Mitropolitul Ierόtheos al Nafpaktei și Sfântului Vlasie

Iată că anul acesta, pe 11 iulie, vom avea parte de prima slujbă de prăznuire a Cuviosului Sofronie Aghioritul ‒ rusul, grecul, francezul, essexianul și a-toată-lumea ‒, ucenicul mult-iubit al Sfântului Siluan Athonitul, cel prin care am primit moștenirea învățăturii și experienței duhovnicești a unuia dintre cei mai mari sfinți ai secolului XX.

Și dacă de la Sfântul Siluan ne-a rămas cuvântul care ne ajută să supraviețuim în aceste vremuri cumplite, când harul s-a împuținat din pricina scăderii credinței oamenilor: „Ține-ți mintea în iad, și nu deznădăjdui!”, de la Sfântul Sofronie primim necurmata însuflare către unirea cu Hristos, care nu se poate săvârși decât în duhul dragostei și al libertății „fiilor lui Dumnezeu”.

Despre moștenirea Cuviosului Sofronie Aghioritul a binevoit să ne vorbească Mitropolitul Ierόtheos al Nafpaktei, într-un cuvânt de resuscitare a omului zilelor noastre, rătăcit în cotidian și surd la veșnicie. (A.S.)

– Înaltpreasfințite, a sosit timpul mult-așteptatei prăznuiri a Părintelui Sofronie de la Essex ca Sfânt al Bisericii noastre. Știm că propunerea de canonizare a fost înaintată de Înaltpreasfinția voastră, alături de propunerile pentru alți mari sfinți ai Bisericii noastre: Paisie Aghioritul și Porfirie Kavsokalivitul. Cum l-ați cunoscut pe Părintele Sofronie și ce v-a îndreptățit să-l considerați sfânt?

Într-adevăr, în anul 2004 am scris Patriarhiei Ecumenice în vederea canonizării Părintelui Sofronie, dar au fost mulți alți clerici, monahi și creștini care i-au cerut acest lucru Patriarhului Ecumenic. Între alții, îi pot aminti pe monahii de la Mănăstirea „Sfântul Pavel” din Sfântul Munte, unde Cuviosul Sofronie a slujit ca Părinte duhovnicesc. Dar și Patriarhul Ecumenic Bartolomeu însuși dorea canonizarea Părintelui Sofronie, pentru că a înțeles înrâurirea pe care o exercitau viața, petrecerea și învățătura sa atât asupra creștinilor din Europa, cât și asupra întregii lumi. Pentru mine este o binecuvântare aparte că i-am scris Patriarhului Ecumenic despre Sfântul Sofronie, ca și despre Sfântul Porfirie și Sfântul Paisie.

L-am cunoscut pe Cuviosul Sofronie mai întâi și mai întâi în cartea pe care a scris-o despre Sfântul Siluan Athonitul, iar mai apoi în căutările și întâlnirile mele personale cu el. La început am înțeles, și pot să spun că am simțit înlăuntrul meu, că prin inima lui trecea curentul isihast al experienței vederii lui Dumnezeu, ce curge în Biserică de la Proroci și Apostoli până la Părinți. Prin urmare, Părintele Sofronie exprima viața autentic ortodoxă. Era cu adevărat un om îndumnezeit. Acest lucru se vădea în atmosfera pe care o crea prin prezența sa, în cuvântul, tăcerea și rugăciunea sa, în Dumnezeiasca Liturghie pe care o săvârșea.

Multe se pot spune despre moștenirea pe care a lăsat-o tuturor, și mai ales celor care l-au cunoscut îndeaproape. Cred că o latură fundamentală a acestei moșteniri este faptul că Hristos este adevăratul Dumnezeu. El ni l-a descoperit pe Tatăl și ni L-a trimis pe Duhul Sfânt, prin Hristos Îl cunoaștem pe Tatăl, prin El suntem călăuziți la veșnicie. Sfântul Sofronie spunea că Hristos este „măsura tuturor” și că „trebuie să înțelegem că suntem datori să ne asumăm și să asimilăm cugetul și viața lui Hristos Însuși. Să ne purtăm față de El cu adevărat ca niște copii față de tatăl lor, ca niște ucenici față de învățătorul lor, adică să fim în măsură să trăim viața lui Dumnezeu Însuși. Iar când vom pătrunde deplin în viața Lui, atunci negreșit starea aceasta va fi îndumnezeirea”.

