De vorbă cu Dr. Anca Nițulescu, medic primar ORL,

despre riscurile medicale ale obligativității vaccinării

Te poate obliga legea să fii sănătos? Pot anumite acte și proceduri medicale deveni obligatorii în numele sănătății publice? Iată două întrebări care au intrat în dezbatere publică încă din 2017, odată cu lansarea proiectului de lege privind obligativitatea vaccinării, și care au iscat încă de atunci controverse aprinse în rândul medicilor și al publicului larg. În contextul actualei pandemii, problematizările au devenit și mai spinoase, odată cu adoptarea legii pandemiei, prin care s-a depășit nivelul dezbaterii, trecându-se la impunerea și aplicarea prin lege a obligativității unor acte medicale.

Despre principiul obligativității procedurilor medicale în general, și a vaccinării în special, ne vorbește doamna Anca Nițulescu, președinta Asociației „Medici pentru consimțământ informat”, doctor în medicină, cu studii postuniversitare în naturopatie, medicină integrativă și psihoterapie. (T.P.)

Doamnă Dr. Anca Nițulescu, cum vedeţi, ca medic, obligativitatea unei proceduri terapeutice?

Consider că nici un act medical nu poate fi obligatoriu, fiindcă atunci, practic, rolul medicului dispare. Am spus peste tot că acest proiect de lege încearcă să transforme un act medical într-unul administrativ sau, și mai rău, politic. Vaccinarea, fiind un act medical, până la urmă rămâne la latitudinea medicului să decidă cine se vaccinează, cine ar fi mai bine să nu se vaccineze sau să nu se vaccineze temporar. Dacă acest lucru se va legifera, din experienţa altor ţări, se va ajunge la abuzuri şi se va crea un precedent care ar putea justifica obligativitatea şi a altor acte medicale. E metoda paşilor mărunţi.

În ce măsură legislația medicală permite adoptarea obligativității vaccinării?

În ce privește justiția medicală, stăm foarte bine: există Convenţia de la Oviedo, există Legea drepturilor pacientului, există Legea reformei de sănătate, există Codul de deontologie medicală. Toate spun că, înainte de orice intervenţie medicală, pacientului i se cere consimţământul scris ‒ care este semnat în mod expres, în cunoştinţă de cauză, și pe care şi-l poate retrage în orice moment. Deci din punct de vedere legislativ, lucrurile sunt în ordine.

Problema e că prin legea aceasta se încearcă mai ales convingerea oamenilor că a nu te vaccina înseamnă a fi bolnav, iar a te vaccina înseamnă automat a fi sănătos. Legea pune semnul egal între „vaccinat” și „sănătos”, ca și între „nevaccinat” și „bolnav”, eventual „mort”. Noua paradigmă încearcă să-i convingă pe oameni să dorească să se vaccineze, să considere că fără asta nu se mai poate trăi, că se expun unui risc. Se încearcă şi o metodă de convingere, pentru că ei ştiu că, din punct de vedere legislativ, şansele ca această lege să treacă şi să încalce convenţiile inter­na­ţionale sunt mici. Dar dacă toată populaţia vrea să se vaccineze, legea poate să se voteze. Şi atunci se creează impresia că oamenii inteli­genţi şi pregătiţi se vaccinează, iar ceilalţi, ignoranții, trebuie obligaţi să se vaccineze, pentru că nu înţeleg despre ce este vorba. Se creează tot felul de false probleme, cum că cei nevaccinaţi îi pun în pericol pe cei vaccinaţi, sau copiii nevaccinaţi ne pun pe toţi în pericol ‒ lucru care nu este adevărat.

