De vorbă cu Părintele Daniel Anghel din Cipru

Un tânăr rebel ‒ dar deloc prost, căci învață bine la școală ‒, cu plete și cercei, în colțul gurii cu o țigară „Carpați” și purtând un tricou cu „Moarte creștinilor!”: iată-l pe Părintele Daniel cu 20 de ani în urmă. Ascultându-i povestea vieții, ni-l închipuim perfect în rolul adolescentului nemulțumit de confortul mental în care zace lumea din jurul său; și atunci, și acum, este în căutarea „adevăratei vieți”. „Important e să fii în căutare!”, pare că ne spune, zâmbind complice. „Căci cei ce caută vor afla, iar celor ce bat, li se va deschide”. (A.S.)

– Cine este Părintele Daniel? De unde vine şi încotro se duce? Vă rugăm să ne povestiţi viaţa sfinţiei voastre, cu toate suişurile şi coborâşurile…

– Înainte să vorbim de Părintele Daniel, vorbim de Daniel, un băiat răsfățat, crescut de bunici în vacanţe – când începea şcoala, plecam din satul bunicilor cu lacrimi în ochi. Priveam pe geamul din spate al maşinii şi-i vedeam cum rămân în poartă. Tot la fel o văd şi acum pe bunica, când merg să o vizitez, aceeaşi privelişte: rămâne în poarta casei până ce dispare din oglinda mea retrovizoare.

Copilăria mea, religios vorbind, mi-a marcat-o străbunica, care mă lua de fiecare dată cu ea duminica la biserică. Bineînţeles, mai erau duminici când mă furişam de dimineaţă din casă şi, ştiind că trebuie să merg la biserică, mai fugeam la scăldat, mai alergam după porumbei… Asta era în vacanţe. În perioada de şcoală, mergeam în oraşul meu natal, în care mi-am petrecut viaţa până la facultate, la Mioveni. Aşteptam cu nerăbdare să înceapă vacanţa, să merg din nou la bunici.

Satul bunicilor era unul animat, pe care, din păcate, astăzi îl cam pierdem. Aveam foarte mulţi prieteni, mergeam la jocurile noastre dragi, cu văcuţele, acolo ne adunam cu toţii. Era un sat cu foarte multă lume, tineret foarte mult, care, din păcate, astăzi s-a mutat la oraş. Oamenii se ajutau unii pe alții; chiar îmi spuneau bunicii că toate casele din sat erau construite cu ajutorul celorlalţi, ceea ce astăzi nu se mai întâmplă. Astăzi trebuie să ne facem rate la bănci pentru o casă. Eram cu toții o mare familie. Oamenii erau statornici, se trăgeau din satul acela de generaţii, copilăriseră împreună, se cunoşteau de-o viaţă… Cu totul altfel decât ceea ce se întâmplă acum, şi nu doar la bloc. Cu siguranţă era acel firesc de care ne-am despărţit, deși numim „firesc” ceea ce trăim noi astăzi, pentru că mulţi nu au cunoscut şi partea naturală lucrurilor.

Am avut o copilărie frumoasă… până prin clasa a opta, când, mergând în piaţa locală a oraşului, mi-a ajuns la urechi o melodie rock. M-am oprit, am rămas lipit acolo, de taraba aceea, vreo zece minute, fermecat de muzica nouă pe care o întâlnisem. Şi-am început să caut cu privirea tot felul de casete frumos colorate; la vremea aceea, toţi aveam casetofoane. Până la urmă, mi-am cumpărat o casetă pe care am ascultat-o foarte mult timp. După aceea, am trecut la stiluri mai agresive şi, bineînţeles, cu conotaţie satanică. Am început să-mi las părul lung – eram deja la liceu acum, în Piteşti. Și, nemaifiind cu părinţii tot timpul, aveam mult mai multă libertate. Atunci am început să mă manifest mai independent şi mai extravagant. Am început să-mi las părul lung, mi-am pus primul cercel în ureche, cu un ac încins, după care mi s-a umflat şi urechea, dar nu am renunţat şi mi-am dat altă gaură. Nimeni nu putea să mă convingă la şcoală să renunț la „pleată”, cum o numeam noi ‒ chiar am fost ameninţat cu scăderea notei la purtare! În clasa a IX-a, atunci când a intrat „diriga” noastră în clasă şi m-a văzut, a rămas un pic şocată, că eram singurul cu părul lung, tricou cu capete de morţi, blugi întotdeauna negri şi strâmţi pe picior, fie vară, fie iarnă ‒ deci toată ţinuta tip rock. Vorbim de anii ’96-’97…

