Daţi clic pe copertă pentru cuprins!

Din sumar:

Când omul nu mai conştientizează că este om…

Editorialul ce deschide numărul 16 al Familiei Ortodoxe surprinde, de această dată, o trăsătură fundamentală a epocii noastre: „Oamenii nu ştiu – nu mai ştiu – să spună exact cine şi ce sunt”. De ce? Pentru că în zilele societăţii obiectelor şi imaginilor posedate sau idolatrizate – pe undeva, acelaşi lucru – a fi a intrat într-o mare criză. Iată criza care le naşte pe toate celelalte: a fi al omului despărţit de Părintele său Ceresc (Singurul Ce este prin Sine) se transformă pe rând în a avea, a poseda, a fi posedat - până la nebunia de a nu mai face nimic. Eşecurile şi nefericirea, depresia şi sinuciderile, drogurile, tehnicile orientale de disoluţie  a sinelui şi stilurile muzicale psihedelice – toate sunt simptomele bolii ereditare de care suferã tânărul zilelor noastre. Numai cei ce-şi întăresc în Hristos inima şi mintea, firea şi ipostasul personal nu vor suferi dezamăgirea că sunt nimeni.

Prăznuiri

Prezentăm în acest număr mărturisirea de credinţă a doi sfinţi pomeniţi în luna mai, care, din dragoste de Hristos, au suferit moarte martiricã prin decapitare – unul în vechime, altul în zilele de noastre, dând mărturie că “ Iisus Hristos ieri şi astăzi şi în veac acelaşi este”.

Sfântul nou mucenic Evghenie Ostaşul s-a născut pe  23 mai 1977, în apropiere de Moscova. În 25 iunie 1995 a început serviciul militar şi, după instrucţia necesară, în 13 ianuarie 1996 a fost repartizat la posturile de frontieră din Cecenia. Exact după o lună, pe 13 februarie 1996, a fost luat ostatic. Rebelii, pentru că au văzut că poartă cruce la gât, au încercat să îl distrugă psihic pentru a-l determina – dacă era posibil – să-şi renege credinţa, să-şi lepede crucea, să devină musulman, pentru a-l transforma în călău şi ucigaş al altor prizonieri. Întrucât a refuzat sã-şi scoatã crucea de la gât, Evghenie a  fost omorât în mai 1996, alături de alţi trei prizonieri. Mama lui Evghenie şi-a vândut casa şi alte lucruri pentru a face rost de banii necesari răscumpărării trupul fiului ei. Cecenii i-au dat în plus o casetă cu martiriul noului mucenic şi i-au istorisit torturile la care a fost supus. În multe zone ale Rusiei, Sfântul Mucenic Evghenie se aratã ca un ostaş cu mantie roşie şi săvârşeşte minuni.

Sfântul nou-mucenic Ahmed, mărturisitorul “musulman” al lui Hristos

Ahmed a fost un musulman care L-a cunoscut pe Hristos prin intermediul uneia din roabele sale creştine. În momentul în care a participat la o Liturghie, şi-a dat seama că Ortodoxia este singura credinţă adevărată, s-a botezat şi, cuprins de dragoste de Hristos, L-a mãrturisit pe Acesta la un banchet în faţa prietenilor săi musulmani. “Cel mai mare lucru din câte sunt pe lume este credinţa creştinilor în Întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul, Răstignirea Lui şi, mai cu seamã, Învierea Lui pentru mântuirea lumii!” – a spus Ahmed. Pentru această mărturie, a fost dus în faţa Sultanului, rămânând statornic în credinţă; de aceea, s-a dat porunca să i se taie capul. În timp ce călăii executau acest ordin, pe 3 mai 1682,  Sfântul Ahmed cânta : “Hristos a înviat!”

Şcoala părinţilor – “A da este mai fericit decât a lua”

Psihologul Adriana Hâncean rãspunde prin acest articol întrebărilor unor părinţi care ar vrea să ştie ce este de făcut atunci când copiilor le este greu să dăruiască?

Părinţii au sarcina sã-şi înveţe copiii încă de mici sã ofere şi altora din ceea ce au. În acest proces complicat de schimbare a direcţiei de la sine către ceilalţi, dincolo de lecţiile şi consecvenţa părinţilor, ceea ce contează fundamental este modelul părinţilor. Comportamentele părinţilor, bunicilor, naşilor, educatorilor sunt principala sursă de învăţare a copiilor. Reacţiile adulţilor, emoţionale şi de comportament, sunt modele de învăţare involuntară şi statornică pentru copii. Atunci când părinţii fac din copilul lor un idol, oferindu-i tot ce-şi doreşte, acesta nu va putea împãrţi cu alţii din ceea ce are pentru că va considera că totul i se cuvine.

“Rugăciunea mi-a salvat viaţa”  – interviu cu scriitoarea Aspazia Oţel-Petrescu

Doamna Aspazia Oţel-Petrescu este una din nenumãratele femei care au pătimit ani de zile în temniţele comuniste, având în suflet o imensă dragoste de neam şi ţară. În cei 14 ani de detenţie, ea a trecut prin mai multe închisori: Mislea, Dumbrăveni, Miercurea-Ciuc, Jilava, Botoşani, Arad.  Chinurile la care a fost supusă le-a răbdat cu vitejie şi credinţă în Dumnezeu, iar Domnul cel atotmilostiv i-a purtat de grijă, a mângâiat-o, i-a adus bucurii duhovniceşti şi a ajutat-o să depăşească momentele critice. Doamna Aspazia ne povesteşte despre bucuriile şi necazurile trăite împreună cu camaradele ei de temniţă, despre dragostea întru Hristos dintre ea şi colegele de celulă, despre rugăciunile în comun – rugăciuni puternice, care au salvat vieţi.

“Este nevoie de dăruire şi dragoste în nobila meserie de dascăl” – interviu cu educatoarea Florica Antoniac de la grădiniţa “Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava

Doamna Florica Antoniac, o educatoare cu 38 de ani de experienţã, ne arată care sunt cele mai frecvente greşeli pe care părinţii le fac în educaţia copiilor lor, felul cum îi afecteazã pe copii disputele din familie şi consecinţele faptului că, din lipsă de timp, copiii petrec prea puţin timp cu părinţii lor.

Părinţi şi dascăli deopotrivă ar trebui să realizeze că împreună sunt răspunzători în faţa Domnului de educaţia pe care o dau celor mici, iar societatea în care trăim poate fi schimbatã în bine numai dacă toţi laolaltă, adulţi şi copii, vieţuim în duhul Evangheliei lui Hristos.

Pornografia modifică creierul, dând dependenţă

În cadrul rubricii Cauzele Bolilor, prin acest articol,  Virgiliu Gheorghe – autorul mai multor cărţi despre efectele televiziunii asupra omului – trage unui puternic semnal de alarmă cu privire la efectele devastatoare pe care consumul de pornografie îl are asupra creierului şi asupra vieţii omului în general. Datele şi studiile din spaţiul american arată că, în această parte a lumii, pornografia este una dintre cele mai bine vândute afaceri. Foarte multe  vieţi au fost distruse din cauza dependenţei de pornografie – pentru că de dependenţă e vorba, iar în acest caz efecte se fac simţite chiar mai repede decât în cazul dependenţei de droguri.

Transsexualul şi hermafroditul: noile modele pentru tineri?!

După căderea comunismului s-a spus că am intrat într-o epocă în care ideologiile au murit, că după aşa-zisa moarte a religiei şi apoi a ideologiilor, omul a ajuns în sfârşit la maturitatea post-religioasă şi post-ideologică. Nimic mai puţin adevărat: societatea contemporană pare să fie mai plină de fantasme şi ideologii decât în trecut. Este şi cazul ideologiei de gen, ce a început să-şi strecoare veninul încă de acum câţiva zeci de ani, punând vrajbă între bărbaţi şi femei, proclamând uneori chiar drepturile femeii împotriva bărbatului – al cărei ultim rod este confuzia genurilor şi moda transsexualismului. Noile ideologii ce au împânzit spaţiul occidental fac din sexualitate esenţa omului şi caută să revoluţioneze, într-o încercare fără precedent, natura umană.

Minuni contemporane:  „Zoia cea de piatră” – o minune din zilele noastre a Sfântului Nicolae

Pe 31 decembrie 1955, în Rusia, la o petrecere de Revelion, Zoia, o tânără muncitoare, pentru că Nikolai, iubitul ei, întârzia să apară, a început să danseze cu o icoană a Sfântului Nicolae. Câteva clipe mai târziu s-a auzit deodată un zgomot înfricoşător şi a strălucit o lumină orbitoare ca de fulger, iar fata a devenit ca o stană de piatrã. Medicii nu au putut face nimic – trupul ei era ca de piatrã, iar acele seringilor nu intrau în piele şi se rupeau! “Zoia de piatrã”, cum a fost numită, a stat patru luni în această stare până când a apărut Sfântul Nicolae, care a readus-o la viaţă. Chiar dacă autorităţile comuniste au încercat să muşamalizeze cazul, minunea s-a răspândit şi astfel mii de oameni s-au întors la Dumnezeu, s-au botezat şi au trăit creştineşte.

„Ieşind din Papism, m-am supus glasului conştiinţei mele – care era glasul lui Dumnezeu Însuşi” – partea a II-a

În cadrul rubricii Convertiri prezentăm partea a două din impresionanta venire la Ortodoxie a unui călugăr franciscan. Pavel de Ballester-Convolier (1927-1984), ajuns episcop al Nazianzului, relatează procesul trecerii sale la Ortodoxie, proces ce constituie în acelaşi timp o treptată luminare a sa asupra resorturilor de bază ale Catolicismului: Papa, ca Monarh suprem al Bisericii, îl înlocuieşte pe Hristos, adevăratul Cap al Acesteia. Grăitoare în acest sens este atitudinea unui preot iezuit, care i-a spus viitorului episcop ortodox că pentru iezuiţi făgăduinţele fecioriei, ascultării şi neagonisirii sunt mai puţin importante decât cea a supunerii necondiţionate faţă de Papă: „Prefer să merg în iad cu Papa, decât în rai cu toate adevărurile voastre!”

“Ascultarea, calea credinţei care biruieşte lumea” – interviu cu pãrintele Veniamin de la Mănăstirea Putna (partea a doua)

Părintele Veniamin arată care sunt motivele pentru care copiii nu-şi ascultă părinţii. Părintele atrage, totodată, atenţia asupra efectului negativ pe care îl are televizorul, considerând că acesta este „Sodoma şi Gomora în casa creştinului, este cutia diavolului, mai ales în ziua de astăzi, pentru că nu toţi pot să-şi fie stăpâni pe trupul lor, să-şi ocârmuiască gândurile după legile lui Dumnezeu”.

În ceea ce priveşte ascultarea pe care o datorăm conducătorilor, ieromonahul Veniamin afirmă că atunci când stăpânirea devine periculoasă şi ne obligă să împlinim nişte legi anticreştineşti, nu se cuvine să o mai ascultăm şi este bine ca fiecare creştin să ia atitudine. În astfel de situaţii, chiar şi monahii trebuie să iasă şi să mărturisească, să pătimească pentru Domnul Hristos, să rabde, să sufere, luptând pentru credinţa cea adevărată.

Pr. Prof. Dr. Gheorghios Metallinos

Pe data de 1 iunie Arhiepiscopia Tomisului organizează un important eveniment teologic: Părintele Prof. Dr. Gheorghios Metallinos şi Prof. Dr. Dimitrios Tselenghidis vor susţine conferinţa cu tema Importanţa învăţăturii Sfântului Grigorie Palama pentru societatea contemporană.

O temă deosebit de importantă tocmai pentru lumea noastră, care suferă în fond cel mai mult de lipsa harului necreat al lui Dumnezeu. Iar cel pe care Biserica Ortodoxă îl recunoaşte ca fiind teologul prin excelenţă al energiilor divine necreate este tocmai Sfântul Grigorie Palama. Cunoaşterea teologiei acestui mare Sfânt al Bisericii noastre va conduce cu siguranţă la o mai bună înţelegere a impasurilor lumii contemporane.

Aceasta cu atât mai mult cu cât cei care susţin această conferinţă sunt doi reputaţi profesori şi teologi din Grecia. Părintele Prof. Dr. Gheorghios Metallinos este doctor în teologie, profesor emerit de Istorie a Bisericii, fost decan al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Atena, iar Prof. Dr. Dimitrios Tselenghidis este considerat a fi unul dintre cei mai mari profesori de dogmatică ortodoxă la ora actuală, ocupând catedra de dogmatică la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Tesalonic.

