe calculator, doar unii dintre ei ajung la crimă. Poate pentru că au o mai mare labilitate psihică, un mai mare deficit afectiv sau pur şi simplu pentru că trec printr-o conjunctură care le favorizează violenţa… În urmă cu câteva luni, un băieţel de numai patru ani din Bihor şi-a omorât surioara cu un cuţit de bucătărie pentru că nu i-a dat o jucărie. Aţi mai auzit de aşa ceva până în zilele noastre? Eu mă gândesc şi că Dumnezeu nu îngăduie toate crimele şi răul pe care copiii noştri l-ar putea face, antrenaţi fiind în mod profesionist să omoare prin simple desene animate sau prin jocuri pe calculator…

P.O.: Credeţi că aceste crime pot fi cauzate şi de o anumită înrâurire de natură demonică?

V.G.: Mi se pare o lucru foarte plauzibil în condiţiile în care pornografia, violenţa şi uciderea sunt acte iraţionale cu un potenţial malefic de necontestat. Atâta timp cât copiii noştri se împărtăşesc din ele, e foarte probabil ca demonii care le gestionează să se facă stăpâni pe minţile lor. Astfel se poate explica şi orbirea care însoţeşte adesea în zilele noastre crimele săvârşite. Spre exemplu, Cristian, un băiat din Alexandria, şi-a omorât surioara cu câţiva ani în urmă lovind-o de mai multe ori cu cuţitul în spate. Era un copil liniştit, dar pasionat de filmele de groază. Crima a făcut-o într-o stare de somnabulism, având în faţa ochilor un „mascat” din filmul pe care-l văzuse cu câteva zile în urmă…

P.O.: Ce recomandaţi?

V.G.: Nu cunosc nimic mai periculos pentru educaţia, pentru mintea şi sufletul unui copil decât jocurile pe calculator sau accesul necontrolat la televizor şi internet. Aceste mijloace lăsate pe mâna unui copil sunt mult mai periculoase decât chibriturile şi chiar decât o armă de foc.

P.O.: Ce altceva putem face decât să-i creştem cât mai departe de aceste mijloace?

V.G.: Să nu lăsăm să treacă timpul, căci toate aceste mijloace dau dependenţă, uneori mai puternică decât drogurile. Trebuie să le găsim copiilor noştri alternative: să petrecem mai mult timp cu ei, să-i obişnuim cu lectura, cu ieşitul în natură şi poate, înainte de toate, să-i familiarizăm cu cele ale credinţei, cu Biserica. O legătură vie cu Dumnezeu ar putea asigura copiilor noştri un echilibru sufletesc şi mintal, o vioiciune a spiritului şi mai multe şanse în viaţă. Creşterea unui copil este de mii de ori mai dificilă astăzi decât odinioară, de aceea doar cu puţin mai multă înţelepciune şi cu mult ajutor de la Dumnezeu ne vom putea face până la capăt datoria de părinţi.

• ACTUALIZARE 1 [EvZ]: Toamna vine cu gripă porcină
• ACTUALIZARE 2: [Hotnews]: Marea Britanie: Intreaga populatie va fi vaccinata impotriva gripei porcine

Presa Ortodoxă a realizat un interviu cu preşedintele Colegiului Medicilor din România, dr. Vasile Astărăstoae, pe marginea campaniei agresive a OMS de promovare a panicii legate de “gripa H1N1″ (cunoscută şi cu numele de “gripa porcină”). OMS a declarat, la 11 iunie, că gripa porcină este pandemie de gradul 6. Mass-media internaţională şi cea naţională au preluat în stil alarmist ştirea, amplificând panica. Presa Ortodoxă a pus problema declarării pandemiei şefului Colegiului Medicilor din România, dr. Vasile Astărăstoae, într-un interviu care va apărea în numărul şase al revistei (în curs de apariţie).

Redăm aici câteva fragmente din interviu, invitându-vă să îl citiţi în întregime când va apărea de sub tipar nr. 6/2009 al revistei P.O.:

Sunt câteva aspecte care ridică un semn de întrebare. În primul rând, că s-a declarat această pandemie într-o perioadă de criză economică. Ori, în această perioadă se punea problema, mai ales în ţările donatoare, a fondurilor pe care acestea le alocă diferitelor instituţii internaţionale. [...]

