Arhim. Nichifor, Starețul Mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi” din Iași

O adevărată mărturie a simplităţii şi firescului pe care trebuie să-l aibă viaţa noastră ortodoxă în biserică şi în lume, cuvântul Părintelui Nichifor Horia este, înainte de toate, un îndemn la câştigarea uneia dintre cele mai importante virtuţi: discernământul. Dar acesta nu se poate naşte dacă nu lepădăm judecata şi duhul nemulţumirii, dând pentru toate slavă lui Dumnezeu. (V.G.)

– Părinte Nichifor, înainte vreme bătrânii noștri aveau puțin și se mulțumeau cu ceea ce aveau. Astăzi avem multe și tot suntem nemulțumiți. Tot am vrea să mai acumulăm, să ne satisfacem poftele… Cum s-a ajuns la această stare a sufletului și cum ne afectează relația cu Dumnezeu?

– E greu de generalizat, în sensul că, de multe ori, pentru omul de altădată erau foarte puţine opţiuni. Se muncea mult pentru o bucată de mămăligă, se muncea mult pentru o bucată de pâine, au fost condiţii total diferite. Deşi ne plângem în zilele noastre că suntem presaţi, că sunt vremuri viclene – şi sunt! –, totuşi generaţia noastră, şi vorbesc de oameni de 50, de 60 de ani, nu a trecut nici prin durerea unui război, nici prin foamete, nici prin boli devastatoare, cum erau atunci. Ne putem închipui o lume care era atât de vulnerabilă la infecţii? Nu erau antibiotice când vorbim de acele vremuri în care oamenii erau mulţumiţi ‒ sau păreau mulţumiţi. Altele erau relaţiile între oameni, altfel ştiau să se bucure de bucuriile mici, dar, în mod clar, altele sunt provocările noastre, altele durerile noastre, altele oportunităţile noastre. Nu înseamnă că nu sunt şi între noi oameni care se pot mulţumi şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce au, nu neapărat din cei ce au foarte multe, ci chiar din cei ce au cele decente. Numai că ceea ce are acum un om care trăieşte decent este, poate, comparabil cu luxul unui om care trăia în anii ’40, în anii ’60, poate chiar şi în anii ’70.

Spuneam că cei din vechime nu aveau oportunităţile pe care le avem noi în ziua de astăzi. Oamenii nu-şi pot închipui cât de puţine erau opţiunile unui om învăţat, unui om cultivat, unui om muncitor în timpul comunismului, bunăoară. Nu era această oportunitate de a călători, această libertate de a-ţi chivernisi bunul propriu, munca proprie. Era o oarecare nivelare şi cu cele bune, dar mai ales cu cele rele, încât este greu de făcut o comparaţie între timpuri atât de diferite, provocări atât de diferite, mentalităţi atât de diferite. Dacă vorbesc de perioada comunistă, oamenii prea puţin auziseră de Dumnezeu, prea puţin ştiau, erau de multe ori măcinaţi de superstiţii. Erau mulţumiţi nu pentru că-şi puneau nădejdea în Dumnezeu mai mult, ci pentru că erau, poate, mai puţin măcinaţi de grijile pe care le avem noi acum şi, desigur, de mulţimea informaţiilor care ne presează acum.

Informaţiile şi presiunea aceasta asupra omului din ziua actuală sunt de neînchipuit pentru cei de atunci, iar lipsa de informaţie în acele timpuri e de neînchipuit pentru cei de acum. Dacă voiai să afli ceva despre o plantă, despre un medicament ‒ lucruri practice, lucruri imediate ‒, asta presupunea să mergi în bibliotecă, să întrebi pe cineva, să suni pe un telefon fix, desigur, nu pe un telefon mobil. Aflau în alt timp, dar era poate şi o altă zăbavă.

O pricină nu atât a nemulţumirii, ci a presiunii acesteia pe care o resimţim atât de acut în lume este, probabil, şi această uşurinţă de a accede la informaţii, teama că omul ar putea să rămână în urmă cu anumite facilităţi pe care le-ar pierde, şi este tot timpul sub această presiune de a-şi face update-urile, dacă s-ar putea în avans faţă de vecinul său. Internetul vine cu uşurinţa de a avea acces la aceste informaţii, dar şi cu un timp parazitat, pentru că o informaţie duce la alta şi la alta, iar omul, paradoxal, pierde de multe ori tot atâta timp sau chiar mai mult decât o făcea înainte pentru nişte lucruri practice.

Aşadar, pus faţă în faţă cu omul de azi, nu putem spune că omul de atunci era neapărat mai credincios sau mai mulţumit. Erau alte oportunităţi, era alt timp. Este posibil ca omul din ziua de astăzi să fie poate chiar mai înţelept şi mai înţelegător decât cel de atunci.

