Jurnalul Parohiei „Toti Sfinții” din Huldenberg

Stresul, spunea Hans Selye, nu vorbeşte atât despre mijlocul prin care se realizează presiunea asupra omului, ci mai mult de reacţia acestuia la agentul stresant. Selye, fără să-şi dea seama, a rostit un adevăr fundamental, dar nu atât pentru motivele psihologice ale reacţiilor firești, cât mai ales pentru faptul că, întotdeauna, lucrarea harului poate copleşi toată rânduiala firii. Acolo unde harul este câştigat în inima omului, şi temnița cea mai sumbră devine anticameră a Raiului dumnezeiesc. Unde însă nu este credinţă, şi cea mai benignă ameninţare devine apocaliptică, iar urmarea… o cunoaștem: știri peste ştiri, măşti, atacuri de panică! Aşadar, mai toate depind de viaţa noastră duhovnicească, iar următoarele file de jurnal mărturisesc acest adevăr. (G.F.)

Să ai încredere în Domnul mai mult decât în mintea ta!”

Sunt medic urgentist, cu peste 15 ani de experienţă, şi niciodată nu am trăit astfel de momente critice ca în perioada de vârf a pandemiei, în parte din cauza specificului molimei (nimic din ce am învăţat sau experimentat până acum nu avea logică, era altfel decât tot ce văzusem până atunci, cum spunea un bun coleg al meu: „Mă simt de parcă aş fi un mecanic pus la Spitalul de Urgenţe, parcă tot ce am învăţat nu mai valorează nimic!”), dar mai ales din cauza mea.

La început am fost plin de încredere în mine, în menirea mea de a trata oamenii bolnavi cu ajutorul lui Dumnezeu, în sistem, în ce e pământesc, apoi am înţeles că numai prin rugăciune ne putem întări și feri de boală. Pe măsură ce numărul de cazuri se înmulţea şi zilele treceau, am simţit frica ce devenea din ce în ce mai intensă cu fiecare gardă, ajungând la limita deznădejdii. Doar momentele de rugăciune şi familia mea mă făceau să nu cedez, deşi gândurile laşe îmi pătrundeau din ce în ce mai des în minte.

Cauzele acestei frici aproape paralizante, care m-a dus la marginea deznădejdii, au fost nenumărate. La un moment dat, în plin vârf al pandemiei, simţindu-mă pe marginea unei prăpastii morale şi începând să-mi ating limitele fizice și psihice, îl sun pe Părintele şi-i spun că mi-e greu. Părintele m-a ascultat, calm, şi mi-a explicat că asta mi-e profesia, că nu trebuie să cedez, că trebuie să continuu să lucrez şi în astfel de condiţii, pentru că oamenii au nevoie de mine mai ales acum. M-a îndemnat să mă întorc acasă şi să trăiesc normal, să nu mă las dus în zona fricii iraţionale. Am uitat să spun că hotărâsem să mă autoizolez pentru lunile ce urmau, adică la ieşirea din gardă să nu mai merg acasă, ci să locuiesc undeva separat de familie. Eu am fost un pic surprins de răspunsuri: cum să-l ascult, când el nu ştie medicină? Şi alte astfel de gânduri de om mândru; drept e că în situaţia asta de Covid-19, cum v-am spus, nici nu prea îţi servea la ceva să ştii medicină, căci totul era aşa nou și, de fapt, învățai din mers.

Așa că am ezitat, m-am pus la rugăciune, am mai citit şi din Sfântul Siluan… Seara îmi sun soţia şi-i spun că am decis să fac ascultare şi că mâine mă întorc acasă. Mulţumesc lui Dumnezeu şi Părintelui, că tare mult m-a ajutat întoarcerea acasă! În plus, trei zile mai târziu, după o gardă, şeful meu ‒ altfel sub presiune maximă, foarte strict, împiedicând orice tendinţă centrifugă a echipei ‒ îmi propune, în mod surprinzător, să rămân acasă până la sfârşitul lunii, iar colegii mei se oferă să-mi facă turele ce-mi mai rămâneau de făcut! Eu accept, respir un pic, îmi reiau munca după această pauză şi mulţumesc lui Dumnezeu. Îmi găsesc pacea bucurându-mă de slujbele din Postul Mare şi de familia mea.

