Mi-e dor de oameni! De oameni din aceia adevăraţi, vii, chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Mi-e dor de ei pentru că, de ceva timp, cei mai mulţi dintre ei au murit… de frică! De frica virusului sau a amenzilor. Şi atunci s-au îngropat singuri în case, şi-au făcut provizii în aceste „buncăre antivirus”, au sorbit cu sete tot ceea ce televiziunile sau reţelele de socializare au deversat din abundenţă, au trăit bucuria meschină şi egoistă că astfel ei sunt cei care vor scăpa, în timp ce mulţi dintre cei care sunt expuşi şi nepregătiţi vor muri.

Frica este una dintre manifestările instinctului de supravieţuire, neconectată la raţiune – din motive lesne de intuit: dacă am sta să raţionăm prea mult în momentele de pericol, până am lua o decizie raţională, am fi de zece ori morţi –, dar care, odată declanşată, te dezumanizează, te transformă într-o antilopă fugărită de leu, într-un miel pus experimental într-o cuşcă spaţioasă, cu hrană şi apă din abundenţă, dar căruia i se așază în vecinătate un lup, într-o altă cuşcă. Chiar dacă în mod real mielul nu este amenințat, el totuși va muri de stres, ne arată experimentul lui Avicenna.

Constatăm că mulţi dintre cei care se declarau până acum creştini s-au panicat într-o manieră păgână, uitând atât de repede Cine este Dumnezeul nostru, Creatorul şi Proniatorul nostru cel Atotputernic şi Atotştiutor, Cel ce a vindecat toată boala şi toată neputinţa în popor, Cel ce l-a înviat pe Lazăr care intrase în descompunere, Cel ce a biruit iadul şi moartea şi „a izbăvit pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa” Evrei 2:15, Cel ce a dat celor ce cred în El cu adevărat puterea de a călca peste şerpi şi peste scorpioni, de a rămâne nevătămaţi chiar de vor bea ceva dătător de moarte şi de a-i tămădui pe cei bolnavi cf. Marcu 16:17-18. Au uitat de Sfântul Vasilie cel Mare, care îi îngrijea pe leproşi fără nici un echipament de protecţie, sărutându-le cu lacrimi rănile, au uitat de Sfinţii Doctori fără-de-arginţi şi de milioanele de mărturii despre vindecările minunate făcute prin intervenţiile şi rugăciunile lor. Au uitat de pocăinţă şi de a căuta un sens într-o astfel de încercare, au uitat de răbdare, au uitat că ajutorul vine de la Domnul, au pierdut credinţa, au pierdut speranţa, au pierdut dragostea, căci „Dumnezeu dragoste este, şi cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el… În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârşită alungă frica” I Ioan 4:16,18. Sutem goi de Dumnezeu şi departe de El.

Se acund după măşti cumpărate la preţuri exorbitante, de speculă, se spală cu disperare şi cu tehnică de chirurg, se stropesc excesiv cu alcool şi cu clor, refuză să mai dea mâna cu cei ce le-o întind pentru salut, nici nu mai concep o îmbrăţişare sau un sărut. S-au conformat parcă prea repede şi prea uşor unor ordonanţe militare date în confruntarea cu inamicul nevăzut şi periculos, s-au distanţat social atât de uşor, fără reţineri şi fără împotriviri, uitând că cei divizaţi şi dezbinaţi sunt mai uşor de manipulat şi de cucerit, au înghiţit prea naivi momeala care i-a făcut să-şi lase bisericile închise, pe motivul că ar putea deveni focare de infecţie prin „insalubrele” icoane şi prin „septicile” linguriţe. Dar foamea i-a scos din case şi i-a înghesuit în metrouri şi în autobuze, în pieţe şi în supermarketuri, unde totul e… sigur şi steril.

Isterie şi disperare, neputinţă şi frustrare, mâhnire şi mânie, indiferenţă şi resemnare ‒ iată câţiva dintre polii trăirilor românilor din ultimele săptămâni. Ne supunem deciziilor stăpânirii, dar ne mâhneşte că totul se derulează în forţă şi în răspăr, fără empatie şi compasiune, făcându-ne să ne simţim ca nişte copii „în plus”, a căror posibilă îmbolnăvire îi irită pe părinţii care nu i-au iubit niciodată, sau, şi mai grav, ne fac să ne simţim precum copiii dintr-un orfelinat, de ale căror suferinţe nu îi pasă nimănui, dar care sunt utili pentru ca personalul – „autorităţile” – să-şi poată lua salariile. Când vedem atâta insensibilitate şi lipsă de compasiune, ne vin în minte, fără să intenţionăm, pesta porcină, gripa aviară, George Orwell, „Diavolul este politic corect” al Părintelui Savatie Baştovoi, „Icoana” lui Georgia Briggs… Întăreşte-ne, Doamne!