O uriașă presiune asupra medicilor”

Așadar, există baza legislativă, care este împotriva obli­gativităţii oricărui act medical, însă ni se induce frica de boli, care are în subsidiar frica de moarte. Părinţii sunt speriați că, dacă nu-și vaccinează copilul, îl expun riscului de a contracta foarte multe boli, sau ar putea chiar să moară. Şi atunci se ajunge la o situaţie în care majoritatea să consimtă şi să exercite o presiune asupra celorlalţi, care au mai citit şi au nişte îndoieli față de obligativitate și care, deocamdată, sunt mai puțini. Şi atunci, majoritatea o să spună: „Trebuie neapărat să ne vaccinăm!”, și va exercita o presiune asupra celorlalţi, ca să-i convingă şi pe ei. Se încearcă să se ajungă la a nu mai fi nevoie de încălcarea explicită a unor legi, ci oamenii singuri să ceară vaccinarea.

Este o uriașă presiune socială şi mai ales profesională asupra medicilor, majoritatea susţinând vacci­narea obligatorie…

Dar ei sunt în cunoştinţă de cauză asupra pericolelor vaccinării obligatorii?

Nu. Pentru că la Facultatea de Medicină, până de curând, nu a existat nici un fel de program de predare specific pe vaccinare. Vaccinarea era lăsată în grija epidemiologilor, a infecţioniştilor și, într-o anumită măsură, a pe­diatrilor. Ceilalţi medici nu erau implicaţi în vaccina­re. Şi atunci, nu se pregăteau în mod special, nu citeau, considerând că trebuie să lase problema la latitudinea specialiştilor. Specialiştii erau în legătură cu direcţiile sanitare, de unde veneau probabil ordi­nele, circularele, programele de vaccinare. Așa că majoritatea medicilor nu sunt în cunoştinţă de cauză, pentru că lucrul acesta nu ține de specialitatea lor.

Pe de altă parte, în actualul proiect de lege scrie că medicii din toate specialităţile trebuie să recomande vaccinarea pacienţilor lor. Asta înseamnă că vaccinarea nu mai e apanajul unei specialităţi înguste: toţi trebuie să se pregătească. Din experienţa mea însă pot să spun că este un efort foarte mare să studiezi pe cont propriu, pentru că trebuie să cauţi materiale. Eu una am pierdut foarte mult timp instruindu-mă de una singură în domeniul vaccinării. Şi e un timp pe care nu toţi medicii sunt dispuşi să-l piardă. În plus, nici nu sunt motivaţi. Dacă nu sunt implicaţi direct în vaccinare, atunci nu au nici o motivaţie să o studieze.

zice că 60-70% din medici nu cunosc problemele legate de vaccinare. Ceilalţi le cunosc într-o oarecare măsură, dar n-ar face faţă unei polemici ‒ n-ar putea să spună, cu subiect şi predicat, că articolul științific cutare vorbește despre aluminiul din vaccinuri etc. Ei cunosc doar nişte idei generale, şi atunci preferă să nu se bage. Şi această tăcere, această lipsă de implicare a fost luată drept aprobare tacită pentru vaccinarea obligatorie. S‑a creat această imagine, potrivit căreia corpul medical, în întregul lui, este pentru vaccinarea obligatorie ‒ ceea ce nu este adevărat.

Din acest motiv am şi înființat asociația „Medici pentru consimțământ informat”, pentru că am ştiut că există mulţi medici care nu sunt de acord cu obligativitatea vaccinării ‒ dar, ştiţi cum este, nimeni nu îndrăzneşte să zică nimic, nu vrea probleme, nu are timp… M-am gândit că o asociaţie care să reunească oameni care gândesc la fel ar fi altceva. Şi chiar este altceva.

Plus că intenţia mea a fost şi de a oferi apărare juridică medicilor. Dacă acţionează în numele asociației și cu acordul acesteia, vor putea fi apăraţi şi juridic, în cazul în care ar fi atacaţi. Să sperăm totuși că nu se va ajunge până aici.

Medicul trebuie să rămână liber”

Așadar, care este scopul Asociaţiei „Medici pentru consimţământ informat”, a cărei preşedintă sunteţi?

