Soarele răsare în fiecare dimineaţă! De ce nu ne bucurăm de vederea lui? Florile înfloresc, iar copiii râd şi se bucură. Avem ce pune pe masă şi ne putem bucura unii de alţii. Putem să ne închinăm încă liber la bunul Dumnezeu în sfintele biserici, şi cei mai mulţi dintre noi ne-am putea bucura de sănătate, dacă am sta mai departe de unele excese. Şi totuşi, noi, românii, se pare că am uitat să ne mai bucurăm, am uitat să mai mulţumim, să dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate. Ne plângem, ne plângem prea mult şi cârtim, iar despre asumarea crucii, ce să mai vorbim! De aici ni se trag toate.

Asistăm la un fenomen de uitare colectivă; am uitat ce înseamnă omul, am uitat sensul lui în istorie și, mai cu seamă, am uitat trecutul și sensul neamului nostru. Niciodată nu a fost uşor: războaie, asupriri, epidemii, sărăcie, foamete, pribegie şi multe altele. Românul însă a supravieţuit acestei istorii, îndurând multe dureri și multe sacrificii. A fost însă în stare să treacă prin şi peste toate acestea, numai pentru că scăparea sa a fost întotdeauna la Domnul. Ne-am mulţumit cu puţin, iar minunatele noastre plaiuri, un adevărat rai pe pământ, ne-au odihnit, făcându-ne să ne simţim nu mai puţin fericiţi decât alţii. Dar, ce zic? În bisericuţa din vârful dealului, ţăranul român – căci mai toţi erau ţărani – avea parte de cea mai aleasă companie de care se poate bucura omul: sfinţii şi îngerii, prezenţa şi mângâierea Maicii Domnului, Mântuitorul Însuşi. Ţăranii noştri se plecau adesea în faţa mai-marilor lumii, însă ştiau prea bine că adevărata plecăciune se cuvine numai Domnului, Cel de la Care le primim pe toate.

Oamenii erau foarte simpli pe atunci. Abia de ştiau să citească unii dintre ei, însă puteau povesti multe. Istoria trecută a lumii, marile ei mituri şi legende, sensurile adânci ale lucrurilor nu le erau necunoscute. Aveau înţelepciune, deși nu aveau habar de ştiri sau publicitate. Nici noţiunea de „distracţie” nu le era cunoscută, deși se întâlneau şi se veseleau cu felurite prilejuri. Nici nu urmăreau distracția, ci numai să se bucure unii de alţii. Pe vremea aceea nu existau depresii, iar despre sinucideri la strămoşii noştri, dacă se întâmpla vreuna, rămânea de pomină. Da, viaţa lor nu era deloc uşoară, dar, ca un rezumat a toate, erau mulţumiţi de ea, pentru că o primeau din mâna lui Dumnezeu şi pentru asta Îi dădeau slavă în toată vremea.

După anii ’90, cu sau fără revoluţie, poporul român a primit un mare har. Harul unui nou început, pe care îl primeam nu pentru că făcusem noi revoluție, ci pentru jerfa celor din închisorile comuniste, a celor care au mucenicit pentru libertatea în Hristos. Legea duhovnicească spune însă că după darul începutului, harul se retrage, pentru a ne câştiga noi înşine darul, dobândindu-l prin smerenie şi luptă, devenind vrednici de el. Noi, însă, în loc să dăm slavă lui Dumnezeu, am căutat calea distracţiei, iar când am dat de greu, ne-am închipuit că ne va fi mai bine pe alte meleaguri, plângându-ne de cât de rău o ducem aici, şi am fugit de la faţa Domnului.

Logica lumii

Prin 1992 am întâlnit la Mănăstirea Antim din Bucureşti o fată firavă, de o frumuseţe tăcută, lăuntrică, ieşită din comun. Se sprijinea într-un baston, deşi avea pe atunci în jur de douăzeci şi opt de ani. Ea a fost călăuzitoare în biserică unui grup nu mic de tineri, care au rămas apropiaţi până astăzi. Suferea de o boală cumplită (mai ales când se agravează): scleroză multiplă. Nu am cunoscut în viaţa mea alt om care să dăruiască cu atâta bucurie şi, în acelaşi timp, să primească cu atâta simplitate. Niciodată nu s-a revoltat, nu a cârtit, nu s-a plâns că Domnul i-a dat această suferinţă. Doar atât: Irina se ruga ca boala să nu-i ia mințile, căci dorea mult să se poată ruga până la sfârşit. Pentru noi, toţi, întâlnirea cu ea era o mare sărbătoare şi, cu siguranţă, multora ne-a schimbat în mod decisiv viaţa.

