Părintele Ciprian Negreanu

Părintele Ciprian este cunoscut ca un iscusit doctor de suflete. Acesta este motivul pentru care i-am cerut cuvânt privind cele ale duhovniciei. Într-adevăr, dacă preoţi sunt mulţi, duhovnici adevăraţi sunt puţini. Aceasta nu numai pentru că paternitatea duhovnicească are trebuinţă de o harismă specială, ci şi pentru că a fi Părinte duhovnicesc cu câteva sute de fii înseamnă ca ziua şi noaptea să fii la dispoziţia lor, căci viaţa lor duhovnicească poate fi în mare primejdie. Câţi însă sunt dispuşi să facă o astfel de jertfă, mai ales în zilele noastre? Şi totuşi, slavă Domnului, duhovnicii buni şi jertfitori nu lipsesc în România, numai să ne găsim fiecare acest Părinte duhovnicesc, urmând sfaturile Părintelui Ciprian Negreanu. (G.F.)

– Părinte Ciprian, cum aţi defini duhovnicul şi care este rolul său pentru mântuirea sufletului?

– Duhovnicul, în termeni simpli, este tatăl spiritual – nu în sensul că ia locul lui Dumnezeu, pentru că numai Dumnezeu este Tatăl –, ci în sensul că ajută la naşterea întru Hristos a celor care-i sunt încredinţaţi. Nu el îi naşte, ci doar ajută. Mai degrabă e un fel de moaşă, de care Dumnezeu Se foloseşte la naşterea întru Hristos a omului. N-ar avea nevoie Dumnezeu de ajutor, dar, în mila Lui, Se foloseşte de om ca să-i lege pe oameni unii de alţii.

De multe ori, naşterea aceasta întru Hristos se prelungeşte mult timp, poate dura până la sfârşitul vieţii ‒ exact cum spunea și Apostolul Pavel: „Încă sufăr durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voiGalateni 4:19. Duhovnicul trăiește suferinţa aceasta împreună cu cel care se naşte, ajutând la naşterea lui Hristos în inima noastră, şi a noastră întru Hristos. La această naștere este nevoie și de luminarea duhovnicului, dar şi de ascultarea fiului duhovnicesc.

Mie mi-a fost duhovnic Părintele Teofil Părăian, care avea o vorbă: „Duhovnicul ar trebui să fie şi ca un tată, şi ca un frate, şi ca un prieten”. Să fie ca un tată, în sensul că i te încredinţezi exact ca un copil care stă în braţele tatălui și nu se teme de nimic, că-i tata lângă el și-l va apăra, aşa ar trebui să se încreadă el în mijlocirea și în ocrotirea Părintelui duhovnicesc. Să fie ca un frate, pentru că, așa cum multe lucruri nu le putem spune tatălui, din respect faţă de el, faţă de fratele spunem toate, pentru că e asemenea nouă, e cu noi pretutindeni şi ne însoţeşte. Aşa să fim, să-i putem spune toate fără ruşine, ca unui frate, dar şi ca unui prieten, la care venim întotdeauna, şi de un milion de ori dacă am greşit, căci ştim că ne va primi şi nu ne va alunga.

Acestea trei mi se par esenţiale: un duhovnic să fie şi tată ‒ ocrotitor, ajutător, dar şi faţă de care trebuie să ai respect şi cinste; şi frate, la care te întorci şi te va ajuta totdeauna, dar şi prieten, de care nu te vei ruşina şi vei şti că oricând, în cele mai de jos ispite prin care treci, te va înţelege și te va sprijini.

– Aţi spus că fiul este dator să-şi asculte duhovnicul. Care este legătura dintre libertate şi ascultare în relaţia duhovnic-fiu duhovnicesc?

– Aici nu trebuie să se depăşească nişte limite, așa cum se întâmplă, în general: oamenii ori ascultă prea puţin, ori vor să asculte prea mult ‒ şi oricum nu sunt în stare. Problema cea mai mare a vremii noastre este ascultarea: ascultarea poporului întreg de cuvântul Bisericii, dar și ascultarea preoţilor de hotărârile episcopilor din Sinod. Este, poate, cea mai neluată în seamă poruncă. Aşa şi ascultarea de duhovnic. Dar aici sunt două extreme: duhovnicul fie este luat doar aşa, ca un sfătuitor, care-ţi spune o părere, şi tu faci oricum ce vrei tu. De multe ori, se poate ajunge și să faci în aşa fel încât să-l silești pe duhovnic să zică ca tine – şi mulţi se străduiesc să facă aşa şi-l învăluie cu cuvinte, şi-l sucesc, şi-l învârtesc, şi-i explică, şi se plâng, până dobândesc de la duhovnic ceea ce vor să dobândească ‒ or, asta înseamnă că nu-l ascultă şi-l iau doar ca pe un observator extern, pe care îl întreabă de problemele lor, printre altele.