O.M.S.-ul este acum un „colhoz” internaţional: în ultimii 25 de ani, s-a transformat într-o instituţie care îşi întreţine birocraţia proprie – ca şi Uniunea Europeană, ce merge pe acelaşi drum. Îşi ia măsuri de supravieţuire. [...]

Eu, în perioada în care s-a declanşat, eram în Spania, împreună cu directorul adjunct al Institutului Naţional de Sănătate Publică din SUA. Şi el discuta foarte raţional. Când i-am arătat ce dezbateri sunt la noi, pe internet, spunea: „Dar de ce? Noi ieşim, le dăm două minute, după care instituţiile îşi văd de treaba lor. Şi stăm în pace”. Nu comunicate ca la noi, dimineaţa şi seara, al 14-lea, al 16-lea caz ş.a.m.d.[...]

Dacă vă aduceţi aminte scandalul din Taiwan, când au murit două milioane de oameni în încercarea O.M.S. de combatere a sifilisului. Este cazul din 1971, când au început tratamentul cu penicilină pentru sifilis.[...]

De fapt, O.M.S.-ul încearcă să introducă o dictatură medicală, ca şi sănătatea publică, care a început să încalce drepturile naturale ale omului, pentru că, vedeţi: a introdus carantina, a interzis libera circulaţie, a introdus vaccinarea obligatorie, s-a încălcat autonomia pacientului care nu poate refuza tratamentele obligatorii. Toate, pe acest principiu al siguranţei colectivităţii. Şi atunci O.M.S.-ul introduce, cred că e corect termenul, dictatura medicală.[...]

Interviu realizat de Claudia Laslo.

De ce copiii noştri sunt atât de agitaţi? De ce se manifestă agresiv de la cea mai fragedă vârstă? De ce nu ne ascultă şi îi aflăm mereu revoltaţi, parcă neştiind ce vor cu adevărat? Astfel de întrebări au ajuns să fie atât de frecvent puse de părinţii zilelor noastre, încât ne trimit mai degrabă la o cauză generală, identificabilă la nivel de societate, decât la o problemă individuală, specifică unei familii anume.

Deşi au parte de o pregătire foarte bună în şcoală, participând la numeroase activităţi extraşcolare şi la cursuri care le asigură o performanţă intelectuală peste media vârstei, copiii noştri ajung totuşi să fie nefericiţi, stresaţi, suferinzi. De ce?

Desigur, nu există un singur motiv care să răspundă de configuraţia acestui trist tablou. Se poate identifica însă unul încuviinţat atât de psihologi şi medici, cât şi de Părinţii Bisericii: copiii vremurilor noastre, în tot mai multe cazuri, cad victimă celei mai răspândite boli de astăzi – lipsa de afecţiune. Iar aceasta survine, din păcate, încă din primii ani de viaţă ai copilului sau chiar din primele luni de la zămislirea sa.

Într-adevăr, psihologia şi îndeosebi neuropsihologia modernă, folosind cele mai noi mijloace de investigaţie, au constatat faptul că stările emoţionale ale mamei din timpul sarcinii influenţează fundamental, pe rând, embrionul, fătul şi copilul. Afectivitatea constituie, aşadar, infrastructura şi temelia întregii noastre existenţe.

Încă din a 14-a săptămână de viaţă intrauterină, creierul uman este, sub raport proporţional, foarte mare şi complex din punct de vedere structural, preluând şi prelucrând influenţele externe. Organismul fătului este viu şi dezvoltă numeroase reacţii, inclusiv afective, determinând limpede o psihologie prenatală. Copilul răspunde nu numai la stările afective ale mamei, ci şi la comunicarea verbală a celei care îl poartă în pântece. El se comportă ca o adevărată persoană – şi este, în fapt, o persoană nouă încă din clipa zămislirii. Deşi e doar un boţ de carne, pruncul aşteaptă un cuvânt bun, un bun-venit, o primire călduroasă din partea părinţilor – singurul sprijin de viaţă în lumea pentru care se pregăteşte de-a lungul celor 9 luni.

Prin urmare, pruncul se dezvoltă în pântecele mamei nu numai fiziologic, ci şi psihologic şi afectiv. De fapt, cele două nivele de creştere – trupească şi sufletească – se întrepătrund acum mai vizibil ca niciodată în viaţa omului. De aceea, starea emoţională a mamei pe parcursul sarcinii e extrem de importantă pentru dezvoltarea pruncului încă din pântece.

