Daţi clic pe copertă pentru cuprins!

Din sumar:

Editorial - Au venit inundaţiile. Ce ne-a mai rămas?

Editorialul analizează pricinile pentru care se abat asupra poporului nostru inundaţiile şi alte nenorociri, precum şi starea sufletească a celor mai mulţi dintre cei care au avut de suferit de pe urma calamităţilor naturale. „Harul Duhului Sfânt păzeşte lumea în faţa tuturor revărsărilor de răutate diavolească”, spune Părintelui Paisie Aghioritul. Dar harul se îndepărtează de la popor când acesta se adânceşte în păcate mari cum ar fi avortul, desfrânările şi celelalte nedreptăţi. Din păcate cei mai mulţi dintre semenii noştri nu vӑd în ceea ce se întâmplă rău în ţarӑ mânia lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. Aşa cum spunea Dl. Băsescu când i-a vizitat pe sinistraţi: ar trebui să ne asigurăm locuinţele prin contracte de asigurare. Dar de un alt fel de contract avem nevoie şi nu de acela la care se gândea preşedintele ţării. Cum se poate încheia acest contract de asigurare? În primul rând, crezând din tot sufletul în Dumnezeu şi nu în Europa, în America, în preşedinţi precum Băsescu, Iliescu, Constantinescu sau în alte asigurări omeneşti. Apoi, rugându-ne la Dumnezeu pentru sănătate, mai curând decât să ne încredem orbeşte în medici; cerând pace sufletelor şi nu bunăstare materială; smerenie şi dragoste în locul slavei deşarte şi al pricinilor desfrânării trupeşti şi ferindu-ne cu toate puterile noastre de păcate.

Prăznuiri - Părintele Ilie Lăcătuşu – omul lui Dumnezeu

Părintele Ilie Lăcătuşu este un preot care s-a sfinţit în prigoana comunistă, îndurând cu smerenie şi fără compromisuri umilinţa vieţii de întemniţat. A fost arestat în mai multe rânduri şi a cunoscut regimul crunt de la Canal, fiind inclus în brigada de preoţi destinată exterminării. Părintele Ilie Lăcătuşu a rămas în amintirea celor care l-au cunoscut ca un om al rugăciunii ; indiferent de ce se întâmpla în jurul său, părintele era neîncetat cu mintea la Dumnezeu, al Cărui Nume Îl chema în toată vremea. Trupul său se află în Bucureşti, în cimitirul Adormirea Maicii Domnului din cartierul Giuleşti, şi are toate caracteristicile Sfintelor Moaşte: nestricăcios, frumos mirositor, uscat şi uşor, pielea de culoarea alunului, păstrându-şi dimensiunile şi aspectul, nepricinuind teamă celor ce-l privesc, ci bucurie duhovnicească, dând impresia unui om care doarme. Mulţi credincioşi care au mers şi i s-au închinat şi i-au cerut ajutorul au primit tămăduire sufletească şi trupească, au fost ajutaţi pentru a depăşi situaţiile grele prin care au trecut.

Şcoala părinţilor – Cum putem trata gelozia fraternă

Gelozia fraternă: pare o realitate măruntă în cadrul familiei, însă e de fapt extrem de importantă. La apariţia unui nou membru în cadrul familiei, copilul – care până atunci se afla singur în centrul atenţiei – începe să experimenteze sentimente de gelozie pe noul venit. Lăsate la voia întâmplării, aceste sentimente se pot acutiza dând naştere unor adevărate sciziuni în familie dacă nu sunt tratate la timp cu delicateţea şi discernământul necesare. În cadrul acestui material doamna psiholog Adriana Hâncean enumeră câteva remedii ale geloziei fraterne şi propune câteva strategii pentru părinţii care pot întâmpina aceste probleme. Implicarea copilului în apariţia pe lume şi creşterea noului venit stă la baza acestor strategii de depăşire a sentimentelor de gelozie fraternă.

Cauzele bolilor – Controlul populaţiei prin glutamatul de monosodiu

Cea de-a doua parte a anchetei realizate asupra glutamatului de monosodiu – acest potenţiator de gust de găsit peste tot în hrana noastră şi denumit „nicotina alimentelor” – scoate în evidenţă rezultatele a peste 30 de ani de cercetări realizate asupra efectelor acestei substanţe la animale şi oameni. Iar rezultatele arată în mod zdrobitor că glutamatul de monosodiu nu este numai un factor ce provoacă dependenţă ci mai ales unul care provoacă ample dezechilibre psiho-fizice: de la diabet şi obezitate până la afectarea hormonului de creştere, a capacităţilor cognitive şi ajungând la boli precum Alzheimerul.

Cu noi este Dumnezeu – “Regret fiecare clipă petrecută departe de Hristos!” – mărturia unui fost rocker

Mulţi tineri sunt fascinaţi de muzica rock, îşi ascultă ore în şir idolii considerând că asocierea dintre rock şi satanism este doar o poveste, minţindu-se fără să vrea că formaţiile lor preferate doar afişează nişte simboluri sataniste mai mult pentru a fi la modă, fără a avea nicio legătură cu diavolul. Majoritatea rockerilor sunt convinşi de faptul că muzica lor preferată nu are cum să le facă rău fiind pentru ei o simplă pasiune. Andrei C. este un tânăr, student la Teolgie, care dă mărturie despre cum şi-a vătămat sufletul în perioada în care a fost rocker. Despre starea sufletească din acea perioadă Andrei ne-a mărturisit: “Simţeam o fericire de suprafaţă, pe care mi-o dădea diavolul. Dar îmi aduc aminte că în adâncul sufletului tot timpul eram supărat, nefericit. Nimic nu mă mulţumea, aveam o privire încruntată. Banii niciodată nu-mi ajungeau, deşi aveam ce cheltui, pentru că spre deosebire de alţi prieteni proveneam dintr-o familie mai înstărită. Cu toate acestea parcă totul se ducea de râpă. ”

Drumul către Hristos i l-a arătat părintele David de la un schit din judeţul Constanţa, iar mai apoi ieroschimonahul Vasile de la mănăstirea Petru Vodă. Andrei suferă văzând în jurul lui atâţia tineri rockeri, se roagă pentru ei să-L cunoască pe Hristos considerând că : “În momentul în care Îl vor cunoaşte o să regrete fiecare clipă petrecută departe de El, aşa cum o fac şi eu. M-aş bucura să cugete fiecare dintre ei seara sau când găsesc un moment de linişte că în fiinţa fiecărei persoane sălăşluieşte Domnul. ”

“Boala m-a adus aproape de Dumnezeu…”

Cea de-a doua mărturie a rubricii „Cu noi este Dumnezeu” ne prezintă povestea Elenei B. o femeie care a adus pe lume o fetiţă deşi avea mari probleme de sănătate: a fost operată de cinci ori la ficat (de două ori – chist hidatic, de trei ori – abces interhepatodiafragmatic) şi a avut două eventraţii post-operatorii ştrangulate. Medicii pe care i-a întâlnit o îndemnau să facă avort repetându-i de fiecare dată că dacă vrea să păstreze copilul va muri în timpul sarcinii. Pe tot parcursul celor nouă luni de sarcină Domnul a făcut minuni mari cu Elena salvând-o pe ea şi pe fetiţa din pântece când erau la un pas de moarte.

Spre o vieţuire creştină – “Avem această şansă, de a ne mântui şi sfinţi prin copii noştri”, reportaj la Fundaţia “Sfinţii Martiri Brâncoveni” din Constanţa

Cu binecuvântarea Înaltpreasfinţului Teodosie, Arhiepiscop al Tomisului şi Dobrogei, Fundaţia „Sfinţii Martiri Brâncoveni” din Constanţa a demarat în anul 2005 cel mai important proiect al său şi anume înfiinţarea unei grădiniţe şi a unei şcoli creştin-ortodoxe, forme de învătământ creştine absolut necesare în societatea antihristică în care trăim. „Nu credem că poate fi un lucru mai important şi mai stringent în zilele noastre decât educarea copiilor în duhul lui Dumnezeu; aceasta ar fi singura garanţie că fiii şi fiicele noastre vor ajunge oameni de care să ne putem bucura şi pentru care să avem a da un bun răspuns când va sosi clipa judecăţii. Avem această şansă, de a ne sfinţi şi mântui prin copiii noştri.” – ne-a declarat Înaltpreasfinţia sa Teodosie, Arhiepiscop al Tomisului şi Dobrogei. De asemenea în reportaj aflăm motivele pentru care părinţii au ales să-şi înscrie copiii la grădinţa şi şcoala ortodoxe, dar şi despre modul în care se derulează activităţile la aceste forme de învăţământ.

Al optulea veac – Exploatarea de la Roşia Montană: război economic şi atentat la sănătatea poporului român

Investigaţia realizată de această dată în cadrul secţiunii Al optulea veac tratează un subiect tot mai dezbătut în ultima vreme în ţara noastră: exploataţia minieră de la Roşia Montană. Jaful la care e supusă ţara noastră datorită corupţiei clasei politice este unul fără precedent: în dispreţul logicii şi al bunului simţ reprezentanţii statului român au concesionat pe mai nimic cea mai bogată zonă în aur din Europa, dar şi în capital simbolic – Roşia Montană fiind cea mai veche aşezare din România. Realizată cu ceanuri – simbolul barbariei moderne – exploataţia condusă de firma canadiană Gabriel Resources îi va aduce acesteia un profit de cel puţin 13 miliarde de dolari, statul român mulţumindu-se cu firimituri. Nu numai atât, dar va lăsa în urmă un pământ otrăvit şi stors de vlagă. Acţionarii companiei canadiene însă dau cel mai mult de gândit: mari companii implicate în afacerile sângeroase cu diamante din Africa, mari speculatori mondiali etc.

Noua eră şi „noua” televiziune

Avem în materialul realizat de cercetătoare greacă Dafnis Varvitsiotis şi tradus pentru Familia Ortodoxă un excelent tablou sinoptic al epocii în care trăim: caracteristica fundamentală a „noii ere”, aşa cum o denumeşte cercetătoarea, este tendinţa de a distruge tot ceea ce ţine sau ar putea aduce aminte de Vechea Ordine, Vechiul Regim, Vechea Gândire, în sfârşit Vechea Lume – acea lume pentru care ordinea ei se fundamenta într-o ordine superioară. Războiul declarat de Noua Eră şi Noul Iluminism Vechii Orânduiri este unul total, dar în ultima vreme el a devenit mult mai eficient prin intermediul televiziunii, care luptă prin toate mijloacele împotriva căsătoriei şi a familiei, a maternităţii, a istoriei şi patriotismului şi mai ales împotriva creştinismului. Şi încearcă să impună lumii o nouă ideologie atotcuprinzătoare care promovează libertatea sexuală, avortul, homosexualitatea, umanismul, toleranţa. Filosofia care stă la baza noului iluminism este deconstructivismul – adică „distrugerea creativă” a tot ceea ce ţine de vechea ordine – şi antropocentrismul absolut: în centrul lumii stă omul cu toate poftele şi dorinţele lui, la care pretinde că are dreptul în mod absolut.

Teologica – “Pentru că îi iubim trebuie să le spunem adevărul”, interviu cu Mitropolitul Athanasie de Limassol

Dupӑ cum se ştie la începutul lunii iunie a acestui an Papa a efectuat o vizitӑ în Cipru, vizitӑ care a creat mari tulburӑi în rândul credincioşilor. Interviul prezentat în acest numӑr i-a fost luat Mitropolitului Athanasie de Limassol la sfârşitul lunii mai 2010, înainte cu câteva zile de vizita Papei în Cipru. Mitropolitul Athanasie explicӑ foarte clar de ce acestӑ vizitӑ a smintit Biserica, care sunt ereziile Bisericii Catolice şi ce fel de comunicare trebuie sӑ existe între ortodocşi şi cei de alte confesiuni : „Putem purta un dialog cu oricine, cu atât mai mult cu eterodocşii şi cu cei de alte religii. Dar una este să purtăm dialog, şi alta să-l primeşti pe Papă ca pe un episcop canonic. El, pentru noi, ortodocşii, este eretic, adică rupt de Biserică – deci nu este episcop.” De asemenea Mitropolitul Athanasie ne arată ce ascund vizitele Papei: “Vaticanul nu acţionează la întâmplare, nici nu face mişcări naive. Toate vizitele oricărui Papă au scopul de a-l prezenta drept lider mondial al creştinismului. În acest moment, însă, el nici măcar nu este episcop canonic, nu e ortodox, deci nu este în măsură să se prezinte pe sine ca primul dintre episcopi…”

Cuvântul duhovnicului – Pustnica Teodora din munţii Neamţului

În acest articol, care trimite cititorul cu gândul la viaţa Sfintei Maria Egipteanca, redăm discuţia pe care pustinca Teodora a avut-o cu un părinte de la Mănăstirea Sihăstira şi din care aflăm cât de importantă este pocăinţa pentru mântuire, dar şi ce se întâmplă cu sufletele oamenilor dupӑ ce pӑrӑsesc aceastӑ viaţӑ. Din dorinţa ca toţi fraţii în Hristos să ştie ce ne aşteaptă dincolo de moarte, Maica Teodora vorbeşte cu multă simplitate şi smerenie despre mortea şi învierea ei, despre întâlnirile cu demonii şi despre oamenii pe care i-a întâlnit dincolo, despre ajutorul primit de la Maica Domnului şi de la Sfântul Ioan Iacob. Povestea acestei pustnice ne îndeamnă pe fiecare la pocăinţă, la meditaţie asupra felului cum ne ducem viaţa pentru a putea câştiga Raiul.

Cu 55 de ani în urmă, de Anul Nou, într-un oraş din fosta Uniune Sovietică s-a petrecut o minune care a întărit credinţa dreptslăvitoare – un fenomen imposibil de explicat pentru autorităţile atee ale vremii.

Iată faptele. Oraşul Kuibîşev (astăzi Samara), strada Cikalov nr. 84, 31 decembrie 1955. O petrecere de Revelion care s-a preschimbat într-o isterie de masă, potrivit oficialităţilor, sau într-o mare minune, potrivit credincioşilor şi locuitorilor de acolo. O muncitoare de la fabrica de ţevi din localitate, Zoia Karnauhova, fusese invitată în casa Klavdiei Petrovna Bolonkina de către fiul acesteia, împreună cu un grup de prieteni. Klavdia, o femeie credincioasă, dezaprobând această petrecere din timpul Postului Crăciunului[1], a plecat de acasă, iar tinerii au rămas singuri. Zoia îşi aştepta iubitul, un băiat pe nume Nikolai, care însă întârzia să apară. După ceva vreme, tinerii au poftit-o pe Zoia la dans: „Hai, lasă-l pe Nikolai, vino alături de noi!” Încinsă de atmosferă, supărată şi fără să se gândească prea mult, ea a zis: „Bine! Atunci, dacă nu-l am pe Nikolai al meu, o să dansez cu Nikolai Ciudotvoreţ (Nicolae Făcătorul-de-minuni)!” – şi, apucând o icoană a Sfântului Nicolae dintr-un colţ al camerei, a strâns-o la piept şi a început să danseze cu ea. Deşi neduşi pe la biserică, ceilalţi oaspeţi i-au spus: „Mai bine pune-o la loc! Cu aşa ceva nu se glumeşte!” Zoia, însă, le-a strigat: „Dacă există Dumnezeu, să mă pedepsească!” şi a mai făcut nişte paşi de dans prin cameră, cu icoana în braţe. Câteva clipe mai târziu, s-a auzit deodată un zgomot înfricoşător şi a strălucit o lumină orbitoare, ca de fulger. Îngroziţi, petrecăreţii s-au apropiat temător de Zoia, doar ca să descopere că fata pur şi simplu împietrise, ca şi cum ar fi prins rădăcini în acel loc! A fost cu neputinţă să o mişte sau să îi ia icoana din braţe, care parcă se lipise de ea. Albă precum marmura, Zoia nu dădea nici un semn vizibil de viaţă, în afara bătăilor foarte slabe ale inimii.

