PS Ambrozie al Giurgiului

Coronavirusul a pus lumea în criză, însă ceea ce nu înţelege lumea este că Judecătorul nu este omul, ci Însuşi Domnul, Care a dat Apostolilor Săi puterea să lege şi să dezlege. De fapt, judecătorii acestei lumi nu sunt cei suiţi pe scaunele dregătorilor, ci mai cu seamă Arhiereii Domnului. De cuvântul lor au nevoie astăzi popoarele, de cuvântul harului lui Dumnezeu lucrător în cei unşi pentru a striga în pustia acestei lumi, a judeca şi a binecuvânta. Acesta este motivul pentru care l-am rugat pe Preasfinţitul Ambrozie să ne dea cuvânt în aceste vremuri de cumpănă, cuvânt spre înţelegere şi luminare, cuvânt spre întărire în dragostea de Dumnezeu şi de oameni, cuvânt spre eliberarea de frica morţii şi câştigarea păcii celei de Sus. (G.F.)

Preasfințite Părinte, acum, la câteva luni de la declanșarea epidemiei la noi în țară, puteți să ne faceți o radiografie a modului în care au reacționat creștinii în această perioadă?

– De la bun început, trebuie subliniat că vremurile pe care le trăim sunt foarte grele. Sunt „vremuri de încercare”, aşa cum spuneau bătrânii cândva, pe care nu le-am mai trăit până acum și pe care, fără ajutorul Bunului Dumnezeu, al Maicii Domnului și al Sfinților, nu vom putea ști cum să le depășim. Cu toate acestea, nu trebuie să uităm cuvântul Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Dacă Dumnezeu e pentru noi, cine este împotriva noastră?” Romani 8:31.

Au trecut mai bine de cinci luni de la declanşarea acestei pandemii, timp în care atât clericii, cât şi credincioşii au trăit momente de grea cumpănă. Au fost momente de însingurare ‒ însă nu ne-am simţit nici o clipă singuri, deoarece L-am simţit alături pe Domnul nostru Iisus Hristos. Au fost clipe grele, în care preoții au slujit Dumnezeiasca Liturghie singuri în sfintele locaşuri. Am petrecut pentru prima oară Sfintele Paşti separaţi. Am înfruntat de multe ori capriciile primăverii care a trecut, preoți și credincioși, slujind afară, în condiții nu tocmai prielnice. Toate acestea nu ne-au dezbinat, nu ne-au îndepărtat unii de alţii, ci mai mult ne-au întărit în credinţă şi au înmulţit rugăciunea pentru semenii noştri.

Perioada aceasta ne-a făcut să înțelegem şi mai mult că Biserica suntem noi, cler și credincioși, cei ce ne rugăm împreună, mărturisim dreapta credință și ne împărtășim cu Sfintele Taine, indiferent de condițiile vitrege în care ne petrecem viața. În aceste luni, cler şi credincioşi, am demonstrat că Biserica nu poate fi mărginită de ziduri și nu poate fi constrânsă de părerile și rânduielile lumești. Dincolo de hotărârile care s-au luat, nu a încetat Liturghia și rugăciunea, nevoința duhovnicească și slujirea aproapelui. Biserica este vie, pentru că viu este Dumnezeu și pentru că vii suntem toţi, în Hristos Domnul.

Am constatat însă, din păcate, că statul în care trăim nu are iubire față de popor. Politicienii s-au cocoțat, ca-ntotdeauna, pe coronavirus. I-am certat pe câțiva dintre parlamentarii de Giurgiu și le-am spus că primarii și polițiile comunitare și locale au făcut abuzuri. Ne-am tulburat foarte tare când am văzut că au intrat în lucruri profunde, teologice, pe care nu le cunosc, și ne-au spus că nu trebuie să ne împărtășim, sau că trebuie să folosim mai multe lingurițe. Până unde poate s-ajungă nebunia? Nu poate nimeni ne spună cum facem Sfânta Împărtășanie! Lucrurile au luat-o razna și oamenii aceștia care n-au credință și mai ales, nu au nici milă de celălalt, nu se gândesc trebuie -l ocrotească, nu-l lipsească de ce are el mai sfânt. Vor avea pe conștiință bătrânele care n-au putut vină în Săptămâna Mare și plângă morții, împodobească Sfânta Cruce, participe la Denii, și pomenească copiii și nepoții! Vor avea pe conștiință acele persoane care nu vor mai prinde Paștele viitor!

