De la graffiti, rock și droguri la mănăstire

Sfântul Apostol Pavel ne învață: „Luaţi seama să nu folosiţi libertatea voastră spre a sluji trupului” Galateni 5:13. Dumnezeu, în marea Sa iubire, ne lasă libertatea de a ne înrobi tuturor patimilor, de a ne trăi viața așa cum ne place mai mult, dar ne dă în schimb conștiința, care ne mustră puternic atunci când ne abatem de la Cale. Fratele Teodor de la Mănăstirea Oașa a trăit de mic viața „la maxim”, ajutat fiind și de anturajul din care făcea parte. A încercat multe din ofertele societății de azi pentru a se simți fericit, dar, deși a obținut tot ce și-a dorit pe plan lumesc, nu a dat de gustul împlinirii. Când a înțeles că numai „unde e Duhul Domnului, acolo este libertateII Corinteni 3:17, a luptat până la sânge pentru libertatea duhovnicească. Și mai luptă încă. (R.T.)

– Frate Teodor, cum a fost copilăria dumnea­voastră: mai mult sau mai puțin marcată de prezenţa lui Hristos?

– Copilăria mea chiar a fost marcată de prezenţa lui Hristos. De mic am mers la biserică. Eu am crescut până la patru ani cu bunicii, care erau oameni foarte credincioşi, şi atunci am rămas cumva cu biserica în suflet. Pe lângă bunici, și ai mei erau credincioși: mama se ruga, ţinea post, mergea la slujbe. Nu mă obliga să merg și eu, dar mergeam la biserică, ţineam post, ştiam toate aceste lucruri.

Ştiam că există Dumnezeu, dar nu mă întrebam niciodată de ce cred în Dumnezeu. Nu-mi puneam problema aşa, analitic. Aveam icoane, îmi plăceau foarte mult icoanele. Chiar ţin minte că bunicii, când veneau la noi, nu-mi aduceau dulciuri sau jucării; îmi aduceau câte o iconiţă. Şi le păstram cu mare evlavie. Până prin clasa a patra mergeam la biserică, în cartier, mai ajutam pe acolo, mă rugam… După aceea, am intrat la Liceul de Arte şi s-au schimbat un pic lucrurile. Până atunci mă raportam exclusiv la universul din jurul meu: acasă, la şcoală, prin cartier, dar, după ce am mers la Liceul de Arte, acolo am găsit alt anturaj, alte preocupări…

Mai ales, fiind un liceu vocaţional, erau oameni care făceau ce le place ‒ era, ca să zic aşa, un libertinaj. Acum în toate liceele e aşa, dar atunci Liceul de Arte era mai special: copii cu tot felul de freze, cu tot felul de haine… Acolo am început să am alte preocupări. Dar aş vrea să menţionez un lucru foarte important: mie mi-au plăcut tot timpul poeziile. Când eram mic, mama îmi citea ce mai ştia ea, ce mai învăţase prin liceu. După ce am ajuns la liceu, am început să mă apuc de alte lucruri: mă dădeam pe skateboard, pe bicicletă BMX, am făcut breakdance… Apoi am început să ascult muzică rock și hip-hop. Dar totdeauna, în toate trăsnăile pe care le făceam, aveam o limită. Din copilărie, îmi rămăsese cumva glasul conştiinţei, și ocoleam tot ce era împotriva lui Dumnezeu, aşa, vădit: dacă era o trupă care avea versuri sataniste, dacă se afișau cu cruci întoarse sau cu pentagrame, nu mă mai amestecam.

Am avut întotdeauna o limită. Nu era un lucru pe care-l conştientizam. Pur și simplu, era ceva în interiorul meu care rămăsese legat de Dumnezeu, și ziceam: „Măi, lui Dumnezeu nu-I place chestia asta!”, şi nu voiam s-o fac.

Mamă, câte icoane are ăsta!”

– Mai mergeaţi la biserică în liceu?

– Am rărit-o… Din clasa a cincea, de când m-am mutat la Liceul de Arte, am început s-o răresc. Mai mergeam, totuşi, așa cum eram, cu părul lung și cu tricou de roker. Mă duceam la biserică, aprindeam o lumânare, stăteam un pic şi plecam. Dar, în sinea mea, eu eram credincios, adică nu m-am lepădat niciodată de Dumnezeu. Dumnezeu era în sufletul meu.

