Un milimetru. Ce-i un milimetru? Cu siguranță, pentru fiecare dintre noi e altceva. Fiindcă oricare ar fi cuantificarea internațională, măsura sufletului e mereu individuală. Unică.

Pentru mine, un milimetru a însemnat viață, căci cu ani în urmă am fost la un milimetru de moarte. Poate că la fel de mică e și distanța dintre Rai și iad. Mică pentru unii, de neîncăput pentru alții. Poate că la fel e și distanța dintre bine și rău, dintre a câștiga și a pierde, dintre oameni și sfinți. Milimetrică. Totul pentru unii, nimic pentru alții. Pentru mine, acest milimetru nu a putut fi nicicând doar un punct pe-o foaie de matematică, pentru că un milimetru a adăugat milioane de kilometri în viața mea… Și poate că asta a vrut Domnul să mă învețe: că puțin, în ochii noștri, poate însemna infinit; că încă un milimetru nu înseamnă sfârșit de drum. Iar amintirea pe care o păstrez de acolo, de la un milimetru distanță dintre viață și Viață, e gustul durerii.

De-abia mă trezisem din anestezie. Nu mă puteam mișca. Îmi simțean tot corpul secătuit. Din cauza hemoragiei. „Încă un milimetru și n-am mai fi putut face nimic, pentru că plaga ar fi atins și artera brahială. Ar fi murit pierzând prea mult sânge” ‒ am auzit un doctor spunându-i mamei. Ea era acolo. La capul meu. Veghea. Nu-i așa că mama, prin natura firii ei, e ca o rugăciune continuă rostită pentru pruncii ei?

Perfuzii. Pungi cu sânge. Sondă nazo-gastrică. Bandaje. Multe bandaje. O durere de cap care parcă se adâncea ca o văgăună. Senzația că propriul corp nu-ți mai aparține, că te uiți la el ca la o „cârpă lepădată” Isaia 64:6, dar că, în același timp, te doare fiecare milimetru al lui. Din nou, un milimetru simțit dincolo de parametri. Multe ecrane în jurul meu, pe care asistenta le verifica la fiecare 15 minute. Gândeam atunci: „Cum poate femeia asta să spună că e bine, când eu în interior simt că mă sfârșesc? De când e mai important ce spun ecranele decât ce simte omul?”. Iar singura înviorare îmi rămâneau lacrimile mamei și chipul ei: rugător, nădăjduind, crezând că va fi bine.

Și a fost bine. Am plecat din spital, după săptămâni pline de durere fizică, în lume, unde mă așteptau altfel de dureri. Poate că de asta mi-a mai îngăduit Domnul încă un milimetru. Ca să învăț gustul durerii. Nu gustul eșecului, nici al lipsei, al neputinței sau al nimicniciei, căci ele nu dor. Ele sunt intervale de viață în care Dumnezeu ne inundă cu iubirea Lui; în care ne anesteziază lumii, ca să simțim doar bucuria de a-L fi cunoscut, de a-L a avea, de a fi al nostru, de a fi ai Lui. Fiii Lui. Ci gustul greșelii. Gustul invidiei, al neajutării, al neascultării, al trădării, al minciunii, al clevetirii, al cârtirii, al nepăsării, al judecării celuilalt… și toate celelalte gusturi dureroase ale lumii.

Nu e durere fizică mai mare decât durerea de-a greși. Și, de cele mai multe ori, le greșim oamenilor la care ținem cel mai mult. Însă, cu siguranță, nimănui nu greșim mai mult decât lui Dumnezeu. Dar El niciodată nu ne reproșează asta. Ci tot timpul, după ce gustăm din amărăciunea durerii lumești, El ne așteaptă, mereu tot mai bun, tot mai iubitor, tot mai iertător, să gustăm din El. Să gustăm din Veșnicie. Atunci, gustul durerii nu mai e decât o amintire, precum un foc pe care a trebuit să-l străbați: te-ai ars, dar te-ai salvat. Și apoi, nu e rană pentru care Domnul să n-aibă pansament. Nu există gust al păcatului a cărui durere măcar un Sfânt din calendar să n-o fi biruit. Iar distanța dintre noi și Sfinți e și ea de doar un milimetru. Fiecare își cunoaște proprii parametri. Sau, dacă încă nu, Domnul va mai îngădui timp de cunoaștere, fiindcă fără cunoașterea de aici, cum ar fi posibilă re-cunoașterea Dincolo?

Acolo, la un milimetru distanță între lumi, am cunoscut că cel mai bun gust e gustul durerii, căci fără ea nu am re-cunoaște gustul Dumnezeului nostru celui Viu, pe Care mâncându-L, gustăm din Veșnicie. Gustul Învierii.

Mie mi-a mai îngăduit Domnul un milimetru de cunoaștere. Spre re-cunoaștere. Pentru aceasta, și pentru toate celelalte, sunt recunoscătoare aici pe Pământ… și, cu îngăduința Lui, re-cunoscătoare și Dincolo.

Mai am de parcurs un milimetru. Milimetrul meu. Atât de mult… atât de puțin. Poate că în aceasta stă ascunsă măiestria Ortodoxiei: un milimetru poate fi atât de puțin, și totodată infinit. Așa că e nevoie doar de un pas milimetric din partea noastră, pentru ca Domnul să străbată kilometri în noi. Veșnicia.

Silvana Ardelean

Sebeșu de Sus, Sibiu

Premiul I la concursul de

eseuri al lunii august 2020

Marturie publicata in revista Familia Ortodoxa/septembrie 2020

SEPTEMBRIE 2020