Sau avem extrema cealaltă, în care încearcă să-l implice în tot felul de lucruri de care nu ar trebui să fie întrebat un duhovnic. Adică: „Ce serviciu să-mi aleg?”. Sau: „Să mă căsătoresc sau să nu mă căsătoresc?”. Asta trebuie s-o alegi tu! Asta e hotărârea ta! „Să intru în monahism sau să nu intru în monahism?”. Nu poate nici duhovnicul, nici nimeni să-ţi hotărască ţie calea asta! Trebuie să ţi-o hotărăşti tu. Și mai sunt și lucrurile celelalte, mici, în care duhovnicul nu se poate băga: „Oare să-mi iau o maşină aşa sau aşa?” „Oare să stau într-o casă aşa sau într-o casă aşa?”.

Ceea ce faci fă cu tot sufletul!”

Nu ar trebui să-l băgăm pe duhovnic în lucrurile acestea care nu ţin de duhovnic. El se numeşte „duhovnic” pentru că ţine de partea duhovnicească ‒ ţine de suflet, ţine de strădania de a creşte duhovniceşte. Acesta este rostul lui şi aici are el rolul lui, nu în lucrurile de nimic: „Să mă duc în concediu sau să nu mă duc în concediu?”, „Să vorbesc cu soţia mea sau să nu vorbesc?”. Acestea nu ar trebui să intre în întrebările pe care i le punem duhovnicului ‒ dar să ştiţi că eu, ca duhovnic, am avut nenumărate astfel de întrebări, pentru că mulţi oameni din zilele noastre sunt nehotărâţi, au un fel de laşitate în a-și asuma o răspundere. Şi atunci îl foloseşti pe duhovnic ca pe un oracol: „Dacă aşa a zis, facem aşa!”. Numai că, dacă nu iese, duhovnicul ‒ şi mai ales Dumnezeu! ‒ e de vină: „Păi, cum, Doamne, Tu mi-ai spus prin duhovnic şi n-a ieşit cum mi-am închipuit eu”. Aşa încât e foarte periculos pentru duhovnici să se lase purtaţi de aceste întrebări care nu ţin de duhovnicie.

Şi, până la urmă, îl ispitim pe duhovnic prin lucrurile acestea, şi mai ales Îl ispitim pe Dumnezeu, pentru că obligăm cumva, prin gura duhovnicului, să ne transmită Dumnezeu lucruri pe care noi ar trebui să ni le asumăm. Părintele Teofil Părăian era întrebat de multe ori: „Părinte, ce e mai bine să fac: asta sau asta?”. Și zicea: „Dragă, şi aia, şi aia e la fel de bine, numai fă cu tot sufletul!”.

Sunt foarte multe situaţii în care alegerea nu este neapărat între un lucru rău şi un lucru bun, ci între două lucruri bune. Adică: dacă tu alegi să faci o facultate, bine faci, numai du-te cu tot sufletul şi fă-o! Dacă alegi să nu faci facultate, ci să mergi la ţară, să-i ajuţi în fermă pe părinţi, foarte bine faci şi aşa, şi acolo va fi cu tine Dumnezeu! Şi în facultate va fi cu tine, şi în fermă va fi cu tine. Dacă hotărăşti să intri în monahism, şi acolo va fi Dumnezeu cu tine. Dacă hotărăşti să pleci să ajuţi copiii din Bangladesh, şi acolo va fi Dumnezeu cu tine. Dacă hotărăşti să-ți petreci 20 de ani în studii prelungite şi să ajuţi după aceea, prin ceea ce ai învăţat, pe alţii – foarte bine, și acolo va fi cu tine Dumnezeu.

Şi zicea Părintele Teofil: „Au venit la mine două fete de la Medicină din Cluj şi mi-au spus: «Tot drumul ne-am certat, că zicea una: Nu trebuia să mergem la Părintele şi să batem atâta drum, pentru că Dumnezeu ne-a pus aici să învăţăm, şi să învăţăm bine, iar noi n-avem timp de pierdut! Şi cealaltă zicea: Ba nu! Este mai bine să mergem acum la Părintele, că noi o să tot avem de învăţat, dar la Părintele n-o să mai avem timp să mergem!». Și l-au întrebat pe Părintele: «Care este voia lui Dumnezeu?». Şi Părintele a zis: «Dragă, dacă hotăraţi să rămâneţi la Cluj cu tot sufletul, ca să învăţaţi, și să veniţi altădată, de la Dumnezeu era! Dacă hotăraţi cu tot sufletul să veniţi, de la Dumnezeu era să şi veniţi!».