Libertatea este

viața în Hristos”

Cuviosul Sofronie a fost un Părinte al libertății. Care era învățătura Sfântului despre libertatea duhovnicească?

– Sfântul Sofronie, așa cum însuși mărturisește în cartea sa „Vom vedea pe Dumnezeu precum este”, a ajuns la vederea Luminii dumnezeiești, care este o experiență înaltă și rară. A văzut Lumina lui Dumnezeu după Dumnezeiasca Împărtășanie, și această Lumină a rămas cu el vreme de trei zile; a văzut Lumina în timpul isihiei minții și al rugăciunii curate. Ne amintește cu putere de Sfântul Simeon Noul Teolog. Astfel a dobândit libertatea duhovnicească, și din perspectiva acestei libertăți aborda toate subiectele vieții, și în această libertate a duhului îi călăuzea pe cei cu care avea o legătură duhovnicească.

Prin urmare, libertatea, potrivit Sfântului Sofronie, nu înseamnă o stare de autonomie a omului, nici o viață dusă după patimile lui ‒ ci este viața în Hristos, încrederea absolută în Pronia lui Dumnezeu și, mai ales, comuniunea cu El în Lumină.

El însuși spunea că, atunci când „ne agățăm de El cu putere, ca niște copii, primim chiar și ceea ce are, o însușire dumnezeiască” ‒ atunci, în această stare de frică a lui Dumnezeu, „vom ajunge, la răstimpuri, să trăim libertatea dumnezeiască”. Astfel, pentru Sfântul Sofronie, libertatea este „darul lui Dumnezeu”, fiind „practic de nedespărțit de cunoașterea veșniciei”; este intrarea noastră, prin lucrarea harului lui Dumnezeu, „întru libertatea fiilor lui Dumnezeu”. Și acest lucru îl putem trăi în Biserică, care este Trupul lui Hristos, cu ajutorul unui Părinte duhovnicesc îndumnezeit.

Cum se manifestă libertatea duhovnicească în relația duhovnic-ucenic?

– Părintele duhovnicesc, după Sfântul Sofronie, este cel ce a trecut din „Egiptul” patimilor în „pustia” nepătimirii, și de acolo a ajuns în „Pământul Făgăduinței”, al vederii lui Dumnezeu. Este cel ce a trăit prima mare venire a dumnezeiescului har, apoi ridicarea harului, și în cele din urmă cea de-a doua mare venire a harului, dobândind experiența vieții duhovnicești. Este cel ce L-a cunoscut pe Dumnezeu și a ajuns la iubirea față de toată lumea și, prin această iubire, dorește „să-i tragă pe oameni din iadul pe care l-au zămislit prin patimile lor împotrivitoare”.

Lucrarea Părintelui duhovnicesc este de a crea dumnezei după har „pentru veșnicie, în Lumina necreată”. Este o lucrare măreață, nu doar o simplă povățuire pentru problemele zilnice.

Aceasta înseamnă că duhovnicul lucrează cu cei care i-au fost încredințați de Dumnezeu așa cum lucrează Dumnezeu Însuși: cu dragoste, delicatețe, fără silnicie și fără patimă, mai mult ca un călăuzitor empiric decât ca un legiuitor; le vede starea și știe unde și cum să-i călăuzească. Prin urmare, între Părintele duhovnicesc și fiul duhovnicesc trebuie „să sufle un aer de libertate duhovnicească” și o căutare a lui Dumnezeu în veșnicie, așa încât fiul duhovnicesc să dobândească moștenirea veșnică a lui Dumnezeu.

Sfântul Sofronie făcea această lucrare mai mult de pe poziția unui frate duhovnicesc. El însuși le spunea monahilor săi: „Mă vedeţi toţi; şi, din toate înfăţişările vieţii mele, voi, de bună seamă v-aţi convins că eu nicicum nu pretind la postura de Stareţ, ci m-am socotit întotdeauna ca nefiind un Stareţ, ci doar un frate al vostru”. Și pentru că, spre sfârșitul vieții, umbla sprijinit de doi monahi, le spunea, glumind: „Mă simt de parcă aș fi cu doi frați mai mari, care mă poartă unde le e voia”.