Legat de influenţa emoţiilor materne, s-a descoperit că factorii psihologici îşi aduc un aport semnificativ la sterilitate, în avortul spontan, în naşterea prematură, în vărsături, în travaliul dificil şi defecte la naştere. Astfel că stresul cauzat de anumite evenimente importante trăite spre sfârşitul sarcinii poate determina moartea nou-născutului.

Când ne referim la starea emoţională a mamei, avem în vedere, în primul rând, relaţia de comuniune şi de dragoste pe care o are cu soţul său. Femeia are nevoie de acest sprijin, aşa cum şi copilul din pântecele ei se bucură de căldura sufletească răsfrântă din dragostea părinţilor săi. De pe acum, se poate vorbi de o treime de persoane, aflate într-o comunicare sufletească profundă: tatăl, mama şi pruncul.

Cele mai multe studii pe termen lung arată, pe de altă parte, că tensiunile personale grave şi permanente dintre părinţi, cum ar fi neînţelegerile cuplului, sunt strâns legate de o sănătate deficitară a copilului, de disfuncţii neurologice, de întârzieri în dezvoltare şi chiar de viitoare tulburări comportamentale.

Lovitura cea mai mare pe care o poate primi însă pruncul în pântecele mamei sale este receptarea sentimentului de respingere din partea acesteia şi a tatălui. O evaluare făcută pe o perioadă de 35 de ani a arătat că respingerea copilului înainte de naştere antrenează cele mai multe probleme psihosociale: toţi copiii nedoriţi s-au aflat într-o situaţie mai rea de viaţă decât copiii doriţi, născuţi în aceeaşi spitale, în acelaşi moment, din părinţi asemănători, care purtaseră bine sarcina din punct de vedere fizic.

Prin urmare, întreaga stare sufletească a mamei va afecta şi fătul. Respingerea conştientă sau inconştientă a copilului nenăscut, iritarea, nervozitatea, neliniştea ori tensiunea mamei induc stări asemănătoare la copil şi pot genera o nedesluşită angoasă care-l va însoţi pe întreg parcursul vieţii acestuia. De asemenea, starea de plinătate, de echilibru, de bucurie, de nădejde şi de credinţă a mamei va trece şi asupra copilului. Aşadar, mama trebuie să vegheze în mod conştient la făurirea acestei atmosfere de înţelegere şi curăţie.

Ce minune poate fi mai mare în viaţa unei femei decât aceea de a zămisli un copil în pântecele său, de a da viaţă! Şi totuşi, ceva s-a întâmplat cu omul în ultimele zeci de ani, căci multe dintre femeile de astăzi nu mai simt atât de arzător acest adevăr în adâncul sufletului şi al trupului lor… Oare concepţia darwinistă, care spune că omul nu e om decât după naşterea sa sau chiar după atingerea unei anumite maturităţi, a avut puterea de a schimba datele firii, ce definesc femeia ca mamă încă de la începutul veacurilor? Sau, în goana după fericirea configurată publicitar şi vândută ca bonus, la pachet, împreună cu produsele culturii de consum, ne-am însuşit nişte concepţii care nu fac decât să ne satisfacă patimile noastre mărunte, aducându-ne, în schimb, o adevărată nefericire?!

În numărul anterior al revistei noastre povesteam cazul unei fete, Gabriela, care, deşi i s-a cerut să avorteze copilul pentru a păstra legătura cu bărbatul iubit, a refuzat să o facă. Darul pe care l-a primit în schimb a fost o relaţie de părtăşie de-a dreptul minunată cu fetiţa din pântecele ei – descoperirea unui univers personal pe care era împinsă să-l arunce la crematoriu, dar care, acum, o face fericită şi-i dă şansa unui nou început în viaţă. Propria ei fetiţă a învăţat-o să-l iubească pe Dumnezeu – lucrul cel mai important, căci prin El a descoperit Izvorul dragostei care-i umple viaţa.

Dacă dorim să avem copii sănătoşi, ascultători şi liniştiţi, copii care să ne facă cât mai puţine probleme în primii ani de viaţă, dar şi după aceea, trebuie să acordăm multă, foarte multă atenţie felului în care debutează viaţa copilului, chiar din primele clipe ale zămislirii sale. Mulţi cred că cea mai mare grijă trebuie să o avem atunci când copilul este mare – însă, din păcate, cu cât e mai târziu, cu atât sunt mai greu de corijat slăbiciunile pătrunse în firea copilului de-a lungul timpului. Înainte de orice medicament, înainte de orice teorie medicală şi psihologică, copilul are nevoie de ceva foarte simplu şi la îndemâna noastră: dragostea părinţilor săi. Acordându-i-o, părinţii îi vor asigura viitorul, atât cât ţine de ei.