Chiar mi-amintesc o întâmplare amuzantă. Au plecat odată ai mei la mare şi mi-am chemat prietenii să facem un party la mine acasă – prietenii mei cu skate, cu rock, cu toate nebuniile. Şi eu aveam o colecţie de postere pe uşă, cu tot felul de formaţii, de care eram foarte mândru. Dar în acelaşi timp aveam şi o grămadă de icoane, că mi-aduceau bunicii de fiecare dată, mai mergeam şi eu în pelerinaje pe la mănăstiri şi strânsesem o colecţie şi de icoane. Acum, pentru mine erau fireşti, erau icoanele mele de când eram mic. Şi, când au venit prietenii la mine, i-am dus în camera mea să le arăt colecţia de postere, să mă dau mare cu ea. Ei, când au intrat, nici nu s-au uitat la postere cât s-au uitat la icoane: „Mamă, câte icoane are ăsta!”. Eu: „Măi, lăsaţi icoanele, uitaţi-vă la postere!”. Dar nu, pe ei îi interesau icoanele. Chiar unul dintre ei a zis: „N-am văzut atâtea skate-uri câte icoane are ăsta!”. După o vreme, am renovat camera, am băgat icoanele într-o cutie şi acolo au rămas.

La scurt timp m-am apucat de graffiti, şi am fost foarte pasionat de treaba asta: toţi banii, toată energia acolo am investit-o, unsprezece ani din viața mea! Mâzgăleam pereţi, ne fugăreau oamenii, poliţia…

– Dar de ce făceaţi graffiti? Ce v-a atras?

– Nu ştiu exact de ce. Şi eu mă întrebam de ce. Aşa, o explicaţie pe care mi-o dădeam atunci era că-mi place să fac chestia asta, era ceva creativ. În plus, era şi o doză de rebeliune, eu fiind adolescent; era ceva ilegal. Şi era un lucru pe care nu toată lumea putea să-l facă, ceea ce mă făcea să mă simt mai special. Și am tot continuat așa…

Eram credincios, dar nu eram cuminte, adică s-au lipit păcatele de mine și acasă, şi la şcoală. În clasa a cincea, în primul semestru, m-au propus spre exmatriculare: împreună cu niște colegi am dărâmat în joacă un perete la unul din corpurile în construcţie ale liceului. Țin minte că, exact atunci când l-am dărâmat, a intrat și directoarea, iar noi am fugit printre cărămizi. După aceea nu ne-am mai dus la şcoală în ziua aceea și am fost dați dispăruți. Am avut mari probleme.

Poate și cartierul în care am copilărit a avut o influență negativă asupra mea. Am crescut la periferia Braşovului; aveam şapte ani când ne-am mutat acolo și, printre copiii de la bloc, eu eram dintre cei mici, ceilalţi fiind cu cinci-şase ani mai mari. Ce vedeam la cei mari, mă apucam să fac și eu. Prima dată am fumat în clasa întâi. După aceea mi-am dat seama că nu vreau să rămân la chestia asta, că nu-mi place ‒ vedeam că oamenii nu ies bine din astfel de lucruri, aveau tot felul de probleme. Părinţii, săracii, nu știau nimic: ei, la muncă, eu, la şcoală; în timpul liber stăteam tot cu copiii de la bloc. După aceea am văzut că nu e bine ce fac, de aceea am ales să merg la Liceul de Arte, cu gândul că scap cumva de mediul ăsta.

Apoi m-am apucat de graffiti ‒ desenam non-stop! Îmi plăteam materialele din alocaţie. Abia aşteptam să treacă luna, ca să merg să-mi iau două spray-uri! Când au început colegii mei să fumeze printr-a opta, eu ştiam de când eram mic că nu merită să-mi pierd timpul cu asta, şi-n plus, mi se părea o risipă de bani: cu un pachet de ţigări îmi luam un spray! Așa că m-a ajutat lucrul ăsta într-o oarecare măsură, că tot ce strângeam dădeam pe spray-uri, pe markere, pe vopsele… După aceea am început să merg și la concursuri de graffiti.

Făceam ce-mi place, dar nu eram fericit

Mergeam duminica la biserică, mă-ntorceam acasă, mâncam cu familia şi-apoi îmi luam spray-urile, dădeam o tură de oraş şi, peste tot unde vedeam un loc, făceam un graff. M-au remarcat ceilalţi, mai mari, și-au început să mă ia cu ei. Pentru mine, ei erau nişte modele; am început să ies cu ei şi au devenit parte din viaţa mea. Atunci a slăbit un pic credinţa. Prin clasa a noua m-am apucat de fumat „iarbă”, pentru că era un graffer care-mi plăcea foarte mult, şi el zicea că de-aia face graff-uri aşa faine, că fumează „iarbă”. Şi atunci m-am apucat şi eu, că mi-am zis: „Mă, să vezi acuma ce fac!”. Aşa m-am apucat de fumat, dar alte droguri nu consumam, pentru că mi-era frică. În mintea mea, ziceam: „Totuşi, asta e naturală, nu cred că e aşa mare păcat înaintea lui Dumnezeu!”. Şi nu m-am mai spovedit, mulţi ani de-atunci nu m-am mai spovedit.