Timpurile noastre ne provoacă la reacţii urgente. Timpurile pe care le trăim au avantajul că în jurul nostru sunt mai mulţi oameni credincioşi ‒ şi care ştiu de ce sunt credincioşi. Noi îi vedem pe foarte mulţi că sunt superficiali în credinţă, vedem cum s-a manifestat un popor întreg la referendum sub presiunea unor manipulări atât de greu de dus, dar, în dosul acestora, totuşi sunt oameni mult mai înţelegători în ale credinţei decât erau atunci. Şi, chiar dacă omul nu-şi mai formulează tot timpul mulţumirea, undeva în sufletul lui este o încredinţare în Dumnezeu şi o mulţumire în Dumnezeu.

Timpurile de acum vin cu nişte uşurinţe, poate chiar cu nişte uşurătăţi, cu un confort de negândit acum câţiva ani pentru majoritatea oamenilor, dar şi cu provocări pe măsură, cu manipulări pe măsură, cu dureri de alt chip şi, sigur, cu un alt spectru de boli, un alt spectru de pericole care pândesc în viaţa noastră.

Puterea pe care Domnul o dă celui ce o cere”

– Dar aceste facilităţi despre care vorbeați afectează oare relaţiile dintre oameni, îi fac mai nepăsători față de cei de lângă ei, mai preocupați de propriul interes?

– Negreşit că da, tocmai pentru faptul că această dorinţă firească de dialog, de-a te împărtăşi celuilalt este, de multe ori, anesteziată de împlinirea ei în plan virtual, în plan abstract, şi aceasta duce la o denaturare a relaţiilor. Ba, mai mult, în planul vieţii reale, omul nu mai poate trăi drept, nu mai poate comunica cu profunzime cele ale sufletului său.

Dacă putem face nişte distincţii, da, erau vremuri în care oamenii puteau să-şi manifeste, pe de o parte, profunzimea, pe de altă parte, cinstirea. Cinstirea omului se arăta nu numai în cinstirea de Dumnezeu, ci şi în cinstirea unul către altul. Am prins eu însumi comunităţi largi de oameni, în general la ţară, în care tinerii îi respectau pe cei bătrâni, copiii sărutau mâna mamelor lor, şi era o ierarhie care venea nu doar dintr-un criteriu al vârstei, ci dintr-o dragoste, dintr-o preţuire pentru omul care a fost încercat de viaţă, pentru omul care a putut să-şi trăiască viaţa cu demnitate. Erau comunităţi patriarhale în care era respectat cel înţelept, cel gospodar, cel care dovedea răbdare, cel care dovedea perseverență în lucrarea sa. Şi acest sentiment de cinstire, într-adevăr, ducea la relaţii profunde, la relaţii frumoase, la bucurii autentice.

Astăzi, de multe ori, se mimează bucuria în jurul nostru ‒ omul caută bucurii superficiale care să-i compenseze bucuria adâncă, bucuria adevărată, bucuria care l-ar face să comunice real cu ceilalţi oameni. Putem vorbi din ce în ce mai mult de relaţii-surogat, de relaţii superficiale care, cumulativ, ar dori să suplinească adevăratele relaţii ce se bazau pe cinste, pe comunicare, pe respectul celuilalt. Însă nici în zilele noastre nu sunt epuizate cu totul, slavă lui Dumnezeu.

– Și totuși, foarte uşor cârtim. La cel mai mic lucru care nu ne convine, reacţionăm şi judecăm, ne exprimăm nemulţumirea…

– Aşteptările noastre sunt mai mari, posibilităţile sunt mai mari şi presiunile sunt și mai mari. Pot părea fără legătură, dar nu sunt. Cum conducea un om maşina în anii ’70 şi cum o conduce în zilele noastre? Un drum de jumătate de oră în Bucureşti deja te umple de tensiune, ceea ce înseamnă că tu dinainte trebuie să fii pregătit să faci faţă acestei tensiuni, să-ţi creezi nişte mecanisme de adaptare, să-ţi dai seama că este inutil să te mai enervezi, inutil să mai reacţionezi. Asta nu înseamnă că nu te dor, asta nu înseamnă că nu te uzează.