În numerele viitoare vom continua mica noastră incursiune în rolul pe care dragostea (şi nu numai) îl are de-a lungul întregii vieţi a copilului şi a omului. Vom aloca un mic spaţiu şi răspunsurilor punctuale la problemele pe care părinţii le întâmpină în creşterea copiilor, astăzi, în viaţa de familie. Aşteptăm scrisorile dumneavoastră.

Psihopedagog Silvia Criveanu

Psiholog Adriana Hânceanu

„Controlaţi hrana şi veţi controla populaţia.”

(Henry Kissinger)

Aproape întreaga istorie politică şi socială a Occidentului, de la Renaştere până în zilele noastre, s-a desfăşurat sub semnul aşa-zisei emancipări a omului de orice constrângere. Iată că acum, când nu mai există nici una dintre „opreliştile” vechii societăţi, hulită pentru aşa-zisa ei rigurozitate şi încorsetare, aceeaşi exponenţi ai liberalizării vin să ne impună, „spre binele nostru”, o limitare a libertăţii ce ajunge până la anularea ei. Astfel, organisme internaţionale de tipul O.N.U., UNESCO, Organizaţia Mondială a Comerţului, Organizaţia Mondială a Sănătăţii etc., sub pretextul unor „scopuri nobile” – pacea şi dreptatea universală, justiţia socială, combaterea epidemiilor, a sărăciei, războaielor – ne somează să urmăm o serie de reguli şi standarde universale de comportament care nu fac altceva decât să suspende atât libertatea statelor naţionale, cât şi libertatea personală a oamenilor.

Ni se spune că, pentru o mai mare siguranţă personală şi pentru combaterea terorismului, va trebui să acceptăm să fim urmăriţi permanent prin intermediul cipului biometric. Refuzul nu este îngăduit. De asemenea, pentru asigurarea sănătăţii, ni se impune vaccinarea obligatorie; faptul că vaccinul se dovedeşte adesea ineficace sau chiar ne poate îmbolnăvi grav ori omorî nu poate fi un motiv îndeajuns de serios pentru a ne da dreptul de a refuza această asistenţă medicală obligatorie.

Aceste două măsuri nu puteau însă asigura complet individul de „manifestarea nocivă a propriei libertăţi”. A mai fost născocit, aşadar, un nou „drept obligatoriu” pentru întreaga populaţie a lumii. Este vorba de „libertatea” de a consuma produse modificate genetic, despre care numai cercetătorii marginali îşi îngăduie să afirme că sunt nocive pentru sănătatea umană şi, pe termen lung, pot îmbolnăvi grav populaţia.

Ne vom îngădui să abordăm, începând cu acest număr, un front mai puţin cunoscut opiniei publice de la noi: cel al normelor, standardelor şi regulilor de producere şi comercializare a alimentaţiei – adică al codului de reguli şi standarde cunoscut sub numele de Codex Alimentarius, precum şi al directivelor europene care introduc, printr-un adevărat dictat al Comisiei Europene, prevederile şi scopurile urmărite de Codex.

Controlul producţiei şi comercializării alimentelor

Ce este Codex Alimentarius? Un organism internaţional, creat în 1963 sub egida O.N.U., a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii şi a Organizaţiei pentru Alimente şi Agricultură. Formal, scopul său este de a stabili acele reguli, standarde alimentare şi coduri de practică ce se referă la producerea, siguranţa şi igiena alimentelor, precum şi condiţiile comercializării lor. Tot formal, aceste reguli sunt adoptate de o serie de comitete şi organizaţii, pe baza unor studii ştiinţifice. În realitate, deciziile sunt luate în spatele uşilor închise, iar „studiile ştiinţifice” sunt realizate de marile companii internaţionale care deţin poziţii de oligopol şi vor să îşi impună agenda pe plan mondial.