Acest lucru este foarte important, pentru că arată atât simțirea paternității și frățietății duhovnicești, cât și recunoașterea doririi celui ce se afla în comuniune cu el ‒ de a fi călăuzit către Hristos. În același timp, vădește o mare sensibilitate. Eu așa l-am cunoscut, ca pe un frate mai mare cu multă experiență, plin de dragoste jertfelnică.

Viața de familie

– În relația dintre soți se poate vorbi despre o acordare a libertății?

– Sfântul Sofronie știa foarte bine cum să-i povățuiască pe monahi către îndumnezeire, către căutarea lui Dumnezeu. Știa ce înseamnă să lași tot și toate și să-ți dăruiești întreaga viață lui Dumnezeu, pentru a trăi veșnicia împreună cu El. De altfel, definea îndumnezeirea ca starea în care ne mișcăm după voia lui Dumnezeu, după gândul lui Hristos, potrivit cuvântului Apostolului Pavel: „Gândul acesta să fie în voi, care era şi în Hristos Iisus” Filipeni 2:5.

Când a ajuns însă în Europa apuseană, mai întâi la Paris, iar mai apoi în Anglia, s-a văzut nevoit să povățuiască și oameni căsătoriți, cu multe probleme familiale atât în relațiile dintre soți, cât și în relațiile dintre părinți și copii.

Î

Dumnezeul cel fără de început ni S-a descoperit în smerenia Sa de neînchipuit. El, Făcătorul a tot ce este, nu stăpâneşte asupra noastră. E drept, nici asupra Lui nu stăpâneşte nimeni. Omul este chipul acestui Dumnezeu smerit şi slobod; firesc ne-ar fi a năzui să ne asemănăm Lui în chipul Fiinţării: a ne îndepărta de la stăpânirea asupra altora, iar noi a «sta întru slobozenia cu care ne-a slobozit Hristos» cf. Galateni 5:1. Un astfel de om nu mai cugetă nici să stăpânească asupra fratelui; nu mai caută nici cinste şi proslăvire, şi cu atât mai puţin bogăţii materiale.

Lumina lui Dumnezeu, cu venirea sa în sufletul care se roagă, îl slobozeşte din robia patimilor şi îl trece în tărâmul purtător de lumină al libertății asemenea lui Dumnezeu, tărâm plin de dragostea care exclude toată înclinarea către stăpânirea de robi, potrivnică dragostei. Acolo unde nu este libertate şi dragoste, totul este fără sens. Chiar şi astfel de daruri ca prorocia, cunoaşterea tuturor tainelor şi puterea de a face minuni, fără dragoste nu au nici o valoare cf. I Corinteni 13:1-3.

Măreaţă şi minunată este lumea sfintei libertăţi. În afara ei, cu neputinţă este mântuirea ca îndumnezeire a omului. Neapărat omul însuşi trebuie să se determine liber pentru veșnicie. Întreaga făptură tânjeşte către slobozirea dintru robia stricăciunii întru libertatea fiilor lui Dumnezeu cf. Romani 8:21-23”.

Cuviosul Sofronie de la Essex

 

ntâi de toate, însuflat de duhul și învățătura Sfinților Părinți, știa că viața monahală este starea de dinaintea căderii omului, de dinaintea căderii lui Adam, iar căsătoria, așa cum o cunoaștem astăzi, este un fenomen al căderii, care însă a fost binecuvântat de Dumnezeu. De asemenea, știa ce înseamnă că omul este zidit după chipul și după asemănarea lui Dumnezeu, de aceea îi călăuzea pe toți oamenii, monahi, dar și mireni, în această direcție.

Scrie undeva că omenirea, din pricina căderii în care trăia înainte de întruparea lui Hristos, „nu a cunoscut monogamia”, pentru că, „omului căzut, poligamia îi este firească”, întrucât omul trăiește cu patimile sale. Hristos a binecuvântat monogamia, de aceea, precum spunea Părintele, „monogamia creștină este mai presus de fire. Ea este o chemare către o cât mai adâncă conștientizare a principiului personal din noi, precum și a răspunderii noastre”.