Concluzia? Dacă ceri sfatul, atunci să faci ascultare de duhovnic, având credinţa că Dumnezeu îl poate lumina ca să-ţi arate voia Lui. Să te laşi în voia Domnului, să ai încredere în El mai mult decât în mintea ta. Să te rogi, să te rogi, să te rogi! Rugându-te, trăind într-o familie duhovnicească, nelăsându-te sub nici un pretext despărţit de cei dragi, ajungi să nu mai deznădăjduieşti când te afli într-o situaţie critică. (Dr. B.N.)

Da, Doamne! Tu știi că te iubesc!”

Nu am suportat niciodată să depind de alți oameni și am încercat în toate aspectele vieții mele să-mi cultiv independența. Acest lucru m-a ajutat în plan lumesc, dar, dincolo de-o inimă rece, mi-a creat și o grijă constantă, încercând mereu să-mi planific mișcările cu mulți pași înainte. Astfel, senzația de liniște a minții mi-a fost complet străină în cea mai mare parte a vieții mele. Sunt de cincisprezece ani în Biserică, am văzut Athos-ul de multe ori, am cunoscut mari duhovnici, am citit nu puțin, dar până la această criză nu pot îndrăzni să spun că am înțeles ce este Biserica în această lume.

Pandemia m-a lovit într-un moment din viață când nu cred să fi avut o situație mai complicată, și totuși nu-mi aduc aminte să fi trăit vreodată o pace mai mare ca în această perioadă ‒ nici măcar când am petrecut, ca student, o lună și jumătate în Athos. Nu pot spune că acest lucru s-a datorat faptului că am primit mesaje de mare ajutor în plan lumesc, dar acum știam că parohia mea mă poartă mereu în rugăciune, şi eu pe ei. În loc să mă simt secătuit de griji, descopeream că am înlăuntru un rezervor mare de pace, din care pot da oricui are nevoie.

Poate pentru prima dată m-am trezit gândindu-mă la problemele şi suferințele celor din jur și, în loc să dau cu superioritate sentințe că „Toți cei nepregătiți își merită soarta!”, m-am surprins gândindu-mă la oameni cu milă și, uneori ‒ incredibil pentru mine! ‒, chiar dându-le telefon să văd dacă-i pot ajuta cu ceva. Printre primele lucruri pe care le-am înțeles când m-am întors la Dumnezeu a fost noțiunea de Biserică, că este Trupul lui Hristos. Bine, dar ce înseamnă asta pentru noi practic, în viața de zi cu zi?

În plan lumesc, cât timp a trăit printre noi, Hristos nu a scris nimic, nu a făcut procesiuni și nu a construit nici o biserică, ci a ales doisprezece oameni cărora le-a arătat un nou mod de a viețui. Cu toții înțelegem că relația noastră cu duhovnicul trebuie să reflecte relația pe care apostolii au avut-o cu Hristos, și totuși El a știut că acest lucru nu va fi suficient. De aceea, înainte de pătimirea Lui, le-a spus să se iubească unii pe alții, și astfel oamenii vor ști că sunt ucenicii Lui cf. Ioan 13:35. Dumnezeu nu enunță banalități ‒ dacă acest lucru era facil și ne venea nouă să-l facem de la sine, nu s-ar fi obosit să-l mai spună. Hristos nu era orb, vedea fricțiunile și competițiile pentru întâietate dintre apostoli, dar ne-a spus clar că doar purtându-ne neputințele unii altora, ajutându-i pe cei din jur, văzându-L pe Hristos în ceilalți, El Se poate ‒ astfel și numai astfel! ‒ descoperi înlăuntrul nostru. Chemarea Sa de unire în Trupul Lui este momentul când El ne descoperă un Părinte duhovnicesc prin care să ne poată vorbi. Actul de vindecare și de altoire a mea în El însă nu se poate face decât împreună cu un grup concret de oameni, adunați în jurul aceluiași duhovnic, încredințat fiind că, la fel ca ei, nu sunt chemat acolo întâmplător.

