Samuel S. Epstein, doctor în medicină, preşedinte al Coaliţiei pentru Prevenirea Cancerului avertiza într-un comunicat de presă din 24 noiembrie 2009 că şirul recent de articole despre mamografie ce relatează asupra vătămărilor făcute de overscreening, articole realizate în paginile „New York Times” de către editorialistul Gina Kolata, precum şi în paginile altor ziare, nu au făcut nicio trimitere la rolul critic avut în această privinţă de către Societatea Americană pentru Cancer.

Cinci radiologi s-au perindat în funcţia de preşedinte al Societăţii Americane pentru Cancer (ACS). Prin fiecare acţiune susţinută, ACS promovează interesele celor mai mari producători de aparate şi filme pentru mamografie, inclusiv Siemens, DuPont, General Electric, Eastman Kodak şi Piker.

Această atitudine părtinitoare exagerează beneficiile mamografiei, după cum subliniază doctorii Epstein şi Rosalie Bertell, Ph.D., de la Clubul Fizicienilor Internaţionali pentru Medicina Umanitară, potrivit cărora mamografia poate fi o cauză evitabilă a cancerului de sân. Aceştia avertizează că „industria mamografiei realizează cercetări pentru ACS şi donatorii ei, participă la consiliile consultative ale acesteia şi donează sume considerabile. De asemenea, DuPont este un susţinător important al «Programului de sensibilizare pentru sănătatea sânului» al ACS, sponsorizând emisiunile televizate şi alte producţii mass-media ce fac reclamă deşănţată documentaţiei ACS pentru spitale, clinici, organizaţii medicale şi doctori; realizează filme educaţionale şi face lobby agresiv în Congres pentru susţinerea unei legislaţii care să promoveze disponibilitatea pe întreg teritoriul ţării a serviciilor de mamografie”.

Efectiv, în toate acţiunile sale, ACS a fost şi rămâne puternic legată de industria de mamografie. În acelaşi timp, însă, aşa cum afirmă medicii Epstein şi Bertell, ACS ignoră sau atacă practica de autoexaminare a sânului (BSE) potrivit instrucţiei oferite în acest sens de asistente şi clinicieni experţi, ce reprezintă o alternativă sigură şi eficientă la mamografie.

Reclamele ACS continuă să ademenească femei de toate vârstele în centrele de mamografie, făcându-le să creadă că mamografia reprezintă cea mai bună speranţă pe care o au împotriva cancerului mamar. Unul dintre cele mai importante ziare din Massachusetts a înfăţişat fotografia a două femei, cu vârsta cuprinsă între 20 şi 30 de ani, într-o reclamă a ACS care promitea, în cadrul unui tratament, un succes în „aproape 100% din cazuri” la detectarea timpurie a cancerului mamar.

Întrebat de jurnalista Kate Demsey, directorul de relaţii cu publicul al ACS a recunoscut, într-un articol publicat de către revista comunităţii din Massachusetts a femeilor cu cancer mamar, că reclama nu are la bază un studiu. „Când faci o reclamă, faci orice ca să le aduci pe femei în pragul uşii. Exagerezi ceva… Astăzi, mamografia este o afacere profitabilă şi deosebit de competitivă”.

Deloc surprinzător, prestigioasa publicaţie „Chronicle of Philanthropy” („Cronica Lumii Filantropice”), principalul supraveghetor din lumea actelor caritabile, a avertizat că ACS „este mai interesată de acumularea de bogăţii decât de salvarea vieţilor omeneşti”.

Doctorul Epstein afirmă că dovada complicităţii ACS a fost pusă la dispoziţia jurnalistei Gina Kolata la cererea ei, pe data de 20 octombrie 2009. Cu toate acestea, în cadrul şirului ulterior de articole ale jurnalistei, aceasta nu a făcut nicio menţiune a rolului jucat de ACS în a ascunde femeilor din întreaga ţară pericolele mamografiei.
Medicii Epstein şi Bertell avertizează că mamografia de rutină eliberează o doză mare şi nerecunoscută de radiaţie. Dacă o femeie urmează indicaţiile curente pentru screening de premenopauză într-o perioadă de 10 ani, ea va absorbi o doză totală de aproximativ 5 unităţi de radiaţie. Acestea sunt echivalente cu nivelul de expunere la radiaţii al unei femei japoneze aflată la aproximativ doi kilometri de epicentrul bombelor atomice aruncată la Hiroshima şi Nagasaki.

Cei doi specialişti mai avertizează şi că „mamografia reprezintă un model izbitor de «capturare» a femeilor încrezătoare de către puternicele industrii farmaceutice la nivel tehnologic şi global, scăpate de sub control, cu complicitatea întregului spectru de instituţii care luptă împotriva cancerului, în special a ACS, şi cu a principalelor instituţii media, bine remunerate”.

Medicii Epstein şi Bertell subliniază faptul că „promovarea industriei de screening mamografic – o afacere de mai multe miliarde de dolari – a devenit de asemenea un stindard diversionist, sub care se adună legiuitorii şi corporaţiile ce comercializează produse pentru femei, declarând sus şi tare cât de mult le pasă de soarta femeilor, în vreme ce evită cu grijă orice menţionare a riscurilor evitabile de cancer mamar”.

Potrivit sfatului celor doi experţi, screening-ul mamografic ar trebui eliminat din programul de examinare anuală în favoarea fie a unei examinări clinice a sânului (CBE) realizate de către o asistentă pregătită, fie a unei autoexaminări lunare a sânului (BSE), urmând de asemenea sfaturile unei asistente instruite în acest sens. Aceasta, de altfel, este o alternativă mai ieftină, mai sigură şi mai eficientă decât diagnosticul realizat prin mamografie.

Experţii mai afirmă că „un diagnostic realizat în acest fel este cu atât mai periculos şi depăşit ca termen, cu cât mărturiile care susţin că mamografia nu duce la scăderea mortalităţii cancerului de sân sunt tot mai puţin acceptate”.

Medicii Epstein şi Bertell întrevăd o alternativă în reţele naţionale de clinici dotate cu asistente instruite în practicile BSE şi CBE, spunând că „aceste clinici low-cost ar da şi femeilor o putere mai mare, furnizându-le dovezi ştiinţifice în privinţa riscurilor de cancer mamar şi a prevenirii lor”. Ei susţin că această informare are o importanţă specială, ţinând cont de frecvenţa cancerului mamar, care a crescut din 1975 cu 18%, în ciuda costurilor de zeci de miliarde de dolari investiţi în programul Medicare şi programele de asigurare ale S.U.A. Astfel de fonduri ar trebui deviate în scopul construirii de clinici BSE la nivelul întregii ţări şi al furnizării de informaţii publice asupra spectrului bogat de cauze ale cancerului de sân, ce pot fi evitate.

Această informaţie a fost expusă în detaliu într-un articol ştiinţific asupra „Pericolelor şi lipsei de fiabilitate a mamografiei: examinarea sânului ca alternativă practică, sigură şi eficientă”, material publicat în prestigioasa „Revistă Internaţională a Serviciilor de Sănătate”, în 2001. Articolul poartă semnătura mai multor specialişti: doctorul Epstein, doctorul Bertell, un important expert internaţional în pericolele radiaţiei, şi răposata Barbara Seaman, conducătoarea şi întemeietoarea „Mişcării femeilor cu cancer mamar”.

Samuel S. Epstein, doctor în medicină, este profesor emerit de medicina mediului şi a muncii la Universitatea din Illinois şi la Şcoala de Sănătate Publică din Chicago, preşedinte al Coaliţiei pentru Prevenirea Cancerului şi fost preşedinte al Fundaţiei „Rachel Carson”. Distincţiile obţinute includ Premiul Dreptului la Existenţă din 1989 şi Marea Medalie de Aur „Albert Schweitzer” pentru contribuţii internaţionale la prevenirea cancerului. Doctorul Epstein este autorul a 20 de articole ştiinţifice şi a 15 cărţi despre prevenirea cancerului, inclusiv al lucrării deschizătoare de drumuri „The Politics of Cancer” („Politicile cancerului”) din 1979, precum şi al unei lucrări mai recente, „The Toxic Beauty” („Frumuseţea toxică”) (2009), despre substanţele cancerigene din produsele cosmetice şi de îngrijire personală.

Rosalie Bertell, Ph.D., este expert în epidemiologia radiaţiei. Ea este preşedinte în retragere al Institutului Internaţional de Îngrijire a Sănătăţii Publice, membru în consiliul de administraţie al Clubului Fizicienilor Internaţionali pentru Medicina Umanitară, membru în Comitetul European al Coaliţiei Prevenirii Cancerului şi Riscurilor Radiaţiilor. Doctorul Bertell a primit mai multe premii, inclusiv cel acordat de Programul de Mediu a Naţiunilor Unite, Premiul celor 500 din Întreaga Lume şi Premiul Dreptului la Existenţă (alternativa Premiului Nobel). A scris cinci cărţi şi a publicat mai mult de 100 de lucrări şi articole de specialitate.

Prof. Maria Perestroiu

Articol apărut în nr. 20 al revistei “Familia Ortodoxă”

Pentru că am primit mai multe întrebări de la cititorii noştri pe tema vaccinurilor, mai cu seamă în urma celor două mari campanii de vaccinare, cu Gardasil şi cu vaccinul împotriva gripei AH1N1, ne-am gândit să cerem şi părerea unui medic din Bucureşti, care, din interiorul sistemului, a fost martor la întreaga frământare prin care a trecut şi trece societatea românească în ultimii doi ani.

P.: În urma luărilor de poziţie împotriva campaniei de vaccinare în masă cu Gardasil şi Cantgrip, lumea este tot mai nelămurită în privinţa vaccinurilor. Prea puţini medici au avut curajul să exprime poziţii contrare faţă de deciziile Ministerului Sănătăţii. Este normal?

M.: Atâta timp cât îţi este ameninţat locul de muncă (cum s-a vehiculat recent ideea rezilierii contractului cu Casa de Asigurări de Sănătate pentru medicii de familie care se opun în vreun fel vaccinării cu Cantgrip), sigur că este greu să iei poziţie în public. E drept, unii medici nu s-au opus vaccinării din convingere, alţii – de teamă. Mulţi pacienţi s-au apărat informându-se şi ajungând singuri la o concluzie; nu o dată am auzit din partea lor aprecieri de genul: „E clar că se urmăresc nişte interese financiare cu vaccinarea asta” ori „S-au folosit de moartea acelui actor, au speculat momentul, nu de asta a murit el”. La fel a fost şi în cazul vaccinării cu Gardasil.

Convingerile pe care le exprimăm ca medici sunt rezultatul experienţei personale în confruntarea cu bolile, cu cazurile întâlnite în practica medicală, dar reprezintă şi personalitatea noastră. Majoritatea doctorilor ştiu că orice schimbare în gândirea medicală şi atitudinea terapeutică trebuie să se bazeze pe cercetare ştiinţifică, pe studii medicale cât mai riguroase. Aşa ar trebui să fie. Dar este din ce în ce mai limpede pentru mulţi dintre noi că firmele farmaceutice nu prea mai ţin seama de interesele pacienţilor. Pe zi ce trece, acumulăm suspiciuni în privinţa obiectivităţii cercetărilor medicale şi a rezultatelor acestora, asupra acurateţei rezultatelor studiilor clinice şi a eficacităţii unor medicamente lansate pe piaţă (ca dovadă că unele sunt şi retrase – ca de exemplu Vioxx şi, recent, Lindaxa). Totuşi rar avem curajul să susţinem sau să ne asumăm atitudini neconcordante sau contrare celor ale lumii medicale, cu riscul de a fi blamaţi şi poate marginalizaţi de către colegi. Ridicolul pătrunde tot mai mult şi în lumea medicală, moralitatea este ca trestia plecată la pământ în faţa banilor şi mari somităţi se compromit în a prezenta informaţii contradictorii despre medicamente la simpozioane medicale, în funcţie de firma producătoare care sponsorizează simpozionul. Cum se poate ca un mare profesor în domeniu să afirme despre un medicament – susţinut de medici şi pacienţi prin raportul calitate-preţ foarte bun – că este „praf de cretă”, pentru a promova un altul mai nou, din aceeaşi clasă de medicamente, la un simpozion sponsorizat de firma producătoare a celui de-al doilea, iar la două săptămâni distanţă să susţină medicamentul blamat printr-o lucrare ştiinţifică prezentată în cadrul unei conferinţe naţionale? Ce încredere să mai ai, ca medic prezent la cele două manifestări ştiinţifice, atât în firma de medicamente, cât şi în profesorul pe care-l stimai până deunăzi? Nu astfel de „somităţi” girează rezultatele cercetărilor ştiinţifice în colaborare cu companiile producătoare de medicamente? De curând am aflat că în S.U.A. un medicament nou se testează pe 100-1000 oameni, apoi se pune în circulaţie pe piaţă şi se considera în studiu încă 10 ani! Nu ştim noi, ca medici, lucrurile astea, darămite pacienţii…

P.: Totuşi, mulţi oameni sunt convinşi de corectitudinea cercetărilor ştiinţifice din domeniul medical, încât nu ar pune la îndoială competenţa şi buna-credinţă a marilor somităţi ale medicinii care s-au impus de-a lungul timpului. Un exemplu elocvent ar fi cazul „părintelui vaccinurilor”, Louis Pasteur. Cine n-a auzit de Pasteur şi de binele adus omenirii de către acest „harismatic” în domeniu? Cum să ne îndoim de necesitatea vaccinărilor prevăzute de Programul Naţional de Vaccinare?

M.: Nu demult am auzit o afirmaţie şocantă a unui medic infecţionist dintr-un spital bucureştean, cum că „Pasteur a fost un farseur”. Era uimit de această descoperire recentă a lui şi se declara descumpănit în privinţa atitudinii sale viitoare faţă de pacienţi relativ la vaccinuri. Ulterior am căutat şi eu informaţii referitoare la acest lucru şi am găsit confirmarea afirmaţiei lui în cartea „Vaccinarea, eroarea medicală a secolului”, scrisă de Dr. Louis de Brouwer (autor, de altfel, şi al cărţii „Mafia farmaceutică şi agro-alimentară”). Desigur, nu suntem în măsură să cercetăm dedesubturile unor astfel de lucruri, însă noi vedem vârful aisbergului, şi anume faptul că există nişte nesincerităţi legate de aceste vaccinuri. Aş îndrăzni să spun chiar interese, pentru că nu-mi explic aceste ameninţări adresate medicilor care s-ar opune vaccinărilor. Ca şi colaborator al unui cabinet de medicină de familie, am observat o anumită insistenţă exagerată din partea asistentei şi a medicului în a convinge cât mai mulţi pacienţi să se vaccineze antigripal sau (la gravide) antitetanos, şi chiar am avut curiozitatea să întreb dacă fac lucrul ăsta din convingere. Am aflat că li se atrăsese atenţia de către Casa de Asigurări de Sănătate (C.A.S.) asupra posibilităţii de a li se găsi înlocuitori dacă nu-şi fac datoria în această privinţă. Am avut chiar ocazia să asist la un control al C.A.S. la acest cabinet. Au cerut doar situaţia vaccinărilor, mai exact de ce nu s-au vaccinat toţi copiii înscrişi pe lista medicului respectiv. Argumentul (de altfel real) adus de medic a fost faptul că unii sunt în străinătate, alţii sunt ţigani şi nu sunt de găsit la domiciliu când sunt căutaţi pentru acest lucru…

P.: Să înţeleg că sunteţi împotriva vaccinurilor?

M.: Nu, nu sunt. Recunosc că nu am suficiente informaţii privitoare la acest subiect. Ca atare, poziţia mea este conformă cu experienţa şi informaţiile pe care le-am acumulat până în momentul de faţă. Încep să cred din ce în ce mai mult în faptul că există, cum am spus mai înainte, multă nesinceritate în promovarea vaccinurilor şi a obligativităţii acestora. Cred că lucrurile trebuie privite obiectiv şi nuanţat. Am văzut câteva victime ale reacţiilor postvaccinale şi vă asigur că sunt cazuri impresionante, dramatice; evident, sunt excepţii, cazuri foarte rare (eu însămi am vaccinat destui copii – vaccinările obligatorii – şi nimeni nu s-a întors cu reacţii severe postvaccinale).

