În adolescenţă trăisem frumos, cu idealuri nobile, citind filosofie, poezie şi căutând sensul existenţei. Apoi, după terminarea liceului, am intrat în viaţa reală, ale cărei reguli nu le cunoşteam. Am făcut multe greşeli și păcate care mi-au desfigurat sufletul. Durerea era mare şi nu mai voiam să continui aşa.

Auzisem de la un prieten poet despre un loc foarte frumos, în apropierea Bucureştiului, unde mergea să se reculeagă de Paşte: Mănăstirea Cernica. M-am dus şi eu.

Când am intrat pe poarata mănăstirii, am rămas uluită: atâta frumuseţe de basm mi se părea incredibilă lângă acest Bucureşti infect, plin de betoane şi, în general, în această lume cenuşie, cum o percepeam eu atunci.

Mergând puţin, am ajuns la o barieră, care oprea intrarea maşinilor în incintă. Acolo, un paznic tânăr, pletos, în blugi şi cămaşă cu pătrăţele m-a întrebat: „Eşti rockeriţă?” „Nu”. „Da’ ce eşti?” „Sunt o caricatură de om!”.

Citisem de curând o carte a lui Nichifor Crainic, „Sfinţenia – împlinirea umanului” şi înţelesesem că sunt doar o caricatură faţă de ceea ce Dumnezeu îi hărăzise omului. Mă durea asta şi doream să mă schimb.

Da, arătam a rockeriţă, dar asta era doar carcasa dură a unui suflet în care mustea durerea. Şi acum acest suflet venea la mila lui Dumnezeu.

Întrebarea acelui tânăr a fost ca o conştientizare de sine, pe care Dumnezeu Însuşi mi-o cerea înainte de a intra în Casa Lui şi, în acelaşi timp, ca o lepădare a omului vechi, rănit de greşeli și de păcate.

Era Vinerea Mare. Stăteam în Biserică şi ascultam, foarte pătrunsă, slujba. Sufletul începea să se înmoaie, să iasă din împietrire. După o vreme, m-am simţit total străină de carcasa mea; redevenisem cea din adolescenţă, dinainte de a încerca să par dură.

M-am dus mai aproape, să aud mai bine slujba. Îi priveam curioasă şi pe călugări, această specie umană necunoscută mie. Îmi plăcea cum stăteau la strană: sobri, și totodată blânzi, prietenoşi, dar şi rezervaţi. Răspândeau o stare de spirit foarte odihnitoare. Era ceva ce parcă dintotdeauna căutasem…

De la o vreme, m-a cam ajuns oboseala; simţeam nevoia să mă aşez. Biserica era ticsită de oameni, dar în apropierea stranei unde cântau călugării am văzut un scaun mare, sculptat, cu pernă de catifea. Era gol. Nu înţelegeam de ce nu se aşezase nimeni pe el, dar mi-am explicat, după cuvântul profesorului meu de Filosofie, prin „spiritul gregar al oamenilor”: dacă nu s-a găsit de la început vreunul să se aşeze, n-a mai îndrăznit apoi nimeni. Eu nu aveam spirit gregar, aveam curaj, făceam întotdeauna numai ceea ce voiam și-mi asumam cu demnitate consecinţele. Aşa că m-am dus şi m-am instalat hotărâtă. După cum spunea Sartre: „Suntem absolut liberi!”.

Stăteam picior peste picior în scaunul meu somptuos, cu blugii mei peticiţi şi ţigările fără filtru în buzunarul de la cămaşă şi urmăream, foarte pătrunsă, slujba; când a venit la mine un călugăr înalt, de vârstă medie, şi mi-a spus pe un ton blând, dar ferm: „Vă rog să vă daţi jos de aici, că scaunul ăsta e sfinţit!”. Era strana arhierească.

Spre surprinderea mea, m-am ridicat cuminte şi m-am dus în rând cu ceilalţi; în mod obişnuit, i-aş fi trântit o replică dură; dar se vede că ceva deja se schimbase în sufletul meu. Totuşi, mi-am zis, dar fără a fi prea supărată: „Ce fariseu! Nici Hristos n-ar pretinde să stea scaunul gol şi lumea în picioare!”. Văzusem filmul „Iisus din Nazaret” şi eram foarte scandalizată de farisei, ba chiar mă temeam să mă apropii prea tare de biserică, ca nu cumva să ajung ca ei.

Zilele Patimilor au trecut repede. A venit şi noaptea Învierii. Nu ştiu de ce, nu am reţinut nimic din acea noapte, în afară de chipurile senine şi fericite ale călugărilor. Mi s-a părut că au făcut o alegere bună, stând aici şi slujind Domnului, nelăsându-se momiţi de „oferta” lumii. Mi-am dorit să fiu ca ei; nu mai voiam să mă întorc la durerea pe care o trăisem până atunci, să zac în acea cloacă sufletească. Mai bine intram în mănăstire.

Nu a fost un gând trecător, ci o convingere care mi-a pătruns adânc în suflet. Poate că harul a fost cel care a înrădăcinat-o? Nu ştiu; dar acesta a fost începutul unui drum pe care merg deja de 25 de ani.

Nu mai ştiu cum a decurs acea noapte, dar a doua zi, când am plecat de acolo, aveam sufletul plin de pace, de lumină şi de bucurie; mi se părea că e Raiul acel loc plin de verdeaţă, copaci înfloriţi şi cântec de păsărele. Ajunsă acasă, am încercat să mă odihnesc, dar bucuria mare şi senină de care mi-era plin sufletul nu mă lăsa să dorm. Şi ea a durat mai multe zile, scăzând treptat în intensitate…

De-atunci am luat viaţa de la capăt cu o nădăjde nouă şi puteri noi. Mort am fost şi am înviat, piedut am fost şi m-am aflat. Sau, mai drept spus, am fost aflat.

***

După o vreme, i-am povestit unchiului meu ce frumos e la Cernica, îndemnându-l să vină şi el, pentru că avea probleme existenţiale adânci. Cu umoru-i caracteristic, a remarcat: „Fată, după cum spui tu, parcă e cum zice popa la-nmormântare: în loc luminat, în loc cu verdeaţă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinul!”.

Am râs, dar acum înţeleg că el intuise foarte bine: atunci, la Cernica, eu pregustasem bucuria Raiului, după înmormântarea eului vechi, desfigurat de păcate, în încercarea de a nu mai fi o caricatură de om.

Maica D.

Text premiat la concursul

de eseuri al lunii mai 2020

Foto: Simona Andrușca

Marturie publicata in revista Familia Ortodoxa/august 2020

AUGUST 2020