Mă întrebam ce s-ar întâmpla dacă o colonie de câteva sute de pinguini imperiali ar aplica strategia izolării şi a distanţării sociale pentru un virus ivit printre ei în timpul unei furtuni de zăpadă, la minus 36 grade Celsius? Indiferent de situaţie, în astfel de condiţii ei se vor grupa circular, înghesuindu-se unul în altul, protejându-și puii în buzunarele călduroase, schimbând între ei, la intervale regulate, locurile din centrul grupului – acolo unde temperatura ajunge la plus 30 grade Celsius – cu cele de la periferie, unde suferinţa este vecină cu agonia. Fiecare slujeşte celorlalţi şi este slujit de toţi ceilalţi în mod echitabil, înfruntă toţi pericolul până la limita suportabilului, dar apoi se pun la adăpostul grupului. Nimeni nu se eschivează, nimeni nu se lamentează, nimeni nu se desolidarizează, nimeni nu acuză, nimeni nu lansează provocări, nimeni nu e pus pe harţă, nimeni nu caută, printre pinguini, ţapi ispăşitori, nimeni nu împrăştie fake news, nimeni nu se îmbogăţeşte pe seama suferinţei celorlalţi. Moartea îi seceră pe cei bătrâni, pe cei bolnavi şi slăbiţi fizic, dar acele pierderi sunt inevitabile, iar ceilalţi pinguini ştiu să accepte această realitate dură şi să meargă mai departe. Nu voi mai vorbi despre solidaritatea şi reacţiile din colonia de sapiens sapiens. E suficient să ne uităm în jur.

M-a întrebat cineva pe ton răstit, crezând că am o formă de retard care mă împiedică să înţeleg situaţia reală şi măsurile superlative luate de autorităţi, ce prefer: să fiu liber şi bolnav, sau prizonier şi sănătos? Părea că tertium non datur, dar eu am forţat puţin nota şi i-am spus că prefer să fiu liber şi sănătos, iar din variantele oferite de el prefer să fiu bolnav şi liber! S-a uitat nedumerit la mine, pentru a-şi da seama cât de gravă este forma mea de înapoiere mentală, şi a trebuit să-i clarific că, pentru mine, pierderea libertăţii este cea mai gravă boală pe care o poate avea cineva! Şi pierderea libertăţii să nu credeţi că se rezumă la autoizolarea în casă sau la detenţia într-o celulă; forma extremă de pierdere a libertăţii este momentul în care nu te mai poţi ruga cu mintea în inima ta! Şi acest adevăr a fost experimentat de Sfinţii închisorilor comuniste care, pentru că s-au putut ruga, nu s-au simţit deloc închişi, ci liberi! Singurul nostru duşman cunoaște din experienţă această realitate, şi de aceea precipită evenimentele prin vaccinare, microcip, 5G, pentru a pătrunde înlăuntrul omului şi a-l robi acolo. Pentru cei mai mulţi, diavolul nu duce nici un fel de asediu, pentru că aceştia îi predau de bună voie dimensiunea unde ar fi putut fi cerul pe pământ: inima lor!

Mă gândeam să renunţăm la măşti – şi la propriu, şi la figurat – pentru a ne putea dărui zâmbete unii altora şi a ne încărca sufletește cu ele, pentru a putea să ne spunem, fără amortizoare, vorbe mângâietoare şi încurajatoare cu care să ne încălzim unii pe alţii. Să încercăm acum, în această perioadă pascală, o revoluţie a iubirii, să mergem la biserici toţi, ţinându-ne unii pe alţii de mâinile bine spălate şi dezinfectate în prealabil, să cântăm atât de puternic la unison „Hristos a înviat!”, încât să se păbuşească zidurile Ierihonului necredinţei între care s-au autoizolat foarte mulţi români, fără a şti de ce.

Atunci vom striga: „Hristos a înviat!” „Adevărat a înviat!” şi „Oamenii au înviat!” „Adevărat au înviat!”.

Morţi au fost de frică şi de necredinţă, dar prin mila Bunului Dumnezeu au înviat!

Mi-e dor de mine şi de voi, oameni buni!

Mi-e dor de voi, „Familia Ortodoxă”!

George Olteanu

Schitu Golești, Argeș

Text premiat la concursul de

eseuri al lunii mai 2020

Foto: Anca Stanciu

Articol publicat in revista Familia Ortodoxa/mai 2020

MAI 2020