În Vechiul Legământ, înţeleptul Solomon vorbea despre stăpânirea de sine ‒ această virtute a virtuţilor pe care trebuie să o aibă omul şi în faţa pericolului, şi în faţa presiunii, şi am putea spune chiar şi în faţa bunăstării. Chiar şi în faţa binelui omul trebuie să fie cu stăpânire de sine, pentru a nu se lăcomi, pentru a nu se obrăznici. Sfântul Apostol Pavel are acest cuvânt minunat: „Am învăţat să trăiesc”, aş parafraza eu, „cuviincios şi în bine, şi în lipsă; şi în durere, şi în bucurie” cf. Filipeni 4:12. Este o mare înţelepciune să ai stăpânire de sine şi, precum spunea acelaşi Sfânt Apostol Pavel, „să pot să plâng cu cel ce plânge, să pot să mă bucur cu cel ce se bucură” cf. Romani 12:15, să pot să-mi trăiesc, până la urmă, omul în ipostazele sale adevărate şi nemincinoase.

– Peste mulţi dintre noi năvălesc uneori gânduri ale întristării, ale trândăviei. Cum să depăşim aceste momente?

– Sunt multe cauze care generează aceste gânduri. Este un cerc vicios. Pe de o parte, gândurile întreţin un anumit comportament. Pe de altă parte, un comportament vicios aduce aceste gânduri.

Ştiu cei din Biserică – şi trebuie să o ştie toată lumea: rugăciunea adevărată este cea care începe să spargă această putere continuă a unor gânduri parazitare, a unor gânduri obsesive, care te pot înrâuri atât de mult, încât un mare Părinte al zilelor noastre, Starețul Tadei, spunea: „Cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa”. Gândurile reflectă, de fapt, măsura la care ai ajuns. Ca să se curăţească gândurile trebuie să poţi să vezi canalul prin care vin în tine, iar puterea de-a le curăţi este puterea rugăciunii, puterea pe care Domnul o dă celui ce o cere. Şi, în aceste gânduri, dacă omul învaţă să se roage, învaţă să-L cheme pe Dumnezeu, va afla nu doar o liniştire în privinţa lor, ci și o înnobilare a lor, pentru că ele se transformă.

Omul nu rămâne o coală albă, ștearsă de gânduri, ci începe să-şi rafineze gândurile spre a purta în el gândul lui Dumnezeu: pe de o parte, gândul de rugăciune pentru toată lumea, iar pe de altă parte, de înţelegere a zădărniciei acestei vieţi, în care trecem printr-o sinusoidă nesfârşită de durere şi plăcere.

Cinci minute ca să aud răspunsul lui Dumnezeu”

– Cu siguranţă, aţi cunoscut oameni bucuroşi în suferinţe. Ce credeți că le dă putere să privească senin la încercările prin care trec?

– Părintele Efrem din Arizona, cel trecut de curând la Domnul, spunea că în spatele unui om puternic întotdeauna stă un trecut care nu a fost uşor, un trecut care l-a încercat şi, în această încercare, omul a înţeles cum să-şi biruiască descurajarea, întristarea, chiar atunci când ar fi motive legitime de a fi descurajat.

Această bucurie în faţa durerii, în faţa suferinţei, în faţa vrăjmăşiei unor oameni, această liniştire nu vine dintr-un „autism”, nu vine dintr-o detaşare care l-a anesteziat pe om; vine dintr-o experienţă îndelungată de a-şi pune nădejdea în Dumnezeu, de a birui nişte încercări, de a fi găsit într-adevăr nişte soluţii reale. Când omul a ajuns la această putere la care trebuie să-şi iubească vrăjmaşii fără să se mai teamă că va fi distrus, atunci când află de o boală gravă a lui însuşi sau a celor dragi, omul acela într-adevăr este un om care este mângâiat de harul Duhului Sfânt.

Fiecare încercare este o criză. Credinţa nu înseamnă doar atunci când mă rog şi sunt mângâiat de Dumnezeu în rugăciune ‒ fie că am trecut printr-o întristare şi, în întristarea respectivă, îmi caut mângâiere la Domnul, fie sunt copleșit de suferinţa cuiva drag, şi rugăciunea îmi aduce un răspuns la ceea ce mi se întâmplă. Credinţa înseamnă a stărui chiar şi atunci când nu mai simt nimic, când nu mai am nici un semn de la Dumnezeu, când nu îmi mai vine să mă rog, când trec prin momente de akedie reală – e acea suferinţă pe care a traversat-o Iov, acea suferinţă pe care o auzi strigându-se în psalmi. În acea suferinţă, omul învaţă să-şi pună nădejdea fără să afle imediat mângâiere, fără să afle imediat răspuns, crezând, precum femeia cananeeancă, că Domnul este bun şi Domnul ştie încercarea mea şi, în răbdarea aceea, eu mai adânc voi trăi ceea ce poate Mântuitorul Însuşi a trăit, luând trupul nostru. Și, când învăţ această stăruinţă în rugăciune, atunci suferințele prin care trec devin o experienţă ca o pecete asupra trupului meu, şi ele mă vor purta senin în vremuri care pot fi nu uşoare pentru mine.