Cunosc două victime ale vaccinului anti-poliomielitic, persoane care au fost normale la naştere şi care, la scurt timp după vaccinare (în copilărie), au făcut boala. Primul caz: o viaţa (peste 50 de ani) trăită într-un cărucior cu rotile, într-o dependenţă totală de ceilalţi, a unui om foarte inteligent, lucid, echilibrat, vesel, tonic. El însuşi mărturiseşte că rezistă datorită faptului că este un credincios practicant (ortodox); şi cum altfel ar reuşi să-şi îmbărbăteze prietenii trişti sau deznădăjduiţi când însuşi ar avea nevoie de ajutor material şi, poate,  de o vorbă bună? Celălalt este încă copil şi a fost ceva mai norocos, pentru că se poate deplasa singur. Nu este singura victimă de vârsta lui: copiii vaccinaţi din acel lot de vaccinuri au rămas, majoritatea, cu sechele motorii grave (în cărucior). Evident, pentru aceste cazuri nu există vinovaţi, nu există despăgubiri, sunt lăsaţi să se descurce pe cont propriu, se preferă tăcere, nicidecum mediatizare (de ce?). Mama acestui copil este o asistentă medicală care avea grijă ca ambii copii ai ei să fie la zi cu vaccinurile. Asta până când s-a întâmplat nenorocirea. De atunci, a înştiinţat cadrele didactice din şcolile frecventate de celălalt fiu al ei că nu este de acord să-i fie vaccinat copilul fără semnătura părinţilor. Oare i se va respecta dorinţa?

O altă victimă am întâlnit-o în studenţie, în timpul stagiului de boli infecţioase la un spital din Bucureşti. Este vorba despre un copil în vârstă de 8 luni, care fusese vaccinat la naştere contra hepatitei virale de tip B. După vaccin făcuse o formă foarte agresivă de hepatită B, astfel încât în cele câteva luni de viaţă ajunsese la ciroză. Avea un icter foarte pronunţat, iar abdomenul lui era în mare parte o masă tumorală, datorită unei hepatosplenomegalii impresionante (ficatul şi splina aveau dimensiuni despre care medicii infecţionişti din spital spuneau că rar au văzut). De curând am citit pe internet (la iansvoice.org) despre un caz similar, mai recent (din 2007), al unui copil decedat în 47 zile de la administrarea vaccinului.

Un ultim caz, diferit de celelalte. Este vorba de un italian căruia, în jurul vârstei de 20 de ani, i s-a administrat un vaccin despre care nu se ştia mai nimic la vremea respectivă (a făcut parte, se pare, dintr-un lot experimental), dar pe care l-a acceptat, obişnuit fiind să nu aibă nici o reacţie adversă la vaccinurile făcute până atunci. După vaccinare, însă, a devenit un teren atopic. Mai precis, a dezvoltat o formă de rinită alergică foarte gravă, pentru care a încercat diverse tratamente, a apelat inclusiv la metode de medicină alternativă, fără rezultat. Ca urmare a experienţei sale, a reuşit, după o perioadă de insistenţe, să obţină pentru copiii săi scutire de vaccinările obligatorii. Oare i s-ar fi aprobat acest lucru dacă nu s-ar fi recunoscut că există o legătura între vaccin şi boala lui actuală? Nu ştiu dacă în România ar fi posibil acest lucru.

P.: Aceste vaccinuri ne protejează sigur de boală?

M.: Multe persoane au convingerea că dacă se vaccinează (eventual cu cele mai moderne vaccinuri) vor fi ferite toată viaţa de bolile împotriva cărora s-au vaccinat. Dar nu este aşa. Să luăm un exemplu: vaccinarea antihepatitică nu conferă întotdeauna protecţie împotriva bolii. Reacţia la vaccin se poate verifica foarte uşor, măsurând cantitativ prezenţa anticorpilor specifici. Dar de mai mult de 10 ani se folosesc şi în România metode de măsurare cantitativă a reacţiei organismului la unele vaccinuri (titrul de anticorpi) sau la contactul accidental cu agentul patogen. Titrul anticorpilor contra virusului hepatitic de tip B (Ac anti-HBs) trebuie să aibă o valoare superioară unei limite de la care se consideră că suntem protejaţi de boală; dacă valoarea este inferioară, este necesar un nou rapel, adică administrarea unei doze suplimentare de vaccin. Situaţia se poate repeta dacă anticorpii nu ajung la limita de protecţie, dar numărul de rapeluri este limitat la 3-4 după o vaccinare completă. Cu toată strădania, sunt oameni al căror organism nu fabrică anticorpi împotriva acestui virus. Ocazional, s-au testat copii care au urmat schema de vaccinare completă contra hepatitei B (la adulţi acest lucru se face de cele mai multe ori, de ce oare nu se face şi la copii?) şi care, surprinzător, aveau acelaşi risc de boală ca şi persoanele nevaccinate, neavând protecţie suficientă prin anticorpi.

Tot astfel se explică cum persoane care fie au făcut în copilărie varicelă (numită popular „vărsat mare de vânt”), fie nu au făcut, dar s-au vaccinat contra acestei boli, contractează boala după contact cu o persoană bolnavă de varicelă; ba chiar fac 2-3 episoade de varicelă la vârsta adultă. Sunt cazuri de tuse convulsivă sau rujeolă („pojar” sau „vărsat mic de vânt”) apărute după vaccinarea contra acestor boli. De curând au fost incluse în schema obligatorie de vaccinare alte vaccinuri (ROR – rubeolă, oreion, rujeolă). Formele de rujeolă sau varicelă la vârsta adultă sunt mai severe decât în copilărie.

P.: Deci, dacă reuşim să ne imunizăm după vaccin, nu ne mai temem de boala împotriva căreia ne-am vaccinat?

M.: Nu este întotdeauna aşa. Titrul anticorpilor variază în timp. Infecţioniştii recomandă adulţilor care s-au vaccinat pentru hepatită (A, B) şi care, după vaccinare, au obţinut titrul de anticorpi necesar protecţiei contra bolii, să-şi măsoare cantitativ titrul la intervale de cinci ani şi să reia schema de vaccinare dacă acesta scade sub nivelul protector. Dar sunt perioade în viaţă în care imunitatea scade foarte mult (de exemplu, după un şoc emoţional sau o perioadă de regim de muncă excesiv nesusţinut adecvat alimentar), situaţie în care suntem descoperiţi în faţa bolilor de orice natură, inclusiv infecţioasă. Atunci, cu toate asigurările medicului pentru cei cinci ani, putem avea surpriza că, deşi vaccinaţi, suntem descoperiţi în faţa bolii.

Interviu realizat de Mariana Cosacu cu un doctor din Bucureşti,

care a dorit să îşi păstreze anonimatul

Articol apărut în nr. 14 din “Familia Ortodoxă”

Deja celebra vorbă a nu mai puţin cunoscutului Henry Kissinger, unul dintre strategii de vârf ai politicii americane, „Cine controlează hrana va controla populaţia”, nu are nevoie, credem, de prea multe comentarii. Sau nu a devenit oare în ultimii 20 de ani tot mai evident pentru oricine are ochi de văzut şi urechi de auzit că populaţia României se hrăneşte tot mai prost, iar numărul afecţiunilor fizice şi psihice a crescut şi s-a diversificat într-un ritm îngrijorător?

Recentele propuneri de a rezolva unele din problemele pe care le pune hrana necorespunzătoare prin închiderea reţelelor McDonald’s – ca multe alte soluţii ce vin din spaţiul politic românesc – sunt cel puţin propagandistice, pentru că nu atacă problema în cauzele ei profunde. Problema o constituie, aşa cum bine s-a observat recent într-o investigaţie a unui post local de televiziune, aditivii alimentari folosiţi la nivel industrial în hrana procesată pe care o consumăm zi de zi. Iar cauza este, înainte de toate, mai ales glutamatul de monosodiu – „nicotina alimentelor”, aşa cum a fost denumit de John Erb, autorul lucrării „The Slow Poisoning of America” („Otrăvirea lentă a Americii”).

Glutamatul de monosodiu (MSG) este, aşa cum observa neurochirurgul Russell L. Blaylock, un alt cercetător cunoscut al aditivilor alimentari şi al efectelor acestora asupra creierului, o excitotoxină, adică un element toxic ce produce supraexcitaţia unor importanţi receptori şi neurotransmiţători din creier, al cărui rezultat este moartea neuronilor. Astfel, cu toate că încă nu s-a descoperit o legătură directă între boli precum Alzheimer, Parkinson, autism sau diferite forme de scleroză (a căror principală caracteristică este afectarea unor ample zone neuronale) şi o supralicitare a consumului de glutamat de monosodiu, substanţă folosită în mod curent şi în mari doze în hrana noastră, este cu toate acestea evident pentru doctorul Blaylock că MSG-ul este un factor de agravare a acestor boli – dacă nu cumva este şi una dintre principalele cauze care le determină.

Istoria „nicotinei” din hrana noastră

Glutamatul este de fapt un aminoacid des întâlnit în hrana naturală, mai ales în roşii, drojdie, ciuperci, extracte vegetale, dar în vreme ce asimilarea lui de către corp se face treptat şi este atenuat de antioxidanţi puternici existenţi, spre exemplu, în tomate, care blochează toxicitatea glutamatului, substanţa produsă în mod artificial şi adăugată sub formă de aditivi alimentari în hrana noastră de către industria alimentară provoacă un amplu dezechilibru asupra întregului corp, chiar din pântecele mamei şi de-a lungul întregii vieţi.

Glutamatul de monosodiu este un potenţator de gust descoperit ca atare în 1907, în Japonia, de către Kikunae Ikeda. Bucătăria japoneză folosea deja de cel puţin o sută de ani un extract dintr-o plantă de mare, numită kombu. Uscată şi preparată, aceasta era folosită ca aromă specială cu rolul de potenţator de gust, fără însă a se cunoaşte cu adevărat cauza pentru care dădea un gust atât de plăcut mâncării. Cercetătorul japonez a descoperit că substanţa responsabilă pentru potenţarea gustului este glutamatul şi a vândut patentul companiei japoneze de condimente Suzuki. Împreună au pus bazele companiei Ajinomoto în 1909, denumire care în traducere ar însemna „esenţa gustului”. Aşa a început producţia în masă a glutamatului de monosodiu – substanţă produsă prin procedee chimice şi mult mai puternică decât kombu, varianta sa naturală –, iar în 1933 în Japonia se ajunsese deja la o producţie de aproximativ 5 tone.

După cel de-al Doilea Război Mondial, oficialii armatei americane şi-au dat seama că raţiile de mâncare ale soldaţilor japonezi erau mult mai gustoase decât cele americane şi au descoperit glutamatul de monosodiu – elementul cheie care potenţează gustul. Astfel, cele mai mari companii producătoare de alimente din Statele Unite s-au întâlnit în 1948 şi, aflând de acest potenţator de gust, au hotărât să-l folosească pe scară largă. Până în anii ’70 ai secolului trecut, companiile americane au folosit substanţa până şi în alimentele pentru copii, astfel încât în numai câţiva ani folosirea MSG-ului ajunsese o afacere de miliarde de dolari.

Dar în 1957 doi cercetători au descoperit că folosirea glutamatului la şoarecii abia născuţi distruge celulele din retina ochilor, iar în 1968 John Olney, un neurocercetător şi neuropatolog de la Departamentul de Psihiatrie al Universităţii St. Louis din Washington, a repetat experimentul pe şoareci şi a descoperit că glutamatul de monosodiu nu distruge numai retina, dar este responsabil şi de distrugerea unor importante zone ale creierului, producând efecte extrem de asemănătoare cu cele pe care le observăm în atacurile cerebrale sau în boli precum Alzheimer şi Parkinson.

Cercetătorul şi-a comunicat descoperirile către Congresul S.U.A., într-o audiere la care au fost prezenţi şi marii producători de alimente pentru copii. Aceştia şi-au dat seama de ameninţarea care planează asupra afacerilor lor dacă publicul află rezultatele cercetărilor şi au fost de acord să retragă singuri substanţa din alimente. Însă acest lucru s-a petrecut numai aparent, pentru că glutamatul a fost reintrodus sub multe alte forme şi denumiri. Astfel încât, de atunci şi până astăzi, folosirea glutamatului de monosodiu este o afacere în plină creştere, cu încasări anuale de miliarde şi miliarde de dolari şi de euro, folosirea acestuia răspândindu-se pe scară largă în toată lumea.

Companiile alimentare şi-au angajat armate de „cercetători” care să susţină contrariul unei evidenţe documentate foarte solid în ultimii 50 de ani. S-a creat astfel o confuzie, ce nu poate totuşi rezista în faţa sutelor şi miilor de studii şi experimente pe animale. Acestea arată că folosirea compusului chimic de glutamat de sodiu şi a altor potenţatori de gust şi îndulcitori artificiali, precum aspartamul, provoacă nu numai diabet şi obezitate (un adevărat flagel în America, dar tot mai mult şi în ţara noastră!), ci afectează şi hormonul de creştere, împiedicând creşterea normală a organelor şi a corpului, influenţează negativ funcţiile reproductive, producând infertilitate, ridică mult nivelul de agresivitate şi comportament antisocial, provoacă ample probleme cardiovasculare şi, nu în ultimul rând, distruge creierul, prin supraexcitarea neuronilor, astfel încât atât la animale cât şi la oameni se observă o diminuare a capacităţilor cognitive şi intelectuale. Distrugând neuronii şi reţelele neuronale, glutamatul distruge memoria, devenind cel mai probabil una dintre cauzele maladiei Alzheimer, ce a cunoscut în ultimii ani o amploare fără precedent.

Cum acţionează glutamatul asupra creierului

Glutamatul este unul dintre cei mai importanţi receptori şi neurotransmiţători din corp şi din creier, fiind responsabil, alături de alţii, cu buna funcţionare a sistemului nervos. Pe lângă faptul că glutamatul este o substanţă ce se găseşte în produsele naturale, acesta a fost unul din argumentele folosite de „cercetătorii” marilor companii alimentare pentru a susţine că folosirea glutamatului artificial în mâncare nu face decât să meargă pe linia naturii. Dar cercetările au arătat că supraexcitarea acestor receptori ai glutamatului din corpul nostru produce un dezechilibru în întregul corp.

Practic, glutamatul este o substanţă care, adăugată în alimente, ne poate face să mâncăm mai mult, cu poftă şi la intervale mai scurte de timp o mâncare cu slabe capacităţi nutritive şi, obiectiv, mai puţin gustoasă. S-a ajuns astfel în situaţia paradoxală – aşa cum s-a observat de multe ori în ultimii ani – de a avea o populaţie care mănâncă mult dar este malnutrită, tocmai pentru că din mâncare lipsesc acei nutrienţi fundamentali pentru buna funcţionare şi întreţinere a corpului nostru.

Cercetătorul Russell L. Blaylock descrie în lucrarea sa „Excitotoxinele – gustul care ucide” modul în care acţionează asupra celulelor şi neuronilor glutamatul produs în cantităţi industriale şi adăugat în hrana noastră. Celulele folosesc un sistem de siguranţă pentru a absorbi elementele nutritive, iar cheia acestui proces este calciul sau sodiul, substanţe care deschid „uşa” celulei. Calciul este deci şi substanţa care deschide uşile neuronilor din creier, pentru a face loc agenţilor nutritivi, care, la rândul lor, determină neuronul să transmită semnale. Dar când neuronul este expus unor excitotoxine precum glutamatul de monosodiu, sistemul de blocare al neuronului este perturbat: nu numai că o doză prea mare de calciu dăunează, dar neuronul devine supraexcitat şi transmite neîncetat semnale până ce se epuizează şi moare.

MSG-ul activează prin supraexcitarea tuturor tipurilor de receptori şi neurotransmiţători cunoscuţi. Magneziul şi zincul sunt substanţele care închid sistemul şi blochează canalul deschis de calciu pentru toxine nedorite, dar ceea ce se observă în hrana servită de fast-food-uri, de exemplu, este faptul că aceasta este extrem de săracă tocmai în substanţe precum zincul şi magneziul. Astfel, canalul neuronal nu se închide, permiţând excitotoxinelor să distrugă creierul, iar efectul este somnolenţa şi letargia, la care se adaugă o stare generală de neputinţă.

Să fie oare întâmplător faptul că în ultimul timp în ţara noastră tot mai mulţi pacienţi acuză astfel de stări şi li se administrează magneziu? Cauzele sunt multiple, cu siguranţă, dar afecţiunile raportate în ultima vreme datorită unei proaste nutriţii sunt tot mai numeroase.

Efectele documentate ale glutamatului de monosodiu

Într-un raport prezentat în 2006 în faţa comisiei de experţi pentru aditivii alimentari din cadrul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, intitulat „Otrăvirea lentă a omenirii”, cercetătorul John Erb a rezumat sute de studii ce au tratat în ultimii 50 de ani efectele glutamatului de monosodiu asupra animalelor şi oamenilor. Urmărind acest rezumat, prezentăm în continuare câteva dintre aceste efecte.

Potrivit cercetătorilor F. Bellisle şi M. Monneuse, un procent de 0,6% de glutamat de monosodiu este suficient pentru a-i determina pe oameni să mănânce mai mult şi mai repede; se pare că în jur de 6% din dieta zilnică a unei persoane ar putea fi alcătuită din MSG. Astfel încât, la un consum de două kilograme de alimente pe zi, un adult sau un copil ar primi o doză de 12 grame de glutamat de monosodiu; o astfel de doză este suficientă pentru a omorî un şobolan de un kilogram (cf. JECFA Toxicology Study, FAO Nutrition Meetings Report Series, 1974, No. 53).

