Ne tot plângem. Starea noastră de spirit a ajuns să fie dependentă de o permanentă autocompătimire şi de căutarea vrăjmaşilor în afara noastră. Este adevărat, duşmani există de când lumea, dar, spre deosebire de trecut, acum am renunţat la luptă, şi mai ales la lupta împreună. Mai mult, am renunţat la ajutorul lui Dumnezeu.

Niciodată românii nu au fost mai puternic marcaţi ca acum de un dublu complex: de superioritate şi inferioritate în acelaşi timp. Superioritatea se manifestă mai ales faţă de aproapele ‒ fie că e vorba de cel de acelaşi neam, fie de cel din aceeaşi familie. Cu cât mai apropiat ne este cineva, cu atât sentimentul de superioritate se manifestă cu mai multă putere şi, proporţional, și invidia este mai mare faţă de realizările lui. De aici ne vine şi dezbinarea. Parcă un blestem a căzut asupra noastră și nu ne lasă să facem nimic împreună.

Faţă de străini însă sentimentul e cu totul răsturnat, întrucât complexul de inferioritate pe care îl avem față de ei ne împinge către o obedienţă dezgustătoare, cu atât mai evidentă în cazul conducătorilor, care ar fi în stare să dea pe gratis orice, numai să fie luaţi puţin în seamă. Aşa a fost predată în mâinile străinilor întreaga economie românească, așa au fost îndeplinite toate ordinele externe de distrugere planificată a tot ceea ce a însemnat România în ultimii 30 de ani.

Care să fie cauza acestui fenomen care ne face să suferim atât de mult ca popor, conducându-ne pe drumul inexorabil către disoluţia totală? Condiţia de orfan cred că este unul din cele mai bune răspunsuri, deşi nu singurul. Orfanul suferă adesea de anumite traume psihologice, între care se numără tocmai acest dublu complex de superioritate şi inferioritate. Desigur, nu la toţi orfanii îl întâlnim cu aceeaşi intensitate, dar eu personal l-am văzut la foarte mulţi, chiar şi în condiţiile în care le lipsește doar un părinte, celălalt nereușind să acopere golul afectiv rămas și, mai mult, dintr-un motiv sau altul, a trădat afecţiunea pe care o datora copilului. Aceşti orfani simt permanent nevoia să fie recunoscuţi, să fie apreciați, vor să demonstreze ceva lumii, pentru că sentimentul lor cel mai profund, născut din absența părintelui, din lipsa de afectivitate şi atenţie, este acela că nu sunt buni de nimic. Așa se face că devin adesea invidioşi pe realizările celor din jur şi chiar tiranici, când au posibilitatea, plasându-se pe ei înşişi în centru, tocmai pentru că sunt la rândul lor tiranizaţi de acest complex psihologic că nu sunt și ei cineva în lumea aceasta.

Ceva asemănător se întâmplă și cu poporul nostru, şi nu de puţină vreme. Politic vorbind, de la Sfântul Constantin Brâncoveanu până astăzi, nu ştiu să fi existat vreun conducător de care poporul român să fie mândru. Avem, aşadar, peste trei sute de ani de când nu ne mai putem asuma conducătorii, majoritatea străini, până la Gheroghiu-Dej, iar de atunci încoace, deşi români, au fost mai răi chiar decât străinii.

Iar dacă ar fi vorba numai de conducătorii noștri politici ar fi încă bine. Condiţiile istorice, mai ales cele de la începutul secolului al XIX-lea, ne-au creat tot timpul un complex cultural de inferioritate. Orientaţi către Occident, presaţi de superioritatea afişată cu ostentație de austro-ungari, de catolici, în general, dar şi dominaţi de mişcările masonice de eliberare naţională, care își aveau originea tot în spaţiul occidental, poporul român era permanent împins să se simtă cumva vinovat pentru faptul că este ortodox ‒ aici, la porţile Bizanţului ‒ şi atât de „înapoiat”. Iar aceasta numai pentru că nu se putea lăuda cu o cultură majoră precum francii .

Desigur, sub tăvălugul istoriei, nimeni nu mai stătea să judece posibilităţile pe care le-ar fi avut românii să dezvolte o cultură majoră, călcaţi permanent de toate popoarele migratoare care au invadat Europa, şi nici să vadă cât de puţin importantă este, în definitiv, pentru un popor ortodox civilizaţia materială occidentală. Drept urmare, puși permanent în contrast cu „măreţele realizări” ale spiritului catolic şi protestant, românii au ajuns să se simtă complexaţi, mai ales în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi în perioada zisă regalistă. Gândiţi-vă doar la faptul că mai toată intelectualitatea română, fiii marilor boieri studiau la Paris, de unde se întorceau în primul rând cu emfaza unei pseudoculturi, dar şi cu un dispreţ total faţă de propriile valori, şi mai ales faţă de credinţa noastră.

În „Craii de Curtea-Veche” a lui Mateiu Caragiale se vorbeşte despre o soţie de ministru, româncă, ce nu vorbea limba română pentru simplul motiv că nu o cunoştea, fiind crescută la Paris. Şi nu era singura în această situaţie. În aceeaşi carte, scrisă undeva la cumpăna dintre veacurile XIX-XX, mai multe personaje sunt fii de boieri, care vindeau tot ce aveau în ţară pentru a putea să trăiască în acelaşi Paris, sau în vreun orăşel german sau austriac. Aceşti pui de boieri deveneau peste noapte agenţii Occidentului în Țările Române, ambasadorii unui spirit străin, masonic în mare parte, total ostil faţă de tot ce este românesc, căci, necunoscându-și nici măcar limba, nu împărtăşeau aproape nimic din neamul românesc. Ei înşişi erau victimele aceluiaş uriaş complex de inferioritate, pe care ţi-l poate inculca concurenţa neloială, prin nişte realizări intelectuale şi materiale, care, în termeni lumeşti, sunt evident superioare.