Prietenii au chemat o ambulanţă, din al cărei echipaj făcea parte medicul de urgenţă Anna Pavlovna Kalaşnikova, care a încercat să o resusciteze pe fată. Sora doctoriţei, Nina, îşi aminteşte: „Anna a ajuns acasă foarte tulburată. Deşi miliţia o pusese să dea o declaraţie prin care se angaja să păstreze tăcerea asupra celor întâmplate, ea mi-a povestit cum încercase să-i facă Zoiei injecţii, însă a fost imposibil! Era ca şi cum trupul Zoiei ar fi fost de piatră – ácele seringii nu intrau în piele, ci se rupeau. «Stăteam în faţa unei fete împietrite cu o icoană în braţe, care era parcă pironită de podea», mi-a zis Anna. Oamenii ziceau că o pedepsise Dumnezeu. Tot oraşul vorbea despre acest eveniment”.

Vestea celor întâmplate a depăşit în scurtă vreme graniţele Samarei. Ruşinate, autorităţile  locale şi de partid au trebuit să recunoască că nu pot explica „ştiinţific” evenimentul şi starea în care se afla Zoia. La casă a fost trimis un echipaj de miliţieni pentru a interzice accesul vizitatorilor, ce se înmulţiseră – pe 2 ianuarie, străzile din jur gemeau de mii de oameni, care au supranumit-o pe fată „Zoia de piatră”. A apărut un articol despre acest caz ciudat chiar şi în presa vremii, în gazeta „Voljskaia Kommuna” din 24 ianuarie 1956. Se spune că fata scotea în răstimpuri nişte ţipete înfricoşătoare, care i-au făcut pe miliţienii ce păzeau casa, în schimburi de câte opt ore, să încărunţească de spaimă.

De la Moscova au venit nişte profesori pentru a investiga fenomenul, însă n-au putut oferi până la urmă nici o explicaţie, deşi iniţial s-a lansat supoziţia că a fost o formă necunoscută de tetanos. Însă explicaţia nu stă în picioare, deoarece în cazul acestei boli nu există o astfel de rigidizare a pielii încât medicii să nu poată face injecţii bolnavului; în al doilea rând, Zoia nu a putut fi nici măcar deplasată din casă; în plus, ea a stat în picioare mult mai mult decât ar putea îndura un om obişnuit; şi, în al treilea rând, o simplă boală nu îl întoarce pe un ateu la Dumnezeu.

Deşi propaganda antireligioasă a fost intensificată, n-a dat rezultate semnificative. Responsabilul regional cu ateismul raporta la sfârşitul anului 1956 că „zvonurile despre «fata de piatră» s-au răspândit şi în afara raionului, iar sentimentul religios în rândul populaţiei este în continuă creştere. Oamenii au început să ţină posturile şi să nu mai frecventeze manifestările organizate de autorităţi în perioada Paştilor”. Pe străzile din Kuibîşev au apărut agitatori ai Komsomolului, care pretindeau că au intrat în casa de pe strada Cikalov, dar n-au văzut nimic acolo. Însă toate aceste acţiuni n-au făcut până la urmă decât să toarne gaz pe foc şi să-i pună pe gânduri chiar şi pe cei ce nu credeau în minuni, făcându-i să se întrebe dacă nu cumva era un sâmbure de adevăr în toată povestea.

Până la urmă, autorităţile au îngăduit câtorva clerici să vină la fată, pentru a face ceva. Unul dintre aceştia a fost ieromonahul Serafim (Poloz) de la Sihăstria Glinsk. Acesta era un părinte înduhovnicit şi mare nevoitor; el a săvârşit o sfeştanie în casă şi a sfinţit icoana. Apoi a zis: „Acum trebuie să aşteptăm vreun semn la Paşti! Dacă nu se întâmplă nimic, înseamnă că se apropie sfârşitul lumii!”, arătând prin cuvintele acestea credinţa lui adâncă într-o minune. Autorităţile au încercat după aceea să-l silească pe părintele Serafim să le spună oamenilor că nu ştie nimic despre cele întâmplate. El însă a refuzat, aşa că i s-a organizat în scurtă vreme un proces şi a fost trimis în lagăr. I s-a mai permis accesul şi Mitropolitului Nicolae, care a citit Paraclisul Sfântului Nicolae şi a zis: „Să aşteptăm o nouă minune la Paşti!”, repetând vorbele evlaviosului ieromonah Serafim. A fost înştiinţat şi Patriarhul Alexie I de toate cele întâmplate şi a fost rugat să facă rugăciuni pentru însănătoşirea Zoiei. Patriarhul a răspuns: „Cel ce a pedepsit-o, acela o va şi milui!”

Cu o zi înainte de ajunul praznicului Buneivestiri (care în anul acela a căzut în sâmbăta din săptămâna a treia de post), de miliţienii care o păzeau pe Zoia s-a apropiat un bătrân cu barbă, care i-a rugat să-l lase s-o vadă pe fată. Aceştia au refuzat. Bătrânul a venit şi în ziua următoare, dar nici atunci nu i s-a dat voie. A treia oară, de Bunavestire, paznicul a lipsit pentru câteva clipe, şi bătrânul a intrat în casă. Straja l-a auzit întrebându-o pe Zoia cu blândeţe: „Aşadar, ai obosit de atâta stat în picioare?”. Miliţianul a intrat după el în casă, dar n-a mai găsit pe nimeni.

Şi iată că pe 23 aprilie, în ziua de Paşti – după aproape patru luni fără mâncare sau apă, trupul Zoiei a revenit la viaţă! Fata striga şi plângea fără încetare: „Lumea moare din pricina păcatelor! Rugaţi-vă, aveţi credinţă!” A fost întrebată cine fusese bătrânul vizitator care dispăruse misterios, iar Zoia a arătat spre icoana Sfântului Nicolae. Le-a mai spus şi pentru ce ţipa uneori atât de înfricoşător: „E groaznic! Arde pământul! Rugaţi-vă! Lumea întreagă piere pentru păcatele ei, rugaţi-vă!”. Au mai întrebat-o şi cum a izbutit să trăiască atâta timp, cine i-a dat de mâncare, iar ea a răspuns: „Porumbeii! Porumbeii m-au hrănit!” De aici s-a văzut că a primit milă şi iertare de la Dumnezeu. Domnul a vădit iertarea păcatelor Zoiei şi prin venirea Sfântului Nicolae Făcătorul-de-minuni.

Din nefericire, despre cele ce s-au petrecut mai apoi cu Zoia nu se mai ştie nimic sigur, din pricina autorităţilor comuniste, care au încercat să muşamalizeze întreaga poveste. Unii spun că, după trei zile de la revenirea la viaţă, fata a trecut la Domnul, alţii că a fost închisă într-un ospiciu de nebuni, unde a murit, iar alţii că a intrat într-o mănăstire şi a fost îngropată în ascuns undeva la Lavra Sfintei Treimi – Serghiev Posad.

Puţine s-au schimbat astăzi, după jumătate de veac, pe strada Cikalova. Despre întâmplările din 1956 mai mărturiseşte doar fosta staţie de autobuz de lângă casa cu numărul 84, desfiinţată în acea perioadă, în încercarea de a opri afluxul de oameni. Săptămânal vin acum pelerini de pretutindeni – din Moscova, Krasnodar, Novosbirsk, Kiev, Odessa, Minsk, Riga, Munchen, Helsinki, Vladivostok. Eparhia Samarei plănuieşte să construiască acolo un paraclis.

În 2009 s-a realizat un film, intitulat „Ciudo” („Minunea”), regizat de Aleksandr Proşkin, care încearcă să reproducă pe această cale cele întâmplate.

Prin această minune s-a vădit adevărul vorbelor Apostolului: „Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera” (Gal. 6:7). Nu este nici o îndoială despre realitatea celor întâmplate: cu adevărat, o fată a împietrit. Există declaraţii ale martorilor oculari, unii încă în viaţă, precum şi documente ale întrunirilor Partidului Comunist de la acea vreme. Mii de oameni au crezut că există Dumnezeu şi şi-au arătat credinţa, s-au botezat şi au trăit creştineşte. Din toate acestea se vede limpede că a fost o minune din iconomie dumnezeiască, spre întărirea credinţei în acea vreme de prigoană a Bisericii. Sfântul Duh a ţinut-o pe Zoia în viaţă vreme de patru luni pentru ca sufletul ei să învieze din moartea păcatului şi, în ziua cuvenită, să primească trup pentru viaţa cea veşnică – după cum, de altfel, o spune chiar numele ei: Zoia (viaţă)

Radu Hagiu

Am primit scrisorile dumneavoastră, în care vă revoltaţi împotriva dezmăţului şi a corupţiei din viaţa societăţii româneşti. Ştiţi care este cauza acestei stări din viaţa ţării noastre? Sunt roadele comunismului, care a lucrat cu toate mijloacele posibile la îmbolnăvirea sufletului românesc la toate vârstele. Această catehizare ateistă a durat 50 de ani. Libertatea de după Revoluţie a continuat cu necredinţa, cu pofta de îmbogăţire, cu egoismul, cu sărăcia şi boala, şi păcatul.

Un om gol de credinţă, materialist şi plin de patimi, are nevoie de timp şi de lucrare pozitivă asupra lui ca să se schimbe şi să devină un om cu respect faţă de cuvântul lui Dumnezeu, pe care îl găseşte în Sfânta Scriptură şi în sfintele Biserici. Are nevoie de timp ca să devină un om conştient de faptele sale şi ca să fie convins că viaţa aceasta nu este veşnică şi că urmează viaţa de dincolo, în care vom da seama de tot ceea ce am făcut. Să convingi un singur om înrăit să devină un om de omenie este foarte greu. Dar să schimbi o ţară întreagă?! Vă daţi seama că este mult mai greu.

Ierarhia noastră nu este absentă de la această chemare misionară şi face multe eforturi de îmbunătăţire a vieţii creştine – prin scris, prin predici, prin spovedanie şi împărtăşanie, dar nu este de ajuns. Ar trebui ca şi conducerea laică a statului să intervină, colaborând cu Biserica. Din păcate, nu se întâmplă aşa. Avortul, homosexualitatea şi alte fenomene pierzătoare sunt lăsate libere, sunt încurajate prin diverse măsuri politice. Posturile de televiziune, filmele pornografice se întrec în a promova desfrânarea şi alte patimi sau încearcă să discrediteze Biserica şi învăţătura creştină. Astfel, unii zidesc şi alţii dărâmă, creând confuzie şi haos.

Trebuie multă stăruinţă în bine şi multă rugăciune din partea celor credincioşi cu adevărat – care sunt puţini, în comparaţie cu mulţimea rătăcită. Trebuie să-L rugăm pe Milostivul Dumnezeu să ne ajute în lucrarea grea de întoarcere a oamenilor către adevărata lor menire.

O mare primejdie pentru Biserică şi pentru ţară sunt sectele. Ele luptă împotriva Bisericii şi a dreptei credinţe, împotriva Maicii Domnului, împotriva crucii şi a icoanelor. Sectele s-au înmulţit după Revoluţie şi ele, de asemenea, creează confuzie în viaţa credincioşilor.

Nu este cazul să vă spun prea multe lucruri despre starea actuală a societăţii româneşti, întrucât le vedeţi şi le ştiţi şi dumneavoastră.

Datoria fiecăruia dintre noi este să ducem o viaţă după voia lui Dumnezeu şi să-i ajutăm pe cei din jurul nostru să ducă o viaţă creştinească, spre folosul lor sufletesc. Să-i ajutăm pe semenii noştri, mai ales că mulţi dintre ei au uitat că mai au şi suflet şi că viaţa nu se opreşte pe pământ, în groapa de la cimitir, ci continuă în veşnicie.

Iertaţi-mă, poate că răspunsul meu la scrisoarea dumneavoastră este prea lung şi poate insuficient. Totuşi, eu aşa văd starea în care ne aflăm.

Vă doresc numai bine.

Arhimandrit Sofian Boghiu

3 iunie 1999

]]> http://www.familiaortodoxa.ro/2010/07/24/saptamana-viitoare-va-aparea-familia-ortodoxa-nr-18/feed/ 0 http://www.familiaortodoxa.ro/2010/07/22/homosexualitatea-poate-fi-vindecata/ http://www.familiaortodoxa.ro/2010/07/22/homosexualitatea-poate-fi-vindecata/#comments Thu, 22 Jul 2010 21:48:37 +0000 FAMILIA ORTODOXA http://www.familiaortodoxa.ro/?p=2114 Povestea unei lesbiene care, cu ajutorul lui Dumnezeu, a renunţat la stilul de viaţă homosexual

Nu mai e ceva nou că trăim tot mai mult sub constanta presiune a unei noi ideologii ce încearcă a ne convinge prin toate canalele media că homosexualitatea ar fi nu numai un stil de viaţă normal dar şi recomandabil pentru cei care au astfel de „înclinaţii”. Chiar reputatele tratate de psihiatrie americane eliberate de nu mai puţin reputata “Asociaţie Psihiatrică Americană” ne învaţă doar că homosexualitatea este o manifestare normală a sexualităţii! Dacă până şi „specialiştii” spun acest lucru, noi de ce ne-am mai face griji şi nu am adopta, chiar, această viziune?

Povestea Janetei Boynes ne va arăta de ce nu am face-o, dezvăluindu-ne tragedia ce se ascunde în spatele unui stil de viaţă pe care homosexualii ni-l înfăţişează constant ca fiind unul cât se poate de normal şi plăcut. Dând la o parte fardul ideologic, Janet Boynes ne spune ceea ce o mulţime de studii ştiinţifice serioase asupra fenomenului ne confirmă: faptul că abuzul sexual petrecut în vremea copilăriei şi chiar a primei adolescenţe reprezintă de cele mai multe ori principalul factor care îndeamnă la adoptarea unui stil de viaţă homosexual.

Iar Janet Boynes – născută şi crescută în Philadelphia, Statele Unite – nu a fost o excepţie! După cum ea însăşi mărturiseşte într-un interviu acordat CBN.com, a crescut într-o familie în care violenţa era la ordinea zilei iar mama sa era constant abuzată de bărbaţii cu care se încurca. „Cred că în ceea ce faci ai tendinţa să repeţi ceea ce ţi s-a făcut”, spune Janet.

Şi, într-adevăr, Janet devine violentă la şcoală, iar la 12 ani este abuzată sexual de o rudă şi violată de un băiat dintr-o congregaţie protestantă. „Îmi era teamă să-i spun mamei pentru că mă gândeam că voi fi eu cea învinuită”, spune Janet. „Am început să mă droghez destul de mult şi – continuă ea – cu toate că eram o foarte bună jucătoare de basket, mă drogam şi continuam să merg la antrenamente”.

Lucrurile se complică însă, iar la facultate începe să se simtă atrasă de femei: „Atât de mulţi bărbaţi îmi făcuseră rău încât aceste femei – credeam eu – păreau să semene mult mai mult cu mine”. Janet încearcă să se lupte cu astfel de gânduri, se lasă de droguri şi caută să se apropie de Hristos. Întâlneşte un bărbat credincios care o iubeşte şi o cere în căsătorie, dar lipsa lui pentru perioade prea mari de timp de-acasă o lasă singură… cu gândurile ei. Şi, încet-încet, se apropie de o femeie cu care lucra.

Capcana se închide, Janet cade în plasă; confuză şi speriată, Janet îi mărturiseşte totul logodnicului, se desparte de el şi se îndepărtează de Dumnezeu. În următorii 14 ani, Janet se adânceşte în stilul de viaţă homosexual, trece de la o relaţie la alta, reia consumul de droguri – cocaină de data aceasta – şi devine bulimică. „Viaţa mea era mizerabilă, îşi aminteşte ea. Pur şi simplu mă probuşeam, dar refuzam să mă întorc la Dumnezeu”.

Şi dacă n-ar fi acest blocaj ideologic al mass-mediei de câte ori nu s-ar repeta aceste cuvinte, zi de zi, devenind de fapt refrenul stilului de viaţă homosexual: „Viaţa mea era mizerabilă! Mă prăbuşeam, dar refuzam să mă întorc la Dumnezeu!” Şi de câte ori n-o fac! Dar asurziţi de-o falsă toleranţă şi orbiţi de-o falsă îngăduinţă, acceptându-le minciuna cu care îşi acoperă goliciunea, noi le facem rău tocmai acestor oameni dintre care mulţi, în străfundurile fiinţei lor, vor să renunţe la o astfel de viaţă!

Dacă le-am spune creştineşte în faţă celor care încearcă să ne convingă de normalitatea stilului de viaţă homosexual: nu mai încercaţi să ne minţiţi şi să vă minţiţi! Minciuna v-a devenit ca o a doua natură, v-aţi înveşmântat în ea ca într-o haină otrăvită!

