De vorbă cu Alexandru și Laure Pandele despre „școala acasă”

Povestea care urmează este o poveste despre bucuria de a petrece mai mult timp cu copiii, de a descoperi ce-i pasionează, de a ȋnvăţa ȋmpreună lucruri noi. Laure, o tȃnără mămică născută ȋn Franţa, şi-a urmat după căsătorie soţul ȋn Romȃnia. Acum locuiesc aproape de Bucureşti, dar izolaţi de civilizaţie, ȋntr-un loc retras şi liniştit unde ştiu să aprecieze fiecare zi ca pe un dar de la Dumnezeu. Şi, pentru că cea mai bună investiţie este ȋn educaţia copiilor, Laure a decis să renunţe la cariera ȋn inginerie spaţială pentru a fi ȋn acelaşi timp şi mamă, şi dascăl al copiilor ei, urmȃnd ȋndemnul Sfȃntului Ioan Gură de Aur: „Nu voi înceta îndemnându-vă, rugându-vă și căzându-vă în față ca, înainte de toate celelalte, să vă puneți în bună rânduială copiii. Dacă nu cruți nimic pentru copilul tău, arată atunci acest lucru și vei avea răsplată”. (R.T.)

– Pentru început, să facem cunoscută povestea dumneavoastră: cum ați ajuns să întemeiați o familie ‒ el român, ea franțuzoaică?

Alexandru: Ne-am cunoscut în timpul studiilor de master în Germania ‒ eu român, ea franțuzoaică ‒, la un curs pentru Științe și Inginerie Spațială. Ne-am înțeles foarte bine, ne-am apropiat unul de celălalt, am început cu o prietenie și de aici am mers mai departe. După câțiva ani, ne-am căsătorit și am întemeiat o familie.

Când ne-am cunoscut, Laure nu era ortodoxă. A venit la Ortodoxie treptat, și cred că am avut un rol determinant, pentru că i-am spus că nu ne putem căsători decât în biserică.

Laure: Da, a fost o acțiune treptată, ne-am apropiat împreună de biserică. Alexandru mi-a arătat cât de departe este creștinismul de ceea ce știam eu. Comunitatea ortodoxă din Franța, din jurul Părintelui Roger Coresciuc, unde români, francezi, ruși și alte naționalități se adunau pentru Sfânta Liturghie, m-a făcut să descopăr un mediu plin de căldură și de dorința de apropiere de Dumnezeu. Toți eram din medii diferite, cu trecuturi diferite și cu niveluri diferite de înțelegere a Ortodoxiei, dar eram o adevărată Biserică.

Alexandru: Și pe mine comunitatea ortodoxă din Toulouse m-a făcut să cunosc o altă latură a Ortodoxiei, pe care nu reușisem să o descopăr în România. Acolo am văzut primele agape de la sfârșitul Liturghiei și am înțeles importanța comunității, a comuniunii în drumul spre mântuire. Dar la întoarcerea în România mi-am dat seama că fusesem orb, pentru că astfel de comunități au existat întotdeauna și aici. Și astfel ne-am integrat în comunitatea din jurul Paraclisului „Sfinții Chiril și Metodiu” de la Universitatea de Agronomie din București.

– Acum aveți o familie frumoasă, cu patru copii. Vă rugăm să faceți o mică prezentare a lor.

Laure: Ion are aproape 9 ani, e pasionat de istorie și de lectură; Raphaël are 6 ani, e pasionat de natură, el e fermierul nostru, iubește foarte mult animalele; Simeon are 4 ani ‒ și lui îi place natura, fluturii mai ales, dar este și un mic inginer, tot timpul construiește avioane și avionașe; iar Victor, la un an și jumătate, încă nu și-a arătat pasiunile, doar vocea.

– Care credeți că sunt cele mai mari ispite pentru o familie creștină astăzi?