În orice caz, modernitatea nu a fost prea generoasă cu noi, căci nu ne-a lăsat să ne dezvoltăm potrivit propriilor noastre izvoare fiinţiale, culturale şi creştine, ci ne-am trezit că, deşi trăim pe pământ românesc, deşi ne numim români şi ortodocşi, am ajuns să ne dorim tot timpul să fim ca alţii, să fim cu totul altceva. Acesta este contextul în care poporul român, mai ales prin influenţele străine la care a fost expus, a ajuns să fie prizonierul unei condiţii de orfan. Și nu numai pentru că, în realitate, conducătorii noştri nu ne mai reprezentau deloc, ci mai ales pentru că, încetul cu încetul, poporul român s-a înstrăinat de duhul ortodox, de propriul Dumnezeu ‒ de singurul Dumnezeu.

Iar când vorbim de înstrăinarea de Dumnezeu, nu ne referim la faptul că poporul nu a mai crezut în Cel Atotputernic, ci la părăsirea filiaţiei pe care creştinii trebuie să o aibă faţă de duhul ortodox, faţă de predania ortodoxă şi, mai ales, faţă de paternitatea duhovnicească. În timp, am lepădat, ca desuete şi exagerate, smerita cugetare, smerenia şi simplitatea, am neglijat tot mai mult poruncile Evangheliei ‒ ca, de pildă, aceea de a ne ruga neîncetat cf. I Tesaloniceni 5:17 ‒, am uitat că fără Hristos nu putem face nimic cf. Ioan 15:5, dar mai ales am părăsit ascultarea vie faţă de Părintele duhovnicesc, atât cât pătrunsese ea în conştiinţa poporului nostru.

Astfel, deşi îşi afirmă credinţa, mulţi dintre cei care merg la biserică nu mai primesc filiaţia duhovnicească față de un duhovnic prin care ne poate fi descoperită voia lui Dumnezeu. Nu mai acceptăm necondiţionat ascultarea, fapt pentru care nici Domnul nu mai dă cuvânt duhovnicilor noștri. Nu mai putem urma cuvântul duhovnicului, crezând că mai importantă este urmarea voii şi libertăţii noastre ‒ care, din păcate, se arată adeseori doar un acoperământ al patimilor noastre, o expresie a propriului egoism.

Deunăzi, am auzit că un proeminent om politic și-a criticat duhovnicul pe internet pentru sfatul pe care i l-a dat. Bine, poate că nu suntem de acord cu Părintele nostru duhovnicesc, dar, dacă credem cu desăvârşire în această Taină, atunci de ce nu credem că Dumnezeu vorbeşte prin cuvântul lui? Aceasta nu înseamnă oare că-L criticăm pe Însuşi Dumnezeu? A nu crede în această Taină înseamnă că nu credem în însăşi Evanghelia lui Hristos, care spune: „Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, iertate vor fi…” Ioan 20:22-23.

De fapt, acesta este adevărul gol-goluț. Într-o lume în care omul a renunţat la ascultarea desăvârşită față de duhovnic, pentru că era prea „împovărătoare” pentru el, de vreme ce îi cerea să renunţe la voia proprie, omul s-a transformat pe sine însuşi în dumnezeu. Procesul de antropocentrizare a întregii istorii contemporane nu putea sfârşi decât în acest punct. Înstrăinat de semenii săi, călăuzindu-se numai după propria sa voie, omul contemporan sfârşeşte prin a se lepăda şi de Hristos, trezindu-se astfel deprimant de singur. Avem în faţă victima perfectă a consumismului, a ideologiilor care transformă sexul într-un drog, a statului magic, a statului totalitar, în care, crezând că faci ce vrei tu, urmezi de fapt hipnotizat un gând inoculat mediatic, care ajunge să te terorizeze, până i te supui necondiţionat.

Cum ne putem apăra? Există un singur chip, mai ales în zilele noastre. Duhovnicul, Părintele celor de toate vârstele, cel ce este acolo tocmai pentru a ne transmite cuvântul lui Dumnezeu, el singur ne poate reda libertatea, numai prin ascultarea de cuvântul lui. Bunăoară, nu este uşor să ne găsim acel duhovnic prin care să ne vorbească Hristos, dar, având credinţă, îl vom găsi ‒ şi, prin el, cu siguranţă vom afla și Calea. Iar dacă viaţa noastră se va călăuzi după cuvântul lui, cu siguranţă, indiferent de ceea ce va urma, noi vom creşte încetul cu încetul în Hristos, bucuroşi că nu mai suntem singuri, Duhul Domnului fiind cu noi. Căci în ascultarea de cuvântul duhovnicului este viaţa, iar în neascultarea de el, moartea ‒ nu ca pedeapsă, ci ca rezultat firesc al eşecului la care ajungem fără Cel ce ne vrea binele, tocmai pentru că ne iubeşte atât de mult.

Gheorghe Fecioru

Foto Benedict Both

Articol publicat in revista Familia Ortodoxa/octombrie 2020