Treptele impunerii organismelor modificate genetic

Un exemplu concret privind modul în care se realizează funcţia pan-reglementării împotriva populaţiei este cazul organismelor modificate genetic (sau, pe scurt, O.M.G.). O.M.G. sunt alimente ce provin din organisme al căror ADN e modificat prin inginerie genetică. Soia, porumbul, zahărul, orezul şi grâul sunt doar câteva plante clasice asupra cărora s-a intervenit genetic. Faptul că sunt modificate genetic pune probleme nu numai etice, ci şi medicale. Numeroase studii ştiinţifice au arătat efectele adverse ale alimentelor provenite din O.M.G., zonele de risc fiind toxicitatea lor, producerea de alergii, slăbirea imunităţii, infertilitatea, precum şi afectarea metabolismului şi chiar a condiţiei genetice (date preluate de la Academia Americană de Medicină Naturistă).

Dar, mai întâi, să facem un mic excurs asupra scurtei şi recentei istorii a impunerii pe piaţă a O.M.G.

1. S.U.A., calul troian al industriei O.M.G.

O.M.G. au început să intre pe piaţă începând cu anii 1990, mai ales în S.U.A. De altfel, este extrem de grăitor felul în care ele s-au impus pe piaţa americană. S-a descoperit că decizia legalizării comerţului cu O.M.G. s-a luat după o rundă de întâlniri secrete între preşedintele de atunci, George Bush Sr., şi şefii companiei Monsanto, cel mai mare producător de O.M.G. din lume. În mod şocant, executivul american a impus comercializarea O.M.G.-urilor fără să solicite realizarea vreunui test asupra riscurilor de sănătate ale produselor, asupra siguranţei lor şi, de asemenea, fără să ceară menţionarea pe eticheta produselor a faptului că alimentele sunt modificate genetic! Doctrina ce stă la baza unei astfel de practici se numeşte a „echivalării substanţiale”, ceea ce înseamnă că, practic, O.M.G. sunt considerate în Statele Unite identice cu cele naturale – de aici reiese că nu au nevoie de teste şi nici de etichetare specială. Drept urmare, cetăţenii americani nu pot şti dacă ceea ce consumă este natural sau modificat genetic. Această doctrină a fost urmată de toţi preşedinţii americani, inclusiv de Barack Obama, ducând la proliferarea afacerilor cu O.M.G. ale giganţilor Monsanto, Dow Chemicals şi DuPont (potrivit Global Research, 2009).

Pe lângă dezvoltarea agresivă din interiorul S.U.A., industria O.M.G. a profitat de poziţia super-puterii mondiale pentru a îşi impune interesele în întreaga lume – evident, sub masca „comerţului liber” şi a „ajutorului umanitar”. Astfel, sub pretextul „ajutorului umanitar”, industria O.M.G. din S.U.A. a găsit o piaţă de desfacere în ţările sărace ale lumii prin intermediul „Programului Alimentar Mondial” al O.N.U. Cu alte cuvinte, surplusul producţiei de organisme modificate genetic, care nu mai putea fi comercializat în S.U.A., a fost cumpărat de O.N.U. pentru a fi trimis în ţările africane. O adevărată tragedie a rezultat în momentul în care una din aceste ţări, Zambia, a refuzat să mai primească porumb modificat genetic, marca Monsanto, de la O.N.U. Drept pedeapsă, „programul de ajutorare” a încetat şi ţara s-a afundat într-o foamete cumplită! După doi ani de foamete (2003-2004), oficialii Zambiei s-au văzut nevoiţi să cedeze şantajului O.N.U./S.U.A., acceptând „ajutorul” reprezentat de alimentele modificate genetic (cf. wikipedia.org).

Sub masca comerţului liber, industria O.M.G. a determinat S.U.A. să conteste, pe lângă Organizaţia Mondială a Comerţului, interdicţiile pe care ţările din Europa (a nu fi confundate cu instituţiile Uniunii Europene!) le-au aplicat comerţului cu O.M.G. Într-adevăr, dacă opinia publică americană pare a fi una complet manipulată asupra naturii şi efectelor O.M.G. (în S.U.A., după cum am văzut, O.M.G. se comercializează fără o atenţionare pe etichetă asupra naturii produsului), în ţările europene s-a întâlnit o rezistenţă nebănuită la industria modificărilor genetice, poate şi datorită curentelor ecologiste, naturiste şi orientate către culturile tradiţionale sau medicina alternativă.