Prof. Dr. Dimitrios Tselenghidis

Recomandăm călduros această conferinţă ce va avea loc în prezenţa Înaltpreasfinţitului Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, la Casa de Cultură din Constanţa, pe data de 1 iunie, marţi, începând cu ora 18:00.

ACTUALIZARE: Postul de radio al Arhiepiscopiei Tomisului ne pune la dispoziţie înregistrarea întregii conferinţei, pe care o puteţi accesa aici. În numărul 17 al Familiei Ortodoxe vom publica cuvântul ţinut de Prof. Dr. Dimitrios Tselenghidis.

Material apărut în Familia Ortodoxă nr. 15

Anul acesta se împlinesc 26 de ani de la moartea mucenicească a episcopului Pavel de Ballester-Convolier (1927-1984). Întru pomenirea sa, readucem la lumină această mărturie, în care ne explică cum şi de ce a trecut de la romano-catolicism la Ortodoxie, scris pe vremea când era încă ierodiacon. Acest articol a fost publicat în două numere ale revistei „Kivotós” (din iulie 1953, pag. 285-291 şi decembrie 1953, pag. 483-485). Fostul monah franciscan venit la Ortodoxie (la obârşie, un nobil catalan din Barcelona) a studiat în Grecia, la Atena şi Halki. Acolo a fost hirotonit ierodiacon în 1953 şi ieromonah în 1954. Prima sa slujire preoţească a fost în Constantinopol (1954-1959), apoi în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Greceşti a Americii (1959-1984). În 1970 a fost hirotonit episcop al Nazianzului, în New York, cu scaunul în Mexic. Lucrarea sa de cleric, profesor universitar şi autor prolific a fost strălucită şi remarcabilă, punându-i-se din păcate capăt prin moartea sa prematură. A fost ucis la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii slujită în capitala Mexicului în anul 1984, de un fanatic romano-catolic. La înmormântarea sa a mers şi Arhiepiscopul Iacov al Americii, care cunoştea lucrarea misionară a energicului episcop. În 2006, osemintele acestui nou-mucenic al Ortodoxiei au fost strămutate din porunca Patriarhiei Ecumenice într-un monument aparte, în curtea catedralei mitropolitane din Ciudad de México. (F.O.)

O DILEMĂ ÎNFRICOŞĂTOARE

Întoarcerea mea la Ortodoxie a început într-o zi când făceam ordine în cataloagele din biblioteca mănăstirii de care aparţineam. Această mănăstire este a ordinului Franciscanilor şi se află în patria mea, Spania.

Pe când aranjam diferite documente vechi referitoare la Inchiziţie, mi-a căzut în maini un manuscris cu adevărat şocant, ce data din anul 1647. În acest manuscris se spunea despre o decizie a Inchiziţiei care anatematiza ca eretic pe orice creştin ce cuteza să creadă, să accepte şi să transmită altora faptul că Apostolul Pavel avea drept suport al propovăduirii sale autoritatea apostolică.

Era vorba de o descoperire de-a dreptul cutremurătoare, pe care mintea mea n-o putea cuprinde. M-am gandit pe moment, ca să-mi liniştesc sufletul, că poate este vorba de vreo greşeală de tipar sau de vreo plastografie – lucru de altminteri obişnuit în Biserica Apuseană din acea perioadă, căci despre ea era vorba în acel manuscris. Dar tulburarea şi surprinderea mea a devenit şi mai mare când am cercetat şi am constatat că acea hotărâre a Inchiziţiei la care făcea referire acel text a existat în realitate, era autentică!

Într-adevăr, deja în două cazuri anterioare, adică la 1327 şi respectiv la 1351, Papii Ioan al XXII-lea şi Clement al VI-lea condamnaseră succesiv şi anatematizaseră pe oricine ar fi îndrăznit să tăgăduiască că Apostolul Pavel, pe toată durata lucrării sale apostoleşti, ar fi fost subordonat în totalitate autorităţii monarhico-bisericeşti a primului Papă şi Împărat al Bisericii – adică Apostolului Petru. Mai apoi, în 1907 şi 1920, Pius al XX-lea şi Benedict al XIV-lea au respectat aceleaşi anateme şi aceleaşi condamnări. În consecinţă, se exclude orice posibilitate de inadvertenţă sau plastografie. Şi astfel am întâmpinat îndată probleme de conştiinţă! Personal mi-era cu neputinţă să accept că Apostolul Pavel îşi desfăşura lucrarea apostolică sub vreo oarecare comandă sau ordin al Apostolului Petru.

Independenţa lucrării sale apostolice printre neamuri, faţă de ceea ce caracteriza apostolia lui Petru între cei tăiaţi-imprejur, era pentru mine un fapt de nezdruncinat, propovăduit cu glas mare de către Sfânta Scriptură[1].

Lucrurile erau foarte clare pentru mine, de vreme ce lucrările exegetice ale Sfinţilor Părinţi cu privire la acest subiect, nu lasă loc nici celei mai mici îndoieli. „Pavel” – scrie sfinţitul Gură-de-Aur – „propovăduieşte egalitatea lui cu ceilalţi apostoli şi se poate compara nu doar cu ceilalţi apostoli, ci şi cu primul dintre ei, ca să dovedească că fiecare din ei are aceeaşi autoritate”. Cu adevărat, toţi Sfinţii Părinţi acceptă într-un glas că „toţi ceilalţi apostoli erau la fel cum era şi Petru, adică erau înzestraţi cu aceeaşi autoritate şi cinste”. Era cu neputinţă pentru oricine din ei să exercite vreo stăpanire mai presus de ceilalţi pe temeiul că titlul apostolic ce-l avea era „cea mai mare autoritate, vârful tuturor supremaţiilor”. „Toţi erau păstori, în timp ce turma era una. Iar această turmă era păstorită de apostoli cu împreună-înţelegerea unanimă a tuturor”.

Chestiunea era deci foarte limpede. Şi, totuşi, învăţătura romano-catolică era în acest punct contrară evidenţei. Astfel, pentru prima oară în viaţa mea, am intrat într-o dilemă infricoşătoare. Ce să fi ales? Pe de-o parte se aflau Sfânta Evanghelie şi Sfânta Tradiţie, pe de altă parte învăţătura Bisericii mele. Potrivit teologiei catolice, este de neapărată trebuinţă pentru mântuire să credem că Biserica e o monarhie nepătată, al cărei conducător şi monarh este Papa. Astfel, Conciliul Vatican I, expunând pe scurt toate condamnările anterioare, a declarat oficial: „Dacă cineva zice… că Petru (considerat a fi primul Papă) n-a fost rânduit de Hristos ca mai-mare al apostolilor şi cap văzut al Bisericii… să fie anatema”!

CONFESORUL MEU

În această frământare sufletească, m-am îndreptat către confesorul meu şi i-am expus cu naivitate problema în cauză. Era unul din cei mai renumiţi preoţi ai mănăstirii noastre. M-a ascultat cu mâhnire, dându-şi seama că era vorba de o problemă dificilă. După ce se gândi câteva clipe, căutând zadarnic o soluţie satisfăcătoare, mi-a spus în cele din urmă nişte lucruri pe care, mărturisesc, nu mă aşteptam să le aud:

- Scriptura şi Sfinţii Părinţi ţi-au făcut rău, fiule! Pune-le pe ambele deoparte şi limitează-te să urmezi cu fidelitate învăţăturile infailibile ale Bisericii noastre, şi nu te mai lăsa pradă unor astfel de gânduri. Nu da prilej să ţi se zdruncine credinţa în Dumnezeu şi în Biserică de orice ar putea pricinui aşa ceva dintre făpturile lui Dumnezeu!

Acest răspuns, dat cu multă naturaleţe, a făcut ca nedumerirea mea să ia proporţii. Întotdeauna eram de acord că Cuvântul lui Dumnezeu este singurul lucru ce nu poate fi desfiinţat. Fără ca să mi se dea răgazul de a face vreo obiecţie, confesorul meu a adăugat:

- În schimb, am să-ţi dau un catalog cu operele a diverşi scriitori în care credinţa ta se va întări şi odihni, căci în ele vei afla învăţătura Bisericii noastre fără vreo pată sau zbarcitură.

Şi, întrebându-mă dacă aveam altceva care să prezinte „mai mult interes”, a pus capăt discuţiei noastre.

Câteva zile mai târziu, confesorul meu plecă din mănăstire pentru a ţine nişte predici pe la diferite biserici de-ale Ordinului nostru. Mi-a lăsat lista cu scriitorii respectivi, recomandându-mi să-i citesc. Şi m-a rugat să-i fac cunoscute progresele mele pe parcursul acestei lecturi, prin scrisori pe care i le-aş fi trimis. Deşi vorbele lui nu mă convinseră nicidecum, am adunat acele cărţi şi m-am pus pe citit cu toată imparţialitatea şi atenţia posibilă. Cele mai multe dintre cărţi erau texte teologice şi rezumate ale hotărarilor Papilor, precum şi ale „sinoadelor ecumenice” papiste[2].

M-am afundat în studiu cu o căutare sinceră, având ca singură călăuză Sfânta Scriptură, care era „făclie picioarelor mele şi lumină cărărilor mele”. Pe cât înaintam în citirea acelor cărţi, înţelegeam din ce în ce mai bine că până atunci nu ştiam prea multe despre natura Bisericii mele. De abia fiind convertit la creştinism şi botezat imediat ce-mi terminasem studiile din învăţământul general, am urmat apoi cursuri de filosofie; în perioada în care se întamplau toate acestea, mă aflam de abia la începutul studiilor teologice. Era vorba de o ştiinţă cu desăvârşire nouă pentru mine. Până atunci, creştinismul şi Biserica Romano-Catolică erau în viziunea mea un amalgam, ceva absolut nedefinit. În viaţa mea monahală mă preocupa doar aspectul lor suprafiresc; încă nu mi se dăduse prilejul să examinez mai în profunzime temeiurile şi perceptele fundamentului organic al Bisericii mele.

ÎNVĂŢĂTURA ABSURDĂ DESPRE PAPĂ

Aşadar, chiar în acel buchet de texte alese cu înţelepciune de confesorul meu, începuse să se descopere în adevăratul său chip acest organism monarhic-religios numit „Biserica Catolică”. Cred că o scurtă trecere în revistă a caracteristicilor ei este binevenită:

Întâi şi întâi, în romano-catolicism Biserica Creştină „nu este altceva decât o monarhie absolută”, al cărei singur conducător este Papa, acţionând în fiecare sector în calitatea lui de Papă. În această suveranitate papală „stă toată puterea şi tăria Bisericii”, care „altminteri nu va dăinui”. Însuşi creştinismul are ca suport total Papalitatea. Încă ceva: Papalitatea este nici mai mult nici mai puţin decât „cel mai important element al Creştinismului; vârful şi esenţa lui”.

Autoritatea suverană a Papei în calitate de comandant suprem şi cap văzut al Bisericii („Piatra cea din capul unghiului”; „Dascăl al lumii, fără de greşeală în materie de credinţă”; „Reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ”; „Păstorul păstorilor” şi „Marele Arhiereu”) este dinamică şi puternică, însumând toate drepturile legislative şi doctrinare ale Bisericii. Papa îşi extinde „dreptul divin” asupra tuturor şi îndeosebi asupra fiecărui om botezat din toată lumea. Această autoritate dictatorială poate fi deci exercitată oricând în mod direct asupra oricărui creştin, laic ori preot, şi asupra oricărei Biserici, de orice rit sau neam ar fi, dat fiind că Papa e super-episcopul fiecărei eparhii ecleziastice din lume.

Toţi cei ce refuză să-i recunoască această autoritate şi nu i se supun orbeşte sunt „schismatici”, „eretici”, „necinstitori de Dumnezeu” şi „sacrilegi”, iar sufletele lor sunt de pe acum sortite osândei veşnice, întrucât pentru a ne mântui e necesar să credem în dumnezeiasca instituţie papală şi să ne supunem ei şi reprezentanţilor ei.