Avem o Constituție, unde se spune că un drept fundamental al nostru este și acela de a ne exprima credința religioasă. Or, Biserica are Tainele ei, are credința aceasta a noastră, moștenită de la părinții noștri, de la preoții de pe front, de pe vremurile când se duceau cu trusa și-i împărtășeau pe muribunzi, sau când mergeau în zone carantinate pentru diferite boli, se-mpărtășeau toți cu-același Potir, aceeași linguriță, aceeași Sfântă Împărtășanie, iar preotul consuma după ei tot Sângele Domnului din Potir, și niciodată nu s-a-mbolnăvit nimeni. Istoria consemnează lucrurile acestea. Ce-ar însemna ca medicii să nu respecte protocoale medicale, pentru că vine preotul și spune: „Decuplați-l pe acesta de la aparatele de respirat, că mă rog eu pentru el!”.

Suntem mai puternici

decât ne închipuim”

Credeți că a fost un moment al mărturisirii credinței?

Ne-am tot lăudat cu evlavia noastră, cu puterea de a mărturisi și spuneam, când îi vedeam pe creștinii decapitați din unele țări arabe: „Dac-am fi fost noi acolo, mărturiseam!”. Și acum n-am avut curajul ieșim din casă de frica jandarmilor!

Iar preoții mei, unii dintre ei, nu doar s-au încuiat în biserică, ca Apostolii de frica iudeilor, dar au încuiat și porțile la biserică! Le-am dat măști și mănuși, și le-am zis: „Dacă îndrăzniți dați pe cineva afară din cei care vor veni…”. Și au venit oamenii la biserică. Unii s-au ascuns în cafas sau în debara sau în sacristie, doar ca participe la Sfânta Liturghie.

Eh, femeia aceea simplă, pe care o batjocoresc și o amendează polițiștii vinde o legătură de leurdă, aceea e simbolul care a ținut Biserica cu rugăciunile ei!

Foarte mulți se tem de „virusul ucigaș”, se tem de moarte. De unde ne vine această teamă și cum poate fi învinsă?

Înainte de a vă răspunde la această întrebare, se cuvine să facem o precizare esențială: cred că un creştin adevărat nu se teme de moarte, şi cu atât mai puţin de un „virus ucigaş”. Această teamă nu poate fi învinsă decât printr-o credinţă puternică în Iisus Hristos, Domnul Vieţii. Credinţa reprezintă calea prin care primim harul dumnezeiesc, care ni se dăruiește prin Hristos. Poporul român a dovedit dintotdeauna o credinţă adâncă în Dumnezeu, Care l-a ajutat să învingă furtunile unei istorii care l-a pus adesea la grea încercare. Cu toate acestea, românii nu s-au lăsat înfrânţi, ci le-au biruit prin puterea credinţei.

Spunea Părintele Dumitru Stăniloae că „frica de Dumnezeu este opusul fricii de lume. Ea are rostul să copleşească frica de lume. Frica de lume ne leagă de lume, ne face să ascultăm de ea şi să nu dăm ascultare chemării mai înalte a lui Dumnezeu, care ni se face prin credință”. Frica de moarte e alungată de bucuria şi nădejdea învierii, prin chemarea noastră la o viaţă nouă şi deplină. Învierea Domnului, temelia credinţei noastre, este tăria tuturor credincioşilor, ea străluceşte pe cerul duhovnicesc al credinţei, vestind, asemenea Luceafărului, apropierea zorilor mântuirii în Hristos. De aceea, cred cu tărie că suntem mai puternici decât ne putem închipui, mai ales în fața necazurilor și a bolilor, iar puterea aceasta nu vine doar din echilibrul vieții noastre, ci este darul lui Dumnezeu.

– Și totuși, de ce nu mai găsim calea, de ce rătăcim, de ce ne-am înrăit atât de mult unii față de alții?

– Omul fără repere, fără orizonturi, fără identitate face prostii, face greșeli. Toți acei oameni care nu au cuget ortodox, nu au iubire de neam și de țară, vor răvășească și tulbure lumea, prin pseudo-religiile, prin neo-marxismul, prin ideologiile legate de familie, de viață și mai ales de căsătorie, de creșterea copiilor și de sexualitate. Dacă ar fi te duci după unii ca aceștia vei intra într-un labirint din care nu vei mai găsi calea de ieșire.