Alexandru: Cred că telefoanele mobile și rețelele sociale, acestea sunt, poate, cea mai mare problemă, dar, din punctul meu de vedere, nu foarte departe este și ușurința de a cădea în extreme ‒ influențată, desigur, de aceleași rețele sociale. Și este o ispită foarte mare, pentru că toată lumea vorbește în termeni hiperbolici și totul pare la ora actuală că este un dezastru, peste tot, în toate direcțiile: dacă te duci într-o parte e un dezastru, în partea cealaltă e un alt dezastru, și cred că păstrarea unei căi de mijloc e foarte dificilă.

Laure: Copiii noștri nu au acces decât foarte rar la telefoanele mobile, și totuși lucrul acesta devine o problemă atunci când se întâlnesc cu alți copii, care sunt mult mai puțin restricționați decât ai noștri. Și aici nu avem nici o putere ‒ nu putem să le interzicem 100% frecventarea altor copii. La noi în familie e simplu, timpul de ecran este foarte limitat, ne uităm doar în week-end, câte o jumătate de oră pe zi, deci în total ar fi cam o oră și jumătate, două ore pe săptămână de televizor, iar apoi încă o oră sau o oră și jumătate de calculator pe săptămână. Ion face o parte din lecții pe calculator, dar este strict educațional. Timpul liber în care au acces la ecran ar fi, în total, cam 4 ore pe săptămână.

Alexandru: Am avut ocazia să le arătăm de ce toate aceste lucruri trebuie sa treacă prin filtrul nostru. Au fost momente când ne cereau un anumit film de desene animate, dar noi le-am spus că nu este pentru ei. Iar când au devenit foarte insistenți, le-am arătat o secvență din film și și-au dat seama că, într-adevăr, nu-i pentru ei. Nu a fost nevoie să facem lucrul acesta decât de una, două ori, pentru ca apoi să aibă încredere în ceea ce spunem.

O idee absolut genială”

– Cum vă împărțiți sarcinile, în ceea ce privește educația?

Alexandru: Soția e cea care rămâne acasă și se ocupă de ei. Noi am ales să facem homeschooling. A început prima dată ca un gând fantastic: am auzit de „școala acasă” și mi s-a părut o idee nemaipomenită, deși eu unul m-am împăcat bine și cu școala clasică, am avut note destul de bune. Dar, mai târziu, mi-am dat seama că nu am învățat decât foarte puțin din ceea ce am folosit mai departe.

Ideea de homeschooling mi s-a părut absolut genială ‒ nu știam de ce nu m-am gândit înainte la așa ceva! Când s-a născut Ion eram în Franța, lucram amândoi, iar Laure, ca să poată să înceapă lucrul, a trebuit să-l trimită la o creșă. Încetul cu încetul, și-a dat seama că nu poate să-l lase, îi era foarte greu să știe ca altcineva se ocupă de educația lui. După încă un an, când Ion a împlinit 3 ani, în fiecare dimineață era un chin pentru a-l convinge să meargă la grădiniță, pentru că nu-i plăcea, era destul de restrictiv programul. Cele două fenomene, nemulțumirea lui Laure de a lăsa pe altcineva să se ocupe de educația lui și faptul că lui nu-i plăcea să meargă la grădiniță, peste care s-a suprapus și părerea noastră bună despre homeschooling ne-au determinat până la urmă să-l retragem și să rămână Laure acasă cu el.

– Cum a fost începutul?

Laure: Când am început, Ion era mic, avea 3 ani și, la vârsta asta, mergeam mai mult afară, ne plimbam, desenam, pictam… Era totul foarte ușor, el era aproape un bebeluș. Încet, încet, ne-am facut un program, ne-am organizat, am avut mai mulți copii și s-au alăturat și alți părinți acestei inițiative. Am avut o prietenă care făcea homeschooling cu fiica ei și ne întâlneam cu ea. Așa facem și aici, ne întâlnim din când în când cu alte familii, iar copiii se joacă împreună.

De la început a fost foarte plăcut, mă bucuram că stau acasă cu copiii și n-am vrut să-l las pe Ion cu altcineva și să mă duc singură la muncă.

