De vorbă cu Părintele Daniel Anghel din Cipru

Cunoscându-l pe Părintele Daniel, văzându-i bucuria și spontaneitatea, nu poți să nu te întrebi: o fi autentic, sau se preface? Și, dacă e autentic, atunci care-i este secretul? Cum poți să strigi de bucurie, când totul pare că se surpă în jurul tău? Cum poți să dănțuiești, când pământul pare că ne fuge de sub picioare, de câteva luni încoace?

Și, într-adevăr, există un secret. Ancorarea cu toată ființa în Hristos, lepădarea oricăror gânduri și griji lumești, biruirea micilor nemulțumiri de zi cu zi, permanenta luptă cu moartea, cu obișnuița, cu anchilozarea duhovnicească, toate acestea fac din Părintele, dar și din familia sa, o pildă vie de trăire creștină în lumea de azi. Căci nu există timp, nici loc în care să nu ne putem mântui, după cum nu există rană, nici lovitură la care să nu putem răspunde cu dragoste. (A.S.)

– Părinte Daniel, ne-ați povestit cum, din rocker, ați ajuns preot. Ați trecut în viață prin multe schimbări radicale. Iată, acum sunteți de nouă ani în Cipru. Cum ați ajuns aici?

– În anul 2011, actualul Mitropolit al Costandiei, Vasilios, a avut o întâlnire la Braşov, iar eu am fost cel care l-a condus din Bucureşti la Braşov. Părintele Mitropolit a rămas atunci la conferinţă, în timp ce eu am plecat să mă închin la o mănăstire. Era chiar 8 sep­tembrie, Naşterea Maicii Domnului ‒ ziua întoarcerii mele la Hristos. În aceeaşi zi, mitropolitul mi-a spus: „Dacă vrei, vino în Cipru. Avem nevoie de un preot român, pentru că este o comunitate mare de români acolo. Avem şi noi nevoie la catedrală de un preot ‒ care să slujească în limba greacă, bineînțeles ‒ şi poţi să împlineşti două misiuni: şi pentru noi, şi pentru români”.

La început, am venit singur în Cipru, fără familie. Tocmai se născuse Anisia, primul nostru copil. Mi-a spus mitropolitul: „Vino măcar să vezi despre ce este vorba”. Așa că m-am dus o săptămână singur. Nu m-am gândit că voi rămâne atâţia ani de zile. De fapt, nici nu am vrut să mă gândesc. Nici acum nu mă gândesc. Nu vreau să mă gândesc ce va fi pe viitor, dacă voi rămâne, dacă voi pleca ‒ că tot atunci apare ispita: dacă îţi propui ceva, atunci nu mai ai linişte. Şi atunci, las totul la voia lui Dumnezeu.

Când am ajuns aici, mi-a plăcut mult ce am văzut. M-am întors foarte încântat, dar aveam şi un pic de teamă. Zic: „Mă rup de România…”. Dar am mers să iau binecuvântare de la duhovnic, și duhovnicul mi-a zis: „Mergi în Cipru şi, dacă nu te acomodezi, te întorci. Dar eu cred că e lucrarea lui Dumnezeu să rămâi”. Şi am plecat. Mi-am luat familia, după botez și, încărcați de binecuvântări, am păşit în avionul de Cipru.

– Cum v-aţi acomodat cu mediul cultural de aici?

– Am cunoscut aici o comunitate bine înrădăcinată în tradiţiile Ortodoxiei. Vorbim de mici amănunte: intri în magazine și vezi icoana deasupra; de la birouri, unde vezi icoana, până la omul care stă şi-şi fumează ţigara în birou şi are icoanele lângă el. Totul se identifică cu Ortodoxia. Aici respiri un aer ortodox, nu numai aerul mării. Este soare şi Ortodoxie.

Părinte, vino, te cinstesc eu!”

– Totuși, o parte din Cipru este ocupată de turci…

– Ciprioții au tot fost ocupaţi, de sute de ani: de la perşi, egipteni, sirieni, arabi, până la piraţii care îi jefuiau pe mări. După care au venit veneţienii, francii, turcii, apoi englezii… Minunea cea mare este că poporul acesta a supravieţuit atât cultural, cât şi religios. Și a supravieţuit tocmai datorită faptului că şi-a păstrat dreapta-credinţă. Căci, dacă oamenii nu-şi păstrau dreapta-credinţă, erau asimilaţi și pierdeau și cultura, și religia, și limba. Ortodoxia ‒ asta este minunea care i-a ţinut pe ei, cum şi pe noi, românii, ne-a ţinut credinţa. Pentru că, sub ocupaţie fiind, ei îşi vorbeau limba şi învăţau să scrie ‒ unde? În biserică. Iar preoţii, ce făceau? În timpul ocupaţiei se adunau pe ascuns, şi-i învăţau pe oameni să citească în limba greacă – după ce? După Sfânta Scriptură. Acesta era manualul lor!