Într-un studiu realizat în 1984, cercetătorii au reuşit să provoace atacuri de epilepsie şoarecilor cărora li s-au administrat mici doze de MSG: „Severitatea convulsiilor şi frecvenţa deceselor a crescut în mod progresiv odată cu vârsta” (cf. Monosodium-L-glutamate-induced convulsions–I. Differences in seizure pattern and duration of effect as a function of age in rats, Arauz-Contreras J., Feria-Velasco A., 1984).

Glutamatul de monosodiu a fost folosit de asemenea într-un experiment din 1980 pentru a produce leziuni la nivelul creierului şi sistemului nervos central al şoarecilor şi puilor de găină: „Glutamatul de monosodiu (MSG) a fost folosit pentru a crea o leziune în sistemul nervos central al unui şoarece abia născut. Administrarea de injecţii subcutanate şoarecilor cu o vârstă de patru zile a produs un grad ridicat de necroză celulară în hipotalamus” (cf. Reaction of the hypothalamic ventricular lining following systemic administration of MSG, Rascher K., Mestres P., 1980).

În literatura de specialitate, „şoareci trataţi cu MSG” este o expresie sinonimă cu obezitatea, letargia şi creşterea nivelului de insulină. De zeci de ani, cercetătorii produc în laborator şoareci ce suferă de obezitate datorită administrării de glutamat de monosodiu în diferite doze. De asemenea, MSG-ul adăugat în hrana oilor a condus la o creştere a apetitului, astfel încât consumul de hrană de slabă calitate poate fi mărit prin tratarea acesteia cu MSG (cf. Factors affecting the voluntary intake of food by sheep, Colucci P.E., Grovum W.L., 1993). Într-un alt studiu având la bază subiecţi umani, „Umami and Appetite” („Umami şi apetitul”), realizat în 1990 de către P.J. Rogers şi J.E. Blundell, s-a constatat că atunci când un om consumă o masă la care se adaugă MSG, acestuia i se face în curând din nou foame şi va consuma o cantitate mai mare de hrană tratată cu MSG decât fără acest ingredient.

MSG-ul este responsabil şi pentru creşterea secreţiei de insulină, potrivit unui studiu din 1990 al cercetătorilor A. Niijima şi T. Togiyama: „Când cavitatea orală a şoarecelui a fost infuzată cu o soluţie de MSG, s-a constatat o creştere rapidă a nivelului de insulină din sânge la 3 minute de la stimulare”. Aceleaşi efecte au fost observate şi într-un experiment cu subiecţi umani (cf. Glutamate ingestion and its effects at rest and during exercise în humans, Mourtzakis M., Graham T.E., 2002).

Glutamatul de monosodiu reduce, de asemenea, secreţia hormonului de creştere în timpul adolescenţei. Experimentele realizate pe şoareci au arătat că MSG-ul reduce secreţia hormonului de creştere, şoarecii devenind obezi şi având o creştere deficitară. Efectele se observă însă şi la oameni: „La indivizii obezi, secreţia hormonului de creştere este împiedicată (…), iar gradul acestui defect în secreţie este proporţional cu gradul de obezitate” (cf. Growth hormone status in morbidly obese subjects and correlation with body composition, Savastano S., Di Somma C., Belfiore A., 2006).

În anii ’80 şi ’90 ai secolului trecut, cercetătorii au descoperit că MSG-ul poate depăşi bariera reprezentată de placentă şi periclita, astfel, animalul sau copilul în formare. Efectele negative au fost amplu documentate pe şoarecii folosiţi în experimente, iar „aceste observaţii cresc posibilitatea existenţei unei otrăviri dincolo de placentă a fetuşilor umani, după consumul de către mamă a unor alimente bogate în glutamat” (cf. Neurotoxicity of monosodium-L-glutamate in pregnant and fetal rats, Toth L., Karcsu S., 1987).

„S-a demonstrat că glutamatul de monosodiu (MSG) penetrează bariera placentei. Activarea excesivă a receptorilor de glutamat şi supraîncărcarea intracelulară cu calciu indusă de către MSG, care duce în cele din urmă la moartea neuronilor, ar putea rezulta într-o reducere a capacităţii de învăţare şi memorare a puilor de şoareci, dacă mama a fost tratată cu MSG pe când purta puiul în uter” (cf. Transplacental neurotoxic effects of monosodium glutamate on structures and functions of specific brain areas of filial mice, Gao J., Wu J., Zhao X.N., 1994).

În urma acestor observaţii experimentale asupra efectelor nocive pe care le are glutamatul asupra sarcinii, cercetătorii M. Hermanussen şi J.A. Tresguerres au tras în 2003 un puternic semnal de alarmă: „Sugerăm cu tărie abandonarea agentului aromatizator glutamat de monosodiu şi reconsiderarea dozelor zilnice de proteine şi amino acizi recomandaţi în timpul sarcinii”.

Un alt efect deosebit de important observat de cercetători în testarea glutamatului pe şoareci este comportamentul agresiv şi antisocial pe care îl generează asupra rozătoarelor. Aceasta este de fapt o trăsătură surprinsă de către toate experimentele din domeniu, fără excepţie, aşa cum subliniază şi doctorul Russell Blaylock în cartea sa „Excitotoxinele”. Şi cum omul este de cinci ori mai receptiv la glutamat decât şoarecii, iar copiii de patru ori mai mult decât adulţii, să ne mai mire oare că, lăsaţi pe mâna televizorului şi internetului, lipsiţi de o educaţie adecvată şi îndopaţi cu glutamatul găsit mai ales în cipsuri, dresinguri şi supe, copiii noştri sunt tot mai agresivi?…

Având în vedere că studiile ştiinţifice arată tot mai concludent cum glutamatul distruge zonele cerebrale responsabile cu concentrarea şi atenţia şi, în general, slăbeşte capacităţile cognitive – atât la animale cât şi la oameni, iar aceasta chiar din faza intrauterină, dacă mama a consumat multe alimente bogate în glutamat –, de ce să ne mai mirăm de slabele rezultate cognitive ale copiilor noştri? Sau că, aşa cum arată aceleaşi studii, oamenii devin infertili?

Războiul împotriva populaţiei şi hrana

Suntem martorii unui „război împotriva populaţiei” fără precedent, unul în care omului i se cere o atenţie sporită faţă de ceea ce se întâmplă în jurul său, pentru a evita ceea ce altfel i-ar putea distruge viaţa, fără ca măcar să-şi dea seama de ce a ajuns atât de neputincios şi lipsit de vlagă. Ajungem treptat asemenea puilor din crescătoriile de păsări – o masă obeză, fără memorie şi iniţiativă, cu dată de expirare cât mai recentă, înhămată degrabă la căruţa morţii. Şi, dacă se poate – fără urmaşi!

Paradoxul epocii noastre este nu numai acela că în societăţile abundente oamenii sunt subnutriţi, ci mai ales faptul că, în societatea informaţiei, omul este tot mai dezinformat. Altfel cum ne-am putea explica faptul că, deşi avem acces la atâta informaţie, totuşi nu ştim ceea ce se petrece cu adevărat în jurul nostru?

Acest război perfid împotriva omului mizează însă nu numai pe dezinformarea lui „informată”, ci pe ceea ce este mai propriu omului după Cădere: pofta. Ceea ce aduce nou epoca noastră, a alimentelor procesate la nivel industrial, este esenţializarea poftei sau mai degrabă a elementului chimic care o produce. Tocmai de aceea, soluţia se găseşte în asceza plină de discernământ pe care Biserica o învaţă de mii de ani. Mai mult ca niciodată, trebuie să fim „înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii”…

Petru Molodeţ

Pornografia se răspândeşte astăzi mai repede decât odinioară ciuma, căci cu viteza luminii traversează mările şi oceanele, urcă până în vârful munţilor şi cuprinde ca un foc suprafaţa oricărei ţări şi continent. Şi, cel mai grav, rămâne indiferenţa generală cu care este tratată această epidemie – care nu periclitează numai sănătatea trupească şi sufletească a celor atinşi de ea, dar şi pe cea a urmaşilor lor.

Pornografia pune un punct şi virgulă în istoria omenirii după care, dacă nu se schimbă ceva între timp, e greu de prevăzut ce se va mai întâmpla. Oricum, pornografia născută în numele plăcerii şi fericirii individuale are ca şi consecinţă dispariţia cu totul a sentimentului de bucurie curată şi fericire, înlocuite fiind cu plăceri extatice însoţite de depresii teribile. Pornografia trasează un destin nou şi foarte riscant tuturor celor atinşi de ea.

„Numai în Statele Unite, astăzi numărul persoanelor care se uită la pornografie este ameţitor. Americanii închiriază până la 800 de milioane de filme video şi DVD-uri (aproximativ unul din cinci filme închiriate este porno) şi cele 11.000 de producţii porno filmate în fiecare an depăşeşte cota anuală a Hollywood-ului de 400 de filme. Patru miliarde de dolari pe an sunt cheltuite pe pornografia video în Statele Unite ale Americii, mai mult decât pe fotbal, baseball şi baschet. Unul din patru utilizatori de internet se uită lunar la un site pornografic. Bărbaţii se uită la pornografie online mai mult decât la orice alt subiect. 66% dintre bărbaţii cu vârste cuprinse între 18 şi 34 de ani vizitează un site pornografic în fiecare lună”.[i]

„În fiecare secundă în America sunt aproximativ 28.258 utilizatori de internet care se uită la materiale pornografice. În fiecare zi sunt aproximativ 116.000 de căutări online pentru pornografie infantilă. În 2005, au fost lansate în Statele Unite ale Americii 13.585 de titluri pornografice «hardcore» pe suport video/DVD, crescând de la 1.300 de titluri în 1988. Un studiu recent realizat pe studenţi şi absolvenţi cu vârste cuprinse între 18 şi 26 de ani din întreaga ţară a relevat că 69% dintre bărbaţi şi 10% dintre femei din acest eşantion au vizionat materiale pornografice mai mult de o dată pe lună.

Nu încape nici o îndoială că există o paralelă între acest consum şi cultura populară în general. Numărul scenelor de sex în televiziunile din S.U.A., spre exemplu, aproape s-a dublat între 1998 şi 2005. Jocurile video de larg consum conţin în mod frecvent teme pornografice; unul dintre ele, spre exemplu, «Leisure Suit Larry», conţine nuditate completă”.[ii]

Pornografia – deja cel mai răspândit drog

Ni se spune că toate în societatea modernă se fac în numele drepturilor şi libertăţilor omului. Chiar şi credinţa a început să fie restricţionată în manifestările ei, pentru a se ocroti aceeaşi „libertate”. Sunt unii care nu pot dormi noaptea de grija libertăţilor noastre. Aceiaşi susţin însă şi pornografia, ca un mijloc facil plăcut şi distractiv de satisfacţie erotică. Nici unui program etic al societăţii tradiţionale nu-i este îngăduit să spună nu. Nu îi este permis nimănui să se împotrivească hotărârii libere a oamenilor de a se distra cum vor, atâta timp cât aceasta este alegerea lor. Însă aceşti campioni ai apărării dreptului omului, care se luptă în fiecare zi să lărgească câmpul de libertăţi sexuale prin educaţie sau divertisment, uită să ne ţină la curent cu ultimele descoperiri ale ştiinţei. De ce nu-şi duc până la capăt misiunea de a „ilumina lumea”, eliberând-o din întunericul credinţei?

Ce se uită să ni se spună, inclusiv de către legislatorii de la Bruxelles şi Geneva, este faptul că noile cercetări în domeniul creierului demonstrează în mod clar că pornografia acţionează pe aceleaşi mecanisme ca şi drogurile – atacă fără să ţină seama de consimţământul informat, ocoleşte raţiunea, cultivă insidios pofta, schimbă hărţile corticale, adică modul în care omul percepe realitatea şi se manifestă în lume şi, bineînţeles, produce modificări chimice la nivelul reţelelor neuronale.

Diferenţa este doar aceea că în majoritatea ţărilor drogurile se vând ilegal şi costă enorm, pe când pornografia nu costă mai nimic şi o poţi întâlni, mai ales în România, la toate colţurile de stradă, în metrouri şi chiar în locurile sfinte, tapetate pe jos cu cotidiene de mare circulaţie.

De ce în unele cazuri victima ajunge să-şi iubească torţionarul?!

Tehnicile imagistice ale celor mai avansate tehnologii de scanare a creierului – RMN (rezonanţa magnetică nucleară), PET (tomografie cu emisie de pozitron) şi scanarea SPECT – demonstrează că întregul edificiu argumentativ adus în discuţie în ultimii 50 de ani în mass-media este întemeiat pe minciună.

1. Pornografia este numai în aparenţă o sursă de satisfacţie şi distracţie, căci produce multă suferinţă psihică, cu multiple efecte negative în viaţa individului.

2. Pornografia nu ţine cont de consimţământul informat, căci atacă pe nişte căi cerebrale ascunse, care în general ocolesc raţiunea. Imaginea se fixează în memorie mai puternic ca oricare altă experienţă cotidiană, înainte ca raţiunea să o poată analiza şi lua o hotărâre.

3. Pornografia modelează anumite hărţi corticale care inhibă funcţionarea normală a cortexului – libertatea ca individul să aleagă şi să poată urmări cu atenţie o altă activitate. Efectele pornografiei sunt perfect asemănătoare cu cele ale drogului, deoarece acţionează pe căi neurale identice, producând şi modificări pe termen lung în chimia celulei nervoase. Aceasta înseamnă că şi atunci când se va căuta să se scape de dependenţă, individul trebuie să lupte timp îndelungat până să se elibereze complet de dependenţa chimică.

Ne putem întreba, aşadar, unde este libertatea omului? Nu este mai bine să ascultăm de Cuvântul lui Dumnezeu şi de conştiinţa noastră decât să acceptăm în comunităţile noastre intruziunea acestui ucigător virus? Dar să vedem foarte pe scurt care este părerea neuropsihologilor privind efectele pornografiei.

Toate studiilor marilor psihiatri dovedesc că pornografia dă dependenţă, la fel ca şi drogul, dar mecanismele neurologice rămâneau complet necunoscute. Iată care este punctul de vedere al celor mai cunoscuţi clinicieni în domeniu:

„Dependenţa – Pornografia oferă un stimulent foarte puternic sau un efect afrodiziac urmat de eliberarea sexuală, cel mai adesea prin masturbare. Excitaţia şi puterea imaginii pot fi apoi rememorate şi elaborate în viitoare scenarii imaginare.

Intensificarea – În timp, dependenţii au nevoie de materiale din ce în ce mai dure şi explicite pentru a atinge excitaţia. Satisfacţia sexuală nu se mai poate realiza în mod normal. De aceea, îşi pot forţa partenerii în activităţi sexuale din ce în ce mai bizare. Soţiile sau soţii înşişi trebuie să recurgă la perversiuni pentru a-şi putea satisface partenerul – o mare greşeală, oricum, căci posibilităţile lor sunt limitate faţă de fantezia paranoică a filmelor pornografice.

În cele din urmă, consumatorul ajunge să prefere reprezentările induse de pornografie, acompaniate de masturbare, actului sexual însuşi, diminuându-şi capacitatea de a-şi exprima afecţiunea reală.

Desensibilizarea – Materiale pornografice care la început erau considerate şocante, ilegale, repulsive sau imorale sunt apoi percepute ca acceptabile. Promiscuitatea şi perversiunile devin legitime în mintea persoanei şi el/ea începe să creadă că «oricine o face».

Punerea în practică – Există o tendinţa crescută de a pune în practică comportamente văzute în materialele pornografice. Dependenţa blochează persoanele în şabloanele acestor comportamente, indiferent de consecinţele negative; perturbă legăturile maritale şi familiale şi creşte posibilitatea comiterii unui atac sexual de proporţii, abuzuri sau viol”.[iii]

Pornografia se joacă cu chimia creierului nostru

Neuropsihologul N. Doige ne explică fenomenul:

„Pornografia mai mult excită decât satisface, pentru că avem două sisteme separate de agrement în creierul nostru – unul care are de-a face cu plăcerea care excită şi unul cu plăcerea care satisface. Sistemul excitant se referă la plăcerea «apetitivă», la care primim imaginile pe care le dorim, cum ar fi sexul sau o masă bună. Neurochimia sa este în mare măsură legată de dopamină şi ridică nivelul nostru de tensiune.

Al doilea sistem de plăcere are de-a face cu satisfacerea sau plăcerea consumată, care participă la sex sau masă ca o plăcere calmantă, îndeplinită. Neurochimia acestuia se bazează pe eliberarea de endorfine, care sunt legate de opiacee şi oferă o fericire paşnică, euforică.