Noi nu facem „școală acasă”, acasă facem educație, dar nu este așa de strict ca la școală. Eu sunt mai mult un ghid pentru ei: avem subiecte pe care le discutăm, dar mai mult citim din cărți. Eu nu cunosc toate domeniile, și atunci citim cărți ale oamenilor care sunt experți în domeniul respectiv și studiem împreună, discutăm, învățăm împreună ‒ învăț și eu foarte mult alături de ei.

Am căutat cărți bune, despre care am aflat din comunitățile de homeschooling, așa-numitele „Cărți Vii” ‒ Living Books. O pedagogă britanică din perioada victoriană, Charlotte Mason, a dat acest nume cărților scrise de oameni pasionați de subiect, cu un nivel literar foarte bun și tipărite în ediții de calitate. Autorii au vrut să-și împărtășească pasiunea cu cititorii ‒ și au reușit! Informațiile sunt „vii”, nu sunt scoase din context și acoperă în general mai multe domenii. Ideea este pentru copii să învețe cu cărți. Doar la matematică folosim manual, restul e din lecturi. După ce am citit un text împreună, fiecare copil trebuie să povestească ce a înțeles. Și au învățat foarte mult astfel. Pentru citit, folosim metoda Montessori. Dar metoda noastră principală de educație rămâne cea a lui Charlotte Mason, care este bazată pe atmosfera creștină a familiei, disciplina virtuților și a obiceiurilor bune și hrană intelectuală ‒ „un festin de idei”. Charlotte Mason spune că educația înseamnă „atmosferă, disciplină și viață”.

Facem o selecție de cărți, le caut cu grijă, încercăm să construim o bibliotecă bogată de „cărți vii”. De exemplu, acum, pentru partea de istorie le citesc „O scurtă istorie ilustrată a românilor” de Neagu Djuvara, iar în franceză le citesc „Războaiele galice”, o traducere directă a scrierilor lui Iulius Cezar. Sunt lecturi clasice, care-l pasionează pe Ion. La fel se întâmplă și cu celelalte materii: pentru geografie citim despre exploratori, facem cartografie, în plus copiii învață și din călătoriile noastre…

Socializarea este prejudecata cea mai frecventă”

– Puteți compara nivelul lui Ion cu nivelul altor copii de aceeași vârstă?

Alexandru: Nu, nu putem să facem o astfel de comparație. Noi în general îi cunoaștem atât slăbiciunile, cât și părțile bune, și putem acționa pe marginea lor. Îl încurajăm acolo unde lucrează cu plăcere și încercăm să-i găsim alte metode acolo unde are probleme. În felul acesta, copilul avansează în ritmul lui. Nu suntem într-o competiție.

– Cum decurge o zi de homeschooling?

Laure: Copiii se trezesc destul de devreme, începem la 9 și terminăm pe la prânz. În fiecare zi, copiii au aproape aceeași rutină. Asta înseamnă că facem rugăciunea, citim din Biblie, apoi citim literatură ‒ acum citim „Un Robinson elvețian” de Johann David Wyss, iar celor mici le citesc fabulele lui Esop. După aceea, Raphaël și Ion scriu în caietele lor, iar Ion face gramatică franceză, apoi continuăm cu matematică și pian.

Luni și marți au istorie, joi și vineri au engleză. La acestea se adaugă „Jurnalul naturii”, unde copiii studiază și desenează ceva din natura din jurul lor; citim o carte despre natură sau științe ‒ acum citim „Julie of the Wolfs” de Jean Craighead George; citim o biografie din Plutarh și facem geografie. Miercurea e ziua specială în care facem „Studii de pictură”, unde analizăm opera unui pictor (până la Crăciun îl studiem pe Charles Le Brun), ascultăm operele unui compozitor (acum ascultăm Antonio Vivaldi) și facem un experiment științific. Facem poezie și lucru manual, unde fiecare are un proiect: Ion vrea să coasă un costum de cavaler templier, iar Raphaël vrea să tricoteze un fular. În plus, Ion a insistat să studieze greaca veche și germana. Face asta singur după-amiaza.