Am continuat în ritmul ăsta. Erau foarte multe patimi implicate, vă daţi seama: în primul rând, slava deşartă; în al doilea rând, nimic din tot ce vedem noi acuma ca fiind foarte cool şi foarte la modă nu e ceea ce pare. În spate sunt foarte multe patimi: droguri, băutură, desfrânare… Când eşti mic şi te uiţi la cei mai mari, zici: „Mamă, ce viaţă faină au ăştia! Vreau şi eu să fiu ca ei!”, dar când am ajuns acolo unde mi-am dorit, am văzut că nici oamenii nu erau prea fericiţi, aveau și foarte multe probleme în viaţa lor, şi erau şi foarte multe patimi de care le era greu să se desprindă. Nu poți să faci treaba asta fără să nu fii părtaş la ce este în spate.

Mai târziu, în toate cercurile în care am umblat ‒ cu rockeri, cu grafferi, cu ultraşi la meciuri ‒, peste tot pe unde am fost, am observat că există un lucru care se vede, dar există și ceea ce nu se vede, aceste patimi care te înlănţuiesc și de care e foarte greu să te rupi. Pe mine, faptul că am fost la biserică de mic m-a salvat, dar prietenii mei, care n-aveau nici o treabă cu biserica, nici familiile lor n-aveau nici o treabă, pentru ei a fost mult mai rău, pentru că n-aveau nici o frână, se băgau în orice ‒ adică în droguri foarte periculoase, care-ţi afectează viaţa pe termen lung. Iar în relaţiile cu oamenii nu aveau scrupule, minţeau, furau, n-aveau nici o tresărire, nici o mustrare de conștiință.

Eu, cât de cât, aveam noţiunea de păcat, simţeam în sufletul meu că nu e bine ce fac, de aceea zic că pentru ei era foarte greu să-și revină. Și mai era un lucru ‒ știți cum spune Scriptura: „Ca toţi să fie una”. Noi eram toţi una în păcate. Când ne adunam în grup era o energie foarte puternică, de aceea e foarte greu să convingi un om care are astfel de trăiri, să-l scoţi din mediul lui şi să-l aduci la biserică. Păi, să mergi la un festival, unde eşti cu 60.000 de oameni în acelaşi „duh”, chiar dacă nu-i un duh bun, și să ai nişte trăiri foarte puternice, pe care nu le mai poţi compara cu altceva ‒ de aceea trag tinerii foarte mult în direcția asta, pentru ceea ce simt ei acolo.

E un sentiment de satisfacţie foarte puternic. Iar eu am confundat mult timp satisfacţia cu împlinirea. Adică îmi satisfăceam o serie de plăceri, dar trebuia să o fac tot timpul, pentru că la un moment dat ajungeam într-un gol. În sufletul meu, tot timpul mă întrebam: de ce fac ceea ce fac? Tot timpul era o dorință: mai mult, mai mult! Adică simţeam că, deşi făceam toate aceste lu­cruri, în realitate nu aveam o împlinire sufletească. Simţeam că în viaţă e ceva mai mult, şi căutam acest „ceva” ‒ chiar mă obseda gândul ăsta: care e scopul meu în viaţă? Credeam că e de-ajuns să fac doar ce-mi place ca să fiu fericit, dar cumva nu se legau lucrurile. Făceam ce-mi place, dar nu eram fericit.

Doamne, ce-am făcut?!”

– Ceilalţi din anturaj gândeau la fel?

– Unii nici nu-şi puneau problema, pur şi simplu făceau. Şi eu chiar îi întrebam: „Măi, dar noi de ce facem treaba asta? Care-i scopul?”. Cumva, căutam un sens în viaţa mea. Dar pentru ei nu era neapărat același lucru. Mulţi, într-adevăr, aveau căutări, dar se rezumau la a mări „doza”, a sta cât mai mult împreună, a face cât mai mult ce ne place, şi abia aşteptau să mergem undeva, la un festival, să ne facem de cap.

La festivalurile astea se întâmplă un lucru care pentru tineri e extraordinar ‒ pentru că iei o pauză de la tot ce înseamnă obligaţii sociale, responsabili­tăţi şi înfrânare. Pentru câteva zile, trăieşti un fel de „paradis”. Eşti cu oameni care îţi împărtăşesc ideile şi poftele, n-ai limită la nimic, faci numai ce-ţi place; sunt droguri, sunt tot felul de relaţii, muzică, n-ai nici o grijă, eşti scutit de orice responsabilitate, trăieşti viaţa „la maxim”. Eu ţin minte că nu mai voiam să plec, atât de mult îmi plăcea ‒ şi chiar simţeam un fel de depresie când se termina. Abia aşteptam să vină anul următor, ca să merg iarăşi.