Pornografia, oferind un harem nesfârşit de obiecte sexuale, hiperactivează sistemul apetitiv. Spectatorii de pornografie dezvoltă noi hărţi în creierul lor, bazate pe fotografii şi înregistrări video pe care le văd. Deoarece creierul se ghidează după ideea «îl foloseşti sau îl pierzi», atunci când se dezvoltă o astfel de hartă tindem să o păstrăm activată. Aşa cum muşchii noştri devin nerăbdători pentru exersare dacă nu am face altceva decât să stăm toată ziua, aşa şi simţurile noastre trebuie stimulate. Oamenii [dependenţi] care privesc articole pornografie la computerele lor sunt ciudat de asemănători cu şobolanii din cuştile de la NIH (Institutul Naţional de Sănătate), încercând să obţină dopamina sau echivalentul acesteia. Deşi ei nu ştiu acest lucru, au fost seduşi în sesiuni de formare cu caracter pornografic, care îndeplinesc toate condiţiile necesare pentru schimbarea plastică a hărţilor creierelor.”[iv]

- Va urma -

Virgiliu Gheorghe

[ii] Mary Eberstadt, Mary Anne Layden, „Costurile sociale ale pornografiei” (Princeton, New Jersey: The Witherspoon Institute, 2010).

[iii] Dr. Victor B. Cline, „Pornography’s Effects on Adults & Children: Morality in Media” (New York: Bantam Publishing Group, 1991).

[iv] N. Doidge, „The Brain That Changes Itself: Stories of Personal Triumph from the Frontiers of Brain Science” (New York: Viking, 2007), p. 108.

Din păcate, după cum spunea Sir Richard J. Roberts, laureat Nobel, ştiinţa medicală a zilelor noastre este puternic influenţată de interesele marilor companii farmaceutice, într-atât încât studii esenţiale pentru sănătatea omenirii sunt trecute sub tăcere, iar altele făcute la comandă sunt super-mediatizate. Având în vedere aceste lucruri, începând cu acest număr vom scoate la iveală câteva dintre marile descoperiri ale ştiinţei medicale a modernităţii, pe care ar fi bine dacă fiecare dintre noi le-ar lua mai în serios.

Vom începe cu abordarea metodelor de vindecare care s-au experimentat în cazul uneia dintre cele mai grave boli infecţioase: poliomielita. Aceste studii sunt relevante pentru tratarea bolilor infecţioase îndeobşte, în condiţiile în care trăim sub presiunea mediatică a psihozei gripei porcine.

Este greu sau imposibil de găsit în manualele facultăţilor de medicină o altă metodă de prevenire şi tratament a poliomielitei şi a altor boli similare în afara vaccinului. Şi, totuşi, realitatea se pare că arată altfel. Au existat tratamente eficiente, au fost aplicate pe oameni, s-au obţinut rezultate – dar tratamentele respective nu s-au făcut cu substanţe sau formule patentabile, deci nu aduceau bani unei anumite industrii. Ca urmare, au fost trecute sub tăcere.

În 2004, doctorul Juan Manuel Martinez Mendez a publicat un foarte interesant articol în publicaţia Townsend Letter for Doctors and Patients. Aşa cum precizează autorul, articolul este „un mic tribut către marii oameni de ştiinţă aproape necunoscuţi în şcolile medicale de astăzi. Ei merită recunoaştere pentru modul în care au înţeles cauzele reale ale bolilor acute şi cronice, cât şi pentru abordarea corectă pe care au avut-o în prevenirea şi tratarea respectivelor boli”.

Întrebarea pe care şi-a pus-o autorul este dacă „poliomielita şi bolile similare pot fi prevenite, tratate sau vindecate fără vaccinare. Mai multe studii de caz arată că au fost folosite cu succes metode alternative de tratament şi prevenire în timpul epidemiilor din anii ’50. În acea perioadă, metodele alternative de prevenire şi tratament a poliomielitei au fost neglijate în favoarea vaccinării în masă. Este vorba de trei abordări: a) administrarea orală sau intramusculară / intravenoasă a vitaminei C; b) administrarea orală a unei soluţii de clorură de magneziu şi c) aplicarea unei diete ce limitează aportul de zahar”.

Rolul nutriţiei în dobândirea şi menţinerea sistemului imunitar a fost ignorat sau insuficient înţeles, dar mai ales insuficient şi incorect comunicat. De exemplu, nu s-a scris despre rolul glicemiei în imunitate, nici despre rolul vitaminei C în doze considerate mari, deşi cercetările pe animale arată că aceste doze sunt necesare şi au efecte deosebit de bune asupra organismului.

Regulile sunt simple şi se pot observa la animale:

* glicemia normală constantă este unul dintre cei mai importanţi factori pentru imunitatea şi eficienţa funcţionării organismului;
* vitamina C în doze mari are efecte deosebite, acţionând ca un antiviral.

Societatea Internaţională de Medicină Ortomoleculară menţionează în articolul „Vitamina C ca antiviral: totul este doza”:

„Corpurile noastre nu pot produce vitamina C, deşi majoritatea animalelor poseda încă mecanismele prin care produc cantităţile necesare de vitamină C. Dar de cât de multă vitamină C avem nevoie? Argumentele pot fi găsite dacă ne uitam la câtă vitamină C produc animalele în corpurile lor. Răspunsul este: multă vitamină C. Majoritatea animalelor produc o cantitate ce corespunde la un adult uman cu 5.000 – 10.000 de mg de vitamina C pe zi. Este puţin probabil ca animalele să fi ajuns să producă atât de multă vitamină C dacă nu ar fi avut nevoie de ea şi dacă nu ar fi folosit-o. Chiar şi în celulele din multe ţesuturi umane, concentraţia de vitamină C este şi de 25 de ori mai mare decât concentraţia din sânge.

Nevoia de vitamină C a fiecărei persoane diferă datorită deosebirilor genetice şi biochimiei individuale. Mai mult, corpurile noastre trec prin nivele diferite de stres şi consumăm alimente diferite. De aceea, nivelul de vitamină C pentru un adult ce doreşte să-şi menţină sănătatea variază între 2.000 şi 20.000 de mg pe zi. Linus Pauling lua personal 18.000 de mg de vitamina C pe zi (18 grame). A fost ridiculizat de nenumărate ori pentru asta, dar este interesant de observat că d-rul Pauling avea două premii Nobel mai mult decât criticii săi. A murit la vârsta de 93 de ani. Dr. Abram Hoffer, coleg cu dr. Pauling, lua şi el megadoze de vitamină C şi a recomandat cu succes dozele mari de vitamină C către mii de pacienţi, în cei 55 de ani de practică medicală. Dr. Hoffer a murit la vârsta de 91 de ani”.

Dar să ne întoarcem la articolul doctorului Juan Manuel Martinez Mendez:

„Întâi a fost contribuţia de excepţie a d-rului Benjamin Sandler, un nutriţionist care a observat că iepurii nu se îmbolnăvesc de poliomielită: «Autorităţile au observat că în mod normal iepurii sunt rezistenţi la viruşii poliomielitei. Dr. Sandler a mai observat că studiile arată că nivelul glicemiei iepurilor nu scade niciodată sub 100 mg» (1)i. Dar declanşarea unei hipoglicemii în condiţii de laborator era posibilă, şi ceea ce s-a observat după instalarea hipoglicemiei a fost că «animalele prezentau simptome de infecţie în aproximativ 10 ore de la inocularea intracerebrală a virusului» (2). De asemenea, în circumstanţe normale, corpul unui iepure produce zilnic vitamina C într-o cantitate ce corespunde, la un adult de 70 de kg., unor valori cuprinse între 1.547 şi 15.820 mg. (1,547 gr. şi 15,820 gr.). În condiţii de stres sau infecţie, cantitatea de vitamina C sintetizată se cvadruplează uşor (3).

Dr. Benjamin Sandler a descoperit că dacă vrei să previi poliomielita, turbarea, tuberculoza, pneumoniile, infecţiile recurente etc. este necesar să eviţi atât hipoglicemia, cât şi hiperglicemia.

Zahărul din sânge şi oxigenul sunt cele două ingrediente ale „combustibilului” ce „arde” constant în fiecare ţesut al corpului. Pentru ca organismul să funcţioneze cu eficienţă maximă (incluzând şi „mintea”), cantitatea de glucoză din sânge trebuie să fie echilibrată de cantitatea de oxigen din sânge. Dacă nivelul de glucoză în sânge variază constant, atunci se instalează hipoxemia (oxigenarea insuficientă). Hipoglicemia cauzează hipoxemie în ţesuturi şi aceasta, la rândul ei, poate duce la o mulţime de probleme. Din câte ştiu, d-rul Sandler a condus o campanie unică în vara lui 1948. Timp de patru luni şi jumătate, cetăţenii din Carolina de Nord au urmat sfaturile doctorului şi o dietă specifică. «Astfel am ajuns la o formulă simplă de a preveni poliomielita: eliminarea din dietă a zahărului şi a alimentelor ce conţin zahăr, precum şi reducerea consumului de alimente ce conţin amidon» (2). Dr. Sandler a mai scris: «Pot afirma fără rezerve că o astfel de dietă, strict controlată, poate genera în 24 de ore un grad de rezistenţă a corpului uman suficient de ridicat pentru a combate boala» (2). Aproape 5.000 de cazuri de poliomielită au fost prevenite.

«În timpul verii din 1949, cetăţenii din Carolina de Nord au redus consumul de zahar cu 90%, şi numărul cazurilor de poliomielită a scăzut în acest stat cu acelaşi procent» (10).

Nu a existat o campanie propriu-zisă în 1949 (au fost raportate 229 de cazuri de poliomielită), dar numărul a fost mult mai mic decât în 1948 (2.498 de cazuri raportate) – şi aceasta datorită faptului că «părinţii din Asheville şi-au amintit de sugestiile legate de dietă şi le-au urmat şi în 1949» (2).

După încheierea acestei campanii generate de unul singur, dr. Sandler a decis în 1951 să publice uluitoarele rezultate ale muncii sale.

După ce întreaga dramă a epidemiilor a fost observată, dr. Sandler şi-a prezentat concluziile realistice şi pragmatice: «Metoda pe care eu o ofer ca protecţie împotriva poliomielitei se bazează pe conceptul că menţinerea unui nivel normal de zahăr în sânge previne invadarea ţesuturilor organismului de către virusul poliomielitei şi astfel se previne infecţia». Şi, mai departe, «după o cercetare intensă, timp de 12 ani, a relaţiei dintre dietă şi susceptibilitatea la infecţii, nu numai în cazul poliomielitei, ci şi în infecţiile respiratorii comune şi tuberculoză, m-am convins că prin nutriţie adecvată organismul uman se poate proteja singur împotriva infecţiilor». Şi doctorul a mai adăugat: «Cunoaşterea este putere». Toate astea au fost scrise în 1951! (2)”

Vindecarea poliomielitei în 48 de ore

Cea de-a doua abordare a fost cea a doctorului A. Neveu, care administra persoanelor ce tocmai contractaseră poliomielita o soluţie simplă, dar extrem de eficientă: 20 gr. clorură de magneziu, dizolvată în 1 litru de apă (soluţia putând fi folosită şi în cazul nou-născuţilor, precum şi al persoanelor în vârstă). Aceşti oameni au fost vindecaţi în 48 de ore (4). Păreau a fi sub o „protecţie sigură” şi se pare că numai persoanele care nu au urmat recomandările s-au îmbolnăvit.

Un pionier al medicinei ortomoleculare

Doctorul Fred R. Klenner a avut o altă abordare. În timpul epidemiei de poliomielită din 1948 din Carolina de Nord, d-rul Klenner le-a administrat la 60 de pacienţi afectaţi de poliomielită doze masive de vitamina C, la fiecare 2 sau 4 ore – fie oral, fie intramuscular sau intravenos. Rezultatul a fost recuperarea pacienţilor în 3-5 zile (5).

Studiu de caz: poliomielita

„Deşi am reuşit să vindecăm multe cazuri de poliomielită folosind doze masive de acid ascorbic, un anume caz demonstrează valoarea vitaminei C. Doi fraţi erau bolnavi de poliomielită. Acestor doi fraţi li s-au administrat intravenos 10 şi 12 grame de vitamină C, în funcţie de greutate; administrarea s-a făcut cu o seringă de 50 cm3, de patru ori la fiecare 8 ore şi apoi de alte patru ori la fiecare 12 ore. Li s-a mai administrat 1 gram de vitamină C pe cale orală, la fiecare 2 ore. S-au recuperat complet şi amândoi au devenit vedete atletice în liceu şi la colegiu. Un al treilea copil, un vecin, aflat în grija altui medic, nu a primit vitamina C. Şi acest copil a supravieţuit. Tânăra femeie este încă nevoită să poarte bretele ajutătoare pentru braţe (6).

Dr. Fred R. Klenner a scris despre acţiunea-cheie extraordinară a vitaminei C: „Am reuşit să adunăm suficiente dovezi clinice care dovedesc fără echivoc că vitamina C este ceea ce avem nevoie în tratarea bolilor generate de tot felul de viruşi. Mai mult, vitamina C este un adjuvant major în tratarea altor boli infecţioase” (7).

Realmente exasperat de părerile colegilor de breaslă, d-rul Klenner concluziona în lucrarea sa din 1959 publicată în Tri-State Medical Journal: „Când boala este în forma sa acută, administrarea de acid ascorbic în cantităţi adecvate, atât oral cât şi injectabil, va duce la recuperarea rapidă a pacientului. Credem că administrarea de vitamină C trebuie făcută injectabil, în cantităţi ce corespund de la 250 mg. până la 400 mg. per kilogram-corp, la fiecare 4 până la 6 ore, timp de 48 de ore, apoi la 8 până la 12 ore. Doza administrată oral este o doză ce poate fi tolerată. Celor ce spun că poliomielita este o boală care nu se poate trata, eu le spun că mint. Poliomielita în formă acută poate fi vindecată în 96 de ore sau mai puţin. Rog autorităţile să încerce această metodă” (The Origin of the 42-Year Stonewall of Vitamin C, Robert Landwehr 1. 1250 Grizzly Peak, Berkeley, CA 94708. From Journal of Orthomolecular Medicine, Volume 6, Number 2, 1991, pp. 99-103).

Rolul neaşteptat al pâinii negre

Mai târziu, R. Klenner a mai adus un argument legat de motivul apariţiei paraliziei la unele cazuri de poliomielită:

„..revăzând cercetările lui McCormick în cazul celor 50 de cazuri de poliomielită dinăuntrul şi din afara oraşului Toronto, Canada, în timpul epidemiei din 1949, am observat că familiile care mâncau pâine neagră şi s-au îmbolnăvit de poliomielită nu au dezvoltat paralizii; pe când în familiile în care se consuma pâine albă, mulţi dintre copiii care au avut poliomielită au dezvoltat paralizii. Ideea este că pâinea neagră conţine de 28 de ori mai multă vitamină B1 decât pâinea albă. În mod evident, paraliziile ce complica poliomielitele acute par să se datoreze lipsei de vitamină B1” (Massive Doses of Vitamin C and the Virus Diseases: Klenner, Southern Medicine & Surgery, April 1951).

Din informaţiile şi cazurile prezentate mai sus, paşii de vindecare a poliomielitei trebuie făcuţi într-o secvenţă precisă şi sincronizată:

* trebuie administrat nutrimentul adecvat, în dozaj corect şi la intervale ce depind de reacţiile fiecărui individ; se are în vedere vitamina C şi magneziul;
* se previne apariţia hipo- sau hiperglicemiei;
* se urmăreşte redobândirea mobilităţii pacientului, el însuşi mobilizându-se sau fiind ajutat de cei ce-l îngrijesc;
* se administrează vitamina B1 sau tiamină pentru terminaţiile nervoase suferinde, urmărindu-se în genere rezolvarea avitaminozei.

Ne oprim aici cu redarea textului din articolul scris de doctorul Juan Manuel Martinez Mendez. În partea a doua, vom trece în revistă şi restul informaţiilor din articol, dar şi multe alte informaţii despre rolul vitaminelor aşa cum sunt ele privite de medicina ortomoleculară.