În ultimul an din viaţă nu s-a mai ridicat din pat, iar în ultimele şapte luni, nici măcar nu se mai putea mişca, deşi vorbea, se ruga şi era perfect conştientă. În timpul acesta, Domnul îi dăruise anumite harisme pe care le ascundea cu smerenie, dar suferinţa era foarte mare, mai ales când nu putea continua rugăciunea din pricina durerilor. În anul 2003, Irina a plecat dintre noi la 39 de ani, lăsându-ne amintirea unui om care, în toţi anii bolii sale, a dat neîncetat slavă lui Dumnezeu. Pe plăcuţa pe care mânca scrisese cu mâna ei, deşi vedea doar cu un singur ochi, „Slavă lui Dumnezeu pentru toate, slavă Ţie!”.

Desigur, Irina nu suferea pentru păcatele ei, ci, poate, spre sfinţirea vieţii. Neîndoielnic, suferinţa ei a avut un sens și pentru noi, cei apropiaţi, ca să înțelegem bucuria de a trăi, binecuvântarea de a ne împărtăşi de darurile lui Dumnezeu, pe care, în curăţenie, le putem primi în viaţa aceasta.

În paralel, mă gândesc cu mare durere la tinerele românce care, în ultimii 30 de ani, au fost traficate pentru carnea lor, iar poporul român, după ultima statistică, apare campion la acest capitol. Majoritatea au căutat fericirea la discotecă sau în tot felul de anturaje, s-au lăsat seduse de plăceri iluzorii, râvnind la o viață „ca în filme”, şi au ajuns, sărmanele, să fie transformate în sclave sexuale. Ce poate fi mai rău în lumea aceasta? Aici suferinţă sufletească fără sfârşit şi boală, iar dincolo, ce le-ar mai putea aştepta? Nu sunt şi ele fiicele neamului acesta? Nu ar fi putut fi și ele fericite, prin asumarea crucii de către părinţii lor şi de către ele însele, mulţumindu-se cu mai mult sau mai puțin, cât le-ar fi dăruit bunul Dumnezeu dacă și-ar fi pus viața în mâna Lui?

Credeţi că există fete crescute în biserică care să fi ajuns să împărtăşească soarta acestor sărmane, pentru care nu trebuie decât să plângem şi să ne rugăm? Credeţi că, și de n-ar fi avut parte de nici o şcoală, ci numai de muncă şi greutăți într-o familie, cu copiii, pământul, casa şi rânduiala lor, ar fi fost nefericite? Desigur, ar fi avut greutăţi, dar greutățile însele sunt preţul fericirii.

Toată această stricăciune a intrat în lumea modernă odată cu visarea colectivă hollywood-iană. Amăgiţi, oamenii au renunţat la ajutorul concret al harului dumnezeiesc, I-au întors spatele pentru a aştepta totul de la lume. De aceea românii au renunţat atât de uşor la binecuvântatul lor pământ, de aceea și-au părăsit aşezămintele şi credinţa, chiar dacă mai trecem când și când pe la biserică pentru a aprinde câte-o lumânare. Dintr-odată, împreună cu filmul, a pătruns în mintea noastră iluzia, nălucirea că merităm mai mult, că viaţa altora e mai frumoasă, pentru că au mai mult sau pentru că le este mult mai uşor. L-am lepădat pe Dumnezeu, familia şi toate cele ale noastre ‒ și ce am câştigat?

Cât de uşor am uitat greutățile prin care au trecut bunicii noştri: foametea, lipsurile de tot felul şi marile suferinţe ale trecutului! Cât de uşor am pierdut sensul frumuseţii, bucuria de a trăi prin împărtăşirea de harul lui Dumnezeu întru cele simple, pentru a alege permanenta nemulţumire! Cum de nu vedem că nu calitatea civilizaţiei ne face fericiţi, ci cu totul altceva?