Astfel, Papa întruchipează acel fantastic conducător despre care a prevestit Cicero când scria că toţi vor trebui să-l recunoască pentru a se mântui. Întotdeauna, conform învăţăturii catolice, „dat fiind că Papa are dreptul să intervină şi să judece deplinătatea problemelor spirituale ale tuturor creştinilor şi ale fiecăruia în parte, cu atât mai mult are dreptul să facă aceasta şi în problemele lor lumeşti. Nu poate fi limitat doar la a judeca prin prisma pedepselor spirituale, privându-i de mântuirea veşnică pe cei ce nu i se supun, dar are de asemenea şi dreptul de a exercita stăpânire lumească asupra credincioşilor, pentru că Biserica are două săbii, simbol al puterii spirituale şi lumeşti. Prima dintre ele e în mâna clerului, cealaltă în mâna împăraţilor şi a ostaşilor, care totuşi şi ei sunt în slujba clerului, supunându-se lui”.

Papa susţine că este pe pământ vicarul Aceluia a Cărui „Împărăţie nu este din lumea aceasta”, a Aceluia Care n-a îngăduit Apostolilor să-i imite pe împăraţii pământului care „stăpânesc neamurile”, arogându-şi titulatura de împărat lumesc şi continuând, ca atare, tradiţia imperialistă a Romei. În diferite epoci, Papa a ajuns, într-adevăr, stăpân peste domenii întinse şi a purtat războaie sângeroase împotriva altor regi creştini pentru a pune stăpânire pe alte întinderi de pământ sau, pur şi simplu, din sete de alte bogăţii şi stăpâniri. Avea nenumăraţi sclavi. Juca un rol vital şi de multe ori decisiv în istoria lumii. Datoria principilor creştini este de a ceda în faţa „divinului şi dreptului împărat”, dându-i lui tronul acestei împărăţii politico-bisericeşti.

Astăzi, împărăţia lumească a Papei este restrânsă la statul Vatican. E vorba de un stat independent, cu ataşaţi diplomatici la guvernele celor două emisfere, cu armată, armament, poliţie, închisori, monedă etc. Şi ca o cunună şi un apogeu ale atotputerniciei Papei e faptul că el se bucură de un privilegiu teribil, unic în lume.

Un privilegiu absurd, ieşit din comun, pe care nici idolatrii cei mai învederaţi nu şi-l puteau închipui. Este infailibil de drept divin, potrivit definiţiei dogmatice a Conciliului Vatican I din anul 1870. De atunci încoace, acestuia omenirea îi e datoare să i se adreseze cu cuvintele adresate Domnului: „Tu ai cuvintele vieţii veşnice”. De aici încolo nu mai e nevoie de Duhul Sfânt ca să călăuzească Biserica „la tot adevărul”. Nu mai e nevoie de Sfânta Scriptură, nici de Sfânta Tradiţie, căci de acum este un dumnezeu pe pământ, având puterea de a cataloga ca netrebnice şi înşelătoare învăţăturile Dumnezeului Ceresc.

În virtutea acestei infailibilităţi, Papa este singurul dreptar al credinţei şi poate afirma şi susţine, chiar şi contrar învăţăturii Bisericii, noi dogme, pe care credincioşii sunt datori să le primească pentru a nu-şi pierde mântuirea. „Depinde doar de voinţa şi dispoziţia lui ca un lucru pe care îl vrea (Papa) să fie considerat sfânt sau sfinţit în toată Biserica”, iar edictele lui epistolare trebuiesc luate în consideraţie şi crezute, cerând aceeaşi supunere ca nişte „epistole canonice”.

Din moment ce Papa este infailibil, trebuie ascultat orbeşte. Cardinalul Bellarmine, proclamat „sfânt” de către Biserica Catolică, zice următoarele într-un mod foarte firesc: „Dacă Papa într-o bună zi impune păcatul şi interzice virtutea, Biserica este datoare să creadă că păcatul este bun, iar virtutea este rea şi vătămătoare”.

Articol apărut în revista „Θεοδρομία”, nr. 1, ian.-mar. 2006, pp. 69 – 88.

Traducerea: Monahul Gherontie (Nica), Sfântul Munte Atho

[2] În vreme ce Biserica Ortodoxă recunoaşte ca Sinoade Ecumenice şapte astfel de adunări ale Sfinţilor Părinţi din primul mileniu, catolicismul a adăugat la numărul acesta şi o serie de 13 concilii apusene, cărora le-a dat titlul de „ecumenice” (cele mai cunoscute în Răsărit fiind Sinoadele unioniste de la Lyon şi Ferrara-Florenţa din sec. 13-15, precum şi Conciliul Vatican II din 1965). (n. red.)

Vă anunţăm apariţia numărului 15 al revistei Familia Ortodoxă, numărul 4 pe anul 2010.

Daţi clic pe copertă pentru cuprins!

Din sumarul acestui număr:

Sfânta Lumină de la Ierusalim – minunea care vădeşte dreapta credinţă

Sunt prezentate câteva mărturii despre cea mai importantă minune ce se repetă an de an la Ierusalim, în Sâmbăta dinaintea Paştilor – apariţia Sfintei Lumini dupã ce Patriarhul Ierusalimului rosteşte tainic o rugãciune în cea de-a doua încãpere a Sfântului Mormânt. Se ştie că aceasta se pogoară numai atunci când patriarhul şi creştinii ortodocşii sãvârşesc ceremonia Sfintei Lumini, semn că numai Ortodoxia a păstrat nealteratã învãţãtura lui Hristos. Au fost cazuri în care clericilor ortodocşi li s-a interzis participarea la slujba din Sâmbăta Mare şi atunci Sfânta Lumină nu s-a pogorât. Despre aceasta vorbesc mărturii din surse romano-catolice şi musulmane.

Hristos a înviat! – o mărturie a vieţii noastre

Editorialul surprinde starea societăţii de astãzi, în care oamenii se simt tot mai singuri şi nefericiţi, în ciuda faptului că avem la dispoziţie foarte multe mijloace de comunicare. Întreaga istorie a omenirii şi a vieţii fiecăruia dintre noi este o mare dramă: drama despărţirii de Dumnezeu, drama rătăcirii departe de Hristos, drama părăsirii Duhului Sfânt pentru păcatele şi desfrânările cele multe, drama unei libertăţi umane prost înţelese.  Numai Hristos ne poate da puterea să-I mărturisim Învierea, pentru a ne putea bucura împreunã cu El la ospăţul ceresc în Împărăţia Sa.

Radu Gyr, imnograf al temnițelor românești

Unul din pătimitorii din temniţele comuniste, Radu Gyr, a fost închis pentru o poezie. Doctor în Litere, conferenţiar universitar, cu o vastă activitate literară, Radu Gyr a îmbrăţişat cu dăruire crezul generaţiei sale, pentru care a suferit în mai multe rânduri ani grei de închisoare.

“Educaţia copiilor în epoca noastră” – partea a treia a conferinţei ţinutã de Mitropolitul Ierothei (Vlahos) al Nafpaktei la Paraclisul Spitalului de Copii „Grigore Alexandrescu” din Bucureşti

Mitropolitul Ierothei atrage atenţia că în cadrul Bisericii copiii sunt membri care au drepturi egale cu adulţii. În consecinţă, relaţia părinţi-copii nu este una posesivă, ci participativă, deoarece şi părinţii şi copiii participă în singurul Trup al lui Hristos. Pãrinţii trebuie sã înţeleagă faptul cã pruncii lor sunt darurile lui Dumnezeu şi că au misiunea să facă sfinţi din copiii lor. De aceea, este necesar sã-şi trateze copiii cu mult respect, să le arate dragoste, să nu se comporte cu ei ca şi cum ar fi “jucărioare”, să nu-i dispreţuiască spunându-le: „Nu ştii nimic!”.

“Cum poți dobândi Raiul” – povestea morții și învierii Adei Calciu

Spun Sfinţii Pãrinţi că, pentru puţina noastră credinţă, Domnul îngăduie tot felul de minuni. Cele mai spectaculoase, învierile din morţi, ne arată că există viaţă dincolo de mormânt, că fiecare dintre noi trebuie să ne sârguim aici pe pământ pentru a ne bucura de frumuseţea Raiului. Ada Calciu s-a aflat o bună perioadă de timp în moarte clinică,  în urma unui accident de maşină inexplicabil petrecut în Turcia. Dumnezeu i-a arătat că El este, că o iubeşte şi-i poartã de grijă.

Ada Calciu povesteşte cum experienţa prin care a trecut a făcut-o să se apropie de Dumnezeu, istorisind minunile pe care le-a trăit şi despre preoţii şi prietenii care i-au fost aproape în această grea încercare. Reiese din interviu cât de importante sunt iubirea şi jertfa pentru aproapele aflat în nevoi, care au ajutat-o să supravieţuiască.

“Sămânţa sădită în sufletul copiilor va rodi cândva” – reportaj la grădiniţa ortodoxă „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava”

Fiecare părinte ar trebui sã fie preocupat de educaţia pe care copilul o primeşte la grădiniţă – cu toţii ar trebui să înţeleagă că numai viaţa în Hristos rămâne cea mai bună asigurare a familiei şi a viitorului copiilor noştri. Grădiniţa “Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava”, înfiinţată în anul 2005 cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Pimen, este o adevãratã oazã unde micuţii învaţă ABC-ul vieţii duhovniceşti. Reportajul ne prezintă activităţile în care copiii sunt implicaţi, felul în care Hristos se face cunoscut micuţilor creştini, bucuriile şi ispitele dascãlilor de aici, impresii ale pãrinţilor şi copiilor despre vieţuirea creştinã. În final, Înaltpreasfinţitul Pimen are un cuvânt pentru toţi cititorii revistei noastre.

Legiferarea prigoanei împotriva creştinilor

Articolul surprinde fenomenul tulburător al edificării în cadrul Uniunii Europene a unei legislaţii care obligă statele europene la acceptarea şi promovarea  homosexualităţii şi a feminismului, a avortului şi educaţiei sexuale. O simplă trecere în revistă a legislaţiei europene din ultimii 10 ani ne arată că, în numele non-discriminării, statele europene sunt obligate să adopte legi care nu permit criticarea homosexualităţii.

“Ce face televizorul din copiii noştri” – interviu cu Virgiliu Gheorghe

Interviul realizat în cadrul revistei Familia Ortodoxă cu Virgiliu Gheorghe, unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori despre efectele televizorului asupra minţii umane, subliniază încă o dată – dacă mai era nevoie – daunele pe care le poate provoca o vizionare îndelungată (nu numai asupra copiilor, dar şi asupra adulţilor). Cu cât copilul este mai mic iar vizionarea este mai îndelungată, cu atât distrugerea minţii şi a vieţii lui este mai mare, putându-se ajunge la autism. Găsim aici şi câteva remarci interesante asupra efectelor pe care le are vizionarea TV, dar şi Internetul asupra vieţii religioase a copiilor în special.

“Pentru ce am părăsit papismul”: martiriul unui călugăr catolic convertit la Ortodoxie

Materialul publicat de data aceasta în cadrul secţiunii “Convertiri” este prima parte a unei mărturii impresionante a adevărului Ortodoxiei: cea a fostul călugăr franciscan şi nobil spaniol, devenit monah şi apoi episcop ortodox, Pavel de Ballester-Convolier (1927-1984). Convertirea este cu atât mai impresionantă cu cât surprinde în relatarea ei toată tragedia şi decăderea romano-catolicismului. Fostul călugăr franciscan relatează conflictul interior în care s-a aflat în momentul în care şi-a dat seama că decretele Papei întrec autoritatea Scripturii şi a Sfinţilor Părinţi, iar Papa a luat locul lui Hristos.

În 1953 a fost hirotonit ierodiacon, anul următor ieromonah, iar în 1970 a devenit episcop ortodox al Nazianzului cu scaunul în Mexic, unde a şi murit în 1984, la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii, omorât de un fanatic romano-catolic.

“Ascultarea: calea credinţei care biruieşte lumea” – interviu cu părintele Veniamin de la Mănăstirea Putna (prima parte)

Una dintre virtuţile cele mai greu de împlinit astãzi este ascultarea. Din cuvintele părintelui Veniamin aflăm ce este ascultarea, cum şi de cine ar trebui să facem ascultare, până unde merge ascultarea, care sunt roadele ascultării şi ce se poate întâmpla cu ucenicii care nu îşi ascultă duhovnicul. În viaţa duhovnicească regula generală este a nu ne încrede în noi înşine. Încrederea în sine nu ne poate împlini duhovniceşte, nu putem să ajungem la dobândirea ţelului final al ascultării: unirea cu Dumnezeu.