Prof. Elena Anastasiu

Note bibliografice:

1. William Duffy. Sugar Blues 1975 Extracted/edited from his book. First published by Chilton Book Co. Padnor, PA, USA. Currently published by Warner Books, USA. Extracted from Nexus Magazine, Volume 7, Number 1 (December 1999 – January 2000). http://www.nexusmagazine.com

2. Benjamin P. Sandler MD. Diet Prevents Polio 1951. The Lee Foundation for Nutritional Lucrarea poate fi obţinută de la adresa http://www.soilandhealth.org

3. Megascorbate therapies: Vitamin C in Medicine: Vol 1, 1 Vitamin C: How Much is Enough by Patrick Holford; http://www.vitamincfoundation.org/mega_1_1.html#HOLFORD

4. Docteur A. Neveu. Comment prevenir et guerir la poliomyelite Traitement cytophylactique des maladies infectieuses par le chloride de magnesium Cinquieme 1968 Edition Depot legal 4eme trimestre Editions Dangles, 38, rue de Moscow, Paris. (8eme); http://soignez-vous.com

5. Frederick R. Klenner, M.D., Reidsville, North Carolina July, 1949, 209-214 Southern Medicine & Surgery The Treatment of Poliomyelitis and Other Virus Diseases with Vitamin C. Fred Klenner, M.D. Cured Polio in 1948 with Intravenous Sodium Ascorbate; http://www.orthomed.com/polio.htm

6. Frederick R. Klenner, M.D., F.C.C.P. Journal of Applied Nutrition Vol. 23, No’s 3 & 4, Winter 1971 Observations On the Dose and Administration of Ascorbic Acid When Employed Beyond the Range Of A Vitamin In Human Pathology; http://www.orthomed.com/klenner.htm

7. Fred R. Klenner, M.D. Reidsville, North Carolina The Use of Vitamin C as an Antibiotic -the foundation of the oxidation redux system now through greater dosage reveals its outstanding qualities as a non-toxic antibiotic. The Journal of Applied Nutrition, Volume 6, 1953, pp. 274-278; Revised Corrections and formatting [c] 1999

8. T. L. Cleave, M. R. C. P. (Lond.); Formerly Director of Medical Research, Institute of Naval Medicine The Saccharine Disease, Conditions caused by the Taking of Refined Carbohydrates, such as Sugar and White Flour. 1974 Bristol John Wright & Sons Limited; http://www.soilandhealth.org/02/0203cat/0203longevitylibcat.html

9. Neil Z. Miller. Vaccines: Are They Really Safe And Effective? A parent’s Guide to Childhood Shots. 2001 New Atlantean Press, PO Box 9638, Santa Fe, NM 87504; http://www.thinktwice.com

10. Dr. Lee. Natural Progesterone. The multiple roles of a remarkable hormone. Jon Carpenter Publishing. The Spendlove Centre, Charlbury, Oxordshire OX7 3PQ 1996

Articol apărut în nr. 11 din “Familia Ortodoxă”

În perioada în care armata NATO bombarda Serbia şi Bosnia sârbească, au fost sfârtecaţi de explozii mii de copii şi civili. Răspunsul dat de marii apărători ai civilizaţiei şi ai drepturilor omului a fost acela că trebuie să ne asumăm aceste „pagube colaterale”. În viziunea lor, una dintre cele mai mari misiuni umanitare ale istoriei nu se putea împiedica în atingerea idealurilor ei de câteva suflete vinovate că s-au născut în acele ţinuturi. Tot aşa şi astăzi, trebuie să ne asumăm pe toţi acei oameni care vor fi sacrificaţi pe altarul vaccinării împotriva gripei porcine. Căci orice război are eroii lui.

Din păcate însă, după războiul din Serbia şi Bosnia şi până astăzi alte zeci de mii de sârbi şi chiar români (cei de la graniţa cu Serbia) s-au îmbolnăvit de cancer şi au murit. Spre exemplu, numai într-un singur orăşel bosniac care fusese bombardat în timpul războiului, au murit de atunci şi până astăzi în jur de 4 000 din cei 10 000 de locuitori ai săi. Dar despre aceste pagube colaterale ale bombelor cu uraniu care au însămânţat moartea în pământul pe care l-au atins nu se mai vorbeşte nimic astăzi. Cine ar mai fi interesat să demonstreze că de la bombele cu uraniu vine boala şi moartea.

Întocmai, sub presiunea evenimentelor mediatice ale zilei de mâine, toată lumea va uita de vaccinul gripei porcine; multe alte boli şi vaccinuri vor deveni de actualitate. Nici chiar cei chinuiţi de vreo boală autoimună sau de vreun cancer nu se vor mai gândi la acest vaccin, deşi n-ar fi greu de constatat că majoritatea dintre ei s-au vaccinat la timp, graţie asigurărilor celor streini de credinţă şi de neam. Cine ar mai avea puterea să facă statistici şi să se lupte ca să afle vinovaţii atunci când suferă îngrozitor şi mai şi ştie că peste câteva luni de zile va muri. Cu adevărat, mai bine e omului să se pregătească pentru întâmpinarea morţii – cel mai mare eveniment al vieţii sale.

Pe de altă  parte, pentru cei care scapă cu viaţă, fie pentru că nu s-au vaccinat, fie pentru că au o imunitate mai puternică sau pentru că aşa a hotărât Dumnezeu, viaţa merge înainte…

Ungaria, 23 octombrie 2009

Potrivit sitului Budapesttimes.hu o femeie de 64 de ani a murit la două zile după ce a fost vaccinată împotriva virusului gripei porcine.

Israel, 22 octombrie 2009

Potrivit unui raport al Synt-L’Economiste-AFP, statul Israel a suspendat campania de vaccinare împotriva gripei porcine pe data de 22 octombrie 2009 în urma decesului a 4 persoane suspectate că ar fi murit în urma vaccinării.

Olanda, 6 noiembrie 2009

Situl Dutchnews.nl raportează că Institutul Olandez de Sănătate RIVM a oprit distribuţia unei serii de vaccinuri pentru copii Pfizer Prevnar împotriva virusului gripei porcine în urma decesului a 3 copii la scurt timp după ce au fost vaccinaţi.

Finlanda, 13 noiembrie 2009

Cel puţin două persoane au murit în luna noiembrie în Finlanda după ce au fost vaccinate. Un copil de doi ani a murit la o săptămână după ce a fost vaccinat, cu toate că potrivit presei locale copilul ar fi murit tocmai pentru că vaccinul ar fi fost administrat prea târziu. Tot la o săptămână de la vaccinare a murit o fată de 18 ani, dar presa locală afirmă iarăşi că ar fi murit datorită gripei porcine şi nu datorită vaccinului.

Portugalia, 19 noiembrie 2009

3 femei din Portugalia au pierdut sarcinile în luna noiembrie după ce au fost vaccinate cu Pandemrix – vaccinul produs de compania britanică GlaxoSmithKline împotriva gripei porcine – , cu toate că autorităţile din această ţară spun că nu pot confirma o legătură între vaccinuri şi pierderea sarcinilor.

Franţa, 20 noiembrie 2009

Potrivit publicaţiei Le Parisien, o femeie care lucra în sistemul de sănătate a pierdut sarcina la 38 de săptămâni, după două zile de la vaccinarea cu Pandemrix.

Danemarca, 20 noiembrie 2009

Potrivit ziarului danez Politiken, doi bărbaţi au murit în luna noiembrie la scurt timp după ce au fost vaccinaţi împotriva gripei porcine.

Canada, 24 noiembrie 2009

Canada pare să fi suferit cel mai rău de pe urma vaccinului Pandemrix cu 3 decese oficiale şi câteva sute de cazuri declarate de reacţii adverse. Neoficial, însă, se vorbeşte de 200 de morţi. Autorităţile au început să retragă de altfel în luna noiembrie vaccinurile de pe piaţă la cererea producătorului vaccinului, GlaxoSmithKline, datorită numărului mare de oameni care au declarat reacţii adverse. Cu tote acestea, autorităţile au recunoscut că 100.000 de doze din seria de vaccinuri căreia chiar producătorul i-a cerut retragerea fuseseră deja administrate populaţiei. Cifrele neoficiale sunt însă de 170.000 de doze administrate din seria vaccinurilor cu probleme. Cf. Globalresearch.ca

Suedia, 26 noiembrie 2009

Potrivit ziarului suedez Aftonbladet până la data de 13 noiembrie o agenţie guvernamentală suedeză, responsabilă cu controlul calităţii medicamentelor, a declarat că i-au fost raportate de către medici şi pacienţi 8 decese în care vaccinul produs de GlaxoSmithKline a jucat un rol principal. Agenţia a negat orice legătură între decese şi vaccinuri, dar un alt deces, survenit la sfârşitul lunii noiembrie, al unui bărbat de 55 de ani care a suferit un transplant de inimă şi a fost după aceea vaccinat, a readus problema în centrul atenţiei. Medicul care a investigat cazul spune că injecţia a determinat corpul să refuze transplantul, astfel încât vaccinul este cauza directă sau indirectă a morţii. Cifrele neoficiale spun că în Suedia ar putea fi vorba chiar de 80 de morţi şi în jur de 600 de cazuri raportate de oameni care au avut reacţii adverse la vaccin.

Coreea de Sud, 30 noiembrie 2009

Se supectează  că moartea unui student sud-coreean datorată unei hemoragii cerebrale ar fi avut drept cauză vaccinul împotriva AH1N1, cu toate că autorităţile de sănătate spun că nu există nicio legătură.

Germania, 3 decembrie 2009

Mai mulţi medici din Germania au raportat un număr de 15 decese datorate vaccinării împotriva AH1N1, dar autoritatea care reglementează siguranţa medicamentelor în Germania, Institutul Paul Ehrlich, a declarat că nu a găsit nicio evidenţă în acest sens. Cu toate acestea, în Germania au ieşit la iveală în ultimul timp legăturile subterane care există între institutele de cercetare şi marile companii farmaceutice, astfel încât activitatea institutelor poate fi pusă serios sub semnul întrebării.

Slovenia, 3 decembrie 2009

Situl sloven Rtvslo.si raportează că un bătrân din Slovenia a murit la două zile după ce a fost vaccinat. Într-un alt caz, unei femei a încetat să-i bată inima la cinci minute de la vaccinare împotriva gripei porcine, dar s-a reuşit salvarea ei în ultima clipă. Oficial, medicilor li se cere să vaccineze mai ales categoriile de oameni mai vulnerabile, dar experienţa arată că tocmai sănătatea acestora e supusă unui risc mai mare după vaccinare.

În octombrie anul trecut a ieşit la iveală că GlaxoSmithKline, compania producătoare a vaccinurilor, avea contracte secrete şi ilegale cu cele mai importante spitale din Slovenia, contracte prin care se finanţa „educarea” medicilor.

Japonia, 10 decembrie 2009

Potrivit unui raport al ziarului japonez Mainichi, un număr de 64 de oameni au murit din 8 decembrie până acum după ce au fost vaccinaţi împotriva gripei porcine. Un adolescent a murit imediat după injecţie. Un alt bărbat a fost găsit mort în casa sa la patru zile de la vaccinare.

Marea Britanie, 18 decembrie 2009

Agenţia guvernamentală responsabilă cu siguranţa produselor farmaceutice din Marea Britanie (MHRA) a declarat că 8 decese şi 8 pierderi de sarcină i-au fost raportate după vaccinarea cu Pandemrix. MHRA a declarat şi existenţa unui caz de sindrom Guillain Barre. S-au mai raportat de asemenea 64 de cazuri cu reacţii adverse la vaccin, la femei însărcinate.

Taiwan, 22 decembrie 2009

Potrivit TaiwanNews un medic ginecolog a dat în judecată Centrul pentru Controlul Bolilor din Taiwan după ce fiul său de numai 7 ani a murit după ce a fost vaccinat împotriva gripei porcine. Centrul a negat că ar putea fi vreo legătură între moartea copilului şi vaccinarea lui, dar acesta nu fusese niciodată înregistrat cu boli grave, fiind perfect sănătos înainte de vaccinare.

Sursa: http://maps.google.com/maps/ms?ie=UTF8&hl=en&msa=0&msid=113177039868951276280.000479226ef9ed7def612&ll=44.590467,4.570313&spn=140.768745,360&z=2&mid=1259167969

România

19 decembrie – a doua zi după ce s-a vaccinat, un bărbat în vârstă  de 37 de ani, jurist în cadrul Casei de Asigurări de Sănătate din Buzău, a suferit un accident vascular urmat de îngustarea câmpului vizual, adică o semiorbire. Tânărul era perfect sănătos şi a făcut vaccinul cu o săptămână înaintea Crăciunului. Cf. adevarul.ro

8 ianuarie – o femeie din comuna Cerașu (judeţul Prahova) ce suferea de afecţiuni cardiace a murit la o zi după ce s-a vaccinat împotriva gripei porcine. Femeia a fost vaccinată cu Cantgrip pe data de 7 ianuarie, la medicul de familie.

9 ianuarie – Medicul rezident de la dispensarul din comuna clujeană  Aluniş, Mihai Constantin, în vârstă de doar 34 de ani, a fost găsit mort în de către mama sa. Cu o zi înainte îşi administrase singur vaccinul împotriva virusului Ah1N1. Cf. NapocaNews.ro

12 ianuarie – O femeie din localitatea prahoveana Pleaşa a intrat în comă  profundă după administrarea vaccinului contra gripei porcine şi a fost internată la Spitalul Judeţean de Urgenţă Ploieşti. S-a deschis o anchetă pentru a lămuri lucrurile. Cf. stiriprahova.ro

13 ianuarie – educatoarea din Aluniş, jud. Cluj, moare subit la 36 de ani, la câteva zile după vaccinare. Educatoarea împreună cu copiii de la grădiniţa din sat fuseseră vaccinaţi „la comandă” de către medicul care ulterior a decedat şi el. Patru copii prezintă reacţii adverse severe. În această comună izolată din judeţul Cluj s-a instaurat panica, localnicii refuzând acum în cor vaccinul. Cf. NapocaNews.ro

14 ianuarie – un tânăr din Prundu Bârgăului, Bistriţa, Călin Oltean, în vârstă de 29 de ani, moare subit la locul de muncă.  Cu o zi înainte, tatăl său îi dăduse o fiolă de vaccin împotriva A H1N1 pentru a o folosi. Direcţia de Sănătate Publică Bistriţa Năsăud a deschis o anchetă pentru a se stabili dacă acesta îşi făcuse vaccinul sau nu. Cf. bistritaonline.ro

14 ianuarie – O elevă ce fusese vaccinată cu o zi înainte împotriva gripei noi a fost internată în Spitalul Judeţean de Urgenţă „Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava după ce a acuzat o paralizie uşoară a mâinii stângi. Cf. gandul.info

***

La sfârşitul unui articol de pe situl About.com ce lua în discuţie pierderile de sarcină cauzate de vaccinarea împotriva gripei porcine, mai multe mămici din Statele Unite şi-au povestit propriile experienţe. Redăm în continuare aceste mesaje tocmai pentru că vin dintr-o sursă sigură: cei care au experimentat pe viu efectele vaccinului.

9 octombrie, mesajul lui Jo: „Mi-am făcut vaccinul (cel normal nu cel împotriva H1N1) la 8 săptămâni de sarcină. Trei zile mai târziu am pierdut sarcina. Cu siguranţă nu voi mai lua cel împotriva AH1N1.”

- „Eu mi l-am făcut joi. Eram într-a noua săptămână de sarcină. Am pierdut sarcina duminică. Mi s-a spus de către mai mulţi medici să-mi fac aceste vaccinuri. Acum aş vrea să-mi fi urmat instinctul şi să nu mi le fi făcut DELOC!”

29 octombrie: „Lucrez într-un stabiliment asemănător unui spital şi mi s-a spus „că avantajele depăşesc riscurile”. La ora 01:00 dimineaţa mi-am făcut vaccinul, la 03:00 dimineaţa am început să sângerez şi să am crampe, iar la ora 3 după masa am pierdut sarcina. Voi hotărâţi!”

31 octombrie, mesajul lui Sue: „Mi-am făcut vaccinul împotriva AH1N1, iar 24 de ore mai târziu am pierdut sarcina”.

Mesajul Lindei Hill: „Nora mea era însărcinată în săptămâna a zecea şi şi-a făcut vaccinul împotriva AH1N1. În aceeaşi seară, vineri, a pierdut sarcina.”

1 noiembrie: „Eram atât de pregătită să-mi fac vaccinul împotriva AH1N1 săptămâna trecută – şi îl făceau numai femeilor însărcinate! Eram în săptămâna a şasea. Am făcut vaccinul, iar a doua zi am început să am crampe şi am pierdut sarcina. Avusesem deja două sarcini reuşite şi nu am pierdut niciodată sarcina şi nu am avut probleme. Medicii mei mi-au spus că aş fi nebună să cred că e din cauza vaccinului, dar dacă nimeni nu face o investigaţie în această chestiune, atunci alte femei nu vor afla. Îmi pare atât de rău că am făcut vaccinul…”

3 noiembrie, mesajul lui Connie: „Şi eu am primit vaccinul pe data de 22 octombrie, 2009. Totul mergea foarte bine, apoi pe 28 mi s-a rupt apa, iar pe 29 octombrie am dat naştere unui băieţel care deja murise şi nimeni nu poate să-mi spună de ce… Toată lumea vrea să spună că nu e din pricina injecţiei, dar eu cred că asta e cauza. Copilul meu urma o creştere normală şi toată lumea vrea să ignore vaccinarea. Vă spun că, dacă vă vaccinaţi şi suferiţi o pierdere de sarcină, dacă pot să facă o autopsie, faceţi-o.”