– Nu vă înspăimânta mesajul muzicii rock? Aveaţi, cât de cât, o mică pregătire de la bunica, o aplecare spre Dumnezeu…

– Pentru mine, Paştele însemna mirosul de casă proaspăt văruită și miros de zambile. Asta m-a marcat mult timp. Iar în momentele macabre ‒ pentru că am scris foarte mult timp poezie macabră ‒, aveam frânturi de amintiri, rămase de la bunica, atunci când mergea împreună cu mine la biserică, şi parcă mă trăgeau un pic spre firescul lucrurilor, dar tot mă împotriveam. Credeam că normalitatea e aceea pe care o trăiesc eu, şi continuam să trăiesc în stilul pe care îl adoptasem, pentru că îmi devenise un stil de viaţă. Nu numai că ascultam muzica rock, dar se manifesta şi în caracter, şi încercam să-mi impun o atitudine cât mai agresivă ‒ atitudine care, la un moment dat, s-a lipit cumva de firea mea şi mi-a fost greu să scap de ea: aroganţă, multă mândrie, duritate…

M-am trezit cu străbunica în rockotecă!”

– Dar la Dumnezeu cum vă raportaţi în această perioadă?

– Noi, rockerii, nu negam prezenţa lui Dumnezeu. Noi huleam numele lui Dumnezeu prin atitudinea noastră, prin muzica noastră, prin versuri… Am avut chiar și o formaţie de muzică rock, cântam la baluri de boboci; eu cântam la chitară electrică. Nu negam existenţa lui Dumnezeu ‒ tocmai, ne plăcea să credem că există Dumnezeu, ca să-L hulim! Chiar aveam un tricou pe care scria: „Moarte creştinilor!”, cu crucea întoarsă. Pentru mine era un stil de viaţă, era modul meu de-a fi.

– Şi cum vă simţeaţi sufleteşte?

– Ştiți cum e? Atunci când nu cunoşti lumina şi trăieşti în întuneric, crezi că întunericul e firescul. Ești ca o pasăre care creşte de mică într-o colivie, n-a zburat niciodată şi, pentru ea, colivia e firescul. Numai că eu cunoscusem şi o frântură de libertate, cunoscusem și viața în afara coliviei până să ajung aşa. Bineînţeles că nu mă simţeam tocmai liniştit, iar conştiinţa îmi spunea că greşesc, dar există un mod vicios de-a trăi din care nu puteam să mă eliberez. Mă închideam în cameră, ascultam muzică rock, muzică dură, muzică cu mesaje satanice şi scriam multe versuri.

– Dar a fost cineva care să vă arate că greşiţi?

– În primul rând, familia mea, care suferea foarte mult. La vremea aceea trăia şi tata ‒ care s-a dus la Domnul destul de tânăr, la 47 de ani, bolnav de cancer. Slavă Domnului că a apucat să plece la Domnul cu inima împăcată, văzându-mă întors din calea greşită pe care o luasem. Tatăl meu era foarte contrariat de ţinuta mea. Nu-i plăceau pletele mele. „M‑ai făcut de râs peste tot!”. Îi era şi ruşine, săracul, să vină la şedinţă, cu toate că învăţam foarte bine. Adică nu amestecam rock-ul cu învăţătura. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu am intrat într-un anturaj care să mă depărteze de şcoală! Din contră. Eu învăţam la matematică pentru că diriginta noastră era de matematică și mi-a spus: „Dacă tu înveţi la mine, atunci poți să nu te tunzi” – şi atunci învăţam doar ca să mă lase cu pletele mele.