Rădăcina transformării ideologiei de gen în discurs dominant este de găsit în solul marxist. Marx şi Engels au formulat utopia unei societăţi fără clase care caută egalitatea pentru toţi oamenii. Noul totalitarism lucrează cu vechea momeală a „egalităţii” faţă de care oamenii sunt întotdeauna vulnerabili, pentru că încă de la Cain invidia continuă să curgă în venele omului. Şi cu toate acestea ştim că nu suntem „egali”. Desigur, fiecare persoană în parte are o valoare egală în ultimă instanţă, ca copii ai lui Dumnezeu, Tatăl nostru, dar nu suntem cu toţii la fel. Iar revoluţionarii sociali reduc mereu sensul egalităţii la identitate, uitând pe drum că uniformitatea ne distruge umanitatea, a cărei esenţă este unicitatea

Asemenea proiectelor utopice anterioare, ideologia genului încearcă să creeze un „om nou”, de această dată însă la un nivel mai profund decât niciodată. Programul fusese deja formulat de către Friedrich Engels în secolul XIX: „Primul conflict social care are loc în istorie coincide cu dezvoltarea antagonismului dintre soţ şi soţie în căsnicia monogamă, iar prima asuprire – odată cu asuprirea femeilor de către sexul masculin”.

În consecinţă, pentru a aboli pretinsul conflict de clasă între soţ şi soţie, familia trebuie distrusă. Cea mai influentă feministă a secolului trecut, Simone de Beauvoir, a chemat femeia să se elibereze de „sclavia maternităţii” şi a anunţat revoluţia genului cu faimoasa sa expresie: „Cineva nu se naşte femeie, ci devine femeie”. Părinţii intelectuali ai revoltei studenţeşti din 1968, Adorno, Horkheimer, Marcuse, Wilhelm Reich, au flancat acest strigăt de luptă prin detronarea teoretică a „familiei autoritare” şi prin legitimarea şi agitaţia efectivă pentru disoluţia moralei sexuale Iudeo-Creştine în favoarea unei aşa-zise „eliberări sexuale”.

Acum, cu puţin peste o generaţie mai târziu, vedem efectele: ideologia genului ne-a condus pe marginea absurdităţii. Principalul ideolog, Judith Butler, profesoară la Universitatea din California şi la Universitatea Europeană pentru Studii Interdisciplinare din Elveţia este membru în conducerea Comisiei  Internaţionale pentru Drepturile Umane ale Homosexualilor şi Lesbienelor. Ea declară „sexul biologic” drept o „fantasmă normativă” impusă de „regimul hegemoniei heterosexuale”.

Odată ce identitatea sexuală biologică a bărbaţilor şi femeilor a fost distrusă, nimic nu mai poate împiedica deconstrucţia rolurilor sociale şi a instituţiilor. Datorită faptului că niciun sector social nu este liber de influenţele sexualităţii bipolare, toate domeniile vieţii sociale urmează a fi ţinta deconstrucţiei: căsnicie, familie, rolul de tată şi cel de mamă, educaţie, limbaj, muncă, cultură, religie. Procesul se numeşte „deconstrucţia genului”. Absolvenţii Institutului Universitar pentru Studii de Gen au multe de făcut şi fac cu adevărat foarte multe.

Pe data de 3 septembrie 2008 Parlamentul European a adoptat, cu 504 voturi pentru şi 110 împotrivă, o „rezoluţie asupra impactului acţiunilor de marketing şi publicitate pentru a promova egalitatea dintre femei şi bărbaţi” (A6-0199/2008). Parlamentul UE vrea să interzică prin lege aşa-zisele „imagini conţinând stereotipuri sexuale” din publicitate, manuale, jocurile video sau pe computer şi de pe Internet, „începând de la primii ani ai socializării copiilor”, cu alte cuvinte, nicio femeie la cratiţă, dar în schimb un bărbat; niciun bărbat la cârmă, dar în schimb – o femeie. Întâi a fost modificat limbajul, acum – imaginile.

Parlamentul European se simte împuternicit să zdrobească cel mai profund nucleu al culturii şi anume diferitele identităţi ale bărbaţilor şi femeilor. Iconoclaştii se află aici la lucru! Oamenii care susţin că polaritatea sexuală este dată prin natură sau chiar cred că fiinţele umane sunt create de Dumnezeu ca bărbat şi femeie sunt consideraţi „fundamentalişti” creştini care trebuie reduşi la tăcere şi făcuţi inofensivi.

Prin aceeaşi constrângere legală strategică, membrii PE ar fi putut să hotărască să ne cureţe de deşeurile toxice ale imaginilor pornografice şi violente. Pe Internet 35% din toate descărcările sunt de natură pornografică; vânzările de pornografie din întreaga lume sunt de aproximativ 57 miliarde de dolari americani în fiecare an. Aceasta este mocirla în care ideologia genului înfloreşte. Acesta este motivul pentru care nu există aproape nicio rezistenţă. De ce nu reuşesc femeile să vadă că libertatea lor de a fi soţii şi mame este pe cale de a fi sugrumată fără milă? De ce nu reuşesc bărbaţii să înţeleagă că bătălia furioasă a sexelor caută să le răpească propria putere şi identitate masculină – o bătălie care a câştigat un teritoriu considerabil precum discriminarea evidentă a băieţilor în educaţie?

Totalitarismul în haine noi

Ideologia – termen prin care înţeleg o gândire falsă în serviciul intereselor unei minorităţi care în acelaşi timp îşi maschează aceste interese – distruge structurile sociale sănătoase şi conduce la totalitarism. În vreme ce creştinii se trezesc treptat din visul prosperităţii fără sfârşit, al democraţiei şi libertăţii religioase, duşmanul a făcut deja câţiva paşi mari înainte. Prin etichete false precum „toleranţă”, „libertate” şi „non-discriminare” el este acceptat. Printr-o rafinată manipulare a limbajului opoziţia este ostracizată social şi incriminată juridic, chiar înainte de a-şi face vreodată apariţia cu adevărat.

Un rol crucial este jucat aici de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). Fostul preşedinte federal al Germaniei, Roman Herzog, ne-a prevenit asupra eroziunii suveranităţii naţionale şi a democraţiei, pentru că deciziile CEDO în mod automat înlătură legea naţională. CEDO este un centru de putere al agendei [ideologiei] de gen.

Opoziţia faţă de homosexualizarea societăţii este întâmpinată prin calomnii, pierderea influenţei şi excluziunea profesională. Răsturnarea Comisarului pentru Afaceri Interne al UE, Rocco Buttiglione, în 2004, a fost unul dintre cele mai spectaculoase cazuri. Libertatea de expresie nu mai există. Un nou termen peiorativ devine un fapt juridic, incriminând opoziţia: homofobie. Termenul întoarce realitatea cu susul în jos. De fapt, o fobie este o stare patologică de frică. „Homofobia” implică faptul că cei care îşi fundamentează credinţele şi practicile pe legea naturală şi pe legile morale comune tuturor societăţilor sănătoase sunt patologici. Cei care susţin că sexualitatea slujeşte bunăstării indivizilor, familiilor şi societăţii, dacă este expresia iubirii conjugale dintre bărbat şi femei şi este deschisă procreării, sunt consideraţi acum de o elită dominantă ca fiind bolnavi, de fapt periculoşi şi care trebuie astfel să fie reduşi la tăcere (sau mai rău) prin întreaga putere de care dispune legea.

În documentele UE „homofobia” este pusă în aceeaşi categorie cu rasismul, antisemitismul şi xenofobia pentru a o incrimina. Legile antidiscriminare şi legile care incriminează ura (hate laws) există deja în câteva ţări şi se duce o luptă pentru impunerea lor la nivel mondial. Orice cuvânt împotriva homosexualităţii, fie în cercetarea ştiinţifică sau prin citate biblice, este interpretată ca incitare la ură. Prin această minciună se creează o condiţie emoţională răspândită pe scară largă la nivelul populaţiei generale, făcându-i pe oameni mai pasivi faţă de incriminarea rezistenţei împotriva homosexualizării societăţii.

Prin rezoluţia B6-0025/2006 din 18 ianuarie 2006, UE şi-a anunţat voinţa de a „eradica” homofobia prin „măsuri educative precum campanii de informare în şcoli, universităţi şi mass-media, prin legi şi reglementări administrative”. „Discursurile care incită la ură pigmentate de homofobie şi incitare la discriminare ar trebui să fie pedepsite în mod eficient. Lupta împotriva homofobiei trebuie să fie repartizată prin distribuirea de fonduri pentru anul 2007”. Procesul „ar trebui să fie strict monitorizat” şi „orice omisiune a unui stat membru de a implementa aceste măsuri trebuie raportate Parlamentului European”. Aici vorbeşte spiritul totalitarismului.

Rezistenţa

Până acum nu a existat practic nicio rezistenţă. Majoritatea oamenilor nici măcar nu cunosc expresia „integrarea dimensiunii de gen”. Este o revoluţie tăcută, de sus până jos şi din înăuntru – în afară. Nicio dezbatere media, nicio decizie parlamentară adevărată nu au apărut cu privire la aceste schimbări în centrii nervoşi ai realităţii sociale, în special acelea privind formarea studenţilor, copiilor şi adolescenţilor.

Acesta este unul dintre motivele pentru care populaţia percepe numai vag schimbările, cu toate că nu recunoaşte strategia. Oricine vine în contact cu ea – spre exemplu, dacă instituţia cuiva este supusă ideologizării prin integrarea dimensiunii de gen – va cunoaşte în mod direct, personal, că rezistenţa este întâmpinată de sancţiuni.

Media, care într-o democraţie ar trebui să joace rolul de paznic, este în mare parte un agent al acestei revoluţii. Nimeni nu merge la puşcărie acum pentru a fi stricat reputaţia altei persoane atâta timp cât ofensa favorizează revoluţia. Cel care controlează hărţuirea mediatică împotriva disidenţilor nu trebuie să se teamă că-şi va pierde serviciul, dar îşi ia un risc serios dacă încearcă să se opună mişcării LGBT.

Victimele ideologiei de gen

Ideologiile creează victime. Secolul trecut a arătat cu prisosinţă că încercările revoluţionare de a crea un „om nou” rezultă într-o desfiinţare totalitară care distruge omul. Care sunt atunci victimele ideologiei de gen? Ideologia de gen

• Luptă împotriva bunului simţ pentru că tăgăduieşte diferenţele biologice, psihologice şi sociale dintre bărbat şi femeie.
• Luptă împotriva femeilor pentru că face că face să prevaleze imaginile masculine ale femeii promovate de feministe şi devalorizează material şi moral mamele.
• Luptă împotriva bărbatului pentru că fetele şi femeile sunt în mod sistematic privilegiate, în vreme ce autoritatea şi influenţa bărbaţilor este diminuată prin efeminarea bărbatului.
• Luptă împotriva unităţii dintre bărbat şi femeie în cadrul căsniciei şi a necesarei cooperări dintre ei în slujba viitorului.
• Luptă împotriva copilului nenăscut, pentru că declară avortul un „drept al omului”.
• Luptă împotriva copilului pentru că distruge familia, locul de neînlocuit al formării unor personalităţi sănătoase şi locul transmiterii culturii şi credinţei.
• Luptă împotriva familiei pentru că distruge ideologic, social şi material fundamentele existenţei sale.
• Luptă împotriva idealului ştiinţific de adevăr şi raţiune pentru că transformă ştiinţa într-un agent al ideologiei şi-şi abuzează resursele pentru a impune scopuri care transformă societatea.
• Luptă împotriva liberei exprimări în mass-media şi ştiinţă prin suprimarea opiniilor divergente.
• Luptă împotriva democraţiei, pentru că prin puterea statului binele comun este sacrificat în favoarea intereselor unei minorităţi.
• Luptă împotriva lui Dumnezeu şi a ordinii creaţiei.

Ideologiile nu slujesc binelui ultim al fiinţei umane; ele intenţionează să recreeze omul pentru ca acesta să slujească intereselor ideologilor. Dar numai Creatorul omului are dreptul şi puterea de a-şi crea creatura din nou: Dumnezeu.

Atacul merge la rădăcina fiinţei umane. Pe prima pagină a Bibliei se spune: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.” (Fa. 1:27). Dumnezeu l-a făcut pe om cu o sexualitate bipolară pentru că experienţa nevoii de completare ne împinge să ieşim din noi înşine spre o altă fiinţă umană şi să ne depăşim astfel limitele. Ca chip al Dumnezeului Triipostatic suntem chemaţi la dragoste şi numai iubind putem să găsim pacea şi bucuria.