În orice caz, în Austria, Franţa, Luxemburg, Germania, Grecia şi chiar şi Ungaria au existat interdicţii aplicate cultivării şi comercializării O.M.G. aplicate de oficialii guvernelor naţionale. Nici în celelalte ţări cultivarea O.M.G. şi comerţul cu ele nu au înregistrat un progres semnificativ. Din păcate, excepţie de la acest scepticism european face tocmai ţara noastră. La sfârşitul lunii mai 2009, legislativul român a votat, cu o largă majoritate, legalizarea cultivării şi introducerii pe piaţă a organismelor modificate genetic. Nu a existat, ca de obicei, nicio dezbatere publică, nicio avertizare, măcar similară cu cele existente în celelalte ţări europene asupra efectelor dăunătoare ale O.M.G.

Oficialii americani cumpăraţi de industria O.M.G. au protestat agresiv faţă de interdicţiile puse de ţările europene. Robert Zoelick, actualul şef al Băncii Mondiale şi, pe atunci (2003), reprezentantul S.U.A. la Organizaţia Mondială a Comerţului (O.M.C.) a afirmat că ţările europene sunt „imorale” datorită interdicţiilor aplicate O.M.G., dând un exemplu negativ ţărilor sărace confruntate cu foametea… E mai moral, pentru Zoelick şi alţi lideri mondiali, să şantajeze ţările sărace pentru a primi organismele lor modificate genetic. „Represaliile” S.U.A. faţă de ţările europene s-au manifestat printr-o plângere depusă împotriva lor la Organizaţia Mondială a Comerţului. În decizia O.M.C. s-a declarat că interdicţiile practicate de ţările europene sunt incorecte, iar statele care le practică sunt supuse amenzilor (imense, de cele mai multe ori) (cf .wikipedia.org).

Ce trebuie reţinut din toată această poveste este decizia O.M.C. Cum am precizat anterior, Codex Alimentarius este standardul de referinţă la care se raportează OMC în confictele de tip comercial. Ori conflictul între S.U.A. şi ţările europene este comercial şi se referă la produse de tip alimentar.

În concluzie, Codexul reprezintă o pârghie instituţională de justificare a unor măsuri punitive faţă de ţările care îndrăznesc să interzică produsele alimentare modificate genetic.

2. Cazul european

Care este situaţia în Uniunea Europeană? Este oare refuzul guvernelor naţionale de a comercializa şi cultiva O.M.G. sprijinit de Comisia Europeană? Să vedem ce spun faptele.

Comisia Europeană a încercat, în mod repetat, să determine statele naţionale să renunţe la restricţiile puse asupra O.M.G.. Atât în anul 2006, când O.M.C. a luat decizia în favoarea S.U.A., cât şi în mai 2009, oficialii europeni au căutat să înlăture stavila pusă de guvernele naţionale în calea O.M.G. Interdicţiile nu pot fi ridicate decât dacă se obţine un vot favorabil din partea reprezentanţilor guvernelor naţionale (în Consiliul de Miniştri), ceea ce C.E. nu a obţinut, cu toate presiunile făcute. Cel mai recent caz este al Germaniei, care a refuzat să acorde dreptul de folosire pe teritoriul său a seminţelor de porumb modificate genetic, creaţie a aceluiaşi gigant Monstanto. Majoritatea deciziilor de interdicţie au survenit în urma demonstraţiilor fermierilor şi a asociaţiilor ce militează pentru hrană naturală, şi au fost luate de miniştrii agriculturii sau ai mediiului din respectivele state naţionale. Elitele mondiale nu au stat nici ele cu mâinile în sân, cum vom vedea în continuare…

Octombrie 2008, Marea Britanie. Publicaţia The Independent on Sunday intră în posesia unor documente explozive care arată că liderii statelor europene, împreună cu cei ai Comisiei Europene, organizau întâlniri secrete în care se discuta modalitatea de urgentare a implementării culturilor de O.M.G. în Europa şi de „docilizare” a opiniei publice europene, mult prea reţinută faţă de produsele modificate genetic.

Documentele relatau discuţiile şi concluziile a două serii de întâlniri avute de însuşi J. M. Barroso (preşedintele Comisiei Europene), Gordon Brown (primul ministru al Marii Britanii) şi trimişii altor 27 ţări europene, dintre care nu lipseau apropiaţi ai preşedintelui francez Nicolas Sarkozy şi ai cancelarului german Angela Merkel. Participanţii la întrunirile secrete cereau, de asemenea, giganţilor industriali implicaţi în producţia de alimente modificate genetic – dintre care cei mai însemnaţi sunt cei de la Monsanto –, să depună un efort mărit pentru contracararea campaniilor duse de ecologişti şi naturişti.