Cu alte cuvinte, prin aceasta arăta că dragostea dintre soți nu trebuie să fie doar „psihică sau fiziologică” ‒ deci nu trebuie să rămână în limitele firii, mai ales așa cum s-a manifestat după cădere, „cu atât mai puțin legată de anatomie sau, în cel mai bun caz, de psihic” ‒, ci trebuie să fie împreună-străduința soților de a deveni biserică „spre a sluji Tatălui celui fără de început. Atunci nunta devine o cale către mântuire”.

Înțelegeți la ce înălțime vedea Taina nunții! Aceasta era perspectiva din care îi călăuzea pe soți, întărind că smerenia este premisa vieții adevărate. Unui tânăr bărbat aflat în conflict cu soția lui, cu care dobândise doi copii, i-a spus: „Smereşte-te, şi atunci vom scăpa de tragica năruire a familiei. Iar copiii mici vor scăpa de tragica formă a vieţii copiilor cărora li sau despărţit părinţii”.

E limpede, deci, că Starețul îi povățuia pe oameni cu înțelepciune duhovnicească, cu discernământ, aplicând de fiecare dată când acrivia, când iconomia, totdeauna însă din perspectiva viețuirii omului în veșnicia cea împreună cu Hristos.

Dar în relația părinte-copil, care este „măsura de aur” între libertate și constrângere?

– Consider că, atunci când soții găsesc „măsura de aur” în relația dintre ei ‒ măsură care îmbină dragostea reală cu adevărata libertate ‒, atunci vor găsi și „măsura de aur” dintre libertate și constrângere în relația cu copiii lor.

De altfel, creșterea copiilor nu se desfășoară în funcție de ceea ce le transmit părinții copiilor prin cuvinte, ci în funcție de ceea ce sunt părinții înșiși în viața lor lăuntrică, în inima lor. Copiii vor asimila ceea ce au simțit din lumea lăuntrică a părinților lor, nu din ceea ce au văzut în mod exterior în casă. Sfântul Sofronie spunea că, în educația copiilor, extrem de importantă este atmosfera în care cresc. Așa cum embrionul trăiește și crește în lichidul amniotic din pântecele maicii sale, tot astfel, într-o măsură anume, și „lichidul amniotic” duhovnicesc al casei trebuie să-l facă pe copil să simtă dragostea lui Dumnezeu și libertatea duhului.

Cu alte cuvinte, atmosfera din casa în care crește copilul trebuie să fie o atmosferă de rugăciune și de încredere în Dumnezeu. Aceasta le dă copiilor însuflare ‒ și vor simți viața duhovnicească nu ca pe un set de porunci și reguli, ci ca trăire a dragostei și libertății în viața lui Hristos. Într-o asemenea atmosferă, copiii înțeleg ce este Dumnezeu și cum lucrează El cu oamenii, altfel vor dobândi o imagine deformată nu doar despre părinții lor, ci și despre Dumnezeu.

Nu putem trăi creștinește

fără însuflare”

– Trecem în aceste zile printr-o perioadă dificilă, din pricina pandemiei de coronavirus. Ce sfaturi ar fi dat Părintele Sofronie omului de azi, aflat în criza actuală?

– Perioada pe care o traversăm este cu adevărat dificilă, dar nu este singura perioadă dificilă prin care a trecut omenirea. În toate timpurile și în toate locurile ne-am confruntat cu greutăți. Viața noastră, în întregul ei, nu este așa cum a statornicit-o Dumnezeu la începuturi, ci așa cum s-a configurat în urma ispitirii diavolului, la care am răspuns cu consimțământul nostru. Astfel, în viața noastră au pătruns stricăciunea și moartea – ceea ce numim „hainele de piele” Facere 3:21.

Prin urmare, suferim încă de la zămislire din pricina stricăciunii și a morții. Moartea ne urmărește pretutindeni în viață, o purtăm în noi prin genele îmbătrânirii. Înainte chiar ca embrionului să i se formeze mădularele trupului, înainte chiar de formarea celulelor stem embrionare, există înlăuntrul nostru genele îmbătrânirii, adică genele morții, care se manifestă în diferite boli îndată după nașterea omului.