Alexandru: Poate părea mult, dar ce e important e că perioadele pentru fiecare subiect sunt scurte, 20 minute, maxim o jumătate de oră. Aceasta este metoda Charlotte Mason. Copiii nu au atenție foarte susținută pe un anumit subiect, ci atenția se dezvoltă odată cu vârsta, de aceea pentru Raphaël, la 6 ani, un sfert de oră pe un subiect este considerat prea mult. Cu timpul, un sfert de oră crește la 20 minute ‒ de aceea nici nu există pauze: schimbăm doar subiectul, trecem de la un subiect la altul, adică folosim părți diferite din creier, ca să nu obosească foarte repede. Scrisul, cititul individual și împreună, matematica și pianul solicită copilul diferit.

– Care sunt prejudecățile de care v-ați lovit când ați început homeschooling-ul?

– Toată lumea ne spune încontinuu despre socializare. Și este un pic bizar, pentru că e ca și cum trimitem copiii la școală doar ca să se întâlnească cu alți copii și să socializeze, nu pentru altceva. Într-adevăr, contează socializarea de la școală, dar de cele mai multe ori nu pozitiv, pentru că acolo învață multe de la colegii lor, și nu doar lucruri bune. Socializarea este prejudecata cea mai frecventă, pe care de la început am considerat-o o falsă problemă, din moment ce copiii noștri nu sunt într-o închisoare: se întâlnesc cu alți copii, chiar dacă se întâlnesc cu mai puțini copii decât alții de vârsta lor.

Pe de altă parte, se întâlnesc cu foarte mulți adulți ‒ avem prieteni care ne vizitează, mergem și noi în vizită, există și familia, deci există socializare în permanență. Toți copiii care fac homeschooling interacționează mult mai bine cu adulții decât copiii care merg la școală. Pentru ei, toți adulții sunt ca niște prieteni, comunică foarte ușor cu ei și nu au nici un fel de inhibiții.

Ne susținem reciproc”

– Faceți schimb de experiență cu alți părinți care fac homeschooling?

Laure: Ne ajutăm, găsim cărți noi, dar cel mai important e că împărtășim idei și experiențe. Este și un suport psihologic între mame, să ne întâlnim și să vorbim, să vedem cum se lucrează în alte familii. Ne susținem reciproc.

Pentru noi, fără nici un dubiu, nu există alternativă mai bună, nici chiar o școală particulară din București. Ne-ar fi foarte greu să stăm toată ziua în mașină, să-i ducem la școală, să-i aducem de la școală, iar, la final, timpul petrecut în familie se distruge, practic. Mai ales pentru noi, care locuim la curte, la marginea orașului.

Cred că, în medie, un părinte care se duce în fiecare zi la școală cu copiii pierde cel puțin o oră, o oră jumătate pe drum cu transportul. Preferăm să stăm noi cu copiii o oră și jumătate, să facem un joc în familie sau să citim, să ieșim afară sau, pur și simplu, să ne odihnim decât să alergăm prin tot orașul.

– De ce are nevoie un părinte, ca să poată spune: „Gata, de mâine fac homeschooling”?

– Are nevoie de răbdare, de curaj… Fiecare lucru la timpul lui, fiecare lucru pe rând, nu toate odată. Trebuie să se documenteze, să știe ce vrea. Cred că nu există o anumită metodă de „școală acasă” ‒ fiecare familie își alege metoda care se potrivește cel mai bine pentru copiii săi. La început e dificil, pentru că și copiii, și părinții trebuie să se obișnuiască unii cu ceilalți într-un context cu totul diferit decât au trăit până acum.

Apoi, mai este nevoie și de hotărâre în familie. Părinții trebuie să se încurajeze unul pe altul, pentru că e nevoie de efort. În plus, e multă presiune din exterior, și trimiterea copiilor la școală poate părea, de multe ori, o soluție mult mai ușoară.

(va urma)

Interviu realizat de

Mihaela-Raluca Tănăseanu

Articol publicat in revista Familia Ortodoxa/octombrie 2020