De asemenea, J. M. Barroso le-a cerut şefilor de cabinet din ţările membre să impună miniştrilor de agricultură şi mediu aprobarea culturilor de O.M.G. În ceea ce priveşte opinia publică, „docilizarea” ei era prevăzută să se realizeze printr-o propagandă care să pună accent pe „înaltele standarde practicate de legislaţia europeană în materie de O.M.G.”. Cu alte cuvinte, instituţiile europene sunt folosite ca reper normativ absolut, opinia publică fiind îndemnată să creadă pe cuvânt Bruxelles-ul atunci când acesta afirmă că un aliment modificat genetic nu este dăunător pentru sănătate.

Dar care este rolul Comisiei Europene în tot acest angrenaj de instituţii şi reguli supra-naţionale?

Comisia Europeană, sub pretextul protejării populaţiei de alimentele „nesigure”, a elaborat o serie de directive europene care, de fapt, legalizează folosirea culturilor O.M.G. Directivele sunt mai restrictive faţă de produsele alimentare O.M.G. decât cele din S.U.A., un exemplu fiind dat de faptul că producătorii de alimente modificate genetic sunt obligaţi să menţioneze pe etichetă felul produsului: natural sau modificat. Chiar şi aşa, măsura se aplică doar când proporţia modificărilor genetice depăşeşte un anume procent.

Aceste standarde nu fac altceva decât să repete, pe plan european, jocul Codex ce se desfăşoară pe plan mondial. Comisia Europeană devine o instituţie tutelară care, pentru a impune culturile O.M.G., pretinde că le va garanta calitatea şi siguranţa medicală. Suntem siliţi, aşadar, să dăm un gir necondiţionat instituţiilor europene, care ne învaţă ce este sănătos să mâncăm şi ce avem voie să cumpărăm.

Logica legitimării unor produse sau tehnici extrem de periculoase pentru om introduse prin intermediul directivelor europene de standardizare se regăseşte şi în alte cazuri, cum este cel al cipurilor RFID. În ciuda numeroaselor puncte de vedere critice venite din spaţiul european, Comisia Europeană a „recuperat” tehnica RFID prin reglementarea ei la nivel de directive şi regulamente europene. Printr-o astfel de tactică se încearcă adormirea opiniei publice, care trebuie să accepte că ce spune „Big Brother-ul” european este o garanţie suficientă pentru a considera o tehnică periculoasă, fie ea RFID sau O.M.G., drept inofensivă şi chiar necesară bunăstării omenirii.

Concluzii

Alimentele modificate genetic sunt adevărate bombe alimentare cu efecte adverse asupra oamenilor încă neştiute (având în vedere că sunt folosite doar de circa 15 ani). Ele sunt justificate de elitele mondialiste (conducătorii O.M.C., Codex Alimentarius, Comisia Europeană, şefii statelor europene) prin „combaterea foametei”, fiind descrise ca o soluţie miraculoasă la „pericolul suprapopulării planetei”. Acesta este un fals pericol, ce ţine de propaganda malthusiană care vede în sporul demografic o catastrofă şi consideră reducerea numărului de oameni de pe planetă un obiectiv necesar. Recent, un consilier al reprezentantului S.U.A. pe plan exterior, Hillary Clinton, declara: „Trebuie să facem ceva pentru micşorarea ratei natalităţii. Pământul nu mai poate suporta atât de mulţi oameni. În prezent, există aproximativ 6,5 miliarde de oameni pe întreg globul, iar populaţia este în continuă creştere. Trebuie să inventăm modalităţi noi de a raţionaliza apa şi de a multiplica sursele de hrană” (Nina Fedoroff, în Cotidianul). „Multiplicarea surselor de hrană” este tocmai industria O.M.G.!

Iată, aşadar, rolul lui Codex Alimentarius şi al directivelor europene legate de hrană: raţionalizarea apei şi a mâncării, înlocuirea alimentelor naturale cu cele modificate genetic. Despre filosofia malthusiană aflată în spatele acestor măsuri şi despre cum se încearcă eliminarea medicinei şi tratamentelor naturiste prin intermediul Codexului şi al U.E., vom scrie în numărul viitor al revistei.

Ioan Bucur