Există o diferenţiere greşită în mintea omului, ca şi cum am fi din naştere predestinați, şi anumite lucruri sunt rele chiar dacă sunt bune, pentru că nu e voia lui Dumnezeu acolo. Nu! Dumnezeu ne dă o mare libertate, o imensă libertate, şi asta mi se pare extraordinar în creştinism, că suntem cu Dumnezeu şi dacă facem lucrul ăsta, şi dacă facem celălalt ‒ numai să nu facem răul. Iar omul ar trebui să-şi asume el hotărârea. Cel mult asta poate să-i spună duhovnicul, cum am auzit la Sfântul Paisie Aghioritul: „La ce te trage inima mai mult dintre aceste două lucruri bune? Aici? Ei, asta să faci!”. Până la urmă, tot tu hotărăști, rolul duhovnicului e numai să-ți descopere spre ce te trage pe tine mai mult inima. Ei, dacă în voluntariat îţi vine să pui mai mult suflet, aceea să faci. Dacă în singurătate şi în a te ruga mai mult îţi vine să te implici, aceea să faci. Dacă vrei să te căsătoreşti şi să ai copii mulţi şi să-i creşti, aceea să împlinești. Adică nu-i nici una împotriva lui Dumnezeu, toate sunt bune, depinde numai cât te implici tu.

Să-ţi duci crucea pe calea pe care ai pornit”

De fapt, asta-i problema cea mare: neimplicarea omului în ceea ce face. Şi cred că aici un rol al duhovnicului este acela de-a te învăţa să-ţi duci crucea pe calea pe care ai pornit, fie că este căsătoria, fie că este monahismul, de-a te mobiliza să nu mai dai înapoi. Acum nu mai poți să spui: „M-am dezhotărât şi vreau să nu mai fiu căsătorit!”. Nu se mai poate! Ai promis înaintea lui Dumnezeu, te-ai căsătorit, ai copii deja care depind de tine, gata! Implică-te cu tot sufletul înainte, nu mai sta să te uiți înapoi, că era mai bine dacă făceam asta sau cealaltă. De multe ori, rolul duhovnicului ar trebui să se reducă la a-i întări pe oameni pe calea pe care au luat-o. Exact cum zice Sfântul Pavel: „Dacă te-a găsit credinţa căsătorit, mergi înainte căsătorit! Dacă te-a găsit necăsătorit, mergi înainte necăsătorit!” cf. I Corinteni 7:24.

Duhovnicul trebuie să-i lămurească pe oameni, pe de-o parte, că multe lucruri pe care le pot face sunt bune şi le pot alege pe oricare dintre ele, şi al doilea, că dacă au hotărât ceva şi au pornit deja pe cale, să meargă mai departe, nu să tot dea înapoi şi să stea cu jumătăţi de măsură, gândindu-se că poate n-au mers după voia lui Dumnezeu. Am văzut oameni care şi-au pierdut zilele şi anii, şi poate o viaţă de om s-a pierdut, pentru că au stat căsătoriţi cu gândul că poate erau buni pentru monahism, sau au stat în monahism cu gândul că poate erau buni de căsătorie. Sau au stat într-o carieră, zicând: „Eu poate eram bun în altă carieră”, şi n-au făcut nici în cariera lor treabă, nici în cealaltă n-au putut să facă, şi au fost nişte oameni rataţi, din toate punctele de vedere: şi duhovniceşte, şi din punctul de vedere al carierei, şi ca om ‒ pur şi simplu, ca om eşti un ratat, ceea ce cred că Hristos nu doreşte.

– Părintele Proclu îi îndemna pe creştini: „Să aveţi duhovnici buni!”. Cum să găsim un duhovnic bun?

– Cred că şi duhovnicul bun trebuie căutat cum căutăm un medic bun, mai ales când de acest medic depinde viaţa noastră. Atunci nu ne dăm pe mâna oricărui felcer: „Gata, operează-mă!”. De cele mai multe ori, şi la nivel spiritual suntem la fel de bolnavi, dacă nu chiar mai bolnavi decât trupeşte, şi venim cu traume care necesită operaţii foarte fine ‒ cum sunt operaţiile pe creier, aşa trebuie să fie operaţiile duhovniceşti. De aceea, nu ne putem lăsa pe mâna oricui. Asta înseamnă că nu ne luăm după o stare de moment: „A, m-am simţit bine cu Părintele ăsta, aici rămân!”. Nu neapărat, pentru că o astfel de stare poate fi înşelătoare. Poţi acum să te simţi bine, dar a doua oară să nu te mai simţi, să vezi că între tine şi el sunt diferenţe foarte mari de gândire.