Publicăm în continuare în două părţi un material preluat de pe situl Lifesitenews.com şi semnat de Gabriele Kuby. Documentul „Integrarea dimensiunii de gen – Revoluţia secretă” este publicat în 2008 dar reuşeşte să surprindă un fenomen ce-şi face tot mai simţită prezenţa în zilele noastre: distrugerea identităţii bărbatului şi femeii în scopul unei revoluţii antropologice cu puternice implicaţii ontologice şi sociale. Recentele cazuri din Spania în care băieţi de 15-16 ani au primit prin sentinţă judecătorească permisiunea de a-şi face o operaţie pentru schimbarea sexului sunt semnele tulburătoare ale acestei revoluţii. Dar ea se hrăneşte dintr-o întreagă cultură a relativismului şi a distrugerii tuturor identităţilor în care efeminarea băieţilor şi masculinizarea fetelor sunt încurajate de o ideologie în care genul nu este decât un construct de care se poate dispune după plac. Iar din acest sol mlăştinos a început să răsară în ultimul timp o adevărată modă a transsexualismului şi a schimbării sexului mai ales printre tinerii din Occident.

O fantomă bântuie lumea, fantoma „genului”. Aproape nimeni nu cunoaşte acest concept, cu toate că este extrem de puternic şi şi-a extins influenţa asupra instituţiilor naţionale şi internaţionale. Ideologia genului este pe cale de a crea un om nou, a cărui libertate ar trebui să includă alegerea propriului sex şi a orientării sale sexuale. Aceasta înseamnă a decide în mod arbitrar dacă el sau ea vor să fie bărbat sau femeie, heterosexual, homosexual, lesbiană, bisexual sau transsexual (LGBT). Această viziune asupra libertăţii şi sexualităţii, potrivit voinţei ONU, UE şi a majorităţii guvernelor europene urmează a fi imprimate pe minţile copiilor încă de la creşă şi mai departe.

Încă din 1999 integrarea dimensiunii de gen este Leitprinzip (principiul călăuzitor) şi Querschnittsaufgabe (sarcina fiecărui minister al guvernului) ale politicii germane. Pe pagina de internet a Ministerului Ştiinţei stă scris: „Guvernul Federal a stabilit o politică a egalităţii de şanse bazate pe strategia politică a integrării dimensiunii de gen ca principiu călăuzitor universal şi sarcină orizontală. Guvernul Federal participă astfel la activităţile din întreaga lume ce au ca scop implementarea mai eficientă a politicii egalităţii de şanse.”

Faţada acestei noi ideologii este „egalitatea” între bărbat şi femeie. Mai multă egalitate conduce, chipurile, la o mai mare dreptate. Nu se pune niciodată sub semnul întrebării în ce măsură impunerea egalităţii între ceea ce nu este egal poate contribui la rezolvarea extraordinarelor provocări ale viitorului. În spatele faţadei stă la pândă atacul general asupra standardelor morale cărora le datorăm Cultura Occidentală.

Până în anii ’70 ai secolului trecut genul era un termen folosit pentru a distinge genul gramatical al unui cuvânt. Termenul era folosit de către feministele radicale – care de obicei aparţin organizaţiilor internaţionale de homosexuali şi lesbiene – pentru a promova ideea că „genul” nu are nimic de-a face cu sexul biologic. Potrivit lor nu există două sexe, ci şase sau mai multe, în funcţie de preferinţa sexuală. Alegerile genului urmau să devină discursul dominant – spiritul de neconstestat al epocii – prin acţiune guvernamentală.

„Perspectiva dimensiunii de gen” nu recunoaşte nicio diferenţă esenţială sau înnăscută între bărbaţi şi femei, cu toate că fiecare celulă din corpul uman este masculină sau feminină; aceasta reprimă şi ignoră rezultatele cercetărilor neurologice, ale medicinei, psihologiei şi sociologiei, care demonstrează identităţile diferite ale bărbatului şi femeii în propria lor structură a creierului, a echilibrului hormonal, a structurii psihologice şi a comportamentului social.

Conferinţa mondială pentru femei din Beijing – 1995

Punctul de cotitură al „perspectivei de gen” a fost realizat de către ONG-urile feministe şi lesbiene la Conferinţa Mondială pentru Femei din Beijing, 1995. Acestea ştiau că schimbarea socială nu poate fi realizată fără schimbarea limbajului. Cu o viziune strategică uimitoare, ele au reuşit să înlocuiască cuvântul sex, ce desemnează dimensiunea sexuală.

„Coaliţia Familiei” a încercat să se opună, dar fără succes. Aceasta a protestat împotriva documentului final: „Platforma pentru Acţiune Beijing reprezintă un atac direct asupra valorilor, culturilor, tradiţiilor şi credinţelor religioase din cea mai mare parte a lumii, atât în ţările în curs de dezvoltare cât şi în ţările industrializate… Documentul este lipsit de respect faţă de demnitatea omului, încearcă să distrugă familia, ignoră căsnicia, devalorizează importanţa instinctului matern, promovează practici sexuale înşelătoare, promiscuitate sexuală şi sexul pentru adolescenţi.”

Platforma pentru Acţiune Beijing a fost transformată ulterior în lege. Odată cu Tratatul de la Amsterdam (1999) şi cu Carta UE a Drepturilor Fundamentale de la Nisa (2000), integrarea dimensiunii de gen a devenit o cerinţă obligatorie, prevăzută cu uriaşe resurse financiare. Avortul urmează automat ca parte a agendei globale a integrării dimensiunii de gen. Deloc impresionat de epocalele schimbări demografice, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a hotărât pe data de 16 aprilie 2008 că în cele 47 de state membre ar trebui să existe un drept de jure şi de facto la avort.

Revoluţia culturală

În universităţile germane sunt în prezent 29 de Institute pentru Studiile de Gen, o piaţă în plină expansiune, cu o creştere însemnată. Cercetarea asupra dimensiunii de gen este bine stabilită în cadrul catedrelor de studii umaniste şi se extinde şi asupra domeniilor de graniţă. Scopul este abolirea conţinuturilor învăţământului „patriarhal şi hetero-normativ”. Studenţii confirmă faptul că însuşirea „perspectivei de gen” a devenit relevantă pentru a reuşi la examene şi a face o carieră. Pe lângă institutele academice, există nenumărate instituţii pentru consiliere, finanţate de către statele individuale sau de către UE şi care sunt pe cale de a impregna cu această ideologie a genului tot felul de organizaţii.

În Germania, centrul de control politic este format din Ministerul Federal pentru Problemele Familiei împreună cu „Grupul Interministerial de Lucru asupra Integrării Dimensiunii de Gen” şi „Centrul de Competenţă asupra Genului” de la Universitatea Humboldt din Berlin, finanţate de către Minister. Şi, de vreme ce mentalitatea adulţilor nu este uşor de schimbat în ceea ce priveşte formele de sexualitate, care până de curând erau legal şi social aprobate, atacul principal al acestei revoluţii culturale este dirijat spre noua generaţie, spre copii şi adolescenţi.

Câteva exemple recente:

În 2008 Brazilia a introdus oficial ca materie de studiu în şcolile publice pentru clasele I-IX „diversitatea sexuală”. Preşedintele socialist Luiz Lula da Silva a declarat „homofobia” drept „cea mai perversă boală care a atacat vreodată mintea umană”.

În Viena asociaţia pentru îngrijirea copiilor „Fun & Care” practică cu copiii „educaţia pentru sensibilizare faţă de dimensiunea de gen” şi-i învaţă „limbajul corespunzător dimensiunii de gen”. Băieţii vor primi în cadrul cursurilor un coş cu cosmetice şi rochii de prinţesă, în vreme ce fetiţele sunt încurajate să ţipe şi să îmbrăţişeze violenţa fizică.

În Berlin „Dissens e.V”, fondată în 1989, urmăreşte implementarea „democraţiei genului” în special prin distrugerea intenţionată în băieţi a identităţii masculine.

După ce câteva agresiuni sexuale ale unor copii asupra altor copii au avut loc într-o grădiniţă din Bavaria, principalul reprezentant al „Caritas” i-a informat pe părinţii îngrijoraţi că copiii au dreptul la sexualitate, masturbare şi la „a se juca de-a doctorul”. A experimenta actul sexual ar fi un lucru normal şi ar trebui să fie permis.

Bundeszentrale für gesundheitliche Aufklärung (Centrul Federal pentru Educaţia Sănătoasă), afiliat Ministerului Familiei, a trimis 650.000 de copii dintr-un „Ghid pentru Părinţi asupra Educaţiei Sexuale a Copiilor” în care părinţii erau invitaţi să-şi stimuleze sexual proprii copii. Ministrul Familiei a fost nevoit să retragă broşurile în iulie 2007, datorită presiunii mass-media.

Ceea ce nu înseamnă că putem sta liniştiţi: în toate lucrările despre educaţia sexuală aparţinând Centrului Federal pentru Educaţia Sănătoasă (BzgA) copiii sunt seduşi prin cuvinte şi imagini să îmbrăţişeze o activitate sexuală timpurie şi homosexualitatea, care este prezentată în mod consecvent ca o alternativă egală şi pozitivă la heterosexualitate. Ceea ce ridică întrebarea: Cum e posibil ca o astfel de ideologie revoluţionară să aibă loc când majoritatea oamenilor o recunosc în mod instinctiv ca fiind falsă?

Ştim că suntem fie bărbat fie femeie. Cu toate acestea, noul mesaj este: diferenţierea sexuală este un construct social realizat cu scopul de a oprima femeile. Femeile trebuie să devină bărbaţi! Bărbaţii trebuie să devină femei! Sau ceva între. Este dreptul nostru. Eşti ceea ce simţi că eşti şi, dacă te simţi incomod,  îmbracă hainele celuilalt sex! Este dreptul tău de om! Cum este posibil ca comportamentul homosexual, pe care fiecare religie îl respinge şi care până acum câteva zeci de ani constituia infracţiune în societăţile occidentale, este acum încurajat, chiar promovat în mod agresiv copiilor în şcoli? Există cu adevărat vreun părinte care să se bucure când copiii lor sunt homosexuali? Care este contribuţia homosexualităţii adusă viitorului şi interesului public, mai ales în vremuri de gravă criză demografică?

Cum de s-a putut petrece aşa ceva?

Atacul asupra identităţii sexuale a bărbatului şi femeii are un fundament filosofic: relativismul. Potrivit relativismului, nu există adevăr pentru că realitatea este consecinţa percepţiei subiective. Filosofii contemporani cred că pot arunca legea naturală şi metafizica la coşul de gunoi al istoriei. În schimb, numai „căutarea umană a fericirii, dorinţei sau dragostei” se aplică. Crezul lor este: „Plăcerea este bună”, aşa cum putem citi în Şcoala Filosofiei Practice.

Dacă nu există nicio cale de a recunoaşte adevărul şi, plecând de la adevăr, de a judeca ceea ce este bine sau rău, atunci orice discuţie despre „valori” nu înseamnă nimic. Dacă cineva vorbeşte despre valori el subînţelege că scopul său este binele, presupunând că există o înţelegere asupra a ceea ce este bine. Ceea ce nu este cazul, pentru că nu mai există un consens asupra naturii umane (nici asupra a ceea ce este bine). Pe baza căror valori poate omul să hotărască ce este bine? Dacă este reprobabil să deduci valori absolute din raţiune, din legea naturală sau revelaţia divină, atunci valorile unei societăţi pot fi impuse numai prin putere. În consecinţă, relativismul conduce în mod necesar la un regim în care valorile sunt dictate.

Pentru creştini, adevărul are o faţă şi un nume: Iisus Hristos, Care nu spune „Trăieşte conform valorilor mele”, ci mai degrabă „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele!” (Ioan 14:15)

Odată cu tăgăduirea posibilităţii de a recunoaşte adevărul şi de a deduce un criteriu pentru bine şi rău din el, toate uşile sunt deschise ideologiilor. Ideologia, în variatele sale manifestări, a lăsat o îngrozitoare dâră de sânge de-a lungul secolelor anterioare. Fie sub forma nazismului sau a comunismului, ambele l-au tăgăduit pe Dumnezeu şi i-au prigonit pe cei care cred în Dumnezeu. Dar înainte de toate, i-au orbit şi sedus pe oameni cu promisiuni de egalitate şi dreptate.

