Da, am cunoscut sfinți.

Nu e vorba de un om, ci de un popor, care pare acum pe cale de dispariție. Străbunica mea, Ștefana ‒ căci despre ea povestesc ‒, e doar o mostră a lui, un eșantion reprezentativ.

Acțiunea se petrece pe vremea când Dumnezeu cu Sfântul Petru încă umblau printre oameni și făceau tot felul de șotii cu tâlc.

Când străbunica a murit, avea vreo nouăzeci de ani, iar eu, vreo zece. Nu știu multe lucruri despre ea, dar cele pe care le-am reținut acum le înțeleg mai bine.

Locuia într-o căsuță cu două camere și-o tindă. Aici, copil fiind, simțeam o pace și o bucurie aparte, ca într-o chilie de călugăriță. Totul era simplu, de un echilibru aproape desăvârșit: două paturi de scândură, așezate în formă de „L”, de-a lungul a doi pereți; între ele, un cufăr mic, în care își ținea hainele de înmormântare; în rest – o masă și-o sobă. Pe pereți, în loc de tablouri erau două pânze cusute de ea în tinerețe, cu teme morale, iar deasupra cufărului – o ramă mare, sub sticla căreia încăpea toată viața ei: poza de la nuntă, străbunicul când a fost decorat ca cel mai bun gospodar din sat, copiii și alte câteva amintiri.

Viața și moartea stăteau cuminți, în același colț al camerei, una deasupra celeilalte, cam de aceleași dimensiuni; ca două coperte groase, cartonate, ale unei cărți în care mai rămăseseră de scris câteva file. Ambele erau la fel de importante și erau făcute să-i dea vieții rostul ei.

Străbunica trecuse prin multe greutăți: apucase războiul, foametea, rămăsese văduvă de tânără, cu patru copii. Dar nu fusese doborâtă, ci toate o căliseră. Dobândise o credință tare, vie, ce pătrunsese parcă până în ADN-ul ei; făcea parte din structura ei. Greutățile le primea curajoasă, ca pe un firesc al vieții, iar de lucrurile plăcute se bucura cât putea.

Era comunicativă cu lumea, dar fără vorbărie goală, de umplutură; cum se spunea atunci: „își vorbea vorba și-și purta portul”.

Avea o simțire adâncă a păcătoșeniei, dar fără nici o urmă de pietism sau habotnicie. Când femeile din sat, venite pe la ea, o întrebau: „Ce mai faci, țață Ștefano?”, le răspundea cu simplitate: „Ei, maică… cu păcatele”. Cei care o cunoșteau bine, mai ales tânăra generație, nepoții, se amuzau tare de răspunsul ei și o descoseau: „Și ai multe păcate, țață Ștefano?”. Iar ea răspundea, mâhnită: „Ei, maică… păcatele le faci mergând pe drum”.

Copil fiind, luată mai mult cu joaca, nu am observat-o rugându-se. Poate la asta a contribuit și discreția ei. Dar îmi amintesc că, în anumite zile de post, mânca abia seara, la apusul soarelui, covrigi înmuiați în apă. Și avea peste optzeci de ani. Dar asta n-o băga într-o duhovnicie închipuită, ci avea suficient discernământ ca să știe când să accepte și câte-o glumă pe temele astea.

Odată, în ultimul ei an de viață, când nu mai avea putere să iasă din casă, se tot îngrijora că nu mai vine preotul să o spovedească, deși îl chemase. Atunci, unchiul meu, ca să o înveselească, s-a oferit: „Lasă, mamaie, că te spovedesc eu!”.

Și a urmat o scenă de neuitat. El, făcându-și intrarea în cameră cu un aer impozant, îi urează: „Să trăiești, țață Ștefano!” „Săru’mâna, Părinte!”, își intră ea în rol. „Ce mai faci, țață Ștefano?” „Ei, Părinte… cu păcatele”. „Și ai multe păcate, țață Ștefano?” „Ei, Părinte… păcatele le faci mergând pe drum…” „Și ai mers mult pe drum în ultima vreme?”.

O buși râsul. Nenea Gigi o „dovedise”. Era năstrușnic, ca de obicei. „Ei, bată-te să te bată…”.

Și așa, din vârful patului, de unde cu greu mai putea să coboare, ne era spre întărire tuturor, cu inima ei plină, ca un rod copt pentru cules.

Într-o duminică dimineața, îi spune bunicii: „Marioară, nu te duce azi la biserică, pentru că pe la ora 12 mor”. „De unde știi?”, o repede bunica, supărată. „L-am visat pe tăicuțu’ fusese paraclisier – că stingea un muc de lumânare; mi-a spus că aia e viața mea și pe la prânz vine să mă ia. Mi-a arătat și o casă, a lui, unde o să stăm. Nu m-a luat până acum pentru că nu era gata”. „Hm…”.

Apoi i-a spus bunicii: „Să nu mă mai îmbraci cu hainele negre pe care le-am pregătit, că nu am fost toată viața babă! Caută în cufăr și pune-mi