Iată cum au supravieţuit şi şi-au păstrat credinţa vreme de mii de ani. Vorbim aici de-o mână de oameni, vorbim de-o populație de cinci sute de mii de oameni. Gândiți-vă câţi năvălitori au trecut peste ei! Mila lui Dumnezeu a fost cu ei, ca popor.

Ce e important aici, față de România, este că tinerii sunt educaţi, au un respect faţă de preoţi, ceea ce la noi nu prea se întâmplă… Bine, în România nici nu sunt obişnuiţi cu preotul în reverendă peste tot, aici fiind peste închipuiri să vezi preot nepurtând-o.

Să vă spun un lucru amuzant. Când am venit prima oară în Cipru, îmi zice actualul preot paroh: „Părinte, până intrăm la Mitropolie, vino să bem o cafea!”. Și unde m-a dus? La o tavernă! Zic: „Părinte, eu nu intru aici. Cum să intru în reverendă?!”. Am crezut că e un test. Şi zice: „Părinte, te rog frumos, vino…” – a crezut că poate nu am bani – „te cinstesc eu!”. Sunt foarte fireşti cu lucrurile acestea, adică reverendă şi la tavernă, reverendă şi la cafenea, reverendă peste tot. Iar tinerii îi respectă, nu am auzit pe nimeni să strige după preot aici.

Vedeți, Ciprul a avut o istorie zbuciumată. Eu locuiesc în partea de sud-est a insulei ‒ partea de sud e partea liberă, „Ciprul liber”, cum îi zic ei, iar partea de nord, în proporţie de 40%, e ocupată de turci. Nu se numeşte „partea turcească” şi nu-i este îngăduit nimănui să spună așa; se numeşte „partea ocupată”, și pe bună dreptate. Asta este marea lor durere. Gândiți-vă că aceste evenimente sunt recente ‒ invazia turcilor a avut loc în ’74. Turcii i-au ocupat în câteva zile. Oamenii au plecat pe fugă, şi-au părăsit casele şi au venit spre sud.

Sunt tineri care erau în armată atunci și nu au mai fost găsiţi. Mamele până în ziua de azi îşi plâng copiii. Am apucat înmor­mân­tări de eroi, ale căror oseminte s-au găsit acum şi au fost identificate genetic. În faţa bisericii noastre este un copac unde sunt atârnate fotografii cu tinerii care au fost în armată la vremea respectivă şi nu li s-au mai găsit nici măcar osemintele. Cea mai mare durere a părintelui: să nu ştie ce este cu copilul lui, dacă mai trăieşte, nu mai trăieşte, a murit, n-a murit, cum a murit, unde este… Vă dați seama ce durere poate să fie pe părinţii aceştia! Şi atunci, mulţi nici nu mai intră în partea aceea, au spus: „Până nu se eliberează Ciprul, noi nu intrăm acolo! Nu vom prezenta pașaportul la intrarea în propria țară!”. Este o mare suferinţă.

Eu stau la câţiva kilometri de graniţa cu partea ocupată. Marea parte a mitropoliei noastre este ocupată de turci, e sfâşiată. Doar la marile sărbători ne dau voie să facem slujbe acolo – și asta doar de câţiva ani de zile. Totul se face cu acordul autorităţilor din partea ocupată de turci, și sub atenta lor supraveghere. Dar cel puţin se dă voie. Este o mănăstire foarte importantă acolo, „Sfântul Apostol Varnava”, de altfel și locul de îngropare a Sfântului Apostol, care acum, bineînţeles, este muzeu.

Asta este durerea lor. Şi, când ne gândim că ciprioţii greci au fost izgoniţi din partea de nord și au venit în sud, în „Ciprul liber”, deşi trăiseră foarte bine până atunci laolaltă cu turcii ciprioţi ‒ pentru că, până la urmă, politicul e cel ce a decis aici. Oamenii se înţelegeau între ei; sunt sate unde au moschee lângă biserică. Trăiau în armonie, cum se întâmplă în Dobrogea noastră…

Româneşte

– Să revenim la viaţa de familie. Cum vă împărţiţi între datoriile de soţ şi tată, şi cele de preot?