Logica nebuniei credinței

Alături de Irina cred că aş putea adăuga încă vreo 5-6 prieteni care au plecat din lumea aceasta cu multă pace, dând slavă lui Dumnezeu, toţi destul de tineri. Pentru ei, fiecare zi de viaţă era o izbândă şi învăţaseră, plângându-se toți, că au înțeles prea târziu acest lucru, că viaţa însăşi este o mare binecuvântare, că fiecare clipă trăită fără mari dureri fizice este o şansă, iar dacă durerea vine, trebuie să o primim binecuvântându-L pe Domnul, căci numai aşa putem primi bucuria de a trăi, chiar şi în mijlocul unei mari suferinţe.

Oare trebuie să ajungem în lipsuri şi greutăţi mai presus de fire ca să învăţăm toate acestea? Oare chiar trebuie să trecem prin boli şi durere pentru a ne putea trezi şi întoarce cu inimă bună la Domnul? Oare ce trebuie să ni se întâmple pentru a înţelege că nu ne lipseşte nimic pentru a fi fericiţi? Nu avem nevoie decât de o curăţire a ochiului minţii pentru a le vedea pe toate frumoase! Nu avem nevoie decât să ne câștigăm răbdarea prin punere la încercare şi să avem credinţa nestrămutată în Domnul, știind bine că „Tata e la cârmă”, așa cum ne tot repeta Părintele Cleopa.

Nu conspiraţiile, nu masonii, nu străinii, nu viruşii, nu alţii și altele sunt vinovaţi pentru suferinţa noastră, ci numai uitarea de care ne-am lăsat seduşi, visarea unei lumi iluzorii, dominate de plăcere, duhul nemulţumirii şi al criticii şi cârtirea în faţa lui Dumnezeu. Am uitat să ne bucurăm şi să dăm slavă Domnului pentru toate, alegând lumea şi desfătările ei, care, prin această nadă, nu a făcut decât să ne prindă în plasa ei şi să ne preschimbe în sclavii tuturor deşertăciunilor.

Ne putem întoarce? Desigur, până în ultima clipă, însă numai câştigând răbdarea, nădejdea şi bucuria împărtăşirii de toate cele ce au fost „scrise şi pentru noi”, ştiind că pentru rugăciunile Sfinţilor neamului nostru, nu puţini, Domnul are multe daruri să ne împărtăşească. Numai să aibă cui!

Nu ne cheamă El clipă de clipă? „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă”, zice Domnul. „Luaţi asupra voastră jugul Meu şi învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi alinare pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este lesne de purtat, iar povara Mea este uşoară” Matei 11: 28-30.

Nu ne îndeamnă să ne întoarcem la El ca un Părinte preabun și iertător? „Veniţi să ne judecăm”, zice Domnul. „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face. De veţi vrea şi de Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca” Isaia 1:18-19.

Nu ne avertizează El asupra nenorocirilor pe care noi înșine le aducem peste noi și peste neamul nostru? „Iar de nu veţi vrea şi nu Mă veţi asculta, atunci sabia vă va mânca, căci gura Domnului grăieşte. Cum a ajuns ca o desfrânată cetatea cea credincioasă şi plină de dreptate? Dreptatea locuia în ea, iar acum este plină de ucigaşi. Mai-marii tăi sunt răzvrătiţi şi părtaşi cu hoţii; toţi iubesc darurile şi umblă după răsplată. Ei nu judecă orfanul, iar pricina văduvei nu ajunge până la ei. Pentru aceasta zice Domnul, Dumnezeul Savaot, puternicul lui Israel: Răzbuna-Mă-voi împotriva asupritorilor Mei şi Mă voi întărâta cu răzbunare asupra vrăjmaşilor Mei! Voi întoarce mâna Mea împotriva ta şi te voi curăţi de toată zgura ta, ca în cuptor” Isaia 1:20-25.

Fericirea noastră este exclusiv rodul împărtăşirii de har. Este mărturia şi garanţia continuării vieţii de aici cu cea de dincolo. Este străvederea dincolo de lucruri, de realităţi fizice şi încercări dureroase, a darului şi binecuvântării Domnului, a Împărăţiei Sale. Logica aceasta poate să pară întoarsă pe dos, dar este singura corectă.

Este logica nebuniei credinţei, este logica Evangheliei lui Hristos.

Virgiliu Gheorghe

Articol publicat in revista Familia Ortodoxa/februarie 2020

Foto: Benedict Both

FEBRUARIE 2020