Mândria voastră homosexuală – aşa cum o numiţi – e semnul cel mai clar al slăbiciunii voastre celei mai ascunse! E semnul cel mai acut al neputinţei voastre! Aţi devenit un ruşinos spectacol pentru o lume întreagă şi-aţi transformat lumea într-un spectacol al ruşinii!

Identitatea voastră de homosexuali la care ţineţi atât de mult tocmai pentru a nu vă prăbuşi – după ce aţi renunţat la orice altceva v-ar putea defini – e chiar calea prăbuşirii voastre!

Nu i-am iubi mai mult pe aceşti oameni dacă le-am spune adevărul? Şi dacă noi n-o vom face nu vor pierde ei chiar singurul şi ultimul suport pe care l-ar mai putea avea în faţa minciunii care-i roade? La cine s-ar mai putea întoarce ei dacă noi îi vom fi trădat, trădând adevărul? Dar Dumnezeu n-o va face!

Astfel, Janet şi prietena ei hotărăsc să se căsătorească! „Am mers la un preot” (un pastor protestant n.n.) îşi aminteşte Janet. „Preotul ne-a spus că ceea ce făceam era în regulă, că vom merge în rai cu toate acestea. Astfel, am plecat şi ne-am cumpărat inele pentru căsătorie, pentru că credeam că „ne vom căsători”, doar preotul a spus că e în regulă. Le voiam pe amândouă: voiam să-L am aproape pe Dumnezeu, dar voiam şi să trăiesc un stil de viaţă homosexual. Voiam să găsesc o cale de-a le avea pe amândouă!”

Dar Dumnezeu nu o lasă nici de data aceasta: mergând într-o zi la cumpărături, Janet întâlneşte o femeie cu care intră în vorbă şi căreia-i mărturiseşte căderea sa. Aceasta îi dă o broşură şi o invită la o întâlnire cu câteva femei credincioase.

„M-am dus îmbrăcată cu nişte pantalonaşi mulaţi pe corp, arătând îngrozitor, neştiind la ce să mă aştept. Sunt într-o cameră cu alte nouă femei, femei foarte frumoase, feminine şi m-am gândit: – În ce m-am băgat! Aşadar, stau acolo cu capul aplecat, fiindu-mi atât de ruşine, gândindu-mă că aceste femei sunt crude, mă vor face cu ou şi cu oţet şi mă vor da afară… Când m-au întrebat cum mă cheamă, am spus: – Numele meu este Janet, trăiesc un stil de viaţă homosexual, dar dacă mă veţi ajuta îmi voi dedica viaţa lui Dumnezeu!”

Femeile nu i-au criticat nici viaţa nici pantalonaşii, ci „L-au lăsat pe Dumnezeu să mă schimbe, nu au încercat ele să o facă. Una dintre ele a venit la mine câteva luni mai târziu spunându-mi că, pe când ea şi soţul ei se rugau, au simţit în inima lor că ar trebui să mă duc şi să trăiesc cu ei. Ei bine, mi-am vândut casa, i-am cerut prietenei mele să se mute şi, la 40 de ani, m-am mutat la această familie creştină pentru un an. Şi cel mai uimitor lucru pentru mine a fost să văd că această familie are ceva ce nu mai trăisem vreodată”.

Astfel, încet-încet inima lui Janet – lipsită de o adevărată familie pe când era copilă, dar cu una regăsită la maturitate – începe să se vindece: „Ştii, Dumnezeu a început să-mi pună în cale oameni de-ai Lui. Şi pe măsură ce continui să fiu în preajma unor oameni care mă iubesc şi ţin la mine, Dumnezeu continuă să-mi vindece inima dinăuntru”.

Şi pe măsură ce Dumnezeu îi vindecă inima, Janet caută acum, la 11 ani distanţă, să o facă şi ea pentru alţi năpăstuiţi ai stilului de viaţă homosexual. Recent a dat chiar o mărturie în faţa Comitetului de Justiţie al Senatului Statului Minnesota împotriva „căsătoriei” între homosexuali. Amintindu-şi de propria încercare de a se căsători şi de a adopta copii împreună cu fosta ei parteneră, Janet a declarat Comitetului că „Îmi pare atât de bine că nu am dus până la capăt planul, perpetuând o altă familie disfuncţională! Copii au nevoie de o mamă şi de un tată. Legalizând căsătoria între homosexuali nu faceţi altceva decât să susţineţi şi să încurajaţi un comportament pe care evidenţa ştiinţifică îl arată a face un rău – adesea incurabil şi fatal – oamenilor. Şi am văzut acest lucru confirmat în vieţile multor prieteni de-ai mei pe când duceam un stil de viaţă homosexual”.

Şi, amintindu-şi de familia ei zdruncinată şi de stilul de viaţă homosexual pe care l-a urmat, Janet îi îndeamnă pe „toţi cei care trăiesc o astfel de viaţă şi care n-au avut o mamă prea minunată sau un tată prea minunat să cunoască faptul că Dumnezeu este un Tată pentru cei lipsiţi de tată sau pentru cei lipsiţi de mamă. Că ceea ce a făcut El pentru mine, va face şi pentru ei”.

Dar a recunoaşte starea în care se află şi a voi să iasă din ea depinde de ei şi numai de ei! Mâna le e întinsă: „Iată, stau la uşă şi bat!”

Petru Molodeţ

În contextul apariţiei unui curent în Biserica noastră ce susţine oprirea de la Spovedanie a credincioşilor care au primit acte biometrice

Doamne, ajuta!

Întrucât s-a înţeles exagerarea afişelor smintitoare de la  Petru Vodă legate de actele biometrice şi, la porunca Parintelui Justin, au fost date jos, doresc să fac câteva precizări pentru duhovnicii care spovedesc persoane ce cu ştiinţă sau neştiinţă au primit acele acte.

Principiul iconomiei trebuie să primeze şi dragostea faţă de penitent să fie temelia Spovedaniei. Se cere râvnă faţă de Hristos şi învăţătura Bisercii, dar cu pricepere şi multă înţelepciune, pentru a nu face rana şi mai adâncă. Taina Spovedaniei reprezintă “Tribunalul iertării” şi nu al condamnării, şi de aceea trebuie să dăm soluţii de vindecare, şi nu sentinţe de condamnare şi de excludere faţă de penitent.

Păstorii duhovniceşti sunt suverani în actul spovedaniei si Duhul Sfant ajuta mereu si ne inspira daca aratam fermitate si intelegere, dar in acelasi timp si multa dragoste faţă de penitent.

Celor care nu sunt duhovnici sau păstori sufletesti, in cazul de fata, li se potrivesc cuvintele Sf. Parinti: Daca esti oaie, nu te pune in locul pastorului!

Daca veti considera oportună mica mea interventie o puteti posta pe net. La fel si micul comentariu atasat.

Cu dragoste frateasca in Hristos Domnul si Mantuitorul nostru,

Pr. Mihai Valică

1. Precizări teologice despre actele biometrice în contextul Sf. Spovedanii

Cei ce au acceptat actele biometrice este greu de spus că au căzut din har ori s-au lepădat de Hristos, deoarece ei nu au primit pecetea antihristică, ci au dat dovadă de puţină credinţă faţă de profeţiile din apocalipsă şi trebuie canonisiţi pe măsură.

Actualmente creştinii doar sunt „testaţi” prealabil şi nu pecetluiţi de forţele oculte, care doresc să evalueze vigilenţa creştină, rezistenţa lor la insistenţele acestora şi cât sunt creştinii de atenţionaţi şi avizaţi de lucrarea lui antihrist. Confruntarea finală va fi grăbită sau întârziată în funcţie de nepregătirea sau pregătirea duhovnicească a omului în lupta cu antihrist.

Cred că acţiunea în sine de punere în practică a catagrafiei biometrice, precum şi documentele biometrice, reprezintă doar o etapă pregătitoare venirii lui antihrist.

Nu trebuie pus semnul egal între un paşaport biometric şi numărul 666, care este pecetea finală destinată celor căzuţi. (Apocalipsa 13, 8). Cine va accepta cu uşurinţă actele biometrice fără să opună o rezistenţă morală, acela va primi cu aceaşi uşurinţă si pecetea în vremurile de apoi.

2. Dileme canonice şi pastorale

Cum trebuie îndrumaţi pastoral cei ce din neştinţă sau cu bună ştiinţă au primit actele biometrice?

Creştinii trebuie să fie îndrumaţi duhovniceşte să renunţe de bună voie la actetele biometrice ca un exerciţiu spiritual de pregătire pentru confruntarea cu forţele răului în zilele de apoi şi nicidecum pedepsiţi de duhovnici cu asprime, ca şi când aceştia au primit deja pecetea antihristică.

Este o eroare teologica şi pastorală gravă şi putem duce în derizoriu sau minimaliza profeţia ioaneică din Apocalipsă 13-14 dacă procedăm altfel.

Trebuie de asemenea să-i atenţionăm pe credincioşi, cu mult tact pastoral şi cu înţelepciune duhovnicească, despre scopul final al acestei acţiuni, care va condiţiona existenţa omului de supunerea oarbă şi discreţionară de o persoană, de un sistem sau de o ideologie totalitară, aşa cum este profeţit în Apocalipsa 13-14.

Momentan trebuie să vedem acţiunea actelor biometrice ca o fază premergătoare venirii lui antihrist iar răspunsul  nostru şi atitudinea noastră să anticipeze fermitatea angajării noastre în vederea respingerii ofertei lui.

Aşa cum soldaţii fac armată şi instrucţie înainte de a se pregăti de război, tot aşa şi creştinii au datoria morală de a se instrui duhovniceşte întrucât „… i s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască şi i s-a dat ei stăpânire peste toată seminţia şi poporul şi limba şi neamul”(Apocalipsa 13,7). Cine se  instruieşte va şti să lupte şi va reacţiona ca atare, cine refuză va pierde.

Din această perspectivă apare o dilemă atât de partea duhovnicului cât şi de partea penitentului. Care trebuie să fie poziţia duhovnicului faţă de cei ce minimalizează sau nu cred în pericolul moral al cipurilor sau nu se pregătesc în vederea instrucţiei duhovniceşti în confruntarea cu antihrist şi cu slujitorii înainte mergători ai acestuia?

Întrucât nu sunt canoane privitoare la actele biometrice, duhovnicul va trebui să cântărească bine lucrurile şi să-l ajute pe penitent să înţeleagă gravitatea lor şi nicidecum să îl descumpănească pe acesta îndemnându-l la părăsirea soţului sau a soţiei dezicerea de familie sau alte atitudini extreme de excludere de la viaţia liturgică a Bisericii, ci să-l îndrume duhovniceşte spre spovedanie deasă, rugăciune, citirea Sf. Scripturi, post etc. şi să-l convingă să renunţe la actele biometrice din câteva motive evidente din punct de vedere civic şi religios:

1. că introducerea cipurilor biometrice este, fără îndoială, un scandal, o jignire şi o umilinţă adusă  persoanei umane. Sub nici o formă neacceptarea cipurilor biometrice nu trebuie privită ca o reacţie pe fondul unui fanatism religios, ci, mai întâi de toate, ca o reacţie de apărare împotriva unei înregimentări electronice forţate într-un sistem de supraveghere suspect.
2. refuzul lor este o probă vie a credinţei concrete şi o mărturisire vie a statornicităţii sale faţă de provocările viitoare ale epocii antihristice;
3. dacă este în stare să renuţe la o acţiune care prefigurează epoca de sclavie totală, va fi capabil să facă la fel şi în faţa pecetluirii, dacă înaintează şi se întăreşte duhovniceşte, întrucât „cine este credincios în puţin va fi credincios şi în mult”.

Dilema duhovnicului constă în complexitatea definirii penitentului care a primit actele biometrice: ca apostat, ca neascultător de sfaturile duhovnicului sau ca necredincios? Apostazia este lepădarea conşientă de Hristos şi de dreapta credinţă. Se leapădă oare sau este într-o cădere duhovnicească cel ce primeşte actele biometrice? Greu de spus însă iată câteva canoane care ne pot ajuta şi îndruma în actul vindecării pastorale. Restul lucrează, ne îndrumă şi ne inspiră cu prisosinţă Duhul Sfânt dacă nu ne mândrim şi credem că doar noi avem soluţia salvatoare:

„Harul şi împăcarea (cu Biserica) să nu se refuze… apostaţilor care se pocăiesc şi se convertesc la Dumnezeu”. 45 Cartag.

„Duhovnicul să dea fiecărui penitent doctoria duhovnicească potrivită păcatelor săvârşite de acesta”: 1, 8 Grig. Nyssa; 102 VI; Ioan Hrisostom. Îndrumări adresate duhovnicilor.

„Să nu divulge păcatele ce i-au fost mărturisite în Taina Spovedaniei”. 34 Vasile cel Mare; 28 Nichifor Mărt.; 132 Cartagina. „Să se oprească de la Sf. Cuminecătură, dar să nu interzică intrarea în biserică celor ce mărturisesc păcate grele, ascunse”. 28 Nichifor Mărturisitorul. Dacă se leapădă să se împărtăşească cât de repede.

“Să procedeze cu chibzuinţă cu cei ce, de bunavoie, îşi mărturisesc păcatele”. 30 Nichifor Mărturisitorul.

„Cei ce au primit de la Dumnezeu puterea de a lega şi dezlega să cerceteze cu multă băgare de seama pe cei păcătoşi şi să le dea astfel de epitimii, care îi aduc cu cât mai multă uşurinţă şi siguranţă la calea binelui”. 102 VI.

„Să fie în conformitate cu păcatele săvârşite şi mărturisite de penitent“. 1 Grig. Nyssa.

“Episcopul are dreptul să mărească sau să micşoreze epitimiile, precum şi să graţieze pe penitenţii care se căiesc sincer de păcatele lor”. 121; 16 IV; 102 VI; 2, 5, 7 Ancira; 6, 43 Cartagina; 2, 54, 74, 84, 85 Vasile cel Mare; 4, 5, 7 Grig. Nyssa; 3 Atanasie cel Mare; 3 Ioan Postnicul.

3. În loc de concluzie

Întreaga noastră viaţă personală trebuie trăită în dragoste şi vigilenţă creştină la toate nivelurile vieţii cotidiene, fără preocupare exagerată doar pe aspectul evidenţei biometrice. Fixarea exclusivă pe această acţiune precum şi canoanele disproporţionate şi descurajante date penitenţilor ar însemna căderea în capcana celui rău.

A reduce şi a identifica pecetea lui antihrist doar în jurul sau chiar cu cipurilor biometrice, adică tocmai pe diavol care se neagă mereu pe sine şi care se ascunde permanent în „marele anonim prin excelenţă” şi se disipează mereu în generalităţi, în „legiune” (Marcu 5, 9), ne poate duce în eroarea de a ne concentra numai pe aspectul numeric al lui antihrist şi de a-i minimaliza acţinea diabolică doar la actele biometrice. Or, noi ştim, că de la creerea lumii, ne duce în ispită zi de zi şi de aceea ne rugăm  să ne izbăvească de cel viclean.

Prin înregistrarea şi prelucrarea datelor personale biometrice, omul nu poate fi nicidecum redus sau deteriorat din punct de vedere ontologic, întrucât chipul şi asemănarea omului cu Dumnezeu – Imago Dei - rămân intangibile. Omul se poate reduce sau degrada doar din punct de vedere al demnităţii teologice şi umane, deci moral şi civic de la imago Dei la un simplu număr sau cip electronic prin înscrierea într-o  evidenţă biometrică, întrucât cel care nu va figura într-o bază de date biometrice nu există; adică practic el nu va exista din punct de vedere social potrivit sistemului actual de evidenţă a populaţiei. Este mai mult o cădere din drepturile sale civile şi un atac asupra conştiinţei creştine decât o cădere din har. Căderea din har se face atunci când te lepezi conştient de Hristos şi de dreapta credinţă, precum şi prin păcate grele de moarte. Să ne păzească Bunul Dumnezeu!

Domne Iisuse Hristoase fii cu noi şi Duhule Sfinte inspira-ne şi ne îndrumă în actul vindecării penitentului de dragul iubirii lui  Dumnezeu Tatăl pentru noi oamenii!

Pr. dr. Mihai Valică

Vă prezentăm în cele ce urmează un schimb epistolar inedit, purtat luna aceasta între părintele Anastasios Gkotsopulos

Către

„Arhiepiscopul” catolic de Naxos, Tinos, Andros și Micene și „Mitropolit” al întregii Egee, Nicolae Printzezin, orașul Tinos.

