Da, Doamne, auzisem despre Tine. Te știam de la părinții mei, de la bunici, din copilăria parfumată de mirosul dulce de nucă al cozonacului, pe când ne întorceam, în zilele de sărbătoare, de la slujba de Înviere.

Te știam ‒ și mi se păruse că Te cunosc, că Te iubesc, că îndeplinesc voia Ta, că-Ți place cum sunt. De aceea, ca un moștenitor m-am crezut. Am venit la Tine și Ți-am cerut partea de avere: „Tată, m-am lipsit de multe pentru Tine, în vreme ce alții mănâncă carne, beau vin și se veselesc. Te-am vizitat acasă la Tine, la biserică, în vreme ce alții doar la Paște și la Crăciun. Te-am căutat cu dor și sete în rugăciune, în vreme ce alții au ignorat complet existența Ta. De aceea, mi se cuvine și mie ceea ce Tu, din belșug, le dai lor. Vreau, la schimb, să convertesc iubirea Ta în bunuri materiale”.

Și am luat darurile lui Dumnezeu și am plecat departe. Și am aruncat cu ele în stânga și în dreapta, până când m-am pomenit înconjurat de o strălucire falsă, întunecată, sufocantă și urât mirositoare. Și era o mulțime mare de oameni care arătau cu toții înspre o statuetă de aur și argint, împodobită cu pietre prețioase. Și statueta aceea avea chipul meu, și mulți se închinau ei, iar eu veneram mai mult decât toți acea copie nereușită a ființei mele, al cărei Sculptor ești Tu, cu adevărat.

Căutam la acea statuetă să o împodobesc mai frumos și să aibă parte de tot luxul și de toată desfătarea. Dar, pe măsură ce o împodobeam, ea mai urâtă devenea, și mai întunecată, și mai mult se urâțea podoaba ei. În scurt timp, frumusețea ei dispăruse, iar slava ei se risipise în neant. Și m-am trezit singur și gol și descoperit în fața Dreptății Tale.

Am strigat atunci: „Cine mă va scoate din iad? Cine, dacă nu Tu, Doamne!…”.

Trebuia ca acel idol din țărână să dispară. Aveam la dispoziție două căi: fie să continui în nebunia mea, și în mândria mea să mă împotrivesc Ție ‒ și unde-ar fi sfârșit toată această luptă? ‒, fie să depun armele și să mă predau Dumnezeului meu, în întregime.

Dar eram prea departe de Tine și într-o țară prea îndepărtată. Deși faima iubirii Tale îmi era cunoscută, eu singur lepădasem statutul de fiu, și cum să mai îndrăznesc să mă apropii iarăși de Marele Tron al Tău? Din mii de părți eram înconjurat, mii de inamici îmi cereau capul și mii de crocodili așteptau, cu fălcile deschise. Dar, în cea mai adâncă disperare, am auzit un glas: „Domnul va râde de dânșii și va face de nimic toate planurile lor”.

Iar Împăratul împăraților Însuși a auzit glasul plângerii mele. Și a lăsat palatele strălucitoare ale Tatălui și, luând trup omenesc din Cea fără de prihană, a pornit în căutarea oii pierdute. Iar când m-a găsit slugă dușmanului de moarte, a plătit preț de sânge pentru a mea răscumpărare. Prin moartea Sa, a coborât în iadul cel mai de jos al sufletului meu, unde m-am închis de bunăvoie, și m-a ridicat teafăr din acel loc. Apoi m-a predat în grija Împărătesei Maici, care m-a primit cu duioșie în spitalul ei duhovnicesc, tămăduind, cu multă răbdare, tot sufletul rănit ce i se încredințează.

Pornisem în căutarea Ta, a Dumnezeului nevăzut, a Tatălui meu, după Care, fără să știu, ardea toată ființa mea. Iar eu credeam că focul acela se datorează multelor mele dorințe. Am pretins de la Tine să mi le îndeplinești și, pentru că ai rămas tăcut, am socotit să Te provoc, încălcând cu premeditare toate poruncile Tale.

Astfel, m-am cufundat tot mai adânc în josnicia mea, până ce m-am trezit fără de Tine, în mormântul pe care singur mi-l făurisem. Însă Tu niciodată nu ai renunțat la fiul Tău. Și mi-ai deschis o cale de lumină până la Tine, la capătul căreia ne așteaptă, pe toți cei ce credem în Tine, Învierea.

Todosia

Bistrița

Premiul I la concursul de

eseuri al lunii mai 2020

Marturie publicata in revista Familia Ortodoxa/mai 2020

MAI 2020