Acum, în liceu mi-am creat un grup de prieteni, tot rockeri, şi ne strângeam cu toţii într-un bar, în Piteşti. Toate pauzele şi după liceu mergeam în barul acela. Mi-aduc aminte, când intrai acolo, nu se vedea nimic, era întuneric şi, în momentul când ți se acomodau ochii, începeai să vezi. Şi ce vedeai? Vedeai pereţii pictaţi ca într-o biserică ‒ dar cu scheleţi şi demoni! Şi fiecare începea să-şi comande: vodcă, bere… şi se fuma. Şi eu fumam, ajunsesem să fumez două pachete de ţigări pe zi ‒ dar nu orice ţigară: un rocker adevărat trebuia să fumeze „Carpaţi”! Băutura nu prea s-a lipit de mine, în schimb fumam foarte mult. Am trăit aşa câţiva ani de zile, timp în care bunicii mei, tatăl şi mama încercau prin toate metodele să mă facă să înţeleg că nu merg pe calea cea bună. Bineînţeles, eu nu-i ascultam, pentru că eram convins că ăsta-i adevăratul stil de viață, şi nu altul. Tata se lega mai mult de vestimentaţie, de păr, în timp ce mama era mai mult pe partea spirituală. Nu-i plăcea că ascult muzica asta cu mesaj satanic. Pentru că muzica rock te duce pe partea spirituală negativă, legată de diavol; la fel cum manelele îndeamnă la curvie, la beţie; iar muzica hip-hop, la ce? La droguri, la delincvenţă.

Îmi amintesc o întâmplare amuzantă. Plecasem cu fratele meu la rockotecă – fratele meu întotdeauna a încercat să mă copieze, și l-am „convertit” şi pe el la muzica rock. Şi în rockotecă m-am trezit cu străbunica, cu băţul – era venită la noi, la oraş ‒ şi cu mama, să ne ia acasă. Era un bodyguard înalt la uşă, şi i-a spus: „Dacă nu-mi dai drumul să intru, numai cu băţul ăsta te bat!”. Şi m-am trezit cu străbunica în rockotecă! Atât de mult m-am supărat – bine, faţă de ea aveam respect, fiindcă din copilărie mi s-a întipărit aşa şi, oricât de dur aş fi încercat eu să par, faţă de străbunica deveneam copilul de dinainte ‒ și i-am spus: „Străbunica, m-ai făcut de râs! Toţi râd de mine că a venit bunica după el!”. Şi am plecat acasă, cu rușinea pe obraz.

Mama, în toată perioada asta, se ruga cu lacrimi pentru întoarcerea mea. Mi-a spus după aceea. Eu noaptea ascultam muzică rock şi de multe ori nu-mi păsa, dădeam muzica tare la mine în cameră. Şi mama mi-a spus că, în timp ce eu ascultam, ea lua în braţe icoana Maicii Domnului şi plângea. În timp ce eu îmi făceam „privegherea” mea, mama își făcea privegherea ei, se ruga la Maica Domnului. Mergea la Maslu la Părintele Lavrentie de la Frăsinei ‒ un sfânt! ‒, venea acasă, îmi ungea hainele, fără să știu, cu ulei de la Sfântul Maslu; se ruga noapte de noapte la Maica Domnului și plângea: „Maica Domnului, întoarce-l pe băiatul meu…”. Şi mama nu a fost un creştin practicant, dar a încercat pe cât a putut ea să mă ajute. Suferea pentru mine. Așa m-a scos din ghearele celui rău.

Îmi iau chitara şi vin la mănăstire!”