4 noiembrie, mesajul lui Sioux Falls, Dakota de Sud: „Am primit vaccinul împotriva AH1N1 pe 16 octombrie şi am început să am crampe pe 22. Eram aproape în săptămâna a 17-a de sarcină şi am născut un copil mort pe 23 ale lunii. Asemenea celorlalte femei de pe acest forum, primul lucru pe care l-am bănuit a fost vaccinul. Am întrebat imediat o asistentă de la spital dacă vaccinul ar fi putut avea vreo legătură cu pierderea sarcinii. Fără nicio ezitare, mi-a spus: „în niciun caz”. Avusesem îndoieli dacă să-mi fac vaccinul, dar am urmat sfatul vechiului meu medic de familie, care s-a dovedit până acum de încredere. Într-o întâlnire ulterioară cu medicul meu, la trei zile după ce mi-am pierdut copilul, l-am întrebat dacă e posibil ca vaccinul să fi provocat vreo reacţie adversă copilului meu. La rândul lui mi-a spus că nu e posibil. Nu cred neapărat că medicul meu mă minţise, pur şi simplu urma practicile şi opiniile acceptate în domeniu. Ca naţiune, cred, cu toate acestea, că suntem minţiţi. Acest vaccin nu este sigur în timpul sarcinii.”

5 noiembrie, mesajul unei femei din Washington care aştepta un copil în iunie 2010: „Sunt atât de necăjită!… Eram atât de fericită că sunt însărcinată… Aşteptam naşterea pentru 25 iunie 2010. Avem doi băieţi sănătoşi şi niciun caz de pierdere de sarcină. Totul mergea de minune. Lunea trecută, am primit vaccinul împotriva AH1N1 (cu mercur redus pentru femeile însărcinate). Marţi dimineaţa am început să am crampe, iar miercuri am început să sângerez abundent. HCG-ul meu era 50 miercuri, iar eu eram trecută de 6 luni, deci era scăzut. Medicii credeau cu toate acestea că pot să duc în continuare sarcina, dar vineri HCG-ul meu coborâse la 22. Sunt o epavă emoţională. Mă simt ca şi cum am avut un copil sănătos şi am provocat pierderea sarcinii din cauza vaccinării. Din pricina medicilor mei s-a ajuns la acest rezultat. Am făcut cercetări pe internet şi am aflat că au fost multe pierderi de sarcină după vaccinarea împotriva AH1N1, dar nu au fost raportate pentru că este greu de stabilit motivul pierderii de sarcină. Sper să nu fi provocat eu asta!”

http://preventdisease.com/news/09/110709_H1N1_vaccine_miscarriage_reports.shtml

Există  o mulţime de cazuri asemănătoare, numai că nu este cine să le ia în seamă. E foarte greu să dovedeşti că acest vaccin ţi-a omorât copilul atunci când cei care trebuie să constate ştiinţific acest lucru sunt chiar cei care recomandă vaccinul şi-l susţin. Din păcate, după cum putem constata, am ajuns să ne omorâm unii pe alţii sub acoperirea unor conştiinţe întunecate fie din interes, fie de frică, fie dintr-o mare ignoranţă şi mediocritate.

În data de 7 august 2007 a apărut în cadrul rubricii La contra din ziarul spaniol La Vanguardia un interviu cu Sir Richard J. Roberts (laureat al Premiului Nobel pentru Medicină în 1993 şi participant la Campus Excellence, ce reuneşte la Fuerteventura 14 laureaţi Nobel), sub titlul „Medicamentul care vindecă definitiv nu este rentabil”.

Richard J. Roberts este unul din cercetătorii consacraţi în domeniul biotehnologiilor.

- Ce model de cercetare vi se pare cel mai eficient, cel al Statelor Unite sau cel european?

- Evident că modelul american, la care participă în mod activ capitalul privat, este mult mai eficient. Puteţi lua ca exemplu progresul spectaculos al industriei informatice, unde capitalul privat este cel ce finanţează cercetarea de bază şi cea aplicată. În ce priveşte industria sănătăţii, însă… am rezerve…

- Vă ascult.

- Nu se poate ca cercetarea în domeniul sănătăţii umane să depindă numai de rentabilitatea economică. Ceea ce e bine din punctul de vedere al dividendelor nu este întotdeauna bine pentru oameni.

- Explicaţi-ne.

- Industria farmaceutică vrea să fie utilă pentru pieţele de capital…

- Ca orice altă industrie…

- Da, dar aceasta nu este orice altă industrie: aici vorbim de sănătatea noastră, de vieţile noastre, ale copiilor noştri şi ale unor alte milioane de fiinţe umane.

- Dar, dacă sunt rentabile, se va realiza o cercetare mai bună.

- Dacă te gândeşti doar la profit, nu te va mai preocupa să fi util oamenilor.

- De exemplu?…

- Am dovezi că, în anumite cazuri, cercetătorii care depind de fonduri private ar fi putut descoperi medicamente foarte eficace, ce ar fi pus capăt cu totul anumitor boli…

- Şi de ce au renunţat la cercetari?

- Pentru că industria farmaceutică este interesată nu atât să vă vindece pe dumneavoastră, cât să vă ia mai mulţi bani – aşa că, dintr-o dată, cercetarea respectivă este deviată către descoperirea de medicamente care nu va vindecă întru totul, ci doar cronicizează boala şi vă fac să experimentaţi o îmbunătăţire ce va dispărea din momentul în care nu mai luaţi medicamentul.

- Este o acuzaţie gravă.

- Ei bine, este un lucru obişnuit ca firmele din industria de medicamente să fie interesate în linii de cercetare nu pentru a vindeca, ci pentru a croniciza durerile, cu medicamente cronicizante, mult mai rentabile decât cele ce vindecă o dată şi pentru totdeauna. Şi nu trebuie decât să urmăriţi analiza financiară din industria farmaceutică ca să verificaţi ceea ce spun.

- Există dividende care ucid.

- De asta vă spuneam că sănătatea nu poate fi o piaţă în plus, nici nu poate fi înţeleasă doar ca un mijloc de a câştiga bani. Şi, de aceea, cred că în modelul european mixt, cu capital public şi privat, este mai puţin facil să se propage acest tip de abuzuri.

- Un exemplu de astfel de abuzuri?

- S-a renunţat la cercetarea în domeniul antibioticelor, pentru că sunt prea eficiente şi vindecau complet. Iar pentru că nu s-au produs noi antibiotice, microorganismele infecţioase au devenit rezistente – şi acum tuberculoza, care fusese învinsă când eram eu copil, reapare: a ucis anul acesta peste un milion de oameni.

- Nu ne vorbiţi de „lumea a treia”?

- Acesta este un alt capitol trist: bolile din „lumea a treia” sunt prea puţin supuse cercetării, pentru că medicamentele care le-ar combate nu ar fi rentabile. Dar eu vă vorbesc de „lumea întâia”, cea a noastră: medicina care vindecă definitiv nu este rentabilă şi, de aceea, nu se fac cercetari în acest domeniu.

- Politicienii nu intervin?

- Nu vă faceţi iluzii: în acest sistem, politicienii sunt simpli angajaţi ai marilor capitaluri, care investesc atât cât este nevoie pentru că copiii lor să fie aleşi – iar, dacă nu sunt aleşi, să îi cumpere pe cei ce sunt aleşi.

- Totul e posibil.

- Pentru capital, există un singur interes: să se multiplice. Aproape toţi politicienii – şi ştiu ce vorbesc! – depind cu neruşinare de acele multinaţionale farmaceutice care le finanţează campaniile. Restul sunt vorbe goale…

Prof. Mihai Cristea

Orice creştin ştie că Bunul Dumnezeu ne iubeşte necondiţionat foarte mult şi că toate ispitele şi necazurile sunt menite să ne încerce şi să ne sporească credinţa. Din păcate, trăim într-o lume în care majoritatea tinerilor, argumentând o aşa-zisă libertate, se cufundă tot mai mult în mocirla unor patimi din care nu vor sub nici un chip să iasă. Sunt însă şi tineri care răspund chemării lui Hristos şi apucă cu putere mâna pe care Mântuitorul ne-o întinde tuturor. Oana M. este o femeie care a gustat din plin tot ceea ce societatea i-a oferit şi a încercat tot ceea ce în ochii tinerilor de azi pare „cool”: nopţi petrecute în cluburi şi discoteci, desfrânare şi adulter, tutun, băutură şi droguri. Însă când L-a cunoscut pe Hristos, s-a umplut de dragostea Lui şi cu puterea primită de la Dumnezeu a ieşit la Lumină.

- Oana, cum ai început să consumi droguri?

- Locuiam în Miami, eram măritată cu un fost sportiv de performanţă, avem o casă de iarnă şi o situaţie materială bună. Aveam o gaşcă de fete şi de băieţi, şi eram preocupaţi doar de odihnă, aranjatul în oglindă, ieşitul la cluburi şi în discoteci – în general, de tot ceea ce însemna distracţie. Atunci am luat pentru prima oară ecstasy, apoi cocaină şi marihuana.

- Să înţeleg că prietenii au fost cei care te-au determinat?

- Nu neapărat! Eu am fost o persoană care mi-am dorit acest lucru. Sigur că am nimerit într-un grup de prieteni care consumau droguri, dar înainte de asta obişnuiam să ies şi să beau, să fumez. M-am apucat de fumat de la vârsta de 15 ani şi m-am lăsat după ce l-am cunoscut pe Dumnezeu, la o vârstă trecută de 30 ani. Când am luat prima pastilă, am crezut că L-am găsit pe Dumnezeu!

- Dar era un fals Dumnezeu!

- Da. Și acum când vreau să-mi imaginez cum este Raiul, acolo unde nu este oboseală, nu este plictiseală (plictiseala era unul dintre inamicii mei acolo în Miami – pentru că, nefăcând nimic, mă plictiseam foarte repede!), fără răutate, mă gândesc la pastilă şi îmi zic: „Dacă diavolul, care este numai răutate şi este tatăl minciunii, poate să te facă să simţi acele stări pe care le trăiam, îmi închipui cum este să trăieşti printre sfinţi în Împărăţia lui Dumnezeu!”

Am luat câţiva ani pastile şi ajunsesem să trăiesc numai pentru ele. Aşteptam cu nerăbdare sfârşitul de săptămână – asta fiindcă acele droguri le luam numai în week-end pentru că nu le puteam consuma oricum, singură. Trebuia să fie muzică, atmosferă! Atunci mă distram extraordinar. Nu dormeam nopţi în şir, mă simţeam cea mai frumoasă; cum găseam o oglindă. nu mă mai despărţeam de ea! Aşa au trecut doi ani. Îmi doream foarte mult să consum heroină, mi se părea foarte şic. Eram fascinată de modelele acelea slabe, care consumau heroină, şi vroiam să arăt ca ele – era cumva la modă prin anii 1990 să se consume heroină. Pe de altă parte, mă uitam la filme şi eram îndrăgostită de unii din actorii dependenţi de heroină. Deşi cei din jur insistau să nu mă apuc de heroină, eram foarte sigură pe mine că nimic rău nu mi se poate întâmpla, că pot controla situaţia. Practic, heroină am început să consum când am revenit în România şi am continuat aceeaşi viaţă. Am cunoscut un băiat, Mircea, cu care am avut o relaţie extraconjugală şi cu care ulterior m-am căsătorit. Mircea consuma heroină, şi am început şi eu cu heroina.

- Cum te simţeai când consumai?

- Atunci spuneam că este ceva foarte frumos. Heroina este un drog foarte ciudat, care te face să nu-ţi mai doreşti altceva. După anumite droguri excitante (cocaină, ecstasy), nu mai puteam dormi. Aveam insomnii. Insomnia este unul dintre simptomele cele mai rele de care se izbesc consumatorii de droguri, pentru că este îngrozitor să fii obosit şi să nu poţi dormi! În momentul în care îţi faci heroină eşti liniştit, căci heroina este un fel de antidot. În câteva luni, practic, am devenit dependentă de heroină, fiindcă nu consumam heroină doar după acele droguri excitante, ci mă injectam şi cu alte ocazii. Mă injectam cu heroină şi nu îmi mai trebuia nimic altceva! Stăteam liniştită, nici măcar în cluburi nu mai mergeam. Simţeam o stare de bine independent de ceea ce se întâmpla în jur, independent de locul în care mă aflam.

- Dar această stare de bine nu era de la Dumnezeu.

- Da, da. Cred că diavolul, prin acest drog, care te face să te simţi bine, vrea să-l imite pe Dumnezeu…

- Povesteşte-ne despre momentul întâlnirii cu Dumnezeu.

- Dumnezeu mi-a întins mâna. Eram după cinci ani de dependenţă, din care nu credeam că o să-mi mai revin vreodată. Eu, care eram foarte mândră, mă consideram buricul pământului, ajunsesem să-mi doresc să fiu într-un cărucior cu rotile, să nu mai am picioare – doar să nu mai simt ceea ce simţeam! La început aveam multe concepţii greşite, mă gândeam că toţi oamenii se mântuiesc, că oricum o să fie mai bine după moarte. Credeam că după ce mori te transformi într-o „zână perfectă”! Însă în momentul în care am început să mă tem de moarte am luat lucrurile în serios. Îmi imaginam un subsol în care picură apă tot timpul şi este igrasie. Cam aşa era şi în sufletul meu. Mă gândeam: „Dacă mor şi rămân aşa?” Acesta a fost primul lucru care m-a zguduit. Doream să mă las, dar nu puteam. Am păstrat relaţia cu primul meu soţ, Dan, care niciodată nu s-a drogat. Dan este un om foarte bun, m-a ajutat tot timpul. Când îi spuneam că vreau să mă sinucid, mă chema pe unde era el şi părăseam ţara pentru câteva săptămâni. Însă, când reveneam, o luam de la capăt, nu rezistam. Anturajul mă făcea să merg pe acea cale greşită.

- Și cum s-a produs ruptura?

- Dumnezeu mi-a ajutat foarte mult. A fost dintr-o dată. Am plecat pur şi simplu de la o petrecere de la mare! Și nu m-am mai întors niciodată la soţul meu de-al doilea, Mircea, deşi eram căsătoriţi doar de câteva luni, nici la grupul din care făceam parte. Cred că această decizie a mea a fost şi ca rezultat al rugăciunilor adresate Sfintei Filofteia. În urmă cu două luni, în drum spre Lacul Bâlea, eu şi prietenii mei ne-am oprit la Curtea de Argeş, la catedrală. Eu nu ştiam atunci cui mă închin. Am văzut că este lume care stă la coadă, şi m-am închinat şi eu. M-am rugat să mă las de droguri, pentru că era gândul care mă măcina permanent – cum să fac să mă las. Eram panicată, ajunsesem la o anumită vârstă, am constatat că frumuseţea mi se duce, nu ştiam să fac nimic! Și m-am rugat Sfintei Filofteia să mă ajute. Atunci a fost prima dată în viaţa mea când am avut voinţă. Am părăsit grupul în care eram, am luat trenul şi m-am dus la bunica mea. Cred că Sfânta m-a ajutat. Nu pot spune ce s-a întâmplat cu mine, pentru că eram destul de dependentă de acea gaşcă. De la bunica mea, am plecat împreună cu o vecină în drumeţie, însă am ajuns din întâmplare la o mănăstire, la un părinte bătrân şi foarte înţelepţit de Dumnezeu, părintele Ioan. La acea mănăstire am aprins lumânări pentru copiii avortaţi, pentru că scria acolo „vii”, „morţi” şi „copii avortaţi”. Eu, care făcusem avorturi fără să am deloc mustrări de conştiinţă, am aprins lumânări şi îmi părea rău pentru prima oară! Și m-am rugat din tot sufletul la Dumnezeu să mă ajute: „Doamne, ajută-mă, că eu nu mai ştiu ce să mai fac cu mine! Nu mai am încredere în mine! Nu ştiu cum de am ajuns aşa! Te rog, fă ceva!”. Ulterior am revenit la Mircea, iar ruptura defintivă s-a produs la mare.

- Se ştie că lupta de abandonare a drogurilor este foarte dură. Cum a fost în cazul tău?