Cotidianul EVZ ne informeaza cu netarmurita incredere in conducerea noastra de partid si de stata ca: “Autoritatile lucreaza la legiferarea programelor de educare a parintilor.” Sub titlul “Romanii invata meseria de parinte”, aflam ca Autoritatea Nationala pentru Protectia Drepturilor Copilului (ANPDC) impreuna cu guvernul Boc lucreaza la o lege care prevede infiintarea a “zeci de centre cu sute de educatori parentali” care ii vor invata pe romani cum sa isi creasca si educe copiii.

Vizati sunt atat cei “care au antecedente in abuzul copiilor” cat si “cei care vor sa fie parinti mai buni”. “Pentru parintii predispusi la abuzuri asupra copiilor, cursurile de educatie parentala vor fi obligatorii”, ne asigura oficialii ANPDC. Parintii vor putea fi scoliti atat la domiciliu cat si in “cabinetul educatorului parental” si vor primi teme pentru acasa. Pedagogia care sta la baza acestor cursuri, ne explica unul din “specialisti”, e bazata pe un “model american”: “Acolo, astfel de cursuri au o traditie de 30 de ani. Ii invatam pe parinti sa nu construiasca educatia copilului pe interdictii, pentru ca cercetarile arata ca creierul uman, cel putin al copilului, nu reactioneaza la negatie.”

Conform Manuelei Danescu, coordonatooarea proiectului, acest tip de “educatie” dupa “model occidental” ii vizeaza nu doar pe parintii cu probleme, ci si pe parintii normali sau pe viitorii parinti: “Suportul de curs parafat de stat vizeaza toate tipurile de probleme cu care se confrunta familiile din Romania: copiii cu parinti normali, dar care au nevoie de informare; adolescentii cu probleme, cu parinti care muncesc foarte multe ore (…) Sunt vizati si cei care urmeaza sa devina parinti, dar si cursuri care urmaresc integrarea copiilor in societate, incepand cu gradinita, pentru ca sunt foarte dese cazurile in care cei mici se adapteaza mai greu la noul mod de socializare.”

O atentie deosebita, ca sa ne exprimam in spiritul noii legislatii, va fi acordata parintilor “saraci” sau “mai putine educati” care, arata dna Danescu, ar fi “mai predispusi la forme de abuz asupra copiilor”. “Vrem sa facem asa cum este in Occident. Vrem sa-i obligam prin lege, astfel incat, daca si-au abuzat in vreun fel copiii, chiar si daca i-au neglijat doar, sa participe la astfel de cursuri. Daca vor refuza, ar putea sa fie obligati sa plateasca amenzi consistente ori sa munceasca in folosul comunitatii”, ameninta Danescu. Programul, mai aflam, se aplica deja cu succes mai ales la tara, in satele sarace sau de romi.
Asadar, sa recapitulam beneficiile acestui program:

1. Dupa ce, vreme de 45 de ani, generatii dupa generatii de copii au fost crescuti de stat, noul stat neoliberal vizeaza perpetuarea acestui monopol, in conditiile in care a demonstrat ca nu e in stare sa administreze nimic din ce i s-a dat pe mana.

2. Parintii care petrec prea putin timp cu copiii lor vor fi siliti prin lege sa petreaca si mai putin timp cu familia, deoarece vor fi obligati sa urmeze aceste cursuri. Cat timp parintii iau cursurile, de copii se ocupa statul, care promite sa amenajeze camere de joaca unde copiii sa stea pe durata cursurilor de perfectionare parentala ale parintilor.

3. Parintii saraci care isi neglijeaza copiii vor fi siliti sa plateasca amenzi sau sa isi neglijeze si mai tare copiii deoarece vor fi obligati prin lege sa munceasca in folosul comunitatii.

4. In conditiile in care nu se defineste foarte clar ce anume inseamna a-ti “abuza” sau “neglija doar” copiii, si in conditiile unei ofensive continue impotriva familiei traditionale, motivele pentru care parintii ar putea fi condamnati la reciclare ar putea fi dintre cele mai arbitrare. De exemplu, pentru ca muncesti la corporatie cate 12 ore pe zi. Sau pentru ca ai plecat sa muncesti in Italia. Sau pentru ca iti impartasesti copiii, din aceeasi lingurita, la Sf. Liturghie, in conditiile in care “specialistii” si EVZ au aratat ca acest lucru prezinta un pericol pentru sanatatea copiilor. Sau pentru ca nu esti “tolerant”. Sau pentru ca fumezi. Sau, precum in Germania, pentru ca vrei sa faci scoala acasa. Sau, precum in Anglia, tara de pionierat in domeniul statului-dadaca, pentru ca, dupa ce in timpul anului abia iti vezi familia pentru ca unii sunt tot timpul la munca si altii sunt tot timpul la scoala, iti iei copiii in vacanta si se intorc la scoala cu o zi mai tarziu.

5. In conditiile in care in SUA si in Marea Britanie se discuta din ce in ce mai serios despre revenirea la niste standarde de educatie clasice, in Romania se importa cu avant o “traditie” veche de 30 de ani, adica de pe vremea educatiei progresiste a stangii radicale. Exact din cauza subminarii autoritatii parintilor si a nationalizarii copiilor prin masuri legislative de genul celei pregatite de guvernul Boc s-a ajuns in Marea Britanie ca profesorii (Association of Teachers and Lecturers), cei care au fost in avangarda acestor politici politic-corecte, sa ceara acum ca parintii sa fie amendati daca nu isi invata copiii, care au ajuns sa bata profesorii, “respectul fata de autoritate”. Asadar, treizeci de ani de amendare a parintilor in numele pedagogiei anarhist-stangiste introduse acum la noi au dus la necesitatea amendarii parintilor in numele unor valori exact opuse. Dupa ce mai ieri parintii riscau sa isi piarda copiii daca le trageau o palma la fund, astazi risca sa si-i piarda daca nu le dau o palma la fund. Atat timp cat roadele educatiei progresiste se revarsau doar asupra familiei, totul era in regula. Autoritatea parintilor poate fi subminata, autoritatea statului Big Brother, nu. Anarhia familiala e buna, dar trebuie cumva sa nu rezulte in anarhie sociala. Politicile statului-dadaca, falimentare din punct de vedere economic, social si cultural in Occident, sunt transferate, la spartul targului, in Romania.

6. In conditiile in care Romania e condusa de un partid de “dreapta” a carui prioritate e disciplina fiscala si autoritatea bugetara, guvernul mai adauga un tentacul al statului-terapeutic, mai creeaza niste birocrati, niste educrati platiti de la buget si meniti a ne spala pe creier. Propun asadar ca aceste “cabinete”, daca e sa fie create, sa fie finantate nu de contribuabilul roman, care isi castiga existenta cu pretul neglijarii familiei, ci de marile corporatii, responsabile, cu complicitatea politicienilor nostri corupti si a intelectualilor neoliberali, de erodarea familiei traditionale romanesti.

In genere, avand in vedere ca extinderea statului-dadaca merge in paralel cu ideologia neoconservatoare si cu economia neoliberala, dupa cum a aratat si istoricul american Paul Gottfried in lucrarile After Liberalism si Miscarea conservatoare , propun ca orice masura menita a spori numarul bugetarilor terapeutici sa fie finantata prin taxe puse marilor corporatii care profita de pe urma “distrugerii creatoare” a vietii traditionale romanesti.

7. In conditiile in care, in Romania, campaniile de vaccinari conduse de ministrii guvernelor Boc au avut loc in conditii contestabile si contestate, nu putem sa nu devenim suspiciosi cand citim ca noii educrati vor avea ca sarcina si oferirea de “sfaturi legate de igiena personala si a familiei (…), de programul vaccinarilor, de prevenirea bolilor, administrarea tratamentelor si monitorizarea starii de sanatate a micutului.”

*

Acum cativa ani, cand am scris despre declinul familiei romanesti, despre faptul ca se sinucid copiii de dorul mamelor plecate la munci de mizerie in Europa de Vest, un smurf neoliberal mi-a raspuns ca asta e “darul libertatii”. Smurful neoliberal cu pricina e in colegiul Institutului de Studii Populare, think-tankul de “centru-dreapta” al PDL, partidul responsabil pentru aceste proiecte legislative care impovareaza bugetul, contribuie la proliferarea birocratiei statului-terapeutic insarcinat cu reeducarea cetatenilor, distruge legaturile dintre parinti, bunici si copii si nationalizeaza distopic educatia copiilor. Nu am auzit de vreun protest al ISP referitor la acest proiect de lege, ceea ce ma face sa cred ca neoliberalii PDL, care nu cred in interventia statului in economie, cred in interventia statului in familia romaneasca. Cu alte cuvinte, statul roman e prea incompetent si corupt ca sa decida care e “binele comun” in materie economica, dar e perfect dotat ca sa faca inginerii sociale.

Neoliberalii PDL sunt foarte vocali aparatori ai globalizarii, ai marilor corporatii si ai “pietei libere”, si inexistenti aparatori ai familiei, ai normalitatii si ai recentrarii economiei si politicii romanesti in jurul intereselor nationale. Problemele familiei romanesti nu pot fi rezolvate prin interventia vicleana, ideologizata si punitiva a statului in viata familiei romanesti. Problemele familiei romanesti pot fi rezolvate dandu-le romanilor sansa sa traiasca si sa munceasca cinstit in propria lor tara. Problemele familiei romanesti pot fi rezolvate doar incurajand o economie a micilor proprietari, un “capitalism popular” (Reagan), o economie la scara umana si un stat reprezentativ.  Atat timp cat parintii vor fi siliti sa emigreze, sa fure sau sa moara slugarind la corporatii, copiii vor ramane de izbeliste. Cand corporatiile pun stapanire pe parinti, statul pune stapanire pe copii. Dupa ce am privatizat statul, nationalizam copiii. Va trebui asadar sa re-nationalizam statul ca sa ne putem recapata familiile.

(Articol publicat initial in Ziuaveche.ro din 10 aprilie 2010)

RECOMANDARI FAMILIA ORTODOXA

Articole pe aceeasi tema:

ONU cere introducerea educatie sexuale in scoli ca drept al copilului.

Un razboi nedeclarat impotriva familiei.

Cultura desfraului a iesit sa va vaneze copiii!

Sfârşitul secolului XX ne-a obişnuit cu date simbolice: 1989 a însemnat prăbuşirea regimului comunist în ţările din Europa de Est la exact 200 de ani de la izbucnirea în istorie a Revoluţiei Franceze (1789) ce l-a inspirat şi născut. La începutul anilor ’90, comunismul a căzut şi în Rusia după 70 de ani de la instaurarea lui în această ţară.

Iar acum, la 70 de ani de la măcelul comandat de Stalin de la Katyn, elita poloneză e decapitată din nou. În 1940, aproximativ 22.000 de oameni – elita ofiţerimii poloneze, floarea intelectualităţii acestei ţări – au fost omorâţi cu câte un glonte în ceafă. Astăzi, în frunte cu preşedintele Poloniei, Lech Kaczynski şi soţia lui, 88 de persoane din corpul de elită al statului polonez – şeful băncii centrale şi cei mai importanţi oameni din armată – s-au prăbuşit cu avionul în apropiere de aeroportul militar rus din Smolensk. Erau în drum spre Katyn, pentru comemorarea celor cărora acum le-au urmat!

Şi n-au fost urmaşi nevrednici! Lech Kaczynski, alături de fratele său geamăn Jaroslaw – ce din fericire nu s-a aflat în avion –, s-au constituit într-un tandem redutabil între o fostă URSS şi o nouă URSS. Semnificaţia acestei tragedii se va judeca undeva între aceste două blocuri, aşa cum a fost  şi soarta Poloniei de-a lungul secolului XX. Împotriva unuia au luptat ca membri ai Solidarităţii poloneze şi au făcut în 1981 puşcărie pentru asta; împotriva celuilalt, de data aceasta în postura de preşedinte şi premier, au dat o lecţie de demnitate refuzând să semneze Tratatul de la Lisabona – de instituiere a UE – până ce nu vor fi adoptate unele amendamente care să-i ocrotească pe catolicii polonezi.

În postul de primar al Varşoviei, Lech Kaczynski, a interzis ca ruşinea să invadeze oraşul sub forma paradelor homosexualilor; din postura de premier, Jaroslaw Kaczynski a dus o politică internă ale cărei roade se văd astăzi, când ţara nu este afectată de criză aşa cum sunt Grecia, Bulgaria sau România.