„Preasfințite”,

Am luat cunoştinţă de răspunsul Vostru din 28.06.2010 către dl. Stelian Laguros («Farul Tinosului»)[1] și Vă rog  să-mi îngăduiți să consemnez și eu nedumeririle și cugetările mele prilejuite de textul Vostru de mai sus, publicat în ziarul «Farul Tinosului»:

A. Mai întâi, nădăjduiesc să nu fie greşit interpretată punerea în ghilimele a calităţii Voastre (de episcop). Respect rugămintea pe care ne-aţi adresat-o[2] de a respecta felul în care vă autodefiniţi, însă cred că înţelegeţi faptul că ne este greu, ca ortodocși, să vă atribuim calitatea cea mai înaltă, aceea de «Episcop al Bisericii Universale». Cunoașteți că această dificultate a noastră se întemeiază pe îndelungata noastră tradiție bisericească, pe care atât de cuprinzător a stabilit-o Sfântul Ciprian în Canonul 1 al Sinodului din Cartagina și a validat-o Sinoadele ecumenice IV, VI și VII, și, prin urmare, suntem obligați să o urmăm. Sunt sigur că felul în care mă adresez nu va constitui un obstacol în comunicarea dintre noi. Cu toate acestea, mă rog ca Harul lui Dumnezeu să șteargă toate piedicile aduse de mileniul al doilea, pentru ca astfel dorința voastră să se poată  identifica cu posibilitatea noastră…

B. În pagina 3 trimiteți la răspunsul din 27-6-2010 al Congregaţiei pentru Doctrina Credinței (Congregatio pro Doctrina Fidei) a Curiei Romane și faceți referire la «lipsurile» Bisericii Ortodoxe, consemnând că „este limpede că nerecunoașterea primatului papei de către celelalte Biserici este considerată ca o insuficiență ecclesiologică”. La prima citire, formularea se vede a fi foarte «deschisă» faţă de Biserica noastră Ortodoxă și vine să completeze ecclesiologia despre «Bisericile surori» a Textului de la Balamand (1993). Însă o citire mai atentă duce la concluzii radical contrare:

1. Este limpede că atunci când Congregaţia pentru Doctrina Credinţei vorbește despre «Biserică» o face în înţelesul teologic al termenului, adică acela de «Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească», iar nu de o simplă comunitate sau grupare («biserica localităţii» etc.). Din nefericire, îmi este cu neputință să înțeleg existența unei Biserici cu «lipsă» sau a unei Biserici cu «insuficiență ecclesiologică». Mai concret:

a. Dacă «Biserica» se identifică cu (de)plinătatea, cu desăvârșitul, cu sobornicitatea, cum poate exista în ea «lipsă» sau «insuficiență ecclesiologică»?

b. Dacă «Biserica» este «Trupul lui Hristos», cum înțelege Congregaţia Romană pentru Credinţă că Preacuratul Său Trup poate avea vreo «lipsă» – și mai ales una esențială?

c. Expresia „Biserică cu lipsă” implică o contradicție absolută, care duce la anularea reciprocă a termenilor. Dacă este Biserică, atunci nu poate fi «cu lipsă», iar dacă este «cu lipsă», atunci poate fi orice altceva, însă nu «Biserică». Cred că veți fi de acord cu mine că apa otrăvită nu este apă, ci otravă; sau că o femeie cu «feciorie insuficientă» este orice altceva în afară de fecioară. Așadar, o comunitate cu «insuficiență ecclesiologică» nu poate fi «Biserică».

d. În acest caz concret, «insuficiența ecclesiologică» nu se referă la un etos bisericesc, unde încape o oarecare elasticitate și varietate de forme, ci în mod determinant la dogma de credință. Prin urmare, nu avem o simplă «lipsă», ci «insuficiență ecclesiologică» reală cu deplina semnificație teologică a acestor cuvinte. Nu trebuie să ne scape faptul că pentru Roma dogmele papale despre primat și infailibilitate, așa cum au fost stabilite la Conciliile «ecumenice», pentru Voi[3], Vatican I (1870) și Vatican II (1962-1965) sunt de o importanță excepţională. Îngăduiți-mi să amintesc că în baza Decretului dogmatic al Conciliului «ecumenic» Vatican I «Pastor aeternus» toți cei care nu primim primatul Apostolului Petru suntem supuși «anatemei» (Capitolul I, De apostolici primatus in beato Petro institutione). De asemenea, «anatema» este prevăzută pentru noi cei care nu primim primatul «de drept divin» al pontifului roman asupra întregii Biserici (Capitolul II, De perpetuitate primatus beati Petri in Romanis pontificibus). De asemenea, potrivit aceleiaşi hotărâri a Conciliului socotit de Dvs. «ecumenic», am fost dați «anatemei» deoarece nu acceptăm că  „judecata Scaunului Apostolic, căruia nici o altă autoritate nu-i este superioară, nu poate fi pusă la îndoială de nimeni. Nimeni nu are dreptul să-i judece deciziile. De aceea, toți cei care susțin că se poate face recurs împotriva deciziilor lui (Scaunului) la un sinod ecumenic, ca la o autoritate mai presus de papa, se abat din calea adevărului” și, prin urmare, toți cei care nu acceptăm „că autoritatea pontifului roman se limitează la control și la administrare și că este deplină și supremă asupra întregii Biserici, nu numai în ceea ce priveşte credința și obiceiurile, dar și ordinea și guvernarea întregii Biserici; sau afirmă că el are doar o parte principală, şi nu toată plinătatea acestei puteri supreme; sau că această putere de care beneficiază acesta nu este ordinară şi imediată (adică nu este prin cesionare, ci ex officio) atît asupra tuturor Bisericilor cît şi asupra fiecăreia în parte, asupra tuturor şi a fiecăruia în parte dintre clerici şi credincioşi” (Capitolul III, De vi et ratione primatus Romani Pontificis). În sfârșit, «anatema» a fost pronunțată asupra celor care nu acceptăm dogma de curând ivită a infailibilității, așa cum o descrieți în scrisoarea Voastră (Capitolul IV, De Romani pontificis infallibili magisterio). Desigur în răspunsul Vostru către dl. Stelian Lagouros ați evitat să vă referiți la aceste patru anateme ale Conciliului „ecumenic” Vatican I îndreptate împotriva celor ce nu primesc dogmele papale. Prin urmare, «insuficiența ecclesiologică» a Bisericilor care nu primesc dogmele papale despre primat și infailibilitate este foarte gravă în aşa măsură încât, dacă am vrea să citim teologic textele, vom fi conduși la concluzia că nu putem vorbi despre «Biserici» în înțelesul teologic al cuvântului.

2. Pe lîngă faptul  că nu accept caracterizarea de «deficitară» făcută Bisericii Ortodoxe, nu împărtăşesc reacția multora dintre ortodocșii noștri, care şi-au îndreptat criticile împotriva Comisiei de Dialog. Atunci când dialogăm pe subiecte teologice, suntem datori să fim absolut sinceri, atât în expunerea conştiinţei noastre de sine, cât și a felului în care îl privim pe celălalt. Comisia, după teologia, nemaivăzută în tradiția noastră bisericească, a «bisericilor surori» (Balamand-1993), care numai confuzie pricinuiește, a făcut bine că a clarificat – oarecum – lucrurile, precizînd credința Romei față de Biserica Ortodoxă. Desigur, de la o Comisie Romană pentru Credință era de aşteptat depunerea unei mai precise și mai limpezi expuneri de credință, fără formulări contradictorii, mai ales că actualul papă este profesor de Dogmatică. Bănuiesc că această contrazicere nu a scăpat atenţiei «Sfântului Scaun», pentru că Roma a vrut, pe de-o parte, să nu arunce în aer mișcarea ecumenică, arătându-se că acceptă Biserica Ortodoxă ca «Biserică soră», iar pe de alta, să nu se depărteze de propria ecclesiologie, în forma pe care a luat-o ea după Schismă și îndeosebi la Conciliul Vatican I. În concluzie, cercetând cu atenție răspunsul Comisiei pentru Credință, Roma neagă în esență faptul că Biserica Ortodoxă este Biserică în înțelesul teologic al cuvântului, dar îi recunoaște numai unele elemente eclesiale.

C. În continuarea cugetării mele de mai înainte, mi s-a părut ciudată îndeosebi referirea Voastră (pag. 6) la Patriarhul ecumenic Vartolomeu, pe care l-aţi caracterizat drept «al doilea în rîndul episcopilor Bisericii». Las la o parte formularea nenimerită potrivit ecclesiologiei ortodoxe de «primul, al doilea, al treilea Episcop al Bisericii», care desigur provine din felul în care papalitatea abordează întâietățile de cinste din Biserica primară[4]. Însă:

1. Mă întreb, cum este cu putință ca astăzi, păstrându-se în vigoare cele patru anateme, amintite mai sus, ale Conciliului „ecumenic” Vatican I, să-l caracterizați pe Patriarhul nostru [al Constantinopolului] ca «Episcop al Bisericii», din moment ce acesta, așa cum cum în repetate rânduri a declarat, nu acceptă dogmele papale despre primat și infailibilitate?

2. Mă întreb: episcop al cărei Biserici?

a. Al celei Ortodoxe? Dar Patriarhul Vartolomeu nu este «al doilea», ci «cel dintîi» (fie și după accepțiunea Voastră greșită).

b. Al celei Romano-Catolice? Dar poate fi «Episcop» al ei cel ce-i neagă dogmele papale? Poate fi «Episcop» când și asupra lui atârnă anatemele Conciliului ei „ecumenic”?

c. Al Bisericii de dinainte de 1054? Aceasta s-ar întâmpla dacă cel pe care Voi îl considerați astăzi «primul» ar accepta tradiția și rânduiala bisericească de dinainte de 1054, așa cum a fost rânduită în Canoanele Sinoadelor Ecumenice, fără denaturările din mileniul al doilea. Dar până să se întâmple aceasta, rămân în vigoare cele menționate la punctul a.

d. Al unei alte «Biserici», ceva între cea Ortodoxă și cea Romano-Catolică, în care fiecare poate crede ce vrea, chiar şi în privinţa dogmelor vitale, fără ca această diferență teologică în credință să fie o piedică în a fi cineva membru al ei? Însă această construcţie nu este «Biserică», ci o tumoare newage-istă care trebuie înfruntată ca atare de noi toți. În concluzie, referirea Voastră la Patriarhul ecumenic este cu totul neclară și de aceea pricinuiește o mare confuzie.

D. Îmi face o deosebită impresie faptul că insistați în propunerea Voastră de a organiza manifestări cultice comune. Mai mult, în textul Vostru este vădită o presiune puternică şi supărătoare asupra ortodocșilor din insulă prin repetarea propunerii de a face o procesiune comună cu Epitaful, pentru prăznuirea comună a Paștelui, întîlniri de slujbă comune, o dată într-o biserică ortodoxă și altădată într-una romano-catolică etc.

Îmi pare rău că poate Vă voi amărî, dar vreau să fiu absolut sincer cu Dvs.: Aceste propuneri de rugăciune-împreună ar putea, cel mult, fi privite cu îngăduinţă atunci când se fac de către credincioși care sunt cu desăvârșire necunoscători ai tradiției și rânduielii bisericești, precum și ai condițiilor teologice sub care aceasta se poate săvârși. Cred, însă, că astfel de propuneri nu pot fi formulate de organe bisericești responsabile, care sunt datoare să respecte în faptă tradiția și rânduiala bisericească a celuilalt, chiar și atunci când nu sunt de acord cu ea. Dar să mă fac mai explicit:

1. Desigur cunoașteți că Biserica Ortodoxă se conduce după Sfintele Canoane ale celor Șapte Sinoade Ecumenice (întocmite sau validate de ele). Aceste Sfinte Canoane sunt valabile și astăzi, pentru că ele nu au fost înlocuite cu un Cod de legi, așa cum a făcut Roma cu Codul de Drept Canonic (Codex Juris Canonici – 1917, 1983). Biserica noastră Ortodoxă se laudă în Domnul pentru cinstea și binecuvântarea deosebită că are, în întreaga lume creștină, exclusivitatea de a fi, prin mila lui Dumnezeu, singura comunitate creștină care poartă o astfel de răspundere istorică și canonică, de a se conduce după Sfintele Canoane ale Bisericii primare. [Desigur, îmi dau seama că vă este greu să luaţi în considerare tradiția canonică a Sinoadelor Ecumenice ale primului mileniu, căreia nu i se dă cuvenita autoritate în textele oficiale ale Romei. Iată nişte exemple semnificative: a) «Decretul despre Biserică» al Conciliului Vatican II (Lumen Gentium) are 195 de subînsemnări cu mai mult de 600 de trimiteri. Canoanele validate de Sinoadele Ecumenice ale Creştinătăţii unite la care face trimitere sunt în număr de doar trei (5, 6 și 7 ale Sinodului I Ecumenic). b) «Catehismul oficial al Bisericii Catolice» (întocmit sub președinția cardinalului J. Ratzinger și aprobat în 1992) are 950 de pagini și circa 2.900 subiecte tematice. Face trimitere doar la un singur Canon al Bisericii primare, Canonul 34 Apostolic. În schimb, în aceste două texte oficiale ale scaunului papal, amintite mai sus, există din belşug referinţe la dispozițiile canonice papale din mileniul de după Schismă. Credem că aceasta trebuie să ne neliniștească pe noi toți în privinţa atitudinii Sfântului Scaun față de tradiția noastră bisericească comună…].

2. Cunoașteți desigur că exită 16 Sfinte Canoane ale Sinoadelor Ecumenice care nu ne îngăduie întrunirile de slujbă împreună cu ereticii sau cu schismaticii.

3. Prin urmare, cunoscînd cele de mai sus, mă mir cum este cu putință ca Dvs., un oficial al Bisericii, aflat în poziţia cea mai de răspundere a comunităţii lui, să-i cheme pe unii creștini să-şi disprețuiască propria rânduială bisericească și să nu asculte de rânduieli canonice care poartă autoritatea validării lor de către Sinoade Ecumenice. Fiți sigur că nu m-ar deranja deloc, ci, dimpotrivă, aş fi foarte dispus să discutăm cu Dvs. posibilele obiecții serioase referitoare la justețea rânduielilor canonice care interzic rugăciunea împreună. Ceea ce însă nu consider de cuviinţă este faptul că, deși rămîn în vigoare Sfintele Canoane, Dvs. îndemnaţi la disprețuirea lor, iar aceasta chiar în mod repetat și în chip împovărător. Fiți încredințat că este extrem de deranjant când lucrul aceasta este propus de un arhiepiscop…

Vă rog să vă gândiți cum V-ați simți dacă eu V-aș chema și aș insista să încălcați dispoziții ale Codului de Drept Canonic (Codex Iuris Canonici). De pildă, dacă i-aș propune unui preot din jurisdicția Voastră să se căsătorească și la momentul propice i-aș prezenta și anumite fete tinere cu care să lege o relaţie. Nu ați considera această purtare a mea ca nepermisă și provocatoare? Și dacă, în cele din urmă, clericul Vostru s-ar conforma propunerii mele neobişnuite, nu s-ar face de râs și în ochii mei, din moment ce a încălcat dispoziţii canonice pe care a jurat să le asculte? În chip asemănător, nu se va face de râs și ortodoxul (mirean, preot și mai ales episcop) dacă s-ar conforma și ar conlucra la materializarea propunerii Voastre, încălcând deslușite și categorice hotărâri patristice și sinodale, pe care, în ceasul hirotoniei sale, episcopul a jurat că le va respecta și le va da ascultare? Ce prețuire veți nutri, chiar și Dvs., pentru un cleric ortodox de un aşa de nivel? Ați vrea să vă aflați într-o postură atât de dificilă?

Dvs., în ceea ce vă priveşte, vă conformați hotărârii Conciliului, „ecumenic” pentru Voi, Vatican II, care în «Decretul despre ecumenism» (Cap. 2, § 8), îndeamnă cu căldură la rugăciune-împreună, chiar și la împărtăşirea comună. Dacă nu exista această hotărâre, ați fi îndrăznit să faceți această propunere? Cu siguranţă, nu! Atunci cum ne propuneți ceea ce Sinoadele noastre Ecumenice ne interzic cu desăvârșire?