- Totul a fost de la Dumnezeu. Dumnezeu a făcut o minune cu mine, pentru că în primele şase luni, cele mai grele luni pentru un dependent care vrea să se lase, Mi-a tăiat orice posibilitate de a mă conecta din nou la acel grup. De câte ori ne căutam unul pe altul, eu şi soţul meu, nu reuşeam să luăm legătura. Probabil că, dacă aş fi vorbit cu el vreo două minute, ne-am fi împăcat. Ulterior am plecat din ţară şi, când am revenit, m-am implicat în alte activităţi – aşa au trecut cele şase luni. Nu aveam casă, pentru că cea pe care o avusesem de la primul soţ am vândut-o şi am cheltuit banii în America încercând să mă las de droguri, însă fără nici un rezultat. Aşa că am închiriat o casă. Însă nu puteam să dorm, aveam insomnii şi îmi era foarte frică în această casă. Am întrebat agentul imobiliar prin intermediul căruia am închiriat casa dacă cunoaşte un preot, care să vină să-mi facă sfeştanie. Și mi-a recomandat un părinte care avea să-mi devină duhovnic. Părintele a venit şi a văzut la mine nişte cursuri de yoga – în acea perioadă cochetam şi cu yoga. Părintele mi-a spus că nu este bine să practic yoga şi mi-a vorbit despre Dumnezeu. Eu îl contraziceam, îi spuneam că dâsul trăieşte din cărţi, că suntem în secolul al XXI-lea şi că astăzi nu mai sunt oameni ca cei despre îmi vorbea. Însă părintele mi-a răspuns că există oameni deosebiţi, dar nu-i cunosc pentru că nu mă învârt printre ei. Mi-a mai spus că trebuie să mă spovedesc şi mi-a lăsat un îndrumar de spovedanie. L-am citit, însă râzând şi necrezând că păcatele scrise acolo sunt cu adevărat păcate! Din această cauză a durat vreo două luni până să mă duc să mă spovedesc. Nu puteam pricepe pe atunci cum poate fi un păcat faptul de a avea o relaţie cu bărbat, dacă eu nu eram căsătorită. Deoarece mă simţeam singură şi necăjită, am luat cartea, mi-am notat toate păcatele şi am mers la spovedit. Aşa a început să se schimbe viaţa mea. Părintele m-a trimis la Sfântul Maslu. La Sfânta Liturghie nu prea ajungeam, deoarece la început vroiam să ies sâmbătă în oraş şi nu mă puteam trezi dimineaţa. Dar părintele a fost foarte înţelegător. Am fost la Sfântul Maslu vreo jumătate de an, apoi am început să merg şi la Sfânta Liturghie. Acum nu aş mai putea trăi fără Sfânta Liturghie! De când mi-a spus părintele să nu mai lipsesc de la Sfânta Liturghie şi am înţeles ce înseamnă, n-am lipsit niciodată, cu excepţia cazurilor când am fost plecată din ţară. Sfânta Liturghie este ca o funie de care mă ţin, căci n-aş vrea să mai cad să ajung de unde am plecat!

- Este esenţial suportul duhovnicului?

- Da! Tot părintele m-a ajutat să scap de păcatul desfrânării. Am avut câteva relaţii, dar, tot spovedindu-mă, părintele mi-a zis să încetez să mai fac acest păcat – şi am renunţat. Acum, nefiind căsătorită, nu aş putea să mai am o relaţie trupească cu un bărbat. Prietenii, chiar şi cei din familie mă credeau nebună, îmi ziceau că am trecut dintr-o extremă la alta, că din cauza drogurilor am ajuns habotnică. Însă nu m-a deranjat părerea lor. În plus, îl aveam pe părintele, în care aveam şi am foarte mare încredere! Îl întrebam toate neclarităţile mele, iar sfinţia sa mi le explica foarte frumos şi mă linişteam. M-am apucat să citesc şi vieţi de sfinţi – şi am descoperit şi intelectuali şi desfrânaţi şi oameni simpli care au devenit sfinţi.

- Te-au ajutat mult şi sfinţii?

- M-au întărit sfinţii. În momentul în care am văzut sfinţi care la început au dus o viaţă foarte păcătoasă şi pe urmă şi-au schimbat-o compet, desigur că m-am întărit! Spunea un părinte că sfinţii sunt ca o galerie într-un stadion, tu alergi şi ei îţi fac galerie de pe margine.

- În afara părintelui tău duhovnic, înţeleg că te-a susţinut şi părintele Ioan, cel pe care l-ai întâlnit atunci la mănăstire…

- Da. Ţin foarte mult pe părintele Ioan. Mă apucasem să fac teologia, dar am mers numai un an la facultate. Părintele Ioan mi-a zis că nu sunt realistă, teologia nu este pentru mine; să mă las de teologie şi să fac medicina. La început m-am speriat. Însă m-am consultat şi cu duhovnicul, şi mi-a spus să fac ascultare de părintele Ioan. Acum sunt în anul IV la medicină. La început mi-a fost destul de greu. Toţi colegii mei sunt mult mai tineri decât mine şi foarte competitivi. Mie nu-mi plăcea să fiu obligată să fac ceva anume, îmi plăcea să fac doar ce vreau eu. Aşa că îmi părea imposibil să continui. Dar, atunci când faci ascultare, nimic nu este cu neputinţă! De aceea este foarte important să-i asculţi pe oamenii lui Dumnezeu.

- Se vede ce minunat au lucrat Sfintele Taine în tine. Oana, crezi că ai putea trăi fără spovedanie?

- Categoric, nu. Fără duhovnic şi fără spovedanie eşti mort. Nu ai nici o şansă – nu numai ca fost drogat, dar nici ca om normal. Duhovnicul este ca o cârmă în viaţă, este omul prin care Dumnezeu îţi spune ce vrea de la tine. Și nu te lasă să mergi pe un drum greşit. Și tu poţi avea diferite idei şi păreri că ar vrea Dumnezeu un anumit lucru de la tine, dar acestea trebuie mărturisite ca nu cumva să fie de la Cel rău. Odată am fost la părintele şi i-am zis că înainte eram foarte păcătoasă, făceam tot felul de păcate şi nu mă mustra deloc conştiinţa. Acum conştiinţa nu-mi dă pace. Parcă e cineva permanent în spatele meu, care mereu mă judecă. Și mi-a explicat că acesta este îngerul meu păzitor. Am momente în care mai deschid câte o revistă Vogue şi îmi zic că sunt ruptă de lume, că nu mi-am mai cumpărat de mult ceva, că nu am mai călătorit şi că m-am prostit de când am venit în România. Dar această stare mă ţine până când îmi fac canonul. Și atunci mă apucă râsul, pentru că îmi dau seama că nu sunt gândurile mele!

- Ţi s-a întâmplat vreodată să mai cazi în consumul de droguri?

- Nu vreau să mă mai întorc unde am fost înainte, pentru că înainte am fost în iad! Recunosc că a fost o perioadă în care am mai fumat câte o ţigară de marijuana, pentru că am o prietenă măritată cu un băiat din fosta gaşcă. Asta până când duhovnicul mi-a spus că nu am voie să mai fac asta, să mă las, că este mare păcat. Însă mai am vise urâte că mă droghez sau că vreau să mă droghez, dar nu găsesc marfa…

- Dumnezeu ne iubeşte pe toţi. Cum simţi acum dragostea lui Dumnezeu, după experienţele prin care ai trecut?

- Dacă nu mă iubea Dumnezeu, eram în iad acum – la propriu. Pentru că puteam să fiu moartă. Odată chiar am trecut prin moarte clinică, din cauza unei supradoze, şi Dumnezeu m-a salvat. Spre Dumnezeu trebuie să păşeşti puţin şi El, Preamilostivul, te primeşte. Este o carte: „Dai voinţă, iei putere!”. Și aşa şi este, tu doar trebuie să vrei şi Dumnezeu îţi dă multă putere.

- Crezi că ar fi vreun om care te-ar putea îndepărta de Dumnezeu?

- Nu. Știu că nu este bine să fii sigur pe tine, aşa că mă rog la Dumnezeu să mă apere de orice ispite care m-ar putea îndepărta de El.

- Spuneai la început că erai mândră. Acum mai eşti?

Și acum mă lupt cu mândria. Știu că patimile se ţin în lanţ. De la mândrie vine şi mânia. Sunt un om mânios. Îmi sare ţandăra foarte repede. Sunt ultimul om de fapt! Eu nu ştiu, cum de mă mai rabdă Dumnezeu? În fiecare seară îmi pun această întrebare…

- Ce crezi, cei care se droghează vor să se lase?

- Toţi cei pe care i-am cunoscut vor să scape. Chiar şi fostul meu soţ de-al doilea, Mircea, vrea să scape. Un alt prieten, avocat, se luptă şi el să iasă din asta… Dar fără Dumnezeu nu se poate! Și, dacă reuşeşti fără Dumnezeu, cred că degeaba te laşi de droguri, pentru că mai devreme sau mai târziu vei reveni. Un alt mare pericol este să devii sectant, pentru că la noi, în România, există centre de dezintoxicare cu terapeuţi neoprotestanţi. Te lasă un diavol şi te ia altul, mult mai groaznic! În cazul drogurilor te mustră conştiinţa, dar dacă ajungi sectant devii automat mândru şi nu te mai pocăieşti.

- Ce sfat le dai tuturor celor care îşi doresc din tot sufletul să termine cu drogurile?

- Să nu se bazeze pe ei şi să nu încerce singuri să se lase. Să-şi găsească un duhovnic bun – este obligatoriu. Să facă Paraclisul sau Acatistul Maicii Domnului şi să o roage să le trimită un duhovnic bun. Și Măicuţa Domnului, cu siguranţă, îi va ajuta! Apoi totul o să intre în normal şi nu o să fie aşa greu. În momentul în care m-am lăsat şi după ce l-am cunoscut pe părintele, mă aşteptam să-mi fie foarte greu. Mă gândeam la soldaţii ruşi din tranşee şi îmi spuneam că trebuie să mă întăresc, fiindcă voi trece printr-o perioadă foarte grea. Dar nu a fost aşa. Dumnezeu a luat foarte mult din crucea mea, mi-a dăruit foarte mult.

Oana ne arată că şi cele mai cumplite patimi pot fi biruite prin nădejde şi credinţă puternică în Dumnezeu. Părintele Paisie Aghioritul spune că: „Lupta împotriva patimilor este o mucenicie continuă, dar dulce, pentru păzirea poruncilor, pentru dragostea lui Hristos.” Oana doreşte acum din tot sufletul să-i ajute pe aceia care fiind dependenţi de droguri au senzaţia că nu se mai pot ridica; de aceea, este voluntară la o fundaţie care luptă împotriva drogurilor. Dumnezeu să-i dea putere în ceea ce face, iar pe cei care consumă stupefiante să-i elibereze de această patimă.

Raluca Tănăseanu

Suntem cu toţii îngrijoraţi de mersul acestei lumi şi am dori să-i ferim pe copiii noştri de influenţele ei ucigătoare de suflet, dar cum?

Întrebat fiind odată părintele Adrian Făgeţeanu (pe când era duhovnic la Mănăstirea Antim din Bucureşti) de când începe educaţia unui copil, acesta a răspuns: „Cam cu douăzeci de ani înainte de naştere sau, mai bine zis, o dată cu naşterea mamei lui”. De aici se înţelege cât de importantă este pregătirea noastră, a celor ce suntem sau vom deveni părinţi; cât de important este lucrul cu noi înşine pentru a tămăduirea rănilor văzute şi nevăzute ale sufletului nostru – angajarea proprie pe drumul anevoios al dobândirii credinţei, iubirii şi al oricărei alte virtuţi.

Iată de ce trebuie spus încă o dată că momentul naşterii copilului nu este punctul zero al educaţiei. Pe parcursul celor nouă luni de sarcină, pruncul nu numai că are capacitatea de a recepta afecţiunea şi de a da un răspuns emoţional la toate influenţele simţite, pozitive ori negative, ci dobândeşte şi capacitatea de a asimila toate aceste experienţe timpurii în aşa fel încât, la naştere, copilul nu va fi un fel de tabula rasa, ci va dispune de o pregnantă memorie afectivă, care-l va însoţi pe întregul parcurs de după naştere.

Se ştie din relatările acelor mame care au ascultat muzică clasică în perioada sarcinii cum, după naştere, copiii lor se orientau anume către acel tip de muzică ori de câte ori se simţeau obosiţi, tensionaţi, nesiguri; ei au păstrat aceste înclinaţii muzicale pe termen lung. Iată de ce participarea femeii însărcinate la slujbele Bisericii şi la Sfintele Taine se va constitui într-un bun deja dobândit de prunc, chiar înainte de primirea Botezului. În viaţa Sfinţilor Chiril şi Maria, părinţii Sfântului Serghie din Radonej, ce se prăznuiesc la 26 septembrie, este trecut următorul fapt: „Maria s-a îngrijit anume de copil, încă de pe când se afla în pântecele ei, luând aminte în chip deosebit la viaţa ei duhovnicească. Stăruinţa ei a crescut după ce pruncul a strigat cu glas mare de trei ori din pântecele ei, pe când se afla la Sfânta Liturghie”.

De asemenea, ar fi interesant de amintit o observaţie făcută chiar de ştiinţa modernă: uterul purtător de o nouă sarcină, survenită însă după un avort, poartă întreaga încărcătură a faptei săvârşite; energetic vorbind, el este un „uter mort”. Acest fapt este resimţit de noua făptură într-un mod negativ pentru plămădirea sa ca vas sufletesc. Din această pricină, există oameni care, deşi au avut parte de cele mai bune condiţii de educaţie şi chiar de iubire, poartă în ei un strigăt mut, o durere şi o angoasă inexplicabile. Poate chiar ar trebui realizat un studiu care să surprindă trăirile celor veniţi pe lume după mai multe avorturi săvârşite de cuplul parental.

Această nouă făptură este, într-adevăr, foarte prezentă şi sensibilă la tot ce se întâmplă în spaţiul său intrauterin şi extrauterin; multe mame relatează că simt purtând pe altcineva, o fiinţă care uneori are propriile preferinţe, inclusiv alimentare.

Această nouă persoană este într-un dialog cu mama sa şi cu familia sa încă de acolo, din pântec. Psihologia consideră că primul mare act de cooperare mamă-copil are loc în timpul travaliului şi al naşterii, naşterea nefiind deloc un parcurs la care participă doar mama. Sunt copii care-şi ajută mamele să nască şi sunt copii, mai pasivi, mai temători, care parcă ezită să vină pe lume. Bine ar fi ca, acolo unde nu sunt cu adevărat temeiuri medicale, naşterea să se realizeze pe cale naturală. Şi aceasta deoarece, astfel, fătul are prilejul să participe cu forţele sale la această chemare la viaţă. În ceea ce o priveşte pe mamă, studiile indică următorul aspect: după o naştere prin cezariană, tendinţa mamei, mai mult sau mai puţin conştientă, este de a da atenţie refacerii după o intervenţie chirurgicală. După o naştere pe cale naturală, însă, trăirile ţin să se concentreze mai mult pe eveniment decât pe refacerea post-chirurgicală.

După naştere şi în primul an de viaţă, experienţa afectivă a copilului este de o importanţă covârşitoare, nevoia de dragoste şi „foamea” de prezenţa adultului fiind foarte active. La numai zece săptămâni de la naşterea sa, copilul este vădit mai interesat de o faţă omenească vie decât de cea dintr-o fotografie. El este capabil să facă deosebirea între imobilitatea unei feţe de pe un ecran şi expresivitatea chipului mamei, cu care se afla într-un schimb emoţional, într-un dialog în care fiecare zâmbet sau privire îşi găseşte răspuns. Se pare că prima oglindă în care se priveşte fiecare om este chipul mamei sale; una dintre competenţele pe care i le recunoaşte ştiinţa acestei persoane minunate, bebeluşul, este de a o investi pe o femeie ca mamă în urma acestui schimb la nivelul privirii şi surâsului. S-ar putea spune că, psihologic vorbind, acesta este debutul maternităţii psihologice, pentru că nu poţi fi mamă (sau tată) decât în raport cu cineva.

În perioada alăptării, se instituie ceea ce psihologii numesc comunicarea intimă de maximă afecţiune, ce se face pe o rază de douăzeci-treizeci de centimetri, egală cu distanţa dintre faţa mamei şi cea a copilului aflat în braţe. Această distanţă de intimitate se va păstra şi în viaţa de adult, definind capacitatea persoanei respective de-a intra într-o relaţie de apropiere emoţională cu o altă persoană. Este ştiut că acele persoane care nu au stabilit un contact de apropiere potrivit în această perioadă timpurie a vieţii vor avea dificultăţi la maturitate în a permite persoanelor care-i iubesc (soţ, soţie, copil) să intre în spaţiul lor personal şi vor afişa mai degrabă o distanţă emoţională, voită sau nevoită.

De asemenea, esenţială şi preferată de copil până la vârsta de un an este atingerea, ca ingredient al maximei afecţiuni pe care acesta o resimte. Există, în acest sens, o maturitate emoţională a copilului în vârstă de un an, care se exprimă prin dobândirea unui sentiment fundamental de încredere, izvorât din calitatea interacţiunilor cu mama sa.

