Mai deunăzi l-am văzut pe mitropolitul primat al Americii, Elpidifor, reprezentantul Patriarhiei Ecumenice, rugându-se în faţa camerei video pentru Joe Biden, ca să ajungă Preşedintele Americii. Desigur, trebuie să ne bucurăm pentru orice rugăciune adusă Domnului, însă nu ştiu dacă şi pentru cele ce contrazic flagrant duhul Evangheliei, care ne îndeamnă ferm să nu transformăm rugăciunea într-o paradă, așa cum fac fariseii. Pe de altă parte, democratul Biden, pe lângă păcatele care i se impută, susține în mod evident interesele celor ce promovează avortul şi ideologia de gen, homosexualitatea şi toată politica de disoluţie morală, așa-zis liberală, care inundă astăzi lumea. Oare chiar până într-acolo am ajuns, încât politica societăţilor şi serviciilor secrete să intre pe agenda reprezentanţilor la vârf ai Patriarhiei Ecumenice? (G.F.)

Ne-am fi bucurat, mai degrabă, ca un mare ierarh al Bisericii Ortodoxe să iasă în faţa camerei și să cheme poporul american la pocăinţă, mai ales pe cel ortodox, şi să se fi adresat şi nouă, tuturor, ortodocșilor de pretutindeni. Ne-am fi bucurat să ne fi mustrat pentru puţina noastră credinţă şi plăpânda noastră nădejde în bunătatea cea nesfârşită a lui Dumnezeu, de care suferim cu toții astăzi. În schimb, conformându-se pe deplin agendei politice pe care o promovează, Mitropolitul Elpidifor ne încredințează, prin acest act, că se închină mai curând stăpânitorului lumii acesteia decât marelui Arhiereu, Care S-a adus şi Se aduce pe Sine neîncetat Jertfă pe Sfintele Altare. Cât de mare este diferenţa între rugăciunea sa şi cea a Sfântului Siluan Athonitul, pe care îl prăznuim în aceste zile și care ne spunea că, pentru rugăciunile unui singur om, Dumnezeu poate milui o comunitate, şi chiar un întreg popor!

Actul mitropolitului american este, mai întâi de toate, unul simbolic. Poate că Dumnezeu l-a îngăduit nu pentru altceva, decât numai pentru a ne arăta unde am ajuns astăzi noi, creştinii ortodocşi. Se pare că ceea ce ne şochează la Mitropolitul Elpidifor, prin contrast cu ceea ce ne-am fi aşteptat de la el, este trecut cu vederea de majoritatea dintre noi, cei ce ne aflăm într-o adevărată simbioză cu duhul lumii, cu mentalităţile care sunt în vogă, cu ideologiile aflate la putere, fiecare după măsura credinţei (sau necredinţei) noastre.

Sunt unii, chiar dintre cei care merg la biserică, ce deplâng soarta homosexualilor „prigoniţi” şi „neînţeleşi”. Alţii, care, chiar dacă nu protestează, în sinea lor le dau dreptate celor ce vor să închidă bisericile, ca nu cumva să se răspândească epidemia prin participarea la sfintele slujbe. Iar alții se tem să se împărtăşească, sau cel puţin cred că ar trebui dezinfectată linguriţa! La fel facem şi cu rigoarea ţinerii sfintelor posturi, a pravilei de fiecare zi sau cu alte porunci evanghelice care par astăzi cel puţin desuete, dacă nu chiar smintitoare. Între acestea, ascultarea unora de alţii şi renunţarea la voia proprie de dragul păcii a ajuns cel mai revoltător lucru, când eşti atât de convins că ai dreptate.

Pe toate acestea, Părinții Bisericii le numeau „închinare la idoli”, căci, într-adevăr, oamenii au tendinţa de a-şi alipi mintea şi inima de tot felul de realităţi trecătoare ‒ de la maşini şi case, bani şi putere, până la tot felul de false modele, devenind fani ai vedetelor plăsmuite mediatic pentru fiecare grup de vârstă şi interes. Totuși, în spatele acestora se află lumea, cu marile ei pretenții și rigori, de a performa în viclenie, minciună şi răutate, pentru a fi respectat şi admirat, chiar invidiat de ceilalţi, pentru a fi „cineva” în societate. Astfel se definesc astăzi sistemele de ierarhie şi valori, iar dacă nu le urmezi, mai devreme sau mai târziu vei ajunge cel puţin nesemnificativ, dacă nu chiar un paria.

Lumea îţi zâmbeşte şi te laudă, te încurajează s-o urmezi şi te farmecă, iar când te are la mână, îşi arată adevărata faţă, constrângându-te să i te supui, de data aceasta împotriva voinţei tale.