„Preasfințite”,

dacă vrem să fim sinceri, va trebui să acceptăm că nu procesiunea comună cu Epitaful sau prăznuirea comună a Paștelui constituie PROBLEMA sau, mai degrabă, nu constituie deloc o problemă. (Să ne aducem aminte de diferența de dată a prăznuirii Paștelui dintre Smirna și Roma din secolul al II-lea, care nu a împiedicat deloc, absolut deloc, deplina comuniune a Bisericilor locale, din moment ce acestea împărtășeau aceeași Credință). Cunoaşteţi că în altă parte sunt problemele grave: în «evoluția» ecclesiologiei și a teologiei apusene în mileniul al doilea, în principal deraierea ei de la tradiția Bisericii primare. Într-acolo trebuie îndreptată, cu smerenie sinceră, nevoinţa noastră, a tuturor – fiecare cu harisma și cu slujirea pe care o are. Rugăciunile-împreună, atunci când există diferențe teologice și ecclesiologice grave, mai degrabă încurcă lucrurile decât să le rezolve, mai degrabă crează confuzie și impresii greșite în poporul simplu, decât să-l povățuiască în adevăr și dragoste. Acestea sunt petice cârpite, cu care mai degrabă urâțim Mireasa cea fără prihană a lui Hristos. Mai mult, rugăciunile-împreună, ca disprețuire a tradiției bisericești stabilite de Sinoadele Ecumenice, alungă dumnezeiescul Har fără de care nu poate exista nici un progres. «Sfintele Canoane se răzbună», spune la noi un proverb bisericesc, care continuu se adeverește în viața Bisericii noastre.

E. În sfârșit, îngăduiţi-mi să remarc că nu cred că stăruința noastră în tradiția Purtătorilor-de-Dumnezeu Părinți ai Bisericii micșorează câtuși de puțin dragostea ce se cuvine să o avem față de toți oamenii, așa cum nici severitatea Părinților față de învățăturile eretice și grupările lor «eccleziale» nu le-a micșorat deloc dragostea față de persoane. Desigur, virtutea dragostei cere o mare şi dureroasă nevoință personală și un prisos de Har dumnezeiesc. De aceea aceasta va rămîne totdeauna pentru noi toţi o mare problemă. În orice caz, cred că în nici un fel ea nu poate fi irosită într-o nestăvilită vorbărie despre dragoste (goală de orice conținut esențial şi gratuită pentru cel ce o practică) sau în manifestări determinate de o mentalitate de tipul relațiilor publice care au drept scop să «cocoloșească» rătăcirea, ascunzând faptul că există o falsificare gravă a Credinței și rânduielii bisericești a primului mileniul. De bună seamă, Părinții Bisericii noastre iubeau mult şi de aceea erau şi foarte severi în privința Credinței. Să încercăm să nu-i jignim afirmând, chiar şi indirect sau în ascuns, că avem mai multă dragoste decât ei. Aşadar când există această autentică dragoste patristică, sunt sigur că Harul dumnezeiesc va veni să ne adumbrească și atunci el ne va plini lipsurile și va tămădui neputințele noastre.

Cu prețuire și binecuvântări,

Pr. Anastasie Gkotsopulos,

Parohul Bisericii Sfântului Nicolae – Patra.

---

[1] http://aktines.blogspot.com/2010/06/blog-post_2266.html și http://aktines.blogspot.com/2010/07/blog-post_2279.html

[2] „Arhiepiscopul” catolic a cerut ortodocșilor să participe împreună cu papistașii la toate procesiunile din Săptămâna Mare și de Paști.

[3] Vaticanul numără în rândul sinoadelor ecumenice şi cele 14 concilii ţinute în Apus după producerea Schismei din 1054. (n.red.)

[4] În eclesiologia Bisericii Ortodoxe nu există vreun primat de întâietate între episcopi (precum în Catolicism, unde episcopii, arhiepiscopii şi mitropoliţii formează o scară ierarhică în al cărei vârf se găseşte Papa). Toţi episcopii ortodocşi sunt egali şi cu aceeaşi putere harică („Unde este episcopul, acolo este plinătatea Bisericii” – Sf. Ignatie al Antiohiei); deosebirea dintre ei este un primat de cinstire, onorific. (n.red.)

Nr. de ordine. 251/2010 – Tinos 15 iulie 2010

Către Parohul Sfintei biserici a Sfântului Nicolae din Patras, Preacinstitul Pr. Anastasios Goțopoulos

Cinstite părinte Anastasios,

Am primit scrisoarea pe care mi-ați trimis-o prin e-mail și vă mulțumesc.

Nu doresc, însă, să răspund la un răspuns al răspunsului meu către domnul Stylianos Lagouros. Constat din scrisoarea dvs. că pozițiile dvs. teologice se identifică cu cele ale domnului Lagouros. Știam doar că nu sunt foarte diferite de cele ale Mitropolitului Serafim al Pireului. Vă ajunge, deci, răspunsul meu către domnul Lagouros.

Nu vă interpretez greșit că folosiți ghilimelele când vă referiți la titlul calității mele [de episcop]. Această calitate a mea nu se micșorează de acceptarea sau neacceptarea dvs. Are ea singură propria ei importanță, pe care o conștientizez și căreia adesea mă simt incapabil să-i fac față. Îmi ajunge, însă, harul lui Dumnezeu și fără consimțământul dvs!

Să știți, însă, cinstite părinte, că episcopii Bisericii Catolice nu sunt stabiliți de ei înșiși, ci calitatea lor este determinată o Bulă oficială a episcopului Romei, care îi alege dintre trei persoane pe care i le prezintă instituțiile competente.

Să nu vă fie frică de rugăciunea în comun, să nu puneți piedici strădaniei comune care se face de către cele două Biserici surori, în frunte cu cei doi actuali Părinți inspirați de Dumnezeu ai Bisericii. Dacă dvs. urmați inițiativele judicioase și inspirate ale Preafericirii Sale Patriarhul Ecumenic Vartholomeu, iar noi îndrumările și ideile Sfântului Părinte Papa Bendict al XVI-lea, vom contribui cu siguranţă la împlinirea rugăciunii arhierești a Domnului ca toți să fie una. Biserica niciodată nu a fost lipsită de Părinții ei. Biserica nu este statică, ci dinamică, continuă lucrarea ei mântuitoare, pentru că însuși Iisus Hristos este capul ei. Să nu împiedicăm lucrarea Sfântului Duh, care continuu constituie un semn de mântuire.

Să ne controlăm cu smerenie pe noi înșine ca să constatăm în ce măsură prin lucrările și cuvintele noastre grăbim acea zi binecuvântată a unității creștinilor – sau, dimpotrivă, o îndepărtăm.

Episcopi, preoți și popor al lui Dumnezeu – avem o datorie sfântă să pășim alături de Hristos cel înviat, Care continuă să ne tălmăcească Scripturile și să ne ardă inimile, pentru a-L recunoaște în frângerea comună a pâinii.

Aceasta trebuie să fie credința noastră, bucuria noastră și nădejdea noastră.

Domnul să binecuvinteze lucrarea dvs. pastorală.

Cu multă iubire în Hristos

+Nikolaos

Arhiepiscop Catolic de Naxos, Tinos, Andros și Mikonos

Traducere din neo-greacă de Pr. Dr. Ciprian-Ioan Staicu

Făcându‑se vohodul după obicei, în Sfânta şi Ma­rea noastră Biserică (Sfânta Sofia), în zi de Duminică, în 15 ale lunii iulie, de către Preasfinţitul Arhiepiscopul nostru Ioan, Patriarh Ecumenic, împreună cu sfinţitul cler, din jurul am­vonului s‑au auzit glasurile poporului care striga:

– Mulţi ani, patriarhului! Mulţi ani, împăratului! Mulţi ani, împărătesei! Mulţi ani, patriarhului! De ce am rămas atâţia ani neîmpărtăşiţi? De ce nu ne împăr­tăşim? Vrem să ne împărtăşim din mâinile tale! De mulţi ani vrem să ne împăr­tăşim. Eşti ortodox, de cine te temi? Scoate‑l afară pe Sever maniheul! Proclamă degrab auto­ritatea Sfân­tului Si­nod! Să se proclame degrab autoritatea Sfân­tului Sinod! Vrednicule apărător al Sfintei Treimi, Sfânta Maria este Năs­cătoare de Dum­nezeu! A biruit cre­dinţa în Sfânta Treime! A biruit cre­dinţa ortodocşilor! Pro­clamă degrab Sinodul din Calcedon!…

Acestea strigând ei, li s‑a dat următorul răspuns de că­tre Prea Fericitul Arhiepiscop şi Patriarh Ecumenic Ioan:

– Îngăduiţi‑ne mai întâi să ne închinăm la Sfântul Jert­fel­nic şi după aceea vă vom da răspuns.

Şi intrând ei în sfântul altar, poporul continua să strige… Apoi, Prea Fericitul Ioan, Arhiepiscopul nostru şi Patriarh Ecumenic, urcând în amvon, a rostit acestea:

– Aţi văzut luptele mele, iubiţilor, pe care şi ca preot le‑am dus şi le duc şi acum pentru apărarea Orto­doxiei, şi pe care le voi duce până la moarte…

După cuvântarea sa, aceleaşi glasuri continuau să strige pentru multă vreme:

– Proclamă degrab autoritatea Sinodului din Calce­don! Adunarea Părinţilor din Calcedon mâine să o pro­clami! Dacă o proclami astăzi, mâine o vom prăznui.

Apoi diaconul Samuil a proclamat sfinţenia Adu­nă­rii, spunând următoarele:

– Facem cunoscut dragostei voastre că mâine vom să­vârşi pomenirea celor între Sfinţi Părinţi ai noştri adu­naţi în mitropolia din Calcedon…

Acestea toate petrecându‑se duminică, a doua zi, luni, în 16 ale lunii iulie, s‑a săvârşit pomenirea Sfinţilor Părinţi mai sus amintiţi… Prea Fericitul Ioan, Arhiepis­cop şi Patri­arh Ecumenic a luat dipticele şi a poruncit să fie tre­cute în ele cele patru Sfinte Sinoade şi numele ce­lor să­vâr­şiţi întru cuvi­oşie Arhiepiscopi ai acestei cetăţi împă­răteşti, Eufimie şi Macedonie, precum şi Leon, Ar­hiepis­copul Ro­mei. Atunci întreg poporul, ca dintr‑o gură, a strigat cu mare glas:

– Bine este cuvântat Domnul Dumnezeul lui Israil, Care a cercetat şi a făcut mântuire poporului Său!

Şi multă vreme au petrecut psalmodiind antifonic această cântare, până când psalţilor li s‑a îngăduit să urce şi să cânte Trisaghionul. Când aceştia au început, întreg po­po­rul a încetat psalmodierea şi a ascultat Trisaghionul. Iar în vremea dipticelor întreaga mulţime s‑a apropiat în mare li­nişte în ju­rul Jertfelnicului şi as­culta. De îndată ce s‑au rostit de către di­acon numele mai sus pomenitelor patru Sfinte Si­noade şi ale Arhie­piscopilor adormiţi întru cuvio­şie, Eu­fimie, Macedonie şi Leon, toţi au strigat cu mare glas:

– Slavă Ţie, Doamne!

După aceasta, ajutând Dumnezeu, s‑a săvârşit cu multă rânduială Dumnezeiasca Liturghie.

1. Soluţia hristică – atitudine duhovnicească împotriva crizei

Comunicatul de presă al Patriarhiei Române referitor la mulţumirile aduse credincioşilor pentru susţinerea financiară a bisericilor în construcţie[1] arată clar că principalii contribuabili sunt credincioşii, iar Statul le susţine, pe alocuri, cu sume simbolice  comparativ cu contribuţia filantropică proprie a BOR[2] prin cetăţenii acestei ţări, precum şi prin parteneriatul social-diaconal încheiat cu Statul, conform art. 29 din Constituţie şi a Legii nr. 489/2006.

Potrivit legilor în vigoare, Biserica Ortodoxă Română nu se substituie Statului, ci, prin mijloace specifice contribuie la coeziunea şi pacea socială, la identificarea de soluţii concrete şi realiste spre a depăşi grava criză economică şi financiară. În acest context Patriarhia Română propune ca soluţie anticriză următoarele mijloace spirituale, care, din punct de vedere duhovnicesc, pot depăşi “orice fel de criză”[3]:

1. predicarea permanentă a Evangheliei păcii şi a iubirii faţă de aproapele;

2. îndreptarea morală a celor ce ne conduc[4];

3. o “credinţă tare şi cooperare cu scop sfânt” prin contrucţia de Biserici[5];

4. “sporirea credinţei, a rugăciunii şi cooperării pentru a finaliza un locaş de cult care adună oameni, care sunt învăţaţi să se respecte şi să se ajute reciproc” etc[6].

Aceste îndemnuri şi sfaturi părinteşti de profundă spiritualitate şi duhovnicie au adus în sufletul multor preoţi şi credincioşi speranţă, o motivaţie de unitate şi împreună-lucrare ecclesială deosebită şi o şansă reală pentru a întări solidaritatea şi cooperarea dintre credincioşi, inclusiv întărirea vieţii spirituale, care permite oamenilor să depăşească criza, fără să se “autodemoleze”, sau să ajungă “la deznădejde sau la dezumanizare”.[7]

Cred că Bisericile vor salva sufletul românului prin harul peste har care va prisosi în inima lui prin dumnezeieştile Liturghii şi Sfintele Taine săvârşite în ele.

Cine priveşte doar la “aspectul că se cheltuie bani” repetă argumentul lui Iuda, care îngrijorat că s-a risipit mirul de nard de mare preţ pentru ungerea lui Hristos, pledează pentru săraci, fără să-i pese de ei (Ioan 12, 4-6).

Omul are o latură morală care, dacă se degradează, poate afecta şi distruge mult mai mult decât partea materială a lumii. De aceea spaţiul bisericilor poate constitui spaţii de reabilitare morală şi duhovnicească, care vor genera adevărate “laboratoare spirituale” de ajutorare a omului şi de refacere a societăţii. În acest sens Sf. Ioan Gură de Aur scria: “construcţia de Biserici este mai bună decât milostenia”[8] întrucât ele sunt locuri care dau un puternic impuls pentru acţiunile filantropice şi de îndumnezeire a omului[9].

Astfel se combate individualismul, cultivând spiritul comunitar prin construcţia de biserici şi aşezăminte filantropice de slujire diaconală a aproapelui; se evită “consacrarea eşecului” unui lucru bine început, cu speranţă, dar nefinalizat, în cazul celor în construcţie; se poate preveni fatalismul şi eşecul economic, financiar şi social, cauzat în general de criza morală şi spirituală a societăţii la toate nivelurile, şi se prezintă o alternativă reală şi viabilă pentru clasa politică, guvern şi societatea civilă, care, din păcate, duc lipsă nu numai de soluţii economice viabile, ci şi de acţiune şi de viziune duhovnicească şi de credinţă suficientă pentru rezolvarea crizei actuale…

2. De la soluţia hristică la dileme morale şi deziluzie

Soluţia hristică de excepţie propusă de Patriarhia Română s-a spulberat în parte la vestea că Patriarhia va împrumuta în primă fază suma de 200 de milioane de euro de la o bancă, pentru începerea contrucţiei.

Credincioşii din Vatra Dornei şi din împrejurimi, cu vocaţie de ctitori de biserici în Bucovina, Transilvania, Maramureş şi nu numai, aşteptau cu mare nerăbdare semnalul începerii Catedralei patriarhale pentru a contribui cu bani, masă lemnoasă şi alte donaţii, însă şocul lor a fost atât de mare la anunţul făcut despre împrumut, încât unii nu doresc să mai facă nici măcar o donaţie de un leu.

Din discuţiile pastorale avute cu unii dintre cei decepţionaţi am identificat următoarele nedumeriri, întrebări şi dileme din partea lor:

Cum e posibil ca o Patriarhie cu un număr aşa de mare de credincioşi să apeleze la ajutorul unei banci, oricare ar fi aceasta, întrucât nici una nu are un nume prea bun, având în vedere lăcomia şi imoralitatea lor din ultima vreme?

Nu doresc să diabolizez băncile, întrucât au un rol deosebit în economia unei ţări dacă respectă principiile deontologice, benefice dezvoltării economiei reale, însă ar fi timpul să-şi reconsidere metodele de lucru pentru ca să-şi recapete demnitatea iniţială.