Dacă această cerinţă nu este îndeplinită, persoana respectivă va face eforturi continue întreaga sa viaţă pentru a găsi condiţia acelei dependenţe afective de care iniţial a fost lipsit. Aşa se face că omul respectiv va deveni în timp o fire suspicioasă, lipsit de încredere în ceilalţi, frământat, incapabil de a consolida o relaţie profundă şi de durată în viaţa sa. Îi va fi dificil să aibă prieteni, să creadă că cineva îi doreşte binele, că este iubit de soţ, de soţie, de alţi apropiaţi, va schimba mai lesne duhovnicii. Va aştepta şi va cere de la toţi aceştia ceva ce ei nu pot plini, cu oricât de multă iubire i-ar veni în întâmpinare. Nu întâmplător, un mare părinte duhovnicesc spunea că, în zilele noastre, pentru a aduce un suflet la o anumită vârstă duhovnicească trebuie să-i fii mai întâi mamă şi tată – adică să umpli acel mare gol sufletesc de iubire. Bineînţeles, însă, că ceea ce nu pot plini oamenii o poate face Dumnezeu, căci aceste goluri se pot tămădui numai în dragostea Sa…

Alăptarea, în sine, este un multiplu proces de hrănire a copilului. Actualmente, hrănirea naturală a copilului la sân este din ce în ce mai promovată în multe medii medicale de specialitate, avându-se în vedere multiplele ei avantaje, dintre care două sunt esenţiale: întărirea sistemului imunitar al organismului copilului, prin anticorpii specifici pe care îi conţine laptele mamei, şi întărirea „sistemului imunitar afectiv”, prin relaţionarea emoţională unică din timpul alăptării.

Înainte de a naşte, mama îşi hrăneşte copilul prin intermediul sângele ei, iar după naştere îl hrăneşte cu laptele său. Prin lapte, copilul primeşte şi ceva din trăsăturile mamei, din trăirile ei, din dragostea şi tandreţea ei. Când mama îşi hrăneşte copilul, ea trebuie să o facă conştient, vorbindu-i şi acordându-i întreaga atenţie şi prezenţă. Copilul trebuie zămislit în dragoste şi hrănit în dragoste. Neliniştea mamei, tristeţea ei, gândurile ei negative – toate se transmit copilului. Acei copii ai căror mame trec printr-o psihoză post-natală, chiar dacă au numai câteva săptămâni, evită privirea tulbure a mamei, întorcând capul în timpul hrănirii, şi se înviorează când intră în comunicare cu o persoană sănătoasă, căutând privirea acesteia. Depresia mamei devine şi depresia copilului; iar, printr-o reacţie circulară, depresia bebeluşului întăreşte depresia mamei.

Înţărcarea bruscă sau timpurie a copilului determină o cerinţă psihologică continuă de „lactaţie”. Această nevoie, neîmplinită cum se cuvine la vremea ei, se va manifesta la maturitate în felurite forme de dependenţă (ţigări, cafea, alcool), până la cele mai grave forme de toxicomanie (droguri).

În timp ce copilul doarme, mama îi poate vorbi despre tot ce doreşte mai bun în el, mângâindu-l pe cap, cu blândeţe, încredinţându-l ocrotirii Maicii Domnului şi Sfântului al cărui nume îl poartă pruncul. Chiar dacă doarme, cuvintele mamei sale se vor înregistra în subconştientul său şi se vor face lucrătoare. Bebeluşul este foarte fragil în această etapă; dacă el asistă la anumite conversaţii sau scene care sunt vătămătoare sufleteşte, chiar dacă nu le înţelege pe moment, mai târziu acestea vor deveni sursa unor tulburări în plan emoţional sau comportamental.

Mama trebuie să se hrănească zilnic din dragostea lui Dumnezeu în rugăciune, pentru a putea dărui mai departe o iubire de calitate pruncului ei. Dacă pruncul este botezat la opt zile, iar mama nu poate intra încă în Biserică pentru a-l împărtăşi, ori dacă mama are mai mulţi copii, de diferite vârste, în aceste momente naşii de botez devin foarte importanţi, pentru a împlini şi suplini nevoia de dragoste a copiilor din acea casă. Foarte mulţi duhovnici amintesc că în vremurile noastre revigorarea instituţiei năşiei este o prioritate.

În primul an de viaţă, rolul mamei este hotărâtor. Tatăl pare acum a fi în umbră. Mai mult, dacă el însuşi nu a ajuns la maturitatea necesară, se va simţi neglijat, asemenea unui copil mare, şi se va retrage şi mai mult. Rolul tatălui este însă doar aparent redus; el trebuie să aducă siguranţă soţiei cu sprijinul său şi să o secundeze, astfel încât prin prezenţa sa, mai târziu, copilul să se poată desprinde de mamă, să poată ieşi din relaţia de fuziune cu ea. Tatăl trebuie să devină o a doua persoană de referinţă în viaţa copilului, încât desprinderea de mamă să nu se realizeze cu dramatism, aşa cum se întâmplă cu copiii prea „mămoşi” atunci când încep grădiniţa sau şcoala. Când tatăl lipseşte de acasă foarte mult timp, datorită serviciului, este foarte greu să satisfacă aceste condiţii – însă acolo unde este dorinţă, Dumnezeu oferă şi posibilitatea împlinirii ei! Un timp poate mai scurt, dar de calitate, oferit familiei este de folos pentru păstrarea treimii de persoane. Părintele Adrian Făgeţeanu considera că menţinerea relaţiei de comuniune între soţi, mai ales în aceste momente, rămâne soluţia cea mai bună – mai ales când există şi tendinţa soţiei de a se lăsa total absorbită de nevoile copilului şi de a-l marginaliza pe soţ.

Tatăl are, în mod firesc, o voce mai gravă şi structurantă în ton, care se pare că permite stabilirea limitelor. Mama, în schimb, are adesea o voce consolatoare. Prezenţa iubitoare şi fermă a tatălui va echilibra atitudinea mamei. Spre sfârşitul primului an de viaţă, copilul este deja capabil să recunoască rolul tatălui şi pe cel al mamei şi să le atribuie intenţii diferite în raport cu el.

Studiile cu privire la efectul implicării taţilor în creşterea copiilor începând cu mica copilărie (0-3 ani) au arătat beneficiile pe termen lung în dezvoltarea acestora, şi anume: creşterea coeficientului de inteligenţă la vârsta şcolară, o capacitate de concentrare mai bună, o dorinţă mai mare de a învăţa, un simţ al umorului mai dezvoltat.

Calitatea interacţiunilor dintre copilul ajuns la vârsta de un an şi aparţinătorii lui semnificativi (în primul rând părinţi, apoi bunici, naşi, după fiecare caz în parte) este ilustrată amplu de teoriile ataşamentului. În jurul vârstei de opt-nouă luni apare frica copilului de persoane necunoscute şi anxietatea la separarea de mama sa. O despărţire bruscă şi îndelungată de mamă, nesuplinită de persoane cu care copilul este obişnuit, produce efecte dezastruoase pentru sănătatea emoţională pe termen lung a acestui copil, aşa cum se poate observa la mulţi dintre copiii abandonaţi în centre de plasament.

În „paradigma străinului”, s-a putut evidenţia în condiţii experimentale calitatea relaţiei mamă-copil, definindu-se trei tipuri de ataşament care tind spre permanentizare. Astfel, dacă mama (tatăl) părăseşte încăperea pentru câteva minute (trei minute, în experiment) şi pruncul de un an este lăsat în prezenţa unui străin, la revenirea mamei în cameră copilul poate reacţiona în trei moduri de regăsire.

Dacă micuţul îşi exprimă supărarea faţă de mama sa că a plecat, dar apoi îi fuge în braţe, bucurându-se de îmbrăţişarea ei, tipul de ataşament faţă de mamă este unul sigur şi încrezător.

Dacă la intrarea mamei copilul rămâne însă rece, indiferent, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ataşamentul dezvoltat este unul neîncrezător, nesigur. În sfârşit, dacă copilul are în acelaşi timp manifestări de furie şi indiferenţă, şi nu arată încredere în mama (tatăl) lui, ataşamentul este unul ambivalent.

Calitatea interacţiunilor din primul an de viaţă îngăduie o predicţie asupra modului de ataşament şi a capacităţii copilului de a se despărţi mai târziu de mama sa. El va intra cu uşurinţă la şcoală atunci când ataşamentul este sigur, se va adapta şi în cazul unui ataşament nesigur, dar va fi întotdeauna dificil în caz de ataşament ambivalent.

Atunci când părinţii înţeleg în timp cât mai bine despre ce este vorba şi mama devine deschisă la schimbare sau atunci când intervine tatăl, în două treimi din cazuri modalităţile de ataşament se pot schimba.

Iată că, de obicei, ne imaginăm că devenim maturi emoţional începând cu majoratul de la optsprezece ani, ori poate la douăzeci şi cinci ani, ori poate la treizeci ani – ca şi cum maturitatea ar veni de la sine şi pentru oricine o dată cu înaintarea în vârstă, ca un salt simplu şi firesc, după nişte achiziţii academice, de profesie sau de rol. Totuşi, lucrurile nu stau chiar aşa. Această maturitate afectivă (de fapt socio-afectivă, pentru că se naşte şi creşte în planul comuniunii cu ceilalţi) nu este o floare apărută peste noapte în grădina vieţii, ci are în fundal etape succesive. Fiecare etapă de viaţă este definită prin propria sa creştere în iubire – există, adică, o maturitate afectivă a copilului de un an, a copilului de trei ani, a celui de şapte ani, a celui de paisprezece ani şi tot aşa.

A fi matur pentru o anume vârstă înseamnă, de fapt, a trăi în conformitate cu ceea ce a sădit Dumnezeu în firea omului la fiecare prag de vârstă. Problema maturităţii emoţionale devine foarte importantă întrucât este şi o condiţie a maturităţii duhovniceşti de mai târziu, fie că persoana respectivă va urma calea căsătoriei, fie calea monahală.

Adriana Hâncean, psiholog

În urmă cu câteva săptămâni, Teodosian G. din Iaşi şi-a omorât cu sânge rece mama, profesoară la Grupul Şcolar A.S., pentru că – după spusele lui – nu-l lăsase să iasă afară. Şocant este faptul că băiatul nu are nici un fel de remuşcări. Care este cauza pentru care Teodosian, un copil aparent normal, chiar bun la învăţătură, s-a năpustit asupra mamei sale, lovindu-o în cap cu ciocanul până a desfigurat-o complet şi n-a mai dat semne de viaţă? Se ştie doar faptul că Teodosian era un pasionat al jocurilor pe calculator. Oare aceasta să fie explicaţia? I-am pus această întrebare d-lui Virgiliu Gheorghe, autorul cărţii „Efectele televiziunii asupra minţii umane”, realizând interviul pe care îl puteţi citi în continuare. (P.O.)

Virgiliu Gheorghe: Un psiholog din Marea Britanie observa că dacă, întorcându-ne de la serviciu, am găsi acasă un individ care ne învaţă copilul să facă tot felul de rele, să desfrâneze, să fure şi să omoare, am chema imediat poliţia şi am lua măsuri împotriva acestuia. Dar dacă l-am afla pe copil uitându-se la televizor, învăţând după exemple vii tot ce poate fi mai rău, am spune liniştiţi: „Ei, ce să-i faci, se uită la televizor!” Vreau să spun că deşi toate studiile desfăşurate în ultimii 50 de ani demonstrează că violenţa virtuală generează un comportament violent, pe micul ecran avem tot mai multă violenţă, iar părinţii, în cele mai multe cazuri, nu iau nici o măsură pentru a-şi proteja copiii.

Presa Ortodoxă: Dar, totuşi, de la un comportament violent şi până la a-ţi omorî mama e o distanţă apreciabilă…

V.G.: Desigur, însă jocurile pe calculator sunt mult mai eficace în formarea comportamentului criminal decât filmele cu violenţă.

P.O.: De ce?

V.G.: În primul rând, pentru că jucătorul se implică activ, nu doar empatic, în actul de violenţă. El însuşi apasă de mii de ori pe o manetă sau pe un buton pentru a omorî, pentru a schingiui, de aceea e mult mai probabil ca acest gest să devină reflex. Să nu uităm că tot ceea ce omul vede rămâne înscris în subconştientul său şi poate ieşi la suprafaţă când nici nu ne aşteptăm. Gândiţi-vă că în mintea unor astfel de jucători pe calculator au pătruns milioane de imagini cu oameni torturaţi şi omorâţi, adesea el însuşi fiind autorul crimei virtuale! Care credeţi că poate fi urmarea?

P.O.: Este însă o diferenţă între a omorî un caracter animat în lumea virtuală şi a-ţi ucide mama!

V.G.: Problema este tocmai că tinerii aceştia, care au petrecut mii şi mii de ore în lumea virtuală, nu mai deosebesc foarte bine realul de imaginar.

P.O.: Cu alte cuvinte, Teodosian nu realizează că şi-a omorât mama?

V.G.: În momentul crimei, poate că nu, dar fenomenul e mult mai complex. Implicarea în violenţa virtuală duce la desensibilizare. Adică, atunci când loveşti pe cineva, când vezi cum curge sângele nu mai realizezi durerea, suferinţa pe care o produci, nu mai compătimeşti deloc cu celălalt – sentimente care, de când e lumea, îi împiedică pe oameni să omoare cu sânge rece. De exemplu, astăzi, în armata americană se folosesc jocuri pe calculator pentru a induce această desensibilizare şi a-l educa pe soldat (sau, mai degrabă, pe un ucigaş perfect) să omoare fără nici o tresărire de conştiinţă. John Naisbitt analizează într-una din cărţile sale cazurile de copii ucigaşi din America, aducând în discuţie chiar antrenamentele speciale ale soldaţilor americani, desfăşurate pe nişte programe video asemănătoare jocurilor cu care se desfată mulţi dintre copii noştri.

P.O.: Dar dragostea faţă de părinţi nu te poate împiedica de la o asemenea faptă?

V.G.: Pe un om normal, da. Dar un copil care-şi petrece timpul omorând sau, pur şi simplu, trăind în spaţiul halucinant al realităţii virtuale mai poate fi socotit perfect normal din punct de vedere afectiv şi mintal?

P.O.: Dar nu toţi copiii care se joacă pe calculator ajung să omoare…

V.G.: Vedeţi, toţi copii învaţă matematica la şcoală, dar numai puţini ajung la olimpiadă. În chip răsturnat, aşa se întâmplă în cazul nostru. Deşi nenumăraţi copii se antrenează astăzi să omoare prin aşa-zisele jocuri pe calculator, doar unii dintre ei ajung la crimă. Poate pentru că au o mai mare labilitate psihică, un mai mare deficit afectiv sau pur şi simplu pentru că trec printr-o conjunctură care le favorizează violenţa… În urmă cu câteva luni, un băieţel de numai patru ani din Bihor şi-a omorât surioara cu un cuţit de bucătărie pentru că nu i-a dat o jucărie. Aţi mai auzit de aşa ceva până în zilele noastre? Eu mă gândesc şi că Dumnezeu nu îngăduie toate crimele şi răul pe care copiii noştri l-ar putea face, antrenaţi fiind în mod profesionist să omoare prin simple desene animate sau prin jocuri pe calculator…

P.O.: Credeţi că aceste crime pot fi cauzate şi de o anumită înrâurire de natură demonică?

V.G.: Mi se pare o lucru foarte plauzibil în condiţiile în care pornografia, violenţa şi uciderea sunt acte iraţionale cu un potenţial malefic de necontestat. Atâta timp cât copiii noştri se împărtăşesc din ele, e foarte probabil ca demonii care le gestionează să se facă stăpâni pe minţile lor. Astfel se poate explica şi orbirea care însoţeşte adesea în zilele noastre crimele săvârşite. Spre exemplu, Cristian, un băiat din Alexandria, şi-a omorât surioara cu câţiva ani în urmă lovind-o de mai multe ori cu cuţitul în spate. Era un copil liniştit, dar pasionat de filmele de groază. Crima a făcut-o într-o stare de somnabulism, având în faţa ochilor un „mascat” din filmul pe care-l văzuse cu câteva zile în urmă…

P.O.: Ce recomandaţi?

V.G.: Nu cunosc nimic mai periculos pentru educaţia, pentru mintea şi sufletul unui copil decât jocurile pe calculator sau accesul necontrolat la televizor şi internet. Aceste mijloace lăsate pe mâna unui copil sunt mult mai periculoase decât chibriturile şi chiar decât o armă de foc.

P.O.: Ce altceva putem face decât să-i creştem cât mai departe de aceste mijloace?

V.G.: Să nu lăsăm să treacă timpul, căci toate aceste mijloace dau dependenţă, uneori mai puternică decât drogurile. Trebuie să le găsim copiilor noştri alternative: să petrecem mai mult timp cu ei, să-i obişnuim cu lectura, cu ieşitul în natură şi poate, înainte de toate, să-i familiarizăm cu cele ale credinţei, cu Biserica. O legătură vie cu Dumnezeu ar putea asigura copiilor noştri un echilibru sufletesc şi mintal, o vioiciune a spiritului şi mai multe şanse în viaţă. Creşterea unui copil este de mii de ori mai dificilă astăzi decât odinioară, de aceea doar cu puţin mai multă înţelepciune şi cu mult ajutor de la Dumnezeu ne vom putea face până la capăt datoria de părinţi.