– Scopul, declarat şi în statut, este apărarea dreptului la consimţământ informat al pacientului, precum şi apărarea dreptului la opinie pro­fe­sională a medicului. Și este necesar să ne apărăm aceste drepturi, pentru că trăim vremuri în care progresul tehnologic a luat-o înaintea eticii şi mora­lităţii. Asistăm la implementarea a tot felul de tehnologii care, pas cu pas, îşi fac loc și în medicină. Şi atunci, medicii sunt puşi de multe ori în situaţia de a aplica niște tehnologii care depășesc puterea lor de înțelegere, ei neavând neapărat o pregătire tehnică. Au nevoie de timp să înţeleagă noile tehnologii, au nevoie de timp să vadă efectele acestora asupra pacienţilor. Şi, din cauză că noile tehnologii intră în medicină via industrie, via zona capitalistă ‒ zona companiilor, zona afacerilor ‒, uneori medicii se trezesc reduşi la tăcere, pentru că există un anume interes de a se promova o tehnologie sau alta. Şi atunci, medicul trebuie să rămână suveran în dreptul lui de a-şi spune opinia profesională, chiar dacă nu convine curentului vremii respective sau in­tereselor de moment ale societăţii.

De altfel, există un articol în codul de deontologie medicală, Articolul 4, care spune că, în toate deciziile cu caracter medical, medicul este dator să apere binele şi interesul fiinţei umane, chiar în detrimentul societății. De pildă, să nu accepte să facă un anumit experiment care poate să aducă un progres nemaiauzit, dar care implică un risc pentru om, pentru că medicul trebuie să fie alături de om şi să vegheze la bunăstarea lui. Știţi cum e: fiecare industrie este pentru progresul tehnologic, dar cineva trebuie să stea și alături de pacient.

Acest principiu se numeşte „primor­dia­litatea interesului şi a binelui fiinţei umane”, și este prevăzut la Articolul 4, care spune: „În toate deciziile cu caracter medical, medicul va trebui să se asigure că interesul şi binele fiinţei umane prevalează interesului societăţii ori al ştiinţei” ‒ deci inclusiv interesul ştiinţei! Până la urmă, chiar dacă eventual ceva e în interesul ştiinţei, dar pune în pericol fiinţa umană, medicul trebuie să stea alături de fiinţa umană, de pacient, nu de oamenii de ştiinţă. Vedeţi că, din cauza aceasta, medicul se poate trezi într-un conflict cu autoritatea momentului, cu clasa politică, cu industriile, cu alte grupuri de interese. Şi atunci, medicul trebuie să rămână liber, să-şi poată spune opinia. Or, ştiţi cum se zice în popor: „Am spus, n-am dat cu parul”. Adică măcar să poţi spune! Cine vrea să asculte, bine, cine nu… Dar să nu se ajungă în situaţia în care să nu mai ai dreptul să spui nimic!

Asta presupune un anume eroism, până la urmă. Vine cu sacrificiu de sine, poate chiar cu sacrificii profesionale…

Poate e prea mult spus. Cred totuși că trăim vremuri în care, cu competenţă profesională, cu un anumit grad de inteligenţă, cu voinţă şi cu o anumită onestitate, poţi să pui la punct lucrurile. Nu e nevoie să se ajungă la conflicte îngrozitoare. În fond, societatea omenească a trecut prin atâtea experiențe în atâtea mii de ani, prin atâtea crize, prin atâtea cruzimi, prin atâtea nedreptăţi flagrante! Să sperăm că n-o să ne mai întoarcem acolo, să sperăm că am învăţat ceva din istorie.

Deci eroism cred că e prea mult spus. Eu una consider că eroismul meu personal a constat în faptul că am dedicat enorm de mult timp cercetării pe cont propriu, am făcut la început foarte multă muncă de una singură. M-am implicat încă din 2017 în lupta împotriva obligativității vaccinării, pentru că ştiam cum merg lucrurile în parlament, cunoşteam oameni din societatea civilă, şi atunci, normal, aveam un cuvânt de spus. Alţi confraţi nu aveau de unde să ştie aceste lucruri, așa că am început să pun oameni în contact ‒ am făcut ceea ce se numeşte networking.