După doi ani de zile de liceu, fiind în vacanţa de vară, la bunici, mi-am făcut acolo un prieten, pe care îl chema tot Daniel, ca pe mine. El era foarte credincios. Dar el a făcut ca Sfântul Apostol Pavel: „Făcutu-m-am tuturor toate, ca să-i aduc la Dumnezeu”. La fel și Daniel, a lucrat cu multă fineţe duhovnicească: și-a lăsat şi el părul un pic mai lung, a încercat să se apropie de mine, cu toate că lui nu-i plăcea stilul ăsta de muzică, dar voia să mă scoată din cercul în care eram. Şi-a dorit foarte mult să ne împrietenim, iar eu, bineînţeles, ca un adevărat om care vrea să-l „convertească”, am încercat să-i explic ce înseamnă muzica rock, să-i dau să asculte casete… El se prefăcea că ascultă, dar nu asculta, după cum mi-a spus mai târziu.

Doi ani de zile am fost prieteni, în fiecare vacanţă ne-am întâlnit. Aveam discuţii filozofice ‒ nu numai despre muzica rock, pentru că-mi plăcea foarte mult și să filozofez, să scriu… La un moment dat, după doi ani în care se legase o prietenie, îmi propune să mergem la o mănăstire, la Frăsinei, în Vâlcea. Eu, bineînţeles, când am auzit de mănăstire, am zis: „Băi, eu nu merg la mănăstire! Mă plictisesc acolo. Hai mai bine la munte!” „Păi, mănăstirea este la munte!”. Când am auzit eu de munte, zic: „Îmi iau chitara şi vin!”. Am încercat să mai vorbesc cu câţiva prieteni, dar n-a mai venit nimeni. Aşa a lucrat Dumnezeu. Şi am plecat la mănăstire cu gândul că-mi voi petrece un week-end la munte, cu chitara. „O să trec şi pe la mănăstire un pic, aşa, ca la un muzeu”.

Era 7 septembrie, deci ajunul Naşterii Maicii Domnului. Eu eram, imaginaţi-vă, cu tricou cu capete de mort, părul lung, cercei, bocanci! Ei, acolo mă aştepta cu totul altceva. Nu erau poieni unde să-mi pun eu cortul şi să când la chitară. Până la urmă, am acceptat să dorm la mănăstire. De ce am acceptat? Pentru că plecasem la mănăstire cu gândul să‑i „convertesc” pe călugări la muzica rock! Zic: „Merg să le vorbesc despre adevărata viaţă!”. Mi-i imaginam fiind acolo decepţionaţi: au ales calea mănăstirii, săracii! Nu ştiu ei ce-nseamnă adevărata viaţă, lasă că merg eu să le explic, să-i „convertesc”. Şi am plecat eu convertit de-acolo.

Am ajuns seara la mănăstire, ni s-a dat o cameră. Eu eram foarte obosit, nu-mi mai ardea nici de cort, nici de chitară. Mă bucuram că am o cameră unde să rămân. Bineînţeles, n-am participat la nici o slujbă. Şi a venit în chilie la noi un călugăr și m-a întrebat: „Cum te cheamă?” „Daniel”, zic eu, foarte arogant. „Și sunt rocker, ce, nu se vede? Dar tu ce eşti? Călugăr?”. Zice: „Da, din mila Domnului. Am văzut că eşti rocker, şi să ştii că eu apreciez rockerii”. A ştiut cum să lucreze. Pentru că din momentul acela s-a pornit o discuţie care a durat aproape toată noaptea. Mi-a povestit că şi el a fost rocker. Ce m-a dezamăgit pe mine la momentul respectiv a fost că nu mai era rocker. Zic: „Acuma eşti fals, nu mai eşti adevărat!”. Şi am stat cu Părintele şapte-opt ore de vorbă, pentru că a ştiut cum să mă ia ‒ nu mi-a vorbit de Dumnezeu, nu mi-a vorbit de credinţă, mi-a vorbit doar de muzica rock, ce mai e prin lume, ce formaţii mai sunt… I-am şi cântat la chitară. După care Părintele a început să-mi spună cum s-a întors el la Hristos. Şi m-a captivat. La un moment dat, a început să mă cuprindă oboseala și m-am dus la culcare. Dar a doua zi dimineaţă m-am trezit un pic schimbat. Nu mai eram eu acela care adormisem. Vorbim de ziua de 8 septembrie, de Naşterea Maicii Domnului.