Vedeți dumneavoastră, când eram studenți la facultate, aveam la cursurile de Artă și Arhitectură bisericească un academician, pe reputatul profesor Virgil Cândea. Pe lângă cursurile de înaltă ținută, el ne spunea așa: „Mergeți pe calea bătută, n-aveți decât o viață și n-aveți timp”. Ana Blandiana, de-aici, de la Comana, spunea: „Doamne, suntem vinovați că, dintre atâtea căi posibile, nu alegem decât una, și se poate întâmpla ca atunci alegem greșit”.

Dacă tinerețea ar ști și bătrânețea ar putea...”

Așadar, este important nu ne pierdem și ne punem problema și așa: oare eu ce destin am avut în lume? Oare ce-am făcut? Am răspândit lumină ca Fotini samarineanca, am consolat, am mângâiat, am îmbărbătat, am ajutat femei sau bărbați care au rătăcit calea, purtați de vârstă, de sexualitate, de exuberanța aceasta specifică tinereții? Părintele Arsenie Papacioc zicea: „Ehei, dacă tinerețea ar ști și bătrânețea ar putea...”. Ce cuvinte pline de sevă și de-nțelepciune! Nu știu, mi se pare suntem cu toții un pic debusolați, dezamăgiți de ceea ce se întâmplă. Vedem că a vorbi astăzi despre învățătura de credință ortodoxă a ajuns un act curajos de mărturisire. Pe fondul unei pretinse libertăți de exprimare, învățătura creștină este tot mai adesea contestată, ignorată și chiar condamnată.

O provocare cu care ne confruntăm și, cu siguranță, se vor confrunta copiii noştri este dezvoltarea unei societăți care tinde să devină anti-creștină și care dorește ca orice fel de manifestare religioasă să fie scoasă în afara spațiului public. Tinerii, şi nu numai, ar trebui să aibă în minte faptul că societatea, așa cum o cunoaștem noi, cu toate drepturile de care ne bucurăm, se datorează în mare măsură creștinismului. Că odată cu apariția acestuia a fost afirmată valoarea fiecărei persoane umane, iubirea aproapelui, libertatea și drepturile fiecărui om într-o lume greco-romană în care asuprirea religioasă, abuzul de putere, lăcomia și exploatarea sexuală erau socotite un mod de viață cât se poate de firesc. De aceea, numai trăind și mărturisind adevărurile de credință creștine putem să avem șansa ca lumea în care vor trăi tinerii și copiii de mâine să fie un loc al păcii și al bucuriei.

– Sfântul Paisie Aghioritul spunea că „în toate este nevoie de nobleţe duhovnicească”. Cum ați defini noblețea duhovnicească şi de ce este atât de greu de dobândit?

Mă bucură foarte mult această întrebare, pentru că Sfântul Paisie Aghioritul este foarte apropiat inimii mele. Această nobleţe duhovnicească despre care vorbeşte Cuviosul reprezintă, de fapt, starea de jertfă pe care trebuie să o avem faţă de semenul nostru. Este starea de smerenie prin care ne așezăm pe locul doi în raport cu aproapele. Adevărata smerenie este totdeauna primită de Dumnezeu, după cum frumos spune psalmistul: „duhul umilit, inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” Psalm 50:18. Părinţii Bisericii învaţă că, așa cum mândria este începutul căderii, smerenia este începătura mântuirii. Greutatea apare atunci când adevărata smerenie este înlocuită de falsa smerenie. De multe ori, nici nu ne dăm seama de trecerea de la o stare la cealaltă, avem impresia că lucrarea noastră este bineplăcută lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, pentru a preîntâmpina aceste situaţii, literatura duhovnicească recomandă cercetarea Părintelui duhovnicesc.

Greutatea dobândirii smereniei vine din faptul că în acest efort suntem implicaţi în primul rând noi şi personalitatea noastră. Dacă peste neajunsurile provocate de ceilalți putem trece în cele din urmă, foarte greu putem trece peste propria noastră vanitate. Există mereu tentaţia de a ne înălța deasupra celorlalţi, uitând astfel că, înaintea lui Dumnezeu, toţi suntem la fel. Nici pregătirea profesională, nici cea intelectuală, nici poziţia în societate nu ne conferă o întâietate anume. Singură lucrarea duhovnicească poate valoriza cu adevărat firea omului, ca fiinţă aflată permanent în căutarea desăvârşirii.

(…)

Interviu realizat de

Mihaela-Raluca Tănăseanu

Fragment din articolul publicat in revista Familia Ortodoxa/august 2020

AUGUST 2020