Nu este întâmplător nici faptul că lumea ne cheamă, mai nou, la „distanțare socială”, căci se presupune că apropierea fizică ne pune în pericol. În această nouă lume, în care prezența celuilalt a devenit un vector de aducere a morții, mulți sapă prin metri cubi de carte și terrabiți de statistici pentru a justifica, din punct de vedere canonic, juridic, istoric, metafizic și științific, normalitatea măsurilor impuse de guverne, aplaudând noua „isihie” involuntară. Pentru mine, păcătosul, în care pacea Lui nemincinoasă și grija pentru fratele meu duhovnicesc a început cu greu să câștige teren asupra panicii mincinoase a lumii și a autosuficienței mele egoiste, rămân cuvintele Sfântului Sofronie:

«Amin grăiesc vouă: Unde sunt doi sau trei adunați întru Numele Meu, acolo sunt, în mijlocul lor» Matei 18:19-20. Într-o astfel de adunare, întreg creștinismul s-ar putea reduce la puține cuvinte: Hristos întreabă pe fiecare dintre noi: «Mă iubești?». Și fiecare să răspundă: «Da, Doamne! Tu știi că te iubesc» cf. Ioan 21:15-18. În această dragoste se află tot sensul, toată înțelepciunea, sfârșitul cunoașterii, viața nesfârșită, Lumina neapusă”.

Și, prin excluziune ‒ că tot se poartă erudiția deductivă mai mult ca oricând astăzi ‒, în afara ei nu este nimic. (T.A.)

Iar în suflet, pace și lumină”

Am tot amânat să scriu cum am trăit în perioada aceasta, deoarece mă gândesc că poate am eu o problemă și nu reuşesc să mă conectez la realitate: simt aşa o pace în suflet, care nu mi se pare normală! În jur, toată lumea se agită, e speriată, iar eu sunt liniștită. Îmi tot vin în minte cuvintele din acatistul „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”: „Împrejur vreme rea și întuneric, groază și urlet de vijelie, iar în suflet, pace și lumină”.

Eu nu am ajuns încă să am „şi lumină”, dar cred că pacea se datorează rugăciunilor duhovnicului pentru ucenici şi rugăciunii de unire pe care o facem în parohie cu toții, unii pentru alții. Rugăciunea aceasta m-a făcut să nu percep distanţa dintre noi; chiar dacă nu ne vedeam fizic, îi simțeam pe toţi foarte aproape. Când ne-am revăzut, era ca și cum abia ieri ne despărțisem. Şi am încercat să ascult de recomandarea duhovnicului: să evit să mă uit la ştiri, și asta mă ține departe de ceea ce se întâmplă în lume.

Pentru slujbe ne-am amenajat un colţișor, unde copiii spun că e „biserică”, chiar şi atunci când nu se transmit slujbe pe internet. Vin și ei cu „bebelușii” la „biserică”, se închină și apoi organizează „agapa” de după Liturghie. Maria e paracliser și Ana ajutor. Tămâiază tot timpul slujbei, dau tuturor lumânări şi împart anafura la sfârșit. Când sună clopoțelul la Liturghia pe care o urmărim în direct, fetele se așază la rând la împărtășanie. Scriu pomelnice și le pun la icoană, să le citească Dumnezeu.

Maria (9 ani) a vrut ieri după-amiaza să facem Ceasurile, iar seara a făcut Pavecerniţa. Dar le este dor și de biserica adevărată. Ieri, când se jucau, Maria a întrebat-o pe Ana unde să-i pună adresa pe GPS-ul de la bicicletă, și ea a spus: „La biserică!”. (L.C.)