Bineînţeles, nu m-am dus la Liturghie, că eram prea obosit, dar am participat la Maslu. Şi Daniel îmi spune: „Măi, dacă tot am venit până aici, aşteaptă-mă şi pe mine, că vreau să mă spovedesc” „Ce înseamnă spovedit?” „Uite, să stai de vorbă cu Părintele…”. Şi a intrat el la spovedit. După care am intrat şi eu. Era Părintele Paisie, care a trecut la Domnul; zice: „Uite, Părintele vrea să te cunoască şi pe tine”. Zic: „Bine, hai să intru!”. Din momentul în care am intrat acolo, n-am mai ieşit nespovedit. Părintele zice: „Aplecaţi-vă, să vă citesc o rugăciune!”. Cu atâta dragoste şi bunătate ne-a primit Părintele, încât mi-a înmuiat inima. Din rockerul ăla arogant şi rău care voiam să par… am îngenuncheat, Părintele ne-a citit o rugăciune şi am făcut o spovedanie generală. Părintele a spus: „Uite, asta înseamnă spovedanie: stăm de vorbă…”.

Am „vorbit” cu Părintele, cred că trei ore am stat. Şi mi-era ruşine, vă dați seama, prima dată… Erau și lucruri pe care n-aș fi vrut să le spun, dar Părintele a aplicat o altă tehnică; zice: „Uite, eu sunt bătrân şi mai adorm din când în când… În timp ce eu mai dorm, tu spune, că Dumnezeu aude!”. Şi Părintele se prefăcea că doarme, mi-am dat eu seama după aceea, pentru că la final mi-a spus un lucru pe care nu avea cum să-l ştie dacă ar fi dormit. Mi-am dat seama că Părintele a aplicat strategia asta ca să spun tot. Și am spus tot. Tot, tot, tot! Că am zis: „Părintele doarme, hai să spun!”. Nu pot să exprim ce am simţit, dar eu ştiu cum am intrat în mănăstire, şi cum am plecat de-acolo. Am plecat plângând, nu puteam să mă abţin din plâns. Şi Daniel se îngrijorase: „Dar ce-i cu tine, ce s-a întâmplat?”. Şi zic: „Lasă-mă, nu pot să vorbesc…”.

Îţi mulţumesc, Doamne, că Te-am găsit!”

Am simţit cum m-am trezit la viaţă. Am simţit că am lepădat o viaţă mincinoasă, în care crezusem, o „realitate” mincinoasă pe care o considerasem normalitate, şi m-am trezit la adevărata viaţă, la adevărata normalitate, la firesc. Am simţit cum cineva m-a băgat într-un duş rece, în care m-am trezit dintr-o adormire, dintr-o minciună în care trăisem vreme de cinci ani de zile. Numai eu ştiu cum m-am simţit, cum eram înainte şi cum, într-o clipă, m-am schimbat la 180 de grade.

Nu a fost numai momentul spovedaniei. Când am plecat de la spovedanie, am intrat în biserică şi am simţit o pace şi o bucurie… Și am început să plâng. De la biserica de jos, unde se spovedesc femeile, până sus, unde mergi vreo jumătate de oră, tot drumul acela eu am plâns. Nu puteam să mă abţin din plâns! Era un plâns de bucurie, amestecat cu un plâns de căinţă. Cumva simţeam bucurie că am scăpat de acea povară ‒ pentru că era o povară pe care eu n-o simţeam înainte, sau poate o simţeam, dar credeam că aceea e normalitatea, ca un om care se naşte orb şi crede că aşa e normal, și care începe deodată să vadă prima dată în viaţa lui. Atunci și eu pentru prima oară am văzut, după o copilărie pură şi curată şi câteva episoade pe care mi le aduceam din când în când aminte, legate de biserica din sat şi de bunica ‒ momente pe care mi le mai aducea Dumnezeu în minte, dar le copleşea cealaltă parte, negativă a vieţii mele. Plângeam cu bucuria regăsirii, a întoarcerii acasă, amestecată cu căinţa; adică mi-am dat seama cât de mult rău îmi făcusem mie, ființei mele, şi, bineînţeles, cât greşisem faţă de Dumnezeu.