Lech Kaczynski a refuzat sistematic să facă din ţara sa un plocon pentru ursul estic sau vulpea vestică. În 2006, coşmarul noii URSS şi a fostei URSS a fost veto-ul polonez: atunci preşedintele polonez s-a opus unei înţelegeri între Germania şi Rusia – ca un pact economic ce amintea de Ribbentrop-Molotov – şi care ar fi pus sub semnul întrebării siguranţa energetică a Europei de Est. Gestul a iritat profund atât elita neo-kaghebistă condusă de Putin cât şi cea neo-marxistă europeană.

Iar astăzi, cât de curios e să vedem cum primele mesaje de condoleanţe au venit tocmai din partea Rusiei şi a Germaniei, cum cei care ieri şi-au împărţit Polonia astăzi o plâng amarnic. Şi cât de cinic e ca premirul Putin să fie desemnat şeful comisiei de anchetă a tragicului eveniment: fostul agent KGB anchetează suspecta moarte a elitei poloneze! De ieri si de azi! Spre uşurarea tovarăşilor de drum europeni.

Indiferent de cauzele prăbuşirii avionului, rămâne Katyn – locul de îngropare al elitelor poloneze. Şi nu trebuie să uităm că fiecare ţară cuprinsă în lagărul comunist are Katyn-ul său – locul de baştină al suferinţei sale. De aceea, pentru a înţelege, rămăşiţele de avion prăbuşite lângă Smolensk-ul rusesc trebuie privite cu ochii Katyn-ului, cu ochii Aiudului…

Petru Molodeţ

Cuvânt al Mitropolitului Ierothei (Vlahos) al Nafpaktei,ţinut la Bucureşti în ziua de 31 octombrie 2009, la Paraclisul Spitalului de Copii „Grigore Alexandrescu”

Nu îmi programasem să vin aici, la biserica Spitalului de Copii – dar am fost chemat, dacă aş putea, să vin şi să vă văd după Vecernie, şi să vă spun câteva cuvinte despre educaţia copiilor.

Aşa cum a spus şi părintele care ne-a vorbit mai devreme, cu adevărat aici este un loc al durerii, dar şi un loc al dragostei. De altfel, durerea este foarte strâns legată de dragoste. Cel ce iubeşte suferă şi, cu cât este mai mare suferinţa, cu atât mai mare este dragostea. Şi cu cât este mai mare dragostea, cu atât mai mare este şi cunoaşterea. Dragostea pentru oameni are aceeaşi perspectivă ca şi dragostea pentru Dumnezeu. Adică, cu cât Îl iubim pe Dumnezeu, cu atât şi suferim ca să putem ajunge la o cunoaştere şi părtăşie cu Dumnezeu. Şi, pe măsura suferinţei, dobândim şi părtăşie cu Dumnezeu.

Acelaşi lucru se întâmplă şi în cele omeneşti. Înţeleg foarte bine suferinţa mamei pentru copilul ei bolnav. Desigur, nu există doar boli trupeşti, ci şi boli sufleteşti şi duhovniceşti.

Cândva, când mergeam pe drum cu Stareţul Sofronie (Saharov), s-a apropiat de el o femeie şi i-a spus: „Vă rog, părinte Sofronie, să faceţi rugăciune pentru copilul meu!” Şi Stareţul Sofronie i-a spus: „Bineînţeles, o să mă rog – dar cea mai importantă rugăciune este a ta!” I-a spus asta pentru că, aşa cum mi-a explicat, mama iubeşte şi suferă pentru copilul ei – şi, atunci cand cineva are o inimă care suferă, cu atât mai puternică este rugăciunea. Iar acest lucru este valabil pentru toate lucrurile. Adică, atunci cand iubim pe cineva şi, în acelaşi timp, ne rugăm şi suferim, rugăciunea este mai puternică.

Acest lucru se manifestă şi aici, la spital, unde există multă suferinţă. Se manifestă însă şi multă dragoste din partea medicilor, din partea personalului medical şi din partea dumneavoastră, care ajutaţi voluntar la această lucrare.

Am fost rugat să spun cateva cuvinte despre educaţia copiilor în zilele noastre. Nu sunt pregătit să dezvolt tema, aşa cum aş face-o dacă ar trebui să ţin o conferinţă, dar vă voi prezenta din inimă patru puncte simple – pe care cu siguranţă le cunoaşteţi, dar nu strică să le repet.

1. Copiii sunt darul lui Dumnezeu

Cel mai important lucru pe care aş dori să îl subliniez este că nu sunt ai noştri copiii, ci ai lui Dumnezeu, Care ni i-a dat în dar.

L-am ascultat cândva în Atena pe părintele Dumitru Stăniloae, la o cuvântare, în care analiza faptul că întreaga lume este darul lui Dumnezeu. Şi acesta este un mare adevăr teologic. Fiecare este darul lui Dumnezeu pentru celălalt.

Din această perspectivă vedem întreaga Zidire şi o respectăm. Toate sunt darurile lui Dumnezeu, iar noi, care primim darurile lui Dumnezeu, ne aducem sinele ca pe „o întoarcere a darului” în iubirea lui Dumnezeu şi a fraţilor noştri.

Această expresie, doron kai antidoron („dar şi intoarcere a darului”), este liturgică şi ne aminteşte actul pe care îl facem, de a aduce adică la Dumnezeiasca Liturghie pâinea noastră – prescura, ce se preschimbă prin lucrarea Sfântului Duh în Trupul lui Hristos şi se dăruieşte pentru viaţa noastră. De aceea, în centrul Dumnezeieştii Liturghii, preotul rosteşte: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi pentru toate”.

În continuare, noi, cei ce ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos, ne aducem în dar sinele nostru ca mulţumire, ca o „întoarcere a darului” lui Dumnezeu şi omului. Astfel, creştinul participant la Sfânta Liturghie simte o legătură vie cu Dumnezeu, dar şi cu fraţii săi.

Acelaşi lucru se întâmplă, prin analogie, şi în relaţia conjugală şi în viaţa de familie. Bărbatul este darul lui Dumnezeu pentru femeie şi femeia este darul lui Dumnezeu pentru bărbat. Acest lucru este valabil şi în relaţia dintre  părinţi şi copii. Părinţii trebuie să îşi simtă copiii ca darurile lui Dumnezeu pentru ei, dar şi copiii trebuie să îi simtă pe părinţii lor ca daruri ale lui Dumnezeu pentru ei.

Acelaşi lucru trebuie să se întâmple şi între părintele duhovnicesc şi fiul duhovnicesc. Părintele duhovnicesc nu trebuie să se simtă ca stăpan absolut al fiului duhovnicesc, ci că Dumnezeu a îngăduit ca el să îl înveţe întru Hristos. La fel, şi fiul duhovnicesc trebuie să îl simtă pe părintele duhovnicesc ca pe darul lui Dumnezeu pentru el, pe care i l-a trimis ca să crească duhovniceşte. În acest cadru nu se poate dezvolta dependenţa absolută, nici fiul duhovnicesc nu poate deveni „fan-ul” unui cleric.

Această teologie a darului o putem vedea în toate evenimentele şi lucrările vieţii noastre, în harismele pe care le avem, în munca pe care o facem şi îndeobşte în toată viaţa de familie, socială şi bisericească. Astfel, toate devin teologice.

2. Educaţia bisericească a copiilor

De vreme ce copiii sunt darul lui Dumnezeu, atunci de ce ni i-a dat? Dumnezeu ne-a dat copiii ca să îi creştem şi biologic, şi duhovniceşte. În ţinutul unde slujesc ca episcop, se foloseşte o frumoasă expresie. Când părinţii sunt întrebaţi câţi copii au, de regulă răspund: „Doi sau trei, ai lui Dumnezeu”. Aceasta arată sentimentul cel mai adânc că copiii sunt dăruiţi părinţilor de Dumnezeu şi Îi aparţin.

Există multe cărţi în circulaţie care vorbesc despre educaţia copiilor. Cele mai multe dezvoltă tema educaţiei copiilor din perspectiva principiilor pedagogice şi psihologice. Nimeni nu neagă aceste cunoştinţe, dar când ne referim în Biserică la educaţia copiilor, avem în vedere mai ales educaţia bisericească.

Asta înseamnă că în Biserică se consideră că scopul omului are legătură cu scopul creaţiei. Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi întru asemănarea Sa – adică, după chipul Său, cu raţiune şi autodeterminare, ca să ajungă la asemănarea Sa, la îndumnezeire. Aceasta este lucrarea Bisericii şi astfel se defineşte şi educaţia bisericească.

Principiul teologic potrivit căruia copiii sunt darul lui Dumnezeu şi se cuvine ca ei să împlinească menirea creaţiei lor dă un alt conţinut educaţiei lor. Îi legăm pe copii de Biserică, adică de viaţa de Taine şi de proslăvire a Bisericii, şi cu părinţi duhovniceşti, aşa încât copiii să înceapă a păşi pe drumul care duce către unirea lor cu Dumnezeu.

Acesta este înţelesul pe care îl are slujba săvârşită la 40 de zile de la naşterea copilului. Mama duce copilul la biserică şi îl oferă preotului, care face o anumită slujbă. În continuare, acesta o îndeamnă pe mamă să sărute icoana Maicii Domnului şi îi redă copilul. Prin acest act, mama este ca şi cum ar spune: „Dumnezeul meu, îţi mulţumesc pentru că mi-ai dat acest copil. Eu îl afierosesc Ţie.” Apoi Dumnezeu îl redă mamei, ca să îl crească ea, cu ajutorul Lui.

Sfântul Ioan Gură-de-Aur spune că a naşte copii nu este pur şi simplu o lucrare a firii, nici a împreunării dintre bărbat şi femeie, ci este lucrarea lui Dumnezeu. Astfel, femeia, când îşi vede copilul şi spune: „Pe acest copil mi l-a dat Dumnezeu, este copilul lui Dumnezeu, mi l-a dat ca să-l cresc”, ce înseamnă asta? Înseamnă că trebuie să îl facă om al lui Dumnezeu. Care este scopul educaţiei creştine a copiilor? Ca mama şi tatăl să ajute copilul să crească în Biserică şi să se sfinţească. Desigur, părinţii vor ajuta copilul să înveţe literele, să studieze, să dobandească anumite cunoştinţe şi să-şi facă o anumită poziţie în societate, dar scopul mai înalt este să devină sfânt.

Dacă sunteţi atenţi, veţi vedea că toţi părinţii sfinţi îşi cresc copiii cu o asemenea perspectivă, încât să dobândească caracter bisericesc. Cel mai adânc scop al educaţiei copiilor nu este să ajungă înţelepţi sau să fie doar oameni morali în societate, ci să ajungă buni fii ai lui Dumnezeu, să dobândească înfierea după har. Acest lucru este foarte important şi nu trebuie să îl uităm, nici in zilele bune, nici în zilele rele. Adică, şi  atunci când există probleme va trebui să ne rugăm: „Dumnezeul meu, al Tău este copilul, rogu-Te, ajută-l!”

O mamă s-a dus la Părintele Paisie Aghioritul şi i-a spus: „Părinte Paisie, copilul meu a apucat-o pe un drum greşit, ce trebuie să fac?”. El i-a răspuns: „Trebuie să il sfătuieşti după voia lui Dumnezeu, cu multă dragoste şi libertate”. După puţin timp, femeia s-a dus din nou la Părintele Paisie şi i-a spus: „Părinte Paisie, nu ascultă! Eu îl sfătuiesc, dar nu mă ascultă!” I-a răspuns: „Acum nu îi vei mai spune copilului despre Dumnezeu, ci te vei ruga lui Dumnezeu pentru copil. Vei spune: „Dumnezeul meu, al Tău este; ajută-l Tu, eu nu pot face nimic”. După un timp, acea mamă l-a întalnit din nou şi i-a spus: „Părinte Paisie, mă rog pentru copil, dar nu văd nici un folos”. Şi i-a răspuns Părintele Paisie: „Acum nici lui Dumnezeu să nu te mai rogi. Acum vei înceta să te mai rogi. Îi vei spune doar lui Dumnezeu: „Dumnezeul meu, al Tău este; nu mă voi mai ruga, fă ce doreşti, ia-ţi şurubelniţa ca să îl îndrepţi Tu”.