Toate câte veți cere veți primi”

Înainte” și „după Covid” așa arată în familia noastră: „Înainte”, aveam cam tot ce voiam: biserică, slujbe, oameni de treabă prin jur, întâlniri, cămara plină cu de toate, dar fără prea multă recunoștință. „După Covid”, tot ce avem e o parohie cu foarte, foarte multă recunoștință! În perioada aceasta de izolare, ea a fost și este busola noastră. De ea ne-a agățat Domnul prin dragostea Sa. Și nu cu ținte, ci cu nituri! Aș vrea să povestesc o serie de așa-zise coincidențe din perioada în care nu mai puteam să participăm la slujbe, care ne-au făcut mai conștienți de dragostea pe care ne-o poartă Domnul.

Într-o duminică, după ce am luat ultimele firmituri de anafură pe care le aveam în casă și ne puneam întrebări de unde mai putem face rost, la scurt timp am primit un mesaj prin care ni se spunea să ne verificăm cutia poștală. Era o pungă plină cu anafură proaspătă, pe care un frate duhovnicesc ne-a adus-o cu bicicleta tocmai de la biserică! M-am retras, căutându-mi de treabă într-o cameră, și acolo m-au năpădit lacrimile. Îi spun Domnului: „Ce proști suntem! Doar Tu ai zis: «Toate câte veți cere, rugându-vă cu credință, veți primi» Matei 21:22! Dar de unde atâta credință?…”.

Au urmat săptămâni cu scene apocaliptice prin magazine. Pe la final de ianuarie, primim un pachet din România cu orez, paste, semințe, drojdie și multe altele, pe care le găseam și aici cu ușurință. Dar când am văzut drojdia, am comentat în sinea mea: „Ia te uită, drojdie! La ce mi-a pus și drojdie, de parcă pe-aici nu se găsește… Mamele astea!”. Am făcut-o bucățele și am pus-o la congelator. În primele zile de Covid, suntem îndemnați să ne aprovizionăm cu cele necesare pentru o perioadă, ca să evităm apoi cumpărăturile. Alerg și eu. Cu ochii țintă pe ce aveam de cumpărat, dau de niște imagini care mi-au scăzut temperatura corpului. Rafturile erau goale – de fapt, nu goale, ci complet goale! –, iar majoritatea oamenilor alergau ca niște cai bezmetici într-o suprafață îngrădită. Arunc lista la gunoi, iau la întâmplare una-alta, și la casă îmi dau seama că am intrat cu o copită în cursa fricii. Urc în mașină și zic: „Să fugim, să fugim!” „De cine să fugim?!” „De lumeeeee…”. Ajunși acasă, îmi scrie o soră din parohie, printre altele, că făina și drojdia nu se mai găsesc în magazine, de parcă Cineva a vrut să Se asigure că am văzut asta cu ochii mei. Înghit în sec și intru iarăși în dialog cu Domnul: „Cum mai poți, Doamne, să Te mai uiți cu atâta Viață spre mine?”.

Apoi a urmat o serie de coincidențe „pe față”. Odată am fost la cumpărături și am uitat să luăm ouă. Ne-am dat seama abia acasă că nu mai aveam, dar, după câteva ore, o soră din parohie ne spune că ne-a trimis niște ouă pentru copii. Într-o altă zi de cumpărături, rafturile cu scutece de mărimea copiilor noștri erau goale, și deja făcusem grafice pe zile, cu câte scutece să folosim ca să ne ajungă. După nici o zi ne scrie un frate duhovnicesc că lor le-a rămas un pachet cu scutece de la copilul lor, nu cumva suntem interesați de ele? Într-o altă zi, îmi venise gândul să facem o pască pentru Paști, dar știam că tare greu se găsește o brânză bună care să se lege și am abandonat gândul. La câteva zile, un frate ne aduce exact brânza dulce de vacă!