Și Sfântul Sofronie a trecut în viață prin multe probleme de sănătate. Astfel, folosea descoperirile științei medicale, dar în cele din urmă s-a lăsat cu încredere desăvârșită în pronia și dragostea lui Dumnezeu, văzându-și ceasul morții, oricât ar părea de paradoxal, ca pe „un praznic”. Îi scria surorii sale, Maria, că ceasul despărțirii sufletului de trup este eliberarea omului „din ghearele morții”, moartea fiind văzută ca o fiară ce înfulecă totul. Iar la sfârșit „vom râde cu ultimul și cel mai frumos râs”. Clipa ieșirii sufletului din trup este „biruitoare”, pentru că duhul omului se îndreaptă năvalnic către veșnicie.

Nu știu ce sfaturi le-ar fi dat oamenilor pentru situația prin care trecem astăzi; ceea ce v-am spus era o învățătură generală a sa. Însă vă pot spune că trebuie să ne îngrijim de prelungirea vieții biologice pentru a ajunge la adevărata pocăință, dar totodată trebuie să depășim frica de moarte prin credința în întâlnirea noastră cu Dumnezeu.

– Care este cea mai însemnată învățătură teologică a Cuviosului Sofronie?

– Tot ce spunea avea însemnătate, deoarece era trăit întâi de toate de el însuși, ca eveniment tragic și mântuitor. Am observat însă că vedea întâlnirea cu fiecare om în parte ca pe un „eveniment prorocesc”, așa cum a fost întâlnirea Elisabetei, mama Cinstitului Înaintemergător, cu Preasfânta Fecioară, Maica Domnului. În fiecare întâlnire își lăsa sinele liber spre a fi luminat de Dumnezeu, cerea de la Dumnezeu cuvânt pe care să i-l spună omului concret din fața lui. Același lucru îl făceau și Prorocii ‒ se rugau lui Dumnezeu: „Vorbeşte, Doamne, că robul Tău ascultă!” I Regi 3:9, iar după aceea le spuneau oamenilor: „Aceasta zice Domnul” cf. Isaia 1:24.

În afară de rugăciunea pe care o făcea, am înțeles foarte bine că acele cuvinte pe care le grăia oamenilor erau roadele propriei experiențe, nu rezultatul unor reflecții intelectuale, nici al unor idei pe care să le fi citit în cărți. El însuși mărturisea: „Lucrez și eu asemenea multor învățători din lume: își consemnează experiențele, și astfel îi învață și pe alții”.

Aș putea spune însă că ceea ce am remarcat la Sfântul Sofronie, lucru care a fost pecetea întregii sale vieți, era însuflarea pe care o avea și pe care o transmitea celor ce se apropiau de el. Lucra asemenea unui artist duhovnicesc inspirat, plin de însuflare, dorind să-L zugrăvească pe Hristos în inima interlocutorului său și să-l facă și pe acesta artist cu însuflare duhovnicească. Iar când vorbesc de însuflare, mă refer la faptul că încerca să le dea celorlalți însuflarea de a lepăda gândurile rele, de a se ruga, de a-L iubi pe Dumnezeu, de a ține legământul pe care l-au încheiat cu Dumnezeu și de a trăi neîncetat în veșnicie și pentru veșnicie.

De pildă, își sfătuia ascultătorii: „Nu putem trăi creștinește fără însuflare. Dacă un artist, un adevărat artist, trăiește zi și noapte având în minte chipurile artei sale, atunci noi, creștinii, suntem datori să fim cu și mai multă luare-aminte. Trebuie să depășim strădaniile unui artist pentru a trăi după duhul Evangheliei”. Mai spunea: „Cel mai important lucru acum este să însufle Dumnezeu strădania voastră pentru mântuire. Când se dă însuflarea, atunci viața se umple de lumină și bucurie. Nu mai luăm seama la amănunte”. De asemenea, își îndemna ucenicii: „Ca să nu pierdeți binecuvântarea pe care v-a dat-o Dumnezeu, siliți-vă să asimilați orice gând care vă însuflă, și să alungați orice gând care vă ucide”.

Această însuflare o simțeai când te apropiai de Sfântul Sofronie, așa cum mi s-a întâmplat și mie.

(…)

Interviu realizat de Anca Stanciu

Traducere de Tatiana Petrache

Fragment din articolul publicat in revista Familia Ortodoxa/iulie 2020

IULIE 2020