A fost o schimbare în inimă. Am plecat de la Părintele uşurat, am participat la slujbă, şi în timpul slujbei s-a întâmplat ceea ce nu pot să pun în cuvinte. Mi-a vorbit Dumnezeu în inimă. Am început să plâng, a început să-mi pară rău, să realizez cu adevărat ce-am fost până la vremea respectivă şi că am trăit într-o totală minciună. Nu pot să spun asta prin cuvinte, oricât aş încerca. Aici este minunea: ştiind cum am fost înainte şi cum am fost din momentul acela, ce s-a întâmplat în inima mea. Deci fără să-mi vorbească nimeni, fără să mă cicălească: „Măi, nu e bine”, sau să încerce să mă convingă prin cine ştie ce tehnici de psihologie. Nu, nu mi-a vorbit nimeni ‒ decât Dumnezeu. În acel moment m-am întors la Dumnezeu. A fost momentul convertirii mele, fără ca nimeni să-mi spună nimic. Și mă mai întâlnisem până atunci cu preoţi, care-mi spuneau: „Nu-i bine ce faci!”. Degeaba! Nu mă întorceam. Acum, fără să-mi vorbească nimeni, s-a întâmplat această minune la mănăstire la Frăsinei.

Când m-am întors acasă și am intrat pe uşă ‒ cum eram înainte, cu părul lung, cu cercel – cercelul nu mai exista! Mi-au deschis părinții, şi primul lucru pe care l-am făcut, am luat-o în braţe pe mama, l-am luat în braţe pe tata şi am început să plâng, şi nu mă mai opream din plâns. S-au speriat, au crezut că am păţit ceva. Era un plâns care nu mă lăsa să vorbesc. Bucurie amestecată cu căinţă. Bucuria: „Îţi mulţumesc, Doamne, că Te-am găsit, că nu mai rătăcesc în întuneric!”. Şi în acelaşi timp: „Doamne, iartă-mă pentru ce am făcut! Am fost un nenorocit!”.

M-am dus apoi la mine în cameră, și a venit mama, a venit tata, s-au aşezat pe pat: „Ce s-a întâmplat? Ce-ai păţit?”. Aveam 17 ani. Copil! Şi, după ce m-am liniştit, am început să le spun: „Vă rog să mă iertaţi!” – ăsta a fost primul meu cuvânt: „Îmi cer iertare!” „De ce? Pentru ce?” „Pentru tot ce v-am făcut, pentru necazurile pe care vi le‑am pricinuit. Vă rog să mă iertaţi pentru tot!”.

Bineînţeles, după aceea a început viaţa mea legată de biserică, am început să particip la Sfânta Liturghie, să caut să stau de vorbă cu Părinții de la mănăstire. Eram alt om. Am început să citesc noaptea acatiste, paraclise, să fac metanii… Părinţii începuseră să intre iarăși la bănuieli. Ziceau: „Ai căzut în cealaltă extremă!”. Atunci a fost iar un fel de luptă, pentru că nu mă înţelegeau. De ce? Pentru că ei erau oameni buni, dar nu erau practicanţi, nu puteau să înţeleagă de ce fac eu noaptea metanii. Mai ales că totul se întâmplase dintr-odată!

La un moment dat ştiu că m-au găsit în bucătărie dormind jos, extenuat de metanii. S-au speriat, au aprins lumina. Că eu nu voiam să mă vadă, aveam canonul meu. Şi canonul pentru mine era canon! Adică nu puteam să încalc nici măcar o singură metanie!

(…)

(va urma)

Interviu realizat de

Mihaela Raluca Tănăseanu

Fragment din articolul publicat in revista Familia Ortodoxa/august 2020

AUGUST 2020