Apoi, zilele trecute, am invitat la noi la masă doi frați din parohie, spunându-le cam ce voiam să pregătim, cu gândul că aveam în congelator cele de pe listă. Dar când să scot la dezghețat, mi-am dat seama că nu mai aveam aripioare de pui. Am mers să cumpărăm, dar iarăși am găsit rafturile goale, atât la carne, cât și la fructe. Așa că ne-am luat gândul. Spre seară, ducem o colivă unei surori pentru pomenirea celor plecați și… ce să vezi? Sora ne aștepta ca să ne dăruiască fructe de tot felul și o caserolă cu aripioare de pui! Lacrimile mele au început să sape iarăși șanțuri. Orice aş căuta, dau numai de Domnul la fiecare întâlnire cu frații duhovnicești!

Se spune că „ochii care nu se văd se uită”. Am putea face o teză de doctorat pe tema asta, să dovedim prin exemple vii că nu-i adevărată această teorie. În loc de concluzie, am scrie cu litere îngroșate că rugăciunea de unire a Părintelui Sofronie poate deschide oricui ochii sufletului, și așa nu vom ști niciodată ce e lipsa de care se vorbește în lume. Iar la bibliografie am preciza volumul needitat: „Parohia, o corabie în mijlocul furtunii”. Corabia noastră nu e făcută din fier, ci din ascultare, insuflare, dragoste, iar ancora aruncată-n Cer e dintr-un aliaj rar, numit „duhovnic”. În zilele astea de izolare, parohia a fost GPS-ul nostru, de ea ne-a prins Domnul, să nu ne înecăm în valurile acestei lumi noi, apărute o dată cu virusul. Dăm slavă multă ‒ nu multă, ci foarte multă și neîncetată! ‒ Domnului, pentru ce Căpitan ne-a ales și pe ce corabie ne-a așezat.

Cu siguranță, au mai fost multe alte „coincidențe” de care am fost sau nu conștienți, dar ceea ce știm e că Domnul a lucrat prin frații noștri în această perioadă. Cu multă, foarte multă recunoștință pentru toți cei care sunt îmbarcați pe această corabie numită „Parohie”, Domnul să ne țină alături! Amin! (C.R.)

Prin Rugăciunea lui Iisus ne zidim inima pe interior”

Cum am trăit această perioadă de izolare impusă? Îmbătat de cuvinte! Cuvintele Părintelui, cuvintele Bisericii ‒ vii, lucrătoare, frumoase, adevărate, pline de Duh! „Cuvintele vieții veșnice” Ioan 6:68. Atâta ploaie am primit, atâta bogăție ‒ știți ploile acelea calde de vară, mângâietoare, rodnice? ‒, că îmi pare că nu-mi ajunge toată viața de-acum înainte ca să pot „mesteca”, împlini, trăi mai deplin și mai curat cu cele primite. Mai adânc, mai atent. Lăsând deșertăciunile. Atâta frumusețe! Plină de sens. Așa ar trebui să trăim mereu.

Siliți fiind să nu ne vedem față către față, ne-am legat mai strâns prin cuvânt. Părintele ne-a adunat pe toți în fiecare zi, precum o cloșcă puii săi, fie în Taina Cuvântului Întrupat – Liturghia, fie în Taina Cuvântului împărtășit – sinaxele de seară. Cu ochiul întors către interior, urechea ni s-a ascuțit și, atenți la Cuvânt, L-am sorbit. Mă simt „alcătuit” din cuvintele Părintelui, și cred că mulți din parohie sunt așa.

Am fost odată la Essex în pelerinaj și Părintele Zaharia ne-a dat acest cuvânt: „Prin Rugăciunea lui Iisus ne zidim inima pe interior, cărămidă cu cărămidă”. Astfel ne clădim noi, în parohia noastră, inimile, în unime, din cuvintele Părintelui nostru, din cuvintele Părintelui Părintelui nostru, cuvintele Bisericii noastre „care se împarte și nu se desparte”. (A.P.)

Grupaj realizat de

Anca Stanciu

Articol publicat in revista Familia Ortodoxa/iulie 2020

IULIE 2020