Vinovați de a nu fi Sfinți

Nu ştiu dacă Elpidifor Mitropolitul crede cu adevărat în Joe Biden sau îi este indiferent adevărul, preferând să fie de partea celui care oferă mai mult. Aceleaşi credinţe amestecate le vedem însă şi la noi, ca și la cei de lângă noi, chiar dacă mergem la biserică duminică de duminică. Dumnezeu, și mai ales frica de Dumnezeu este scoasă din ecuaţia propriei vieți, ca şi cum nu ar exista. O astfel de atitudine subînțelege însă că trăim ca şi cum Dumnezeu nu ar exista, ca şi cum Evanghelia nu ar fi fost scrisă, ca şi cum în Potir nu ar fi decât pâine şi vin, iar nu Trupul și Sângele lui Hristos.

Acest „ca şi cum” a ajuns să definească, din păcate, viața și lumea în care trăim. Deşi spunem că suntem credincioşi şi ne place să ne declarăm astfel, purtarea noastră, gândurile noastre cele mai tainice ale inimii, felul în care punem problema developează, din păcate, un „ca şi cum” nu am crede că Dumnezeu există cu adevărat. Iar într-o lume în care oamenii se comportă „ca şi cum” Dumnezeu nu ar exista, deşi Îl au zilnic pe buze, cel puţin ca stereotip verbal, devine din ce în ce mai greu să-ţi păstrezi simțirea prezenţei Lui în tot ce te înconjoară.

Dar a-L simți pe Dumnezeu nu este cu neputință, atunci când strădania de a recupera prezența Lui devine o constantă a vieţii tale. Iar aceasta nu se dobândește numai prin rugăciunea de toată vremea, ci și prin câștigarea gândului smerit, prin punerea tuturor cele văzute şi simţite în relaţie cu Dumnezeul cel viu, Care se îngrijește în tot locul şi în toată vremea de existenţa omului în lume.

Da, Mitropolitul Elpidifor, prin gestul său se face un reprezentant al stăpânitorului acestei lumi. Dumnezeu însă, Care pe toate le vede, îl îngăduie ‒ în primul rând pentru a ne arăta în chip văzut secularismul la care au ajuns anumite instituţii bisericeşti ale lumii noastre, pe care însă nu trebuie să le confundăm cu Biserica lui Hristos.

Pe de altă parte, suntem martori ai acestei mascarade nu ca să le judecăm pe cele din afară ale acestui veac, ci pentru a scruta cu mai multă acrivie cele lăuntrice ale sufletului nostru, scoțând de acolo tot ce este putred şi curăţind tot puroiul, pentru a ne însănătoşi sufletește. Să nu credem că judecând ne-am delimitat de fărădelege, ci o vom face numai atunci când ne vom asuma duhul Evangheliei, mărturisit de Sfântul Siluan Athonitul şi de ceilalţi mari Părinţi ai Bisericii. Aceşti Sfinți ai noștri îşi plângeau păcatele şi se rugau pentru întreaga lume, îmbrăţişau toată făptura cu dragostea lor şi se vedeau pe ei mai răi decât toţi cei ce vieţuiau în vremea lor.

Se pare că acesta este mesajul Evangheliei, pe care atât de greu ne vine să-l primim, că noi înşine suntem vinovaţi pentru tot răul care este în lume, după cuvântul Cuviosului Paisie Aghioritul, care spune că, dacă noi am fi ajuns la sfințenie, cu siguranţă nu ar mai fi existat atâta alunecare de la adevăr în lumea în care trăim.

Calea cea îngustă a curățirii inimii

Nu ne rămâne, aşadar, decât să trăim şi să ne purtăm, să gândim şi să mărturisim nu numai „ca şi cum” Dumnezeu ar fi de faţă, ci cu simțirea și conștiința vie că El chiar este aici și acum, alături de noi, după cum Însuși mărturisește: „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” Matei 28:19.

Să nu judecăm, ci mai degrabă să ne rugăm pentru lume, bine știind că noi înşine suntem vinovaţi pentru toate, tocmai pentru că nu am ajuns să-I urmăm pe deplin lui Hristos, Care nu a socotit o micşorare să Se jertfească pe Sine pentru lumea întreagă ‒ chiar şi pentru toţi acei „Iuda” care au trăit de-a lungul timpului, deși ştia că cei mai mulţi dintre ei nu se vor pocăi. Aceasta înseamnă să ne luăm crucea şi să-I urmăm lui Hristos. De aceea, cei ce-l judecă pe Mitropolitul Elpidifor nu vor putea înţelege acest lucru, urmându-i mai curând celui pe care l-au judecat. Noi însă se cuvine să urmăm altă cale, cea numită de Sfinţii Părinţi „Calea Vieţii” ‒ Hristos, nu alta decât cea pe care a mers Însuşi Domnul pe drumul Crucii: Calea cea îngustă a curățirii și lucrării inimii.

Și să fim încredințați că, la capătul acestei Căi, ne va întâmpina tot El, singurul Care este cf. Ieșire 3:14 cu adevărat!

Gheorghe Fecioru

Articol publicat in revista Familia Ortodoxa/septembrie 2020

Foto: Andreea Stanciu

SEPTEMBRIE 2020