Și asta se întâmpla pentru că vrăjmaşul nu vrea numai să ne tragă să facem păcate. Cel mai grav e ce se întâmplă după. Că tu faci păcatul poate aşa, din curiozitate, dar starea de după, goliciunea sufletească, toată apăsarea, toată părerea de rău ‒ poate-s unii cărora nu le pare rău, dar în sufletul meu era o luptă grozavă: „Doamne, ce-am făcut?!”. Nu mă simţeam bine deloc, simţeam o ruptură în sufletul meu și nu înţelegeam: de ce, totuşi, îmi place să fac chestia asta, dar mă mustră conştiinţa? Cumva, vrăjmaşul te îndeamnă să faci păcatul, pentru ca după aceea să te ţină în starea asta permanent. Şi de acolo ajungi la depresie. Pentru că tu nu te simţi bine, și trebuie să faci ceva ca să te simţi bine, şi atunci mai consumi nu-ştiu-ce droguri, mai mergi nu-ştiu-unde, mai faci nu-ştiu-ce ‒ adică încerci să suplineşti tot cu păcate, şi te adânceşti din ce în ce mai mult, ca într-o mlaştină.

De aceea am şi acceptat să stăm acum de vorbă, nu că am eu o viaţă mai specială; dar am vrut să vă spun e că e foarte important ca, orice ai face, să nu-ţi pierzi nădejdea. Oricât de mult ai căzut, oricât de negru ţi se pare orizontul, mai este nădejde. Dumnezeu a fost cu mine în toate mizeriile în care am intrat, și nu m-a lăsat niciodată.

– Ne puteţi prezenta cazuri ale unor prieteni care au păţit-o foarte rău?

– Da… Am un prieten care era un băiat foarte de treabă. Îl cunoşteam din galerie, şi dintr-o întâmplare a ajuns să stea cu noi, grafferii. Stând cu noi, s-a apucat şi de fumat iarbă, şi a început după aceea să consume tot mai mult, încât a ajuns să-şi planteze acasă. El era căsătorit, era mult mai mare ca mine. Şi apoi, de la drogurile mai slabe – aşa se întâmplă întotdeauna – ajungi la altele, mai rele. Aşa s-a întâmplat şi cu prietenul meu, a început să consume droguri puternice, să meargă pe la festivaluri dubioase ‒ că sunt festivalurile despre care știm şi care sunt publice, dar sunt şi festivaluri underground, unde, practic, sunt foarte multe droguri, se strâng oameni din foarte multe ţări… Acolo e groaznic ce se întâmplă, nivelul de demonizare e foarte puternic. A început să meargă pe la astfel de festivaluri şi, într-un final, a ajuns la concluzia că n-are rost să fie căsătorit, că de ce să fie „înlănţuit”, că el vrea să fie liber, că nu mai vrea să lucreze, că vrea să trăiască liber, cu natura… Consumase nişte droguri care îți afectează creierul pe viaţă. Şi atunci s‑a pierdut, a divorţat de soţia lui, a început să umble cu tot felul de fete şi, până la urmă, a pierdut totul.

Ăsta ar fi un caz. Dar sunt foarte multe. În general, majoritatea celor care au consumat droguri puternice au ajuns la spitalul de nebuni. Și nu pentru că ar fi avut probleme dinainte. Chiar o fostă prietenă a mea este acum pe tratament psihiatric. Aşa de mult îţi întunecă drogurile mintea, că nu mai poți trăi normal, decât cu tratament. Şi, ceea ce am văzut – pentru că, la un moment dat, după ce m-am întors în Biserică, am încercat să vorbesc cu ei despre Dumnezeu, dar am văzut că nu am nici o șansă. Pentru că erau și cuprinși de mândrie; dacă le spuneai: „Măi, ai probleme…”, ei, nu! „Nu, că nimeni nu mă înţelege!”. Deci ei, consumând aceste droguri, văd nişte lucruri, pe care e foarte greu să și le mai scoată din cap. Au nevoie de o persoană foarte înduhovnicită care să schimbe ceva în sufletul lor. Or, eu nu puteam să fac lucrul ăsta. Adică eu aveam noţiuni teoretice, dar viaţa mea nu era totuși la acest nivel.

(…)

(va urma)

Interviu realizat de

Mihaela Raluca Tănăseanu

Fragment din articolul publicat in revista Familia Ortodoxa/iulie 2020

IULIE 2020