– Cum să ajungem să ne lăsăm în totalitate în voia lui Dumnezeu?

– Cu paşi mici, cu paşi mici, prin fiecare încercare concretă, prin puterea de a opri zbuciumul unei zile ca să petreci câte un sfert de oră pentru a spune o scurtă rugăciune, nu neapărat lungă. De multe ori, chiar cei credincioşi şi foarte credincioşi, cei care mergem la biserică și ne începem ziua cu rugăciune şi terminăm cu rugăciune, în zbaterea noastră de peste zi aproape că nu găsim răgaz, nu găsim gând care să se uimească de Dumnezeu, să-L descopere pe Dumnezeu, să-L caute pe Dumnezeu în tot acel zbucium.

Chiar şi în clipele de rutină ale vieţii noastre, de frecuş zilnic, să ne găsim momentul să ieşim din această zdroabă. Aici este arta. Acel cuvânt al psalmistului: „Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Domnul” cf. Psalm 45:10 se referă nu doar la timpul de sărbătoare, ci şi la timpul pe care îl acordăm în fiecare zi lui Dumnezeu. În fiecare zi să ne facem minut de sărbătoare: că sunt zece, că sunt douăzeci, oricât am fi de presaţi, vom găsi acest timp, oneşti cu noi să fim. Dacă mă sună cineva la telefon şi este o urgenţă, oricât aş fi de presat, găsesc cinci minute să vorbesc cu el. Să găsesc cinci minute ‒ măcar la trei ore, măcar la patru ore! ‒ să vorbesc cu Dumnezeu, să-I răspund lui Dumnezeu sau, mai bine-spus, să aud răspunsul lui Dumnezeu.

– Şi astfel, încet-încet, cu paşi mici, putem avea nădejde că vom dobândi rugăciunea continuă?

– Rugăciunea continuă, negreşit, este un dar de la Dumnezeu, şi rugăciunea continuă este legată de această încredinţare în mâna lui Dumnezeu, de acest curaj de a înţelege lucrarea lui Dumnezeu cu noi înşine. Rugăciunea continuă ne este dată fiecăruia, în matricea sufletului nostru, în măsura în care ne nevoim pentru ea; nu vine dintr-odată. Este un mare dar şi ne vom apropia de ea pe măsură ce vom începe în fiecare zi să ne facem moment de mici spargeri ale nerugăciunii noastre continue.

– Sfântul Ioan Gură de Aur spunea să zici în toate împrejurările: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate, pentru că nu voi înceta a zice astfel totdeauna pentru toate ce mi se întâmplă!”. Vorbiţi-ne despre folosul slavosloviei lui Dumnezeu, chiar şi în necazuri.

– Părintele Zaharia de la Essex mărturisea că el însuşi a experimentat aceasta la îndemnul Părintelui Sofronie de a da slavă lui Dumnezeu chiar şi în boală. Şi, fiind în boală el însuşi, în spital, a început să spună „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”. Vedeți, nu e lucru ușor, pentru că de multe ori boala te cuprinde atât de insidios, încât nu mai reuşeşti să spui absolut nimic, şi este o mare putere ca să depăşeşti acea povară a trupului, acea presiune chiar asupra minţii. Este şi un efort de voinţă, pentru că nu spui de la început nici cu toată bucuria, nici cu tot acel cântec al sufletului pe care îl ai când te uimeşti de-o rază de soare, de-o floare, de-o minune din viaţa ta. În boală, de multe ori, ceea ce trăieşti este o caricatură, o chircire a sufletului ‒ atunci, din contră, numai asta nu ţi-ar veni să spui!

Atunci când ieşi din firescul acela al bolii în „nefirescul” bucuriei pe care o ai în faţa minunii de a da slavă lui Dumnezeu, atunci, paradoxal, trupul însuşi se împărtăşeşte de acea putere. Şi Părintele Zaharia spunea că ajunsese la această stare fără să-i fi trecut simptomatologia bolii, și a început să trăiască atât de adânc bucuria rugăciunii, încât aproape că i-a părut rău când a ieşit din spital, pentru că a cunoscut acolo o bucurie adâncă. După cum Sfântul Nicolae Velimirovici mărturisea că cele mai adânci şi mai frumoase momente de slavă pe care le-a adus în viaţa sa lui Dumnezeu au fost atunci când a fost închis în lagărul cumplit de la Dachau.

 (…)

Interviu realizat de

Mihaela-Raluca Tănăseanu

Fragment din articolul publicat in revista Familia Ortodoxa/februarie 2020

FEBRUARIE 2020