Continuarea în numărul 14 al revistei Familia Ortodoxa

Traducere de Tatiana Petrache

Pe de-o parte, de câteva decenii suntem martorii unei ample trivializări a familiei tradiţionale şi a tainei prin care ea e instituită de Dumnezeu. Acest lucru s-a realizat printr-o întreagă „cultură a eliberării” – a „eliberării de sub autoritatea Bisericii, apoi de sub cea părintească, pentru a sfarşi în „eliberarea” sexuală ce i-a urmat. Efectele au fost devastatoare: procesul a dat naştere unei treptate dezmembrări a familiei printr-o adevărată cultură a divorţului şi mai ales printr-un cult al sinelui. Acum culegem, de fapt, roadele filosofiei individualismului egoist, ale cărei baze au fost puse în epoca Renaşterii, pentru a deveni apoi modelul fundamental după care s-a structurat civilizaţia occidentală. Taina cununiei a devenit un mărgăritar aruncat porcilor, care joacă astăzi pe ruinele familiei, glorificând dreptul omului de a dispune de sine însuşi după cum doreşte şi de a-şi împlini toate dorinţele imaginabile şi inimaginabile…

Tocmai de aceea asistăm, pe de altă parte, la o redefinire a familiei după bunul plac al celor care au pus umărul la distrugerea ei: homosexualii primesc dreptul de a se căsători nu numai civil, dar şi religios, instituind astfel taina fărădelegii prin maimuţărirea cununiei religioase.

Am ajuns astăzi intr-un punct critic, in punctul in care iese tot mai mult la iveală un conflict fundamental între două moduri de a vedea lumea şi, implicit, familia. Aşa cum s-a afirmat de atatea ori, avem de-a face cu un conflict între o cultură a morţii şi una vieţii. Dar în cadrul acestui conflict mai avem de-a face, aşa cum ne arată profesorul Patrick F. Fagan, directorul Centrului pentru Cercetarea Familiei şi Religiei, cu un alt conflict, ce tinde să devină axul central al dezbaterii contemporane. Este conflictul între cultura familiei tradiţionale monogame şi cea a unei noi culturi a desfrâului generalizat, care implică eliberarea şi promovarea sexualităţii sub diferitele ei forme: de la manifestări sexuale aberante precum onania, pană la homosexualitate, pedofilie mascată şi chiar incest.

Profesorul Fagan descrie această cultură ca fiind o poligamie în serie, extrem de variată în expresiile sale sexuale, şi o denumeşte prin sintagma de „cultură poliamoroasă”, expresie ce cuprinde întreaga paletă de manifestări sexuale enumerate mai sus. Dincolo de aceasta se găsesc, însă, trăsăturile fundamentale care separă cele două culturi – cultura familiei monogame şi cultura poliamoroasă –, trăsături ce privesc viziunea asupra existenţei umane, a modului ei de raportare la Dumnezeu şi asupra orânduirii sociale. Iată un fragment dintr-un articol al profesorului Fagan, intitulat: „Ascensiunea culturii poliamoroase a ieşit să vă vâneze copiii”.

„Culturi opuse”

Cultura familiei monogame şi cultura poliamoroasă diferă profund în ceea ce priveşte presupoziţiile fundamentale asupra modului în care funcţionează societatea. Iată cateva dintre aceste diferenţe:

Înainte de toate, religia are un loc foarte diferit in fiecare cultură. Cultura monogamă este pătrunsă peste tot de dimensiunea sacrului în viaţa personală, familială, comunitară şi naţională. Închinarea şi credinţa în Dumnezeu sunt definitorii şi asumate. Cultura poliamoroasă tinde mai degrabă să mascheze latura religioasă, ba chiar să o suprime în toate aspectele publice şi cere ca religia să fie privată. În viziunea culturii familiei monogame, libertatea înseamnă libertatea de a fi bun; cultura poliamoroasă vede libertatea ca o eliberare de orice constrangere asupra comportamentului sexual.

În cadrul culturii familiei monogame, discernămantul şi înţelepciunea, prin care se dobândeşte cunoaşterea binelui ce trebuie căutat, sunt de maximă importanţă; în cadrul culturii poliamoroase, principalul este voinţa de a face fiecare ceea ce doreşte.

Cultura familiei monogame tinde să creadă în realitatea obiectivă, anume că adevărul există şi poate fi cunoscut; în vreme ce cultura poliamoroasă îmbrăţişează o înţelegere relativistă şi ideologică a realităţii – anume că adevărul este consecinţa unui arbitrariu al voinţei.

Cultura familiei monogame tinde să imbrăţişeze norme morale universale, în vreme ce cultura poliamoroasă tinde să favorizeze relativismul moral.

Cultura familiei monogame, construită pe înfranarea dorinţei, nu are nevoie de o birocraţie comportamentală (care să impună comportamente, n.tr.). Dimpotrivă, cultura poliamoroasă este concepută ca o reţea de siguranţă nu numai pentru cei mai puţin norocoşi, dar şi pentru cei neînfranaţi, şi tinde să se bazeze tot mai mult pe programe de asistenţă socială pentru a-şi salva susţinătorii de efectele formelor de sexualitate pe care le promovează.

Cultura familiei monogame, fiind orientată spre naşterea de copii, se îndreaptă spre viitor şi este plină de nădejde: copilul este protejat, iar viaţa familiei şi activitatea socială se concentrează în principal asupra noii generaţii – viitorul ţării. Pentru cultura poliamoroasă, bunăstarea prezentă a adulţilor este principala ţintă.

În cadrul culturii familiei monogame, viaţa oricărui om este sacră şi protejată, inclusiv cea a copiilor nenăscuţi, a handicapaţilor şi a bătrânilor. În cadrul culturii poliamoroase, aproximativ o treime din copiii nenăscuţi sunt avortaţi, iar handicapaţii şi bătranii nu sunt bineveniţi şi devin tot mai vulnerabili înaintea unei eutanasii timpurii.

În ceea ce priveşte populaţia, cultura familiei monogame este fertilă şi în expansiune, pe cand cultura poliamoroasă este sterilă şi se îndreaptă împotriva ei însăşi.

Cultura familiei monogame presupune costuri sociale mici pentru a fi menţinută, în vreme ce cultura poliamoroasă este extrem de costisitoare.

Tactica „ienicerilor”

În ciuda ultimelor două concluzii ce par să o ducă la distrugere, cultura poliamoroasă a reuşit să-şi găsească o cale proprie de a supravieţui şi chiar de a se dezvolta: prin controlul a trei domenii critice ale politicilor publice, cu ajutorul cărora cultura poliamoroasă reuşeşte câştigarea de „convertiţi” din cadrul culturii monogame. Aceste trei domenii sunt: educaţia copiilor, educaţia sexuală şi controlul programelor de sănătate pentru adolescenţi (ce cuprind industria contraceptivă şi clinicile de avort).

Controlul acestor trei domenii permite culturii poliamoroase să pătrundă în cultura familiei tradiţionale monogame şi să o dezmembreze (din interior). Un ajutor semnificativ vine în această direcţie din partea industriei de divertisment care, mai ales astăzi, este un foarte puternic aliat al culturii poliamoroase, vădit îndreptat împotriva culturii familiei monogame.

Prin controlul educaţiei copiilor, a educaţiei sexuale şi a programelor de sănătate pentru adolescenţi, cultura poliamoroasă reduce influenţa şi distruge autoritatea părinţilor, împiedicând în acest fel eforturile acestora de a-şi forma copiii ca membri ai culturii lor. S-ar putea spune, de ce nu, că agenţii  culturii poliamoroase îi „răpesc” pe copii de langă părinţii lor şi din cadrul culturii monogame, tot aşa cum turcii din perioada Imperiului Otoman îi luau cu sila pe băieţii popoarelor creştine pentru a-i transforma în războinici de elită ai Imperiului – ienicerii.

Cu fiecare adolescent atras într-o activitate sexuală printr-unul dintre programele educaţionale anti-monogame, agenţii culturii poliamoroase au răpit  încă un viitor „ienicer”, reuşind concomitent să câştige alte trei victorii: 1. au iniţiat adolescentul în cultura poliamoroasă (fără ca acesta să-şi dea seama de miza acţiunilor sale); 2. odată cu naşterile în afara căminului familial (şi a avorturilor care, cel mai probabil, vor urma), au reuşit să distrugă o familie înainte ca aceasta să se formeze, întărind statutul de desfrânat al adolescentului sau tânărului adult; 3. au reuşit să-l abată pe tanăr de la părtăşia cu Dumnezeu, de vreme ce se observă că tinerii care au fost odată credincioşi, dar încep să aibă o activitate sexuală în afara căsniciei, tind să iasă din comuniunea cu Dumnezeu.

Dezvoltările culturii poliamoroase

Agenţii culturii poliamoroase dobândesc toate acestea, fără un atac deschis şi direct. Programele lor sunt dirijate fără a ieşi în evidenţă şi, tocmai de aceea, sunt tot mai eficiente. Ei ştiu asta şi reacţionează cu sălbăticie pentru a-şi proteja controlul pe care-l deţin asupra celor trei mari programe: educaţia copiilor, sănătatea adolescenţilor şi educaţia sexuală – cu o sălbăticie căreia nu i se poate găsi niciun corespondent în cultura monogamă prin intensitate şi succes!

Ca un exemplu în acest sens, în Statele Unite dezvoltarea în ultimul deceniu a programelor educaţionale ce promovează abstinenţa – adică educaţia monogamă – a concentrat agenţii culturii poliamoroase într-un contra-atac politic masiv şi intens, care a culminat cu succesul lor recent în a determina guvernul federal să elimine finanţarea programelor de abstinenţă. Acest eveniment a avut loc în ciuda rezultatelor bune ale educaţiei pentru abstinenţă printre tineri – printre care reducerea numărului de avorturi, a naşterilor în afara căminului familial, reducerea bolilor cu transmitere sexuală şi creşterea performanţelor educaţionale.

În Europa – unde cultura poliamoroasă are un cuvânt mai greu de spus! – cel mai bun exemplu al avansului continuu pe care îl face această cultură este atacul asupra ultimului bastion al eficacităţii culturii familiei monogame: educaţia acasă şi creşterea acasă (cel puţin până la vârsta de şase ani şi, uneori, dincolo de această vârstă). În educaţia acasă, cele trei programe menţionate mai sus sunt, desigur, sub controlul părinţilor şi – aşa cum am ajuns să cunoaştem datorită datelor din Statele Unite – rezultatele pe care le au aceşti copii sunt mult superioare celor pe care le au copiii din şcolile de stat…

Sprijinul statului

Programele controlate de stat din ţările dezvoltate de astăzi sunt aproape toate favorabile culturii poliamoroase şi ostile familiei monogame. Această situaţie este nedreaptă, având în vedere că se încalcă dreptul universal şi inalienabil al părinţilor de a-şi creşte copiii aşa cum cred de cuviinţă, inclusiv creşterea în cadrul propriei culturi monogame. Statul asistenţial pune presiuni asupra culturii monogame şi prin folosirea reţelei universale de siguranţă a sistemului de asigurări, construit prin taxe grele; aceasta, cu scopul de a se asigura că membrii culturii familiei monogame plătesc disproporţionat mai mult pentru a-i susţine pe cei ce aleg să trăiască în cultura poliamoroasă. Lucru care este, de asemenea, nedrept – nu numai pentru că statul nu sponsorizează programe echivalente favorabile culturii monogame, dar mai ales pentru că statul ajută la a-i transforma pe copiii acesteia în ţinte ale „tacticii ienicerilor” dezvoltată de cultura poliamoroasă.

* * *

Din punctul nostru de vedere, este important să fie cunoscute aceste strategii de disoluţie a familiei, aceasta nu pentru a ne speria şi mai mult în faţa spectrului ameninţător al răului, ci spre a conştientiza, a ne problematiza şi a ne uni în apărarea rânduielilor creştine ale neamului nostru. Şi aşa o mulţime dintre copiii şi prietenii noştri au fost răpiţi de cultura desfrâului şi au fost transformaţi în „ieniceri” ai acesteia. Poate că oprirea cu desăvârşire a acestui val imens de necurăţie care se revarsă dinspre Occident şi asupra lumii noastre este cu neputinţă pentru puterile noastre – dar ceea ce este cu neputinţă la om e cu putinţă la Dumnezeu. Aşadar, de credinţa noastră depinde totul, de lupta pe care o vom duce, căci bunul Dumnezeu – pe care strategii culturii marii desfrânate nu-L iau deloc în seamă – poate schimba în fiecare clipă soarta întregului război în favoarea „turmei celei mici”. Depinde şi de noi cât de treji vom fi până la capăt…

Mihai Cristea