“Catedrala Mântuirii Neamului” trebuie însă să fie un simbol al credinţei, speranţei, al iubirii, al comuniunii, unităţii şi cooperării dintre toţi românii în mod direct prin Trupul tainic a lui Hristos, adică direct cu Patriarhia, şi nu prin intermediari şi instituţii bancare civile imorale, care nu urmăresc decât profitul cu orice preţ.

Dl Mugur Isărescu în articolul. “Nu mai vorbiţi de moralitate în cazul băncilor, căci e o iluzie” ne atenţionează “să nu trăim cu iluzia că putem vorbi sau că are vreun efect dacă tot menţionăm de etică în cazul băncilor. Să fim realişti! Băncile îşi urmăresc, până la urmă, interesul şi profitul lor. E cât se poate de potrivită zicala care spune că “banca îţi dă umbrela pe timp de soare şi ţi-o ia când plouă”.[10]

Păreri similare găsim şi la laureatul premiului Nobel în economie Joseph Stiglitz[11] care spune despre “experienţa aproape mortală prin care a trecut economia mondială, generată de practicile incorecte de creditare, care au scos la iveală depravarea morală a bancherilor”. “Depravarea morală a bancherilor trebuie combătută”, susţine mai departe autorul, “prin reglementări stricte” şi chiar “prin refuzul creditărilor”.[12]

„Instituţiile bancare sunt mult mai periculoase pentru libertatea noastră decât armatele” – Thomas Jefferson. Dacă ne gândim că orice bancă îi execută silit pe debitorii ei, atunci când se află în imposibilitate de plată, încât unii dintre ei se sinucid şi blesteamă clipa şi ceasul când au făcut împrumutul, se pune întrebarea cum poate să accepte cineva construcţia unei Biserici a Mântuirii Neamului din astfel de surse finaciare?

Doreşte oare Patriarhia Română să subvenţioneze, prin dobânzile datorate acelei bănci, „imoralitatea, practicile incorecte, depravarea morală a bancherilor” şi înrobirea noastră?

A apela la ajutorul  celor lipsiţi de „moralitate”, respectiv banca, ar putea reprezenta o jignire şi o lipsă de încredere faţă de donatorul direct (creştinul) şi faţă de Dumnezeu, care poate inspira prin Duhul Sfânt inima şi sufletul credinciosului ca să doneze din puţinul sau multul lui[13].

Creştinul donator, ca mădular viu al Bisericii lui Hristos, constată că în relaţia sa firească cu Biserica intervine un element străin, un intermediar, banca, care din păcate practică acţiuni „imorale şi incorecte”, aşa cum recunosc chiar bancherii. Dilema donatorului este următoarea: odată cu donaţia pentru Catedrală nu finanţează el oare indirect în acelaşi timp şi imoralitatea şi comportamentul incorect al băncilor şi nu contribuie, astfel, la degradarea vieţii sociale şi comunitare? Pentru a evita o astfel de dilemă, unele Biserici naţionale şi confesionale şi-au făcut propria bancă, cu reguli corecte şi principii deontologice bancare clare[14].

În timp ce Banca Naţională Română face presiuni morale asupra băncilor prin diferite instrumente de reglementare şi supraveghere bancară[15], Patriarhia Română ar credita moral, prin acel împrumut, acţiunile imorale ale băncilor şi ar adăuga costuri suplimentare fără rost şi greu de suportat de credincioşi!

Conform regulilor bancare, un imobil creditat de bancă rămâne grevat de sarcini în favoarea băncii până se va plăti ultimul leu. Nu se „transferă”, în acest caz, Catedrala din proprietatea Bisericii la discreţia băncilor? Chiar dacă nu se creditează cu Catedrala în sine, se garantează totuşi cu averea Bisericii, care are un statut canonic aparte. Canoanele condamnă pe Episcop cu caterisirea dacă  pune în pericol averea Bisericii şi îi cer să administreze  „ca şi când  Dumnezeu i-ar sta de veghe”[16].

„Când un Guvern este dependent de banii bancherilor, aceştia sunt cei care controlează de fapt ţara, şi nu conducătorii Guvernului, pentru că atunci mâna care dă este deasupra mâinii care primeşte, iar cei care finanţează nu sunt patrioţi şi nu au bună cuviinţă.” – Napoleon Bonaparte. Nu s-ar putea aplica aceste remarci şi în cazul Bisericii, care ar depinde de bancheri?[17] Nu ar exista riscul unor compromisuri morale din partea Bisericii?

Psihologic vorbind, mai poate oare suporta românul, pe lângă enormele datorii şi împrumuturi făcute de puterea politică pentru supravieţuirea materială, fără consultarea populaţiei, şi o datorie şi obligaţie finaciară pentru finanţarea unei cauze spirituale, făcută la fel ca puterea politică, fără consultarea credincioşilor contribuabili?

În 1791, Thomas Jefferson (cel de-al treilea preşedinte al SUA) a spus: „Pentru a ne păstra independenţa, nu trebuie să le permitem conducătorilor noştri să ne împovăreze continuu cu datorii. Dacă acceptăm asemenea datorii, vom fi taxaţi pentru mâncare şi băutură, pentru nevoile noastre… Dacă putem împiedica Guvernul să risipească munca oamenilor sub pretextul că le pasă de ei, atunci aceştia (oamenii) vor fi fericiţi”. În cazul în care Patriarhia imită comportamentul oamenilor politici, care se împrumută mereu de la bănci fără să găsească soluţii economice viabile, nu riscă Patriarhia să fie catalogată împreună asupritoare şi chinuitoare cu statul consumist şi să stârnească astfel adversitate faţă de Biserica lui Hristos?

În contextul actual şi al celor expuse mai sus, consider că această abordare de a se împrumuta la bănci pentru a construi Catedrala Mântuirii Neamului este pripită, seculară, deci neortodoxă, lipsită de înţelepciune şi tact pastoral şi reprezintă o răsturnare de valori ale moralei creştine, fără precedent în Istoria Bisericii. Nu se cunoaşte încă în istorie vreo Biserică Ortodoxă construită din împrumuturi bancare.

Revelaţia divină şi istoria Bisericii ne dau suficiente modele şi exemple de a construi o lucrare sfântă. Iată câteva repere.

3. Repere biblice şi pastorale

3.1. Altarele din vremea Patriarhilor

Drepţii Vechiului Testament au înălţat mai întâi altare pe care să aducă jertfă Domnului în urma unei teofanii sau mulţumiri aduse pentru ajutorul primit[18]. Aceasta exprimă ,,dorinţa de a imortaliza momentul la locul descoperirii lui Dumnezeu[19] şi de a-şi manifesta recunoştinţa faţă de El pentru binefacerile pe care le-a primit’’[20].

Momentul independenţei de la 1877, de când a început ideea unei Catedrale a Mântuirii Neamului[21] poate fi considerat un moment de recunoştinţă adusă lui Dumnezeu de către poporul român, după atâţia ani de jug turcesc, continuat apoi de un jug horthyist, hitlerist, comunist şi în final culminând cu un jug de tranziţie năucitoare şi halucinantă. Acum cred că se justifică din plin denumirea Catedrala Mântuirii Neamului, că, slavă Domnului, are de ce ne mântui…!

3.2. Cortul întâlnirii

Mai târziu, la construirea Cortului Sfânt se precizează foarte clar că prinoasele necesare pentru construirea sanctuarului trebuia să fie aduse de popor de bunăvoie: ,,Atunci a grăit Dumnezeu cu Moise şi a zis: spune fiilor lui Israel să-mi aducă prinoase: de la tot omul, pe care-l lasă inima să dea, să primeşti prinoase pentru Mine’’ (Ieşire 25, 2). Aşadar sanctuarul a fost indicat de Dumnezeu, nu de oameni, de aici, importanţa respectării poruncilor divine înainte de construire şi raportarea vremurilor actuale la Dumnezeu, şi nu invers.

A doua idee, la fel de importantă, este voluntariatul poporului pentru asigurarea materialelor necesare. Ideea este reluată la Ieşire cap. 35. În cap. 36 este menţionat şi ajutorul concret al unor israeliţi la construirea cortului sfânt, cu menţiunea ,,de bună voie’’: „Iar Moise a chemat pe Beţaleel, pe Oholiab şi pe toţi cei cu minte iscusită, cărora le dăduse Domnul iscusinţă şi pe toţi cei ce-i trăgea inima să vină la lucru de bună voie, ca să ajute la acestea”  (Ieşire 36, 2).

Este scoasă în evidenţă oferta liberă şi spontană a poporului care nu se oprea din a aduce daruri până când Moise a dat poruncă fermă ,,şi s-a strigat în tabără ca nici bărbat, nici femeie să nu mai facă nimic pentru a dărui la locaşul sfânt. Şi a încetat poporul de a mai aduce. Căci material adunat era destul pentru toate bunurile ce trebuiau făcute, ba mai şi prisosea (Ieşire 36, 6-7)[22].

3.3. Templul lui Solomon

Templul era cel mai important edificiu din vastul program de construcţii al lui Solomon. David, tatăl său, a plănuit cu grijă Casa lui Dumnezeu. A iniţiat un recensământ al străinilor din ţară şi i-a organizat imediat pentru lucrările în piatră, metal şi lemn. Cedrii necesari pentru proiectul de construcţie au fost luaţi de la Hiram, regele Tirului (II Samuel 5, 11)[23].

Se vede clar mobilizarea întregului neam în mod direct şi o bună organizare în cele mai mici amănunte. Niciunde nu scrie în Sfânta Scriptură că ar fi apelat cineva în istoria mântuirii la cămătari să le împrumute bani pentru construcţia unui altar sau pentru templul sfânt.

4. Soluţii şi propuneri

4.1. Consideraţii istorice, eclesiologice şi patristice

Întrucât „cele mai multe biserici şi mânăstiri de o valoare cultică şi artistică deosebită – care reprezintă o mare parte din patrimoniul cultural naţional, unele fiind incluse şi în patrimoniul UNESCO, au fost construite în vremuri dificile din istoria poporului român, care au urmat războaielor[24], calamităţilor naturale sau tulburărilor sociale, tocmai pentru a fi simbol de biruinţă asupra răului, de speranţă, reconciliere şi comuniune între contemporani şi între generaţii”[25], au fost construite din donaţiile şi contribuţiile directe ale credincioşilor, mult mai săraci decât cei de azi, propun Sf. Sinod să pună în dezbatere sinodală aspectele, dezavantajele şi dilemele morale cauzate de un împrumut bancar şi să găsească soluţii economice şi pastorale concrete pentru finanţarea construirii Catedralei patriarhale.

Cred că Sf. Sinod nu va agrea ideea unui împrumut bancar sau loterie publică aşa cum s-a propus, luând ca model strângerea de fonduri pentru Ateneul Român[26]. Comparaţia nu se justifică din punct de vedere teologic, întrucât o biserică în construcţie este imaginea Trupului tainic al lui Hristos, care trebuie să se nască „fără de păcat”.

În caz contrar, construirea Catedralei va cădea în derizoriu şi va ieşi din sfera ctitoriilor cu destinaţie sacră, întrucât ea este Biserica lui Hristos şi sfântă chiar din momentul construirii, aşa cum un prunc este om deplin din momentul  conceperii.

Sfinţirea finală a unei Biserici de către Episcop este de fapt o consfinţire, o consacrare, adică consimţim şi ne sfinţim ca membri ai Bisericii din sfinţenia-sacralitatea ei iniţială, din voinţa şi lucrarea lui Dumnezeu, pe care o dă Iisus Hristos încă de la începutul lucrării[27], iar noi dedicăm exclusiv folosirea ei în scopul mântuirii şi îndumnezeirii omului, pentru care Dumnezeu la sfinţire adaugă „har peste har”.

Înţelegem din Sf. Scriptură şi din învăţătura Sf. Părinţi că ridicarea unei Biserici este  o lucrare teandrică (Dumnezeu şi om) şi sinergică sfântă (conclucrare harică Dumnezeu şi om) şi de aceea construirea ei face parte integrantă din teologia eclesiologică şi pastorală, şi nu trebuie să se conducă după regulile economiei de piaţă sau ale  fundraising-ului[28].

De aceea nu avem voie să luăm bani de la oricine şi oricum. Dacă Constituţiile Apostolice ne opresc să luăm bani, ca milostenie, de la „păcatoşii nepocăiţi, care irită (supără) pe Dumnezeu prin darurile lor… şi de aceea donaţia acestora trebuie refuzată, aruncată sau arsă…”[29] cu atât mai mult trebuie avut grijă de la cine şi de unde primim bani atunci când este vorba de construcţia unei Biserici. Dacă gândim altfel atunci putem lua bani şi de la traficanţii de arme, de droguri, din prostituţie, contrabandă, din  economia subterană etc.

Construcţia unui sfânt locaş trebuie să fie un eveniment duhovnicesc; lucrarea aceasta trebuie săvârşită de oameni duhovniceşti, cu mijloace duhovniceşti şi cu un scop duhovnicesc[30], şi nu din mândrie naţională şi eclesială sau din motive concurenţiale cu alte Biserici naţionale.

4.2. Propuneri

1. Personal, propun recuperarea din mâna mafiei politice a lemnului şi administrarea Fondului Bisericesc al Bucovinei cu cele 160.000 de hectare de pădure, precum şi recuperarea celor 1561 de clădiri[31] din mâna mafiei imobiliare, care ar constitui o sursă financiară şi economică reală şi viabilă,  precum şi un demers canonic firesc pentru redobândirea a ceea ce ne-au lăsat moşii şi strămoşii noştri pentru activitatea filantropică, pentru construcţia de biserici şi pentru bunul mers al lor[32].

2.Colectarea fondurilor să fie făcută cu motivaţie hristică, în Duhul întăririi unităţii şi a dragostei faţă de Biserică, a neamului românesc, care nu exclude celelalte naţii sau etnii şi cu scop soteriologic şi eshatologic, dându-le astfel donatorilor o şansă deosebită, de a face o faptă mântuitoare şi de a fi pururea pomeniţi, deci cât va exista neamul românesc şi veşnicia.

3. Din experienţa pastorală personală a construirii unei Catedrale în Vatra Dornei, a două biserici de cimitir, refacerea şi renovarea a altor trei locaşuri de cult, toate pictate şi dotate corespunzător[33], cu ajutorul lui Dumnezeu şi păstrând, desigur, proporţiile, am convingerea fermă că această Catedrală a Mântuirii Neamului va fi realizată doar cu efortul, dărnicia şi ajutorul credincioşilor, într-o manieră decentă şi în duh de rugăciune şi jertfă personală.

4. Credincioşii BOR au nevoie să fie îndrumaţi pastoral cu smerenie şi motivaţi duhovniceşte în acest sens, şi atunci vor dona şi vor conlucra de bună voie, cu bucurie şi pace, fără presiunea achitării dobânzilor usturătoare faţă de bănci sau alte obligaţii fiscale impuse parohiilor.

5.„Dumnezeu iubeşte pe dătătorul de bunăvoie”[34] şi să nu se uite, că de n-ar zidi Domnul Casa Sa, în zadar se ostenesc cei ce cred sau îşi închipuie că ei o zidesc…!”

Preot prof. dr. Mihai Valica

Părintele profesor Mihai Valică este ctitorul şi parohul Catedralei Sf. Treime din Vatra Dornei (judeţul Suceava)

În perioada 2001 – 2008 a urmat cursuri de doctorat la zi, la Universitatea „Albert Ludwig” din Freiburg, Germania, finalizate cu teza de doctorat „Eine heutige Philanthropiewissenschaft und Diakonietheologie im Kontext der Lehre und Tradition in der Rumänisch-Orthodoxen Kirche” (Teologie actuală a ştiinţei filantropice şi a bunăstării sociale în contextul doctrinei ortodoxe şi a tradiţiei Bisericii Ortodoxe Române)

Din 2009 este consilier ştiinţific în calitate de expert în Teologie socială şi doctor în Teologie Aplicată, la Fundaţia „Sfânta Irina” din Bucureşti. În acelaşi an a primit titlul de „Cetăţean de onoare al oraşului Vatra Dornei” acordat de Consilul local în şedinţă şi dezbatere publică: http://www.vatra-dornei.ro/Hotarari/2009/HCL136.htm.

Din acest an este profesor asociat la Facultatea de Medicină a Universităţii de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa” din Iaşi, unde predă – premieră în medicina românească -  Antropologie comparată. Abordare teologică şi medicală, disciplină pe care a înfiinţat-o cu acordul Rectorului Universităţii, prof. dr. Vasile Astărăstoaie, şi al decanului Facultăţii, prof. univ.dr. Doina Azoicăi.