Există o asemănare, ca o matrice, pe care trebuie să te pliezi, să simţi că el e într-un gând cu tine, că el este într-o taină cu inima ta ‒ „să fii în aceeaşi taină cu el”, cum spunea Sfântul Grigorie de Nazianz. De exemplu, vin la mine mai ales oameni din partea Moldovei şi-mi zic: „Părinte, fiți mai aspru cu mine, că la noi aşa e! Cu mine, dacă nu sunteţi aspru, nu fac nimic!”. Şi alţii sunt foarte blânzi, foarte cuminţi, şi numai dacă le spui un cuvânt mai aspru, s-au inhibat, s-au blocat, nu mai sunt în stare de nimic. Ei, şi-atunci, pe omul acela care vrea asprime îl trimiţi în altă parte, la un Părinte aspru, că pe acel om asprimea îl mobilizează. Eu nu pot să fiu aşa, că mă duce spre mânie, şi-atunci, dacă mă lupt cu mânia mea de ani de zile, nu pot acuma, de dragul celuilalt, să mă mânii şi să-mi fac mie rău şi să fac şi altora, nu!

De aceea, ca să-ţi alegi un duhovnic bun, ar trebui să nu te iei după sentiment, după primele întâlniri. Mai degrabă să întrebi în dreapta şi-n stânga, să-i cunoşti ucenicii, măcar unul-doi, să te interesezi cam cum e acel Părinte? Împărtăşeşte mai des? Împărtăşeşte mai rar? Dă canoane mai aspre? Dă canoane mai uşoare? Vezi dacă te potriveşti cu felul de-a fi al acelui om şi de-abia după aceea te duci. Te spovedești o dată, de două ori, de trei ori ‒ eu aş zice că poţi să te duci la el până la o jumătate de an fără să te hotărăşti neapărat că el este duhovnicul tău.

Părintele Arsenie Boca spunea că, pentru un duhovnic bun, trebuie să străbaţi mări şi ţări şi, după ce l-ai găsit, să te laşi cu totul în mâna lui. Ca să te poţi lăsa cu tot sufletul în mâinile unui om, ca să ai încredere că prin el lucrează Dumnezeu şi că este în duhul tău şi te poţi plia după el, pentru asta trebuie să-l găseşti. Nu primul venit, primul sosit, primul servit şi gata! Ăsta ţi-este duhovnicul și de-acuma, vrând, nevrând, te spovedești la el!

Ar fi la fel de mare greşeală ca şi-n căsătorie să faci aşa ceva. Dacă el s-a nimerit să fie primul, dacă ea s-a nimerit să fie prima, dacă mi-a plăcut pe moment, că zâmbea frumos ‒ dar ce contează că ea zâmbea frumos, după ce vezi că are un fel de-a fi mai iute, că are tipicuri, că are fixaţii, şi atunci nu-ţi alegi pe oricine numai după o impresie de moment, ci trebuie să-l cunoşti mai bine. Ei, aşa-i şi la duhovnic. E o căutare ‒ dar, până la urmă, să ştiţi că vor simţi şi unul, şi altul, când celălalt îţi este dăruit de Dumnezeu să-ţi fie ucenic, şi când duhovnicul îţi este dat de Dumnezeu să-ţi fie duhovnic. N-ai nici o îndoială după o anumită cercetare, şi te poţi lăsa cu tot sufletul în mâinile acelui om ‒ sau, mai bine-zis, în lucrarea lui Dumnezeu care vine prin mâinile lui.

Asprimea învinge, dar nu convinge”

– Sunt oameni care nu sunt „în aceeaşi taină” cu duhovnicul. Ce să facă acei oameni?

– Sunt nenumăraţi, nenumăraţi oameni, bieţii de ei, care nu şi-au găsit duhovnicul. Cred că Dumnezeu poate lucra şi prin aceşti ucenici care se străduiesc să asculte, chiar dacă e foarte greu, chiar dacă nu sunt în acelaşi duh cu Părintele la care se spovedesc. Eu totuşi cred că, de dragul lor, pentru ascultarea lor, pentru cuminţenia lor, pentru smerenia lor, Dumnezeu va lucra cu ei şi se vor întâmpla minuni prin acei duhovnici care poate nu-s potriviţi cu ei ‒ minuni mari, nu minuni mici! Nu-i nedrept Dumnezeu, îi va milui El cumva, le va mângâia El inima, îi va lumina, nu-i va lăsa! Și asta am văzut-o de prea multe ori ca să nu strig şi de pe garduri, şi de pe ziduri, şi de pe casă, dacă e nevoie. Nu-l va nedreptăţi Dumnezeu pe un asemenea om, sigur va rândui El altfel, prin alţi oameni, prin alte întâmplări, dar oricum îl va ajuta.