Deci eroismul meu a constat în faptul că am muncit până la epuizare, şi de multe ori mi-am neglijat unele îndatoriri personale, de familie – am şi eu doi copii –, ca să mă ocup de aceste lucruri. A existat şi la mine o anumită teamă de ceea ce s-ar putea întâmpla dacă zic sau fac un lucru, dar am stat şi m-am gândit rațional. Dacă nu încalc nici o lege, de ce să mă tem? Legea îmi dă dreptul să fondez o asociaţie, legea îmi dă dreptul să fac un film, cum fac atâţia despre tot felul de subiecte. La foarte mulţi oameni, frica e mai mare decât pericolul real. Şi atunci, am mers înainte, pe principiul: „Fă fapta care trebuie făcută şi nu te preocupa de rodul faptei”. Noi ne facem nişte proiecții în minte, cum că „Dacă zic aşa, X îmi va răspunde aşa; dacă fac aşa, Y va face așa”. Dar, de multe ori, dacă facem ceva, vom avea surpriza să nu se întâmple ce am presupus noi. Așa că cea mai bună soluţie e să faci ce trebuie făcut, într-o anumită conjunctură, şi rezultatul depinde de mulţi factori, nu numai de ceea ce ai făcut tu. Tu singur nu poţi vedea întregul tablou.

Vaccinarea, o procedură riscantă

Care sunt riscurile medicale pe care le presu­pune vaccinarea obligatorie?

Riscurile medicale sunt reacţiile adverse, despre care am spus că, la nivelul de cunoaştere actual, nu avem metode să prevedem care persoană va dezvolta reacţii adverse şi care nu. În lege scrie ceva vag. Am urmărit discuţii ale celor care sunt pro vaccinarea obligatorie, şi ei ne spun să stăm liniştiţi, că nu ne leagă nimeni de scaun să ne vaccineze, iar persoanele care au contraindicaţii nu vor fi vaccinate. Dar problema este că o contraindicaţie se stabileşte abia după ce persoana a fost deja vătămată. Un copil care a avut convulsii după vaccin sigur că are contraindicaţie, nu ar mai trebui să fie vaccinat. Sau persoanele care sunt deja bolnave, care au o patologie ‒ un copil cu o boală autoimună probabil va primi contraindicaţie la vaccinare. Marea majoritate a celor vaccinaţi sunt sănătoşi, mai bine-zis nu ştiu să aibă vreo boală, dar tot putem avea surprize, chiar dacă facem analize înainte de vaccinare. Ca să depistezi o boală rară sau un defect genetic mai rar trebuie să-l ai în vedere dinainte, ca să ceri testele specifice. Dacă faci analize de rutină, puţin probabil să găseşti ceva. Prin urmare, nu există o metodă sigură, prin care să poţi de la început să protejezi pe toată lumea de reacţii adverse.

Şi atunci, întrebarea este: cum poţi să impui obligativitatea unei proceduri care prezintă riscuri? O procedură despre care ești conștient că nu poți anticipa cine va avea reacţii adverse şi cine nu, cum poţi s-o faci obligatorie? Asta e problema! Poate eşti sincer convins că, fără vaccinare, sănătatea publică este în pericol, dar şi dacă prin vaccinare produci reacţii adverse şi vătămări pe o perioadă îndelungată sau chiar pe viaţă, în ce fel ai ajutat sănătatea publică?

Vaccinarea se referă strict la bolile infecto-contagioase, dar sunt şi alte boli care, iată, sunt tot mai frecvente în epoca noastră: bolile cronice, care sunt mult mai frecvente decât bolile infecto-contagioase. Şi sunt şi fără soluţie, din păcate. Acesta este riscul din punct de vedere strict medical.

(va urma)

Material realizat de

Tatiana Petrache

Articol publicat in revista Familia Ortodoxa/august 2020

AUGUST 2020