(http://www.umfiasi.ro/umf/ie2/navigation.jsp?node=1858)

Este membru în mai multe comisii internaţionale pe probleme de prevenţie şi intervenţie în caz de dezastre.

[2] Vezi pe larg art. Biserica Ortodoxă Română îndemnă la coresponsabilitate şi cooperare socială, în Viaţa Cultelor, nr. 843-844, p 19.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Vezi pe larg „Credinţa tare şi cooperarea cu scop sfânt vor învinge criza economică”,  Ziarul Lumina din 13. 05. 2010.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 18,3 la Faptele Apostolilor, în PG., 60,147.

[9] Vezi Mihai Valică, Eine heutige Philanthropiewissenschaft und Diakonietheologie im Kontext der Orthodoxen Lehre und der Tradition der Rumänisch-Orthodoxen Kirche, lucrare de doctorat, Editura Christiana, Bucureşti, 2008, pp. 141-142. Lucrarea este publicată în limba germană, în format PDF, şi pe site-ul Universitätsbibliothek Freiburg, la adresa http://www.freidok.uni-freiburg.de/volltexte/5713/

[10] http://www.baniinostri.ro/Afaceri/Isarescu-Nu-mai-vorbiti-de-moralitate-in-cazul-bancilor-caci-e-o-iluzie–a2234.html

[11] Stiglitz este professor la Universitatea Columbia din New York şi fost consilier la Casa Albă, în administraţia Bill Clinton.

[12] Vezi “Depravarea morală a bancherilor trebuie combătută” în:

http://www.bloombiz.ro/international/depravarea-morala-a-bancherilor-trebuie-combatuta

[13] Ieşire 35, 21: A adus fiecare cât l-a lăsat inima sa şi cât l-a îndemnat cugetul să aducă dar Domnului, pentru facerea cortului adunării şi a tuturor lucrurilor lui şi pentru toate veşmintele sfinte.

[14] Vei Grecia, Cipru, Vatican etc.

[15] Vezi conf. univ. dr. LUCIAN-ION MEDAR, prep.univ. IRINA-ELENA VOICA, SUPRAVEGHEREA BANCARĂ, O FUNCŢIE IMPORTANTĂ A BĂNCII NAŢIONALE, Universitatea „Constantin Brâncusi”, Tg-Jiu, Facultatea de Stiinţe Economice; Vezi şi Pintea P. „Băncile în economia românească”, Editura Economică, Bucuresti, 1995; Basno C. „Operaţiuni bancare”, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1995.

[16] Canonul 38 apostolic: „Episcopul să poarte grija tuturor bunurilor (lucrurilor) bisericeşti şi să le rânduiască (chivernisească, administreze) pe ele ca şi când Dumnezeu i-ar sta de veghe; dar să nu-i fie îngăduit lui să-şi însuşească ceva din acestea, sau să dăruiască rudelor proprii cele ale lui Dumnezeu; iar dacă ar fi sărace, să le facă parte ca săracilor, dar să nu vândă din pricina acestora (sub pretextul ajutorării acestora) cele ce sunt ale Bisericii”; vezi şi: 41 ap, 26 sin.IV ec.; 11, 12 sin.VII ec.; 35 Trul.; 15 Anc.; 7, 8, Gang.; 24, 25 Antioh.; 26, 33 Cartag.; 7 sin. I-II; 10 Teofil Alex.; 2 Chiril Alex.

[17] Daniel Petrescu, http://www.badpolitics.ro/conspiratiile-si-crimele-care-au-pus-temeliile-bancilor-americane/

[18] Spre exemplu patriarhul Iacov a ţinut să marcheze întâlnirile lui cutremurătoare cu Dumnezeu, ridicând mai multe altare (Facere 33, 8-20; Facere 35, 6-7; 28, 13-22). Prin aceasta el s-a arătat un om credincios bunei tradiţii a părinţilor săi şi a bunicului său Avraam. Vezi pe larg Pr. prof. dr. Vasile Mihoc, Meditaţii la Evangheliile Duminicilor Triodului şi Penticostarului, Sibiu, 2003, p. 143.

[19] Noe (Facere 8, 20) şi Moise (Ieşire 17, 15) au ridicat de asemenea altare. Înaintaşii noştri au avut şi ei această conştiinţă de a ridica altare, însă nu oriunde şi oricum şi de oricine. Patriarhii din vechime trebuie să ne fie pildă în această privinţă.

[20] Pr. prof. dr. Petre Semen, Învăţătura despre Sfânt şi Sfinţenie în cărţile Vechiului Testament, Iaşi, 1993, p. 170

[21] Denumirea este inspirată după versurile lui M. Eminescu (1850-1889) din poezia Doina: „…Doar s-a-ndura Dumnezeu, Ca să-ţi mântui neamul tău!”.

[22] A se vedea O.W. Gooding, art. Cortul, în Dicţionar Biblic, Oradea, 1995, p. 267-271; Şef rabin dr. Moses Rosen, Învăţături biblice, Bucureşti, 1978, p. 104-105 ; Xavier Leon-Dufour, art. Casă, în Vocabular de teologie biblică, Bucureşti, 2001, p. 98-100

[23] Pentru ajutorul calificat şi pentru livrarea lemnului din Liban, Solomon a plătit în grâne, untdelemn şi vin  (II Cronici 2, 10).În vederea pregătirii cedrilor din Liban au fost selecţionaţi 30.000 de israeliţi. În fiecare lună, lucrau sub conducerea lui Adoniram, însărcinat cu această recrutare, doar 10.000 de bărbaţi, care se întorceau apoi timp de două luni la casele lor. Dintre străinii care trăiau în Israel, un total de 150.000 de bărbaţi erau folosiţi ca purtători de poveri (70.000) şi cioplitori în piatră (80.000), la care se adăugau 3.600 supraveghetori care erau israeliţi. O menţiune interesantă o găsim la II Cronici 8, 9 unde se spune că ,,pe fiii lui Israel, Solomon nu i-a făcut oameni de corvoadă pentru lucrările lui; pe ei însă îi avea pentru oştire şi căpetenii pentru gărzi şi căpetenii pentru carele şi călăreţii lui’’ (II Cronici 8, 9); Vezi şi Samuel J. Schultz, Călătorie prin Vechiul Testament, Oradea, 2001.

[24] Vezi atitudinea lui Ştefan cel Mare.

[25] Citat din ziarul Lumina din 13.05.2010.

[26] Vezi Catedrala Mântuirii Neamului este idealul românilor de peste 125 de ani – interviu cu prof. ing. Nicolae Noica, Comisia specială pentru Catedrala Mântuirii Neamului a Patriarhiei Române, în: http://www.noutati-ortodoxe.ro/catedrala-mantuirii-neamului-este-idealul-romanilor-de-peste-125-de-ani-interviu-cu-domnul-prof-ing-nicolae-noica-comisia-speciala-pentru-catedrala-mantuirii-neamului-a-patriarhiei-romane_l4752_p0.html

[27] Vezi rugăciunea pe care o face episcopul la sfinţirea locului pentru viitoarea Biserică, care „se zideşte pe temelia Hristos” şi din acel moment locul, lucrarea şi acţiunea în sine sunt sacre, deci sfinţite şi sfinte.

[28] Tehnica strângerii de fonduri băneşti.

[29] Constituţiile Apostolice, VII-VIII. P. G. 1, 1002 C, 1156. Vezi şi Mihai Valică, Eine heutige Philanthropiewissenschaft und Diakonietheologie im Kontext der Orthodoxen Lehre und der Tradition der Rumänisch-Orthodoxen Kirche, lucrare de doctorat, ed. Christiana, Bucureşti, 2008, pp. 127-129.

[30] Pr. prof. dr. Vasile Mihoc, Meditaţii la Evangheliile Duminicilor Triodului şi Penticostarului, Sibiu, 2003, p.. 144

[31] Din numărul acestora au fost retrocedate doar 13 clădiri şi acelea aproape în ruină.

[32] Bunăoară recuperarea Fundaţiei Gojdu, făcută cadou Ungariei de guvernul Tăriceanu, în valoare de peste 2,5 miliarde euro

[33] Nu le menţionez spre slavă deşartă, ci aduc  personal o mărturie a experienţei mele pastorale, că privind lucrurile duhovniceşte şi din perspectiva teologiei eclesiale, am acţionat ca atare şi cred că de aceea am simţit şi am primit concret ajutorul şi intervenţia lui Dumnezeu permanent.

[34]2 Corinteni, 9,7: Fiecare să dea cum socoteşte cu inima sa, nu cu părere de rău, sau de silă, căci Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună; 2 Corinteni, 8, 12: Căci dacă este bunăvoinţă, bine primit este darul, după cât are cineva, nu după cât nu are.

Arhimandritul Sofronie la asfinţitul vieţii pământeşti (1993), plin de roade duhovniceşti, ca un pom răsădit lângă izvoarele pline de apă vie ale harului

A scrie despre Părintele Arhimandrit Sofronie (†11 Iulie 1993) este o mare îndrăzneală, ba chiar o nesăbuinţă; cum să cutezi să scrii ceva despre un munte al lui Dumnezeu, şi încă un munte sfânt, de vreme ce nu eşti decât un biet firicel de praf înaintea staturii lui spirituale de titan al Duhului? A nu scrie nu este nicidecum fără de primejdie, căci atunci vor striga pietrele, adică oamenii împietriţi la inimă, tulburaţi şi încurcaţi sufle­teşte din cinci continente, care vreme de zeci de ani l-au cerce­tat la mănăstirea sa din Anglia primind lumină, putere, cunoştiinţă şi o nădejde nouă prin rugăciunile şi învăţăturile Marelui Bătrân. Aflaţi în faţa acestei dileme, cunoscându-ne şi mărturisindu-ne nevrednicia şi nedestoinicia şi cerând iertare Părinte­lui Sofronie şi cititorilor noştri, am optat în cele din urmă pen­tru a aşterne pe hârtie firavele rânduri de faţă.

* * *

În luna Iulie a acestui an (1998), am avut fericitul prilej de a-l cerce­ta, la Sfânta Mănăstire Vatopedi din Sfântul Munte Athos, pe Gheronda Iosif, ucenicul şi biograful Cuviosului (Gheron) Iosif Isihastul. Într-un anumit context al convorbirii, pomenindu-se numele Părintelui Arhimandrit Sofronie, Gheronda Iosif Vatopedinul a făcut o mică pauză şi, trecând de la volubilitatea plină de bucurie şi entuziasm duhovnicesc ce îl caracterizează la un ton de adânc respect, a rostit cu o voce lină, egală, ferm şi răspicat, cu un simţământ de evlavie nespusă cuvintele: „Pentru noi (athoniţii), este Sfântul Sofronie”.

Desigur, numeroşi sunt aceia care nu se îndoiesc, iar multo­ra le este vădit faptul că Părintele Arhimandrit a ajuns la o măsură uimitor de înaltă, că a atins starea de fericire şi sfinţe­nie. Dar o afirmaţie atât de categorică auzită din partea unuia dintre cei mai de seamă părinţi athoniţi contemporani, care însuşi a fost vreme de 11 ani (1947-1958) ucenicul unui alt mare râvnitor al îndumnezeirii prin har[*], dă acestui fapt conotaţii şi noime noi, de o însemnătate excepţională, deoarece este unanim recunoscută acrivia, competenţa, severitatea, îndelunga şi mult socotita cumpănire cu care se pronunţă aghioriţii în acest sens.

Am putea, în cele ce urmează, să urmăm calea, mai adesea folosită, de a aduce în sprijinul şi spre întărirea afirmaţilor de mai sus câteva cazuri şi situaţii cu totul deosebite, cunoscute de noi de la oameni vrednici de crezare, care au avut fericirea de a-l vedea faţă către faţă şi a vorbi cu Părintele Arhimandrit; din acestea ar scânteia în chip luminat minunatele harisme ce alcă­tuiau o parte a „bogăţiei gândite” a Cuvioşiei Sale, pe care cu aspre osteneli, pocăinţă fierbinte şi rugăciuni de foc şi-a agonisit-o cu sabia şi arcul său într-o viaţă de aproape un veac, prin cumplite războaie nevăzute cu amoreii gândiţi. Nu acesta este însă scopul nostru, şi aceasta cu atât mai mult cu cât ucenici di­recţi ai părintelui, care i-au stat în apropiere ani şi zeci de ani şi cunosc cu neasemănare mai mult decât noi despre viaţa sa de taină, nu au socotit oportun să dezvăluie încă întâmplări de acest gen. Ele desigur întăresc evlavia multora, sunt mult gustate şi îndelung savurate de iubitorii de literatură ascetică, dar totuşi nu constituie decât partea văzută a „aisbergului”, care în cea mai mare şi mai însemnată dimensiune rămâne ascunsă. Aceasta este însă aceea care ne atrage mai mult din pricina covârşitoarei ei originalităţi, frumuseţi şi a desăvârşitei Pravoslavii. Iar acest mărgăritar de mult preţ, căruia nu este nici­decum uşor să i se surprindă strălucirile nenumăratelor sale fa­ţete (paradoxuri şi antinomii adesea cu valoare de unicate, care dovedesc continuitatea Revelaţiei dumnezeieşti în Ortodoxie), este învăţătura sa, izvorâtoare din operele Preacuvioşiei sale.

Părintele Arhimandrit Sofronie este – în acest secol al con­fuziilor axiologice în atât de multe direcţii – unul dintre puţinii mari părinţi care are învăţătura sa proprie şi a încredinţat-o pe aceasta scrisului. Şi nu este vorba de o învăţătură oarecare, ci despre aceea care i-a fost încredinţată prin tainice sfătuiri de Sfântul Stareţ Siluan Athonitul, de aceea care, văzându-i dorirea sufletului întoarsă întru totul către cele cereşti, însuşi degetul Preasfântului Duh Dumnezeu i-a scris-o pe tablele inimii sale curăţite prin pâraie de lacrimi vărsate mai întâi pen­tru păcatul propriu, iar apoi pentru tot Adamul şi pentru întrea­ga lume al lui Dumnezeu.

Această învăţătură, Părintele Arhimandrit o ascunde cu mul­tă grijă şi neasemuit de delicată smerenie, sub forma a nume­roase istorisiri şi mărturisiri autobiografice. Dar, dacă le vom privi cu atenţia cuvenită, fiecare din acestea în parte şi toate în ansamblul lor ne vor apare ca trăsăturile de penel ale unui mi­nunat pictor duhovnicesc, care s-a făcut mai presus de sine şi de lumea aceasta şi care, pornind de la autoportretul său spiri­tual, a tins apoi să zugrăvească o frescă de dimensiuni cosmice; acest pictor mai are şi darul să închipuiască pe Hristos prin credinţă, experienţă şi lucrare, în toate inimile care îi îngăduie aceasta.

Atunci când citează din Sfintele Scripturi, Părintele o face ca unul care, prin darul atotştiinţei, a fost parcă martor şi a văzut cele către care noi nu putem umbla decât prin credinţă. Din Sfânta Tradiţie în paginile cărţii de faţă nu citează decât de 3-4 ori pe Sfântul Ioan Scărarul şi Sfântul Isaac Sirul, iar aceasta nicidecum pentru că nu i-ar cunoaşte şi nu i-ar iubi pe Sfinţii Părinţi, ci pentru că gândirea lor a devenit a lui, pentru că şi prin Preacuvioşia sa Duhul poate vorbi astăzi bisericilor, pre­cum vorbeşte de mii de ani prin Sfinţii Proroci, Sfinţii Apostoli şi purtătorii-de-Dumnezeu Părinţi.

Singurul citat mai lung este luat din „Cuvântul către Păstor” al Sfântului Ioan Sinaitul, dar este atât de grăitor că îl vom cita şi noi integral : „Cârmaci duhovnicesc este acela care a primit de la Dumnezeu şi prin propriile sale osteneli o astfel de tărie duhovnicească încât poate să izbăvească sufletul cuprins de orice beznă… învăţător adevărat este acela care în chip nemij­locit a primit de la Dumnezeu cartea duhovnicească a înţelep­ciunii, înscrisă în minte de degetul lui Dumnezeu, adică prin lucrarea luminării, şi nu ne trebuie alte cărţi… Este necuviin­cios pentru învăţători să dea sfaturi copiate din operele altora”. Cunoaştem pe unii capabili să citeze la nesfârşit din opera acestui Sfânt Părinte, de maniera că un casetofon şi un papagal ar putea plezni simultan de ciudă auzindu-i, dar tocmai acest citat întotdeauna îl „uită”…

„Nu poate naşte fii duhovniceşti decât cel ce însuşi este năs­cut de Sus”, afirmă Sfântul Simeon Noul Teolog. Unii ca aceştia, din care Dumnezeu a făcut luminători ai lumii aseme­nea Lui, sunt capabili – afirmă cei ce au avut asemenea expe­rienţe – fie şi printr-o simplă privire, prin 5-6 cuvinte orale sau scrise să dăruiască în câteva clipe cercetări nespus de bogate în har, pe care mulţi le-au căutat prin trudnice şi neostoite osteneli ani îndelungaţi, fără a le afla.

„Cârmaci duhovnicesc” mult ispitit, greu şi îndelung încer­cat, „învăţător adevărat” şi înţelepţit de Sfinţi şi de Dumnezeu, Părintele Arhimandrit Sofronie poate, celor ce îi citesc şi reci­tesc scrierile cu evlavie, cu iubire de osteneală şi adevăr – po­trivit unei exprimări dragi Cuviosului Părinte Paisie Aghioritul – să le dăruiască atât cât sunt dispuşi şi hotărâţi să primească: fie o „ciocolată duhovnicească”, fie să îi „aboneze la cofetăria paradisiacă”. Să nu lipsim de acum mai mult de la ospăţul bunătăţilor nestricăcioase ce ni se oferă cu atâta mărinimie, smerenie şi dragoste părintească…

Icoană athonită a Cuviosului Sofronie de la Essex

Ieromonah Ştefan (Nuţescu), Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos

27 Iulie 1998

La prăznuirea Sfântului Slăvitului Marelui Mucenic Pantelimon, tămăduitorul, doctorul cel fără de arginţi şi făcătorul de minuni.

(Acest cuvânt a apărut ca postfaţă la ediţia românească a cărţii Arhimandritului Sofronie “Despre rugăciune” – Schitul Lacu, 2001)

- Părinte Veniamin, foarte mulţi părinţi se plâng de faptul că nu-i ascultă copiii.

- De vină sunt părinţii, pentru că le fac toate mofturile. Oare ne-am născut cu telefon, ne-am născut cu calculator? Ştiinţa a declarat cel mai aprig război împotriva credinţei, iar lumea merge orbeşte după ştiinţă. Sunt bune, dar toate la timpul lor. „Nu toate îmi folosesc, nu toate zidesc” (1 Cor. 10:23). Tot ce nu-i din credinţă e păcat. Eu le spun celor pe care-i spovedesc: televizorul este Sodoma şi Gomora în casa creştinului, este cutia diavolului, mai ales în ziua de astăzi, pentru că nu toţi pot să-şi fie stăpâni pe trupul lor, să-şi ocârmuiască gândurile după legile lui Dumnezeu. Mântuitorul spune în privinţa aceasta: „Dacă ochiul tău te sminteşte scoate-l, că mai de folos îţi este să intri în viaţă cu un singur ochi decât să te duci în Gheenă cu amândoi ochii”! Adică să scoţi acea voie, acel gând, acel lucru prin care îţi vine vătămarea. Să tai pricina de unde vin aceste sminteli – şi dacă pricina de sminteală este televizorul, atunci rupe legătura cu el.

- De ce este rău televizorul?

- Un ucenic îl întreabă pe un părinte: „E rău televizorul?” Părintele răspunde: „Dacă nu-i stricat, este bun”… Păi ce înseamnă că nu-i stricat? Doar nu ne referim la partea tehnică. Programele care se dau nu-s programe stricate? Toate ne sunt îngăduite, dar nu toate de folos. Am eu puterea să discern şi să aleg ce este ziditor? Şi mai mult: am puterea de a mă abţine, am puterea de stăpânire, ca sufletul să nu fie robit de patimi ruşinoase? Şi potrivnicul are planul lui! Te mai uiţi la televizor la o slujbă sau la emisiuni educative, şi după aceea urmează şi serialul cutare, prin care se întinează sufletul. Şi uşor, uşor, mintea este robită de poftă, în minte se înscăunează potrivnicul. Mintea trebuie să fie tronul lui Hristos, iar nu al potrivnicului.

Sfântul Andrei Episcopul Cezareei explică semnul apocaliptic al fiarei, 666, astfel: primul 6 este mânia fără judecată, ce dă naştere la răzbunare. Al doilea 6 e mintea plină de tulburare, închipuire sau imaginaţie pripită, care aduce necredinţa. Al treilea 6 e pofta fără raţiune, care este desfrâul. Aceste patimi sunt promovate prin televizor. Şi acesta este şi scopul diavolului: să distrugă rugăciunea prin tulburări. Televizorul ne răpeşte cel mai preţios lucru: timpul de pocăinţă.

- Cunoaşteţi familii care nu au televizor?

- Da… Duhovnicul ar trebui să-şi îndrume fiii, când îi vede că se vatămă uitându-se la televizor. Nu se poate sluji la doi domni, „nu se poate sluji şi lui Dumnezeu, şi lui Mamona” (Mat. 6:24).

- Să vorbim puţin despre rugăciune. Trăim într-o societate foarte agitată, foarte aglomerată, tot timpul avem ceva de făcut şi mulţi se vaită că nu au timp de rugăciune.

- Rugăciunea este viaţa sufletului; ea este susţinătoarea lumii. A sta de vorbă cu Dumnezeu este cea mai mare lucrare. Prin rugăciune, Dumnezeu se face activ în noi. Prin rugăciune intrăm în viaţa necreată. Dar ca să poţi atrage harul prin rugăciune trebuie să ai iubire, iar iubirea este condiţionată de supunere.

Cei care spun că n-au timp de rugăciune nu au pentru că nu ascultă. Ascultarea atrage virtutea aceasta a smereniei, iar smerenia atrage harul – şi de abia acum Duhul Sfânt vine în ajutor slăbiciunii noastre, pentru că noi nu ştim să ne rugăm. El „se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Rom. 8:27). Nu ne mai putem ruga pentru că nu trăim în pocăinţă. Ce înseamnă a trăi în pocăinţă? Să începi să te supui, să fii ascultător. Sfântul Siluan Athonitul spune: „Nici o ocupaţie nu te poate împiedica să-L iubeşti pe Dumnezeu”. Când Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfântul Petru vorbeau, îndemnând la pocăinţă, cei ce ascultau, fiind pătrunşi la inimă, întrebau: „Noi ce să facem?”, şi i se spunea fiecăruia ce are de făcut. Sfinţii Părinţi spun: „De vrei să te mântuieşti, cu întrebarea să călătoreşti”. Întrebarea aduce smerenie, bucurie, luminare. Şi de-abia atunci te poţi ruga – până atunci nu merge rugăciunea. Când întrebi duhovnicul: „Părinte, ce să fac?” şi împlineşti cele ce îţi sunt rânduite, atunci te poţi ruga. Cine nu întreabă, nu are Duh. Mântuirea stă în mult sfat.

- Dacă te rogi foarte puţin, este ascultată rugăciunea?

- Ori că-i puţină, ori că-i multă, dacă nu-i făcută sub această binecuvântare a ascultării nu dă rezultat. Tot ce-i luat din voie proprie este de la diavol. Este foarte important să reţinem acest cuvânt al părinţilor: tot ce este din voie proprie este de la diavol. Dacă suntem în ascultare de duhovnic, micul nostru canon de rugăciune zboară la cer ca fulgerul.

- Deci duhovnicul ar trebui să pregătească un program de rugăciune pentru fiecare ucenic?

- Desigur! „Cei fără cârmă cad ca frunzele” – cârma fiind programul de rugăciune. Aşa ne spun Părinţii. Fiecare are nevoie de un program după măsura lui, după vârsta lui duhovnicească, după capacitatea lui intelectuală, după vârsta lui trupească; nu poţi să-i dai fiecăruia acelaşi program.

- De ce uneori Domnul nu ne ascultă rugile?

- Dumnezeu îi ascultă şi pe demoni. Când Mântuitorul s-a întâlnit cu acel demonizat din ţinutul Gadarenilor, diavolii au strigat din demonizat: „Te rugăm, te rugăm” – deci se rugau. „Şi L-au rugat zicând: «Doamne, nu ne trimite în Iad, trimite-ne în porci».” (Mc. 5:12). Dacă Dumnezeu i-a ascultat şi pe demoni, cu cât mai mult nu va asculta făptura lui care vrea să se întoarcă spre pocăinţă, spre mântuire? Deci Dumnezeu ascultă toate rugăciunile, dar în special rugăciunile care sunt spre bine, spre folos – pentru că spune Sfântul Apostol Iacov: „Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău” (Iac. 4:3). Fiii lui Zevedeu îi cereau Domnului: „Doamne, dă-ne să stăm unul de-a stânga şi unul de-a dreapta Ta în Împărăţie”. Domnul le-a zis: „Nu ştiţi ce cereţi”.

Mântuitorul ne-a învăţat că trebuie să ne rugăm totdeauna, fără să ne pierdem nădejdea (Lc. 18:8). Ne-a îndemnat să îndrăznim cu credinţă şi cu dragoste, căci „celui ce i se iartă mult, mult va iubi”.

- Ce ar trebui să cerem în rugăciune?

- În primul rând, luminare. Să-L invocăm în rugăciune pe Duhul cel Preasfânt ca să ne înveţe să mulţumim pentru toată binefacerea primită. Să ne ajute să ne curăţim de toată întinarea, să ne izbăvim de neştiinţă şi uitare, de toată ispita şi părăsirea. Mila lui Dumnezeu, iertarea păcatelor şi vreme de pocăinţă – aceasta trebuie să le cerem.

- Trebuie să ne rugăm şi pentru aproapele, să fim implicaţi în problemele lui?

- Sigur. Spune un părinte: „Fericit este cel ce iubeşte pe aproapele, că fratele nostru este viaţa noastră. De la aproapele este viaţa şi moartea. Dacă am dobândit pe fratele, pe Hristos L-am dobândit. Dacă l-am smintit pe aproapele, lui Hristos i-am greşit” („Patericul”, Avva Antonie, 10). Noi şi aproapele suntem două icoane: eu, dacă îmi văd păcatele, rugându-mă pentru mine, pentru păcatele mele, să nu fiu prilej de poticneală, ştiind cât sunt de păcătos. În felul acesta, cel de lângă mine este bun, toţi sunt buni, îi văd pe toţi sfinţi şi sfinte. Dar, dacă mi-am lăsat păcatele şi nu mai iau aminte la cunoaşterea de sine, mă smintesc şi de un înger, îi găsesc şi lui defecte. „Cine spune că Îl iubeşte pe Dumnezeu iar pe fratele său îl urăşte este mincinos” (1 Io. 4:20). Deci, iubind pe fratele, arăţi că-l iubeşti pe Dumnezeu. Rugându-te pentru fratele tău, arăţi cu adevărat că tu eşti omul lui Dumnezeu. Sunt multe feluri de a te ruga pentru aproapele, dar, în orice caz, „ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face” şi „ce doriţi să vă facă vouă oamenii, aceea faceţi şi voi pentru ei” (Mat. 7:12).

- În ce măsură trebuie să arătăm ascultare faţă de conducători?

- Trebuie să ascultăm de conducători cât timp nu sunt împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor lui, în măsura în care ei menţin ordinea în lume. Când stăpânirea devine periculoasă pentru fapta bună, dacă te obligă să împlineşti nişte legi anticreştineşti, când prigonesc binele, Biserica şi, prin aceasta, pe Hristos Dumnezeu, atunci nu se cuvine să-i mai ascultăm, căci spune Sfântul Apostol Petru: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (F.Ap. 5:29). Aceasta este măsura care cuprinde esenţa tuturor sfintelor canoane ale Bisericii Ortodoxe. În acest caz, Biserica nu poate face nici un fel de concesii; nu pot fi admise nici un fel de compromisuri. Reprezentanţii Bisericii, dacă nu procedează astfel, nu mai sunt păstori, ci năimiţi. Când Cezarul prigoneşte toate cele ce sunt ale lui Dumnezeu, când nu vrea să ştie că „stăpânirea de la Cel Preaînalt este” şi îşi uită datoria de conducător, când uită că „cinstea împăratului iubeşte dreptatea” sau chiar îşi atribuie numele de dumnezeu, atunci nu mai trebuie recunoscută ca stăpânire de la Dumnezeu.

- Nu-i asculţi, dar stai cu mâinile în sân sau lupţi pentru ca acele legi să nu fie adoptate?

- În măsura în care poţi, este bine să iei atitudine. Ca monahi, trebuie să ne rugăm mai mult. Dar, dacă se va ajunge să se dea nişte legi împotriva creştinismului, atunci şi monahii trebuie să iasă şi să mărturisească faptul că acest lucru nu este bun, să pătimească pentru Domnul Hristos, să rabde, să sufere, luptând pentru drepturile credinţei celei drepte. Şi preoţii în Biserică trebuie să atenţioneze asupra acestui lucru. Este însă nevoie să evităm orice înfierbântare de a săvârşi lucrul lui Dumnezeu doar cu puterile noastre omeneşti, fără Dumnezeu, Cel ce lucrează şi săvârşeşte lucrarea Sa. „Apostazia este îngăduită de Dumnezeu: nu încerca să o stăvileşti cu mâna ta cea neputincioasă”, spune Sfântul Ignatie Briancianinov.

Acum societatea se construieşte zicând că ei sunt Dumnezeu – nu că „nu este Dumnezeu”, ci că „ei sunt Dumnezeu”. Această acţiune este foarte vicleană şi foarte fină, pentru că aceasta va face şi Antihrist: va fi milostiv, va da libertate să te rogi, încât să-i înşele şi pe cei aleşi. Dar dacă vom face ascultare, dacă vom fi cuminţi, asta înseamnă că ai şi un pic de smerenie – cu această virtute Dumnezeu te va ajuta să deosebeşti Adevărul. Pentru ca să poţi să deosebeşti adevărul îţi trebuie această virtute a smereniei, care se naşte din ascultare. Să nu ne temem decât de voia noastră, de voia noastră cea rea, de păcatul care-l putem noi face. Lucrul cel mai înfricoşător este păcatul pe care eu singur îl fac, nu cel de lângă mine. Eu sunt vinovat şi trebuie să fac pocăinţă pentru cele ce se întâmplă.

- Dar cum să ne vedem cei mai păcătoşi oameni, cum să şi simţim lucrul ăsta? E uşor de zis că sunt cea mai păcătoasă, cel mai păcătos – dar în adâncul sufletului nu avem această trăire!

- Pentru ca omul să ajungă la simţire, trebuie să ajungă la cunoaşterea propriei neputinţe. Iar pentru a-şi cunoaşte omul propria neputinţă, trebuie să treacă prin multe şi mari ispite, mai mari decât puterile lui (vezi 2 Cor. 1:8). La acest lucru se ajunge în timp. Este nevoie de timp, de răbdare – pentru că şi pruncuşorul acolo, în legănel, scânceşte şi imediat mama sare şi-i dă ce are nevoie. Cu timpul, când creşte, începe să zică primul cuvânt: „ma-ma, ma-ma”, şi aşa mai departe. Şi tot nu ştie ce e mama, dar cu timpul, dacă o respectă pe mamă şi-i poartă cinstea cuvenită, înţelege valoarea, evlavia şi respectul ce i se cuvin. Aşa este şi această simţire. Împlinind poruncile dumnezeieşti, cu timpul ajungi şi la simţire, dar prima dată trebuie să te rogi cum poţi. Cantitatea te duce la calitate. Calitatea începătorului este cantitatea. El să râvnească să nu se depărteze de ce-i bun, de ce-i frumos! Aceasta este foarte important. Şi, cu timpul, Dumnezeu, văzând că sufletul arată credincioşie, râvnă şi dragoste, îi dă şi câteva momente de calitate. Şi atunci când sufletul gustă din bunătatea lui Dumnezeu, îşi zice: „Ia uite ce însemnă adevărata rugăciune, adevărata simţire!” Dar ni s-a dat aceasta din milostivirea lui Dumnezeu, nu pentru că am fi vrednici, ci ca să ştim pentru ce avem de luptat. Să învăţăm să ne smerim, pentru că mândria ne împiedică să iubim.

A consemnat Ioana Petrescu