Părintele Emilian Simonopetritul spunea că aşa face Dumnezeu, că până şi experienţele prin care trece duhovnicul înainte de-a te cunoaşte tu cu el îi sunt date de Dumnezeu ca să te poată înţelege pe tine mai târziu. Deci duhovnicii trec prin anumite ispite ca să te poată ajuta pe tine. El nu are habar atunci de ce trebuie să treacă prin toate acestea, dar mai târziu va înţelege.

Așa că până şi preotul din parohia ta, dacă n-ai unde să mergi altundeva, va face Dumnezeu să aibă anumite trăiri, anumite experienţe prin care să te poată înţelege într-o oarecare măsură. Face Dumnezeu în aşa fel încât să te poată primi şi să te poată conduce mai departe. Și vă îndemn să nu se sfârşească căutarea voastră până nu vă veți găsi adevăratul vostru duhovnic! Poate n-o să-l găsiţi, dar vă îndemn să-l căutaţi, pentru că mare lucru este să vă găsiţi adevăratul duhovnic. Şi aceeaşi bucurie o are şi un duhovnic care-şi găseşte adevăratul ucenic. De fapt, nici nu ştiu cine pe cine se foloseşte mai mult ‒ cum zicea Părintele Rafail Noica, că nu numai duhovnicul îl crește pe ucenic, ci şi un ucenic adevărat îl crește pe duhovnic şi-l face cu adevărat duhovnic.

– Cum simte duhovnicul căderile fiului duhovnicesc?

– Cred că duhovnicul adevărat nu poate fi decât ca o mamă sau ca un tată adevărat, care simte căderile ucenicului cu durere mai mare decât le simte ucenicul însuși, aşa cum o mamă simte nereuşitele copilului ei şi suferă mai mult decât suferă copilul ei pentru aceste dureri şi nereuşite. Acesta-i în primul rând semnul unui duhovnic, în afară de asemănările cu tine: dacă la duhovnicul acela vei vedea că suferă şi-l doare pentru tine şi pentru păcatele tale mai mult decât te doare pe tine, asta e prima mirare mare, care trebuie să declanşeze în inima ta semnul că s-ar putea să-ţi fi găsit duhovnicul.

La mine, cel puţin, așa mi s-a descoperit că ei sunt duhovnicii mei, atunci când am văzut că durerea lor pentru păcatul meu, pentru greşeala mea, frica lor pentru sufletul meu era mai mare decât frica mea şi grija mea şi durerea mea, şi asta m-a marcat şi m-a făcut să-i respect şi să-i ascult. Exact cum se zice despre Sfântul Nectarie că, atunci când au adus la el trei tineri care trebuiau să fie pedepsiţi pentru că se bătuseră la seminarul din Rozarion, Sfântul Nectarie a zis: „Nu, ci eu trebuie să fiu pedepsit, pentru că nu m-am rugat cum se cuvine, de aceea s-au purtat ei așa! Pentru aceea n-o să mănânc şi n-o să beau nimic trei zile şi trei nopţi!”. Când au auzit copiii cum suferea el pentru ei şi-şi asuma el vina lor, l-au iubit şi l-au socotit sfânt încă de-atunci. Ei, ceva din această asumare a greutăţii şi a poverii celuilalt, asemănătoare cu asumarea crucii noastre de către Hristos, ceva din jertfa aceasta trebuie să vedem şi în manifestarea şi în felul de-a fi al duhovnicului nostru.

Dacă vedem la el nepăsare, dacă vedem ironie, dacă-l vedem grosier şi dur şi brutal, nu avem cum să ne încredinţăm cu tot sufletul acestui om. „Asprimea învinge, dar nu convinge”, zicea Părintele Arsenie Boca. Da, putem să ne spovedim uneori la un asemenea Părinte, asprimea lui ne va învinge şi ne vom supune, dar nu ne va convinge şi nu vom asculta de drag, ca de un tată, ci vom asculta de nevoie, că altfel nu se poate. Dar cred că acesta este primul semn: faptul că duhovnicul suferă şi-l doare pentru tine mai mult decât te doare chiar pe tine pentru tine însuţi.

Fragment din articolul publicat in revista Familia Ortodoxa/octombrie 2020