– Cu mila lui Dumnezeu, avem trei copii: Anisia, de nouă ani; Iustin, născut în Cipru, de şapte ani, şi Miriam, care în octombrie va face 1 an. Aici, ca şi în România, preotul are o viaţă plină de acţiune – nu trebuie să neglijeze nici partea familială, dar trebuie să se implice și în viața comunității. Şi atunci încercăm, pe cât putem, să împărţim lucrurile acestea. Bineînţeles că sunt mai mult plecat de acasă, dar, pe cât pot, încerc să fiu de folos şi să mă împart şi comunităţii, adică Bisericii, şi familiei. Şi, cumva, să împletim aceste lucruri.

– Care este cea mai mare valoare pe care doriţi să o transmiteţi copiilor?

– Pentru noi, părinții, e un pic mai diferit, pentru că suntem români, avem un trecut, avem o copilărie, avem mulţi ani în spate pe care i-am petrecut în România. În schimb, copiii şi-au petrecut cea mai mare parte a vieţii aici, în Cipru. În România mergem de câteva ori pe an, pentru o săptămână, şi atunci, pentru ei, aici este viața lor.

În acelaşi timp, noi, în casă, vorbim numai limba română, şi îi ajutăm la teme în limba greacă. Ei merg la şcoală ca orice copil cipriot, adică la o şcoală grecească. Dar noi ne păstrăm identitatea: vorbim româneşte, gătim româneşte, iar copiii ştiu că suntem români care trăiesc în Cipru. Asta nu ne face să ne simţim nici superiori, nici inferiori. Ei vorbesc limba greacă ca orice copil născut aici, au prieteni și ciprioţi, şi români. S-au integrat. Dar e important că noi vorbim româneşte acasă.

– Cum să ne creştem copiii astăzi, în această lume care ne împinge la consumerism şi ne face să uităm de Dumnezeu?

– Lucrul acesta, chiar dacă în zilele noastre este un pic mai accentuat, cred că a existat dintotdeauna. Oamenii tot timpul au fost tentaţi să se piardă în „pâine şi circ”. Dar întotdeauna relaţia noastră cu Dumnezeu ne ajută să obţinem o contrapondere în viaţa noastră. Bineînţeles că avem nevoie şi de lucrurile materiale – dar, pe de altă parte, numai Dumnezeu ne poate oferi acest echilibru, astfel încât să nu cădem în partea materială. Şi atunci, pentru omul căsătorit, familia este un mare stăvilar împotriva consumerismului. Și, în primul rând, Hristos. Lipsind Hristos din familie, e ca un om căruia îi lipseşte un mădular. Deci un pilon important este familia, dacă vorbim de un om căsătorit; dacă nu este căsătorit, vorbim de relaţia cu Dumnezeu. Nu există diferenţe între om căsătorit, monah sau singur, atunci când Îl are pe Hristos şi este ancorat în viaţa duhovnicească. Numai relaţia noastră cu Biserica ne poate oferi acest echilibru în ziua de azi.

– Ce credeţi că menţine pacea unei familii, în contextul în care creşte numărul divorţurilor, chiar şi în rândul creştinilor care merg la biserică?

– Păi, asta le spun de fiecare dată și oamenilor la biserică: Fraţilor, să rămânem cu Hristos! Vedeți cu toții că fără Hristos nu putem rezista. În ziua de azi se duce o luptă împotriva valorilor noastre străvechi. Vor să demoleze orice valoare pe care creştinismul a sădit-o în inima poporului. Vorbim acum de ideologia de gen, vorbim de desfiinţarea familiei prin căsătorii între persoane de acelaşi sex, vorbim de homosexuali care vor să înfieze copii. Se încearcă o dărâmare a valorilor creştineşti. Şi, atunci când nu mai există nici o valoare, e foarte uşor să-l demolezi pe om, să‑i impui alte „valori”, care nu duc decât la robie şi, mai curând, la manipulare după bunul lor plac. Lumea s-a transformat într-o turmă – cum se zice, „merg ca oile” –, dar fără păstor. Oile nu-şi mai cunosc Păstorul.

Mulţumim lui Dumnezeu

– Cum aţi trecut până acum de perioada aceasta cu atâtea restricţii impuse de coronavirus?

– Am încercat să nu urmăresc prea mult ştirile, pentru că am observat că mă încarcă negativ, şi am zis că mai bine nu mă mai uit la ştiri, mai bine să deschid „televizorul duhovnicesc”, Psaltirea şi aşa mai departe. Dar am observat o aliniere a tuturor guvernelor la anumite norme impuse din afară. Cu durere vă spun, şi Cipru s-a aliniat la carantină, la opritul credincioşilor de la slujbă… A fost un Post cum nimeni nu a mai petrecut în viaţă. Credincioşii nu au mai avut voie să participe la slujbe, doar noi, preoţii. Ba, în Grecia a fost şi mai rău: nici preoţii nu au avut voie să intre în biserică! Noi am continuat slujbele normal, dar fără credincioşi. De Paşte, la fel, singuri ‒ doar noi, preoţii, cu cântăreţii. Sfâșietor!

În schimb, sunt lucruri care s-au mai diferenţiat faţă de ce am văzut la alte ţări ortodoxe: faptul că totuşi aici nu s-a dus aşa un război contra Bisericii. În România au tot căutat să denigreze Sfânta Împărtășanie. Aici nu s-a adus niciodată discuţia despre Sfânta Împărtășanie, cum că ar putea să molipsească pe cineva – și vorbim de politic, nu de Biserică! Politicul nu a îndrăznit să se amestece prea mult în treburile Bisericii. Slavă Domnului, şi în România păstorii au dus lupta cea bună şi n-au permis modificări în ritual, adică linguriţă de unică folosință şi aşa mai departe. Aici nici măcar nu s-a pus problema de aşa ceva, statul nu a făcut presiuni legate de Sfânta Împărtășanie.

Chiar mergeam de curând cu maşina şi vedeam pe stradă panouri publicitare cu imaginea unei bisericuţe, alături de un text în greacă şi în engleză: „Mulţumim lui Dumnezeu şi Bisericii!”, cu o notă de subsol: „Covid-19”. Adică mulțumim lui Dumnezeu şi Bisericii pentru rugăciunea făcută în lupta cu coronavirusul. Cumva, oamenii s-au lipit mai mult de biserică în perioada aceasta. Carantina nu i-a distanţat, nu i-a făcut decât să se apropie şi mai mult unii de alții și de Dumnezeu.

Și, chiar dacă credincioşii n-au fost lăsaţi să intre la slujbe, se mai făceau şi excepţii. Mai intrau, se mai împărtăşeau, mai veneau să ia Sfânta Lumină, apoi plecau. Poliţiştii se mai făceau că nu văd…

– Părintele Efrem Vatopedinul a avut o confe­rinţă în care a repetat foarte des: „Nu vă temeţi!”. Cum să facem să nu ne temem, atât de vremurile pe care le trăim, cât şi de cele care vor veni?

– Să vă spun o întâmplare amuzantă. L-au chemat pe Părintele Lavrentie de la Frăsinei la Facultatea de Teologie și i-au zis: „Părinte, spuneţi-ne şi nouă un cuvânt!”. „Băi, tată! Faceţi ce învăţaţi aici, aplicaţi în viaţa voastră, şi atunci n-am ce să mai completez eu!”.

Să nu ne temem. Căci, dacă-L avem pe Hristos, nu avem de ce ne teme. Hristos este cu noi atâta timp cât şi noi suntem în Hristos. Şi, ca să ne dăm seama dacă suntem sau nu în Hristos, să ne cercetăm un pic lăuntric. Iar asta se face numai prin viaţă duhovnicească. M-ați întrebat mai devreme cum să ne păstrăm echilibrul în familie. Numai printr-o bună ancorare a omului în viaţa lăuntrică, în viaţa bisericească. Nu e suficient să participăm la slujbe. Important este să ne facem noi templu al lui Hristos. Iubindu-ne soţia, să-L iubim pe Hristos. Iubindu-l pe aproapele, să-L iubim pe Hristos. Nemaidându-i coate celui de la coadă şi nemaiuitându-ne urât la cel care se bagă în faţa noastră la rând la alimentară, Îl iubim pe Hristos.

Să facem din orice gest un gest de iubire, să găsim orice prilej să ne arătăm dragostea noastră faţă de om, și atunci vom trăi aşezarea acestei păci lăuntrice pe care numai de la Hristos o luăm. Dacă revenim la cum am fost eu şi cum nu mă simţeam împăcat cu mine, pentru că mă aflam în minciună şi în rătăcire, vom înțelege că numai Hristos este Adevărul.

(…)

Interviu realizat de

Mihaela Raluca Tănăseanu

Fragment din articolul publicat in revista Familia Ortodoxa/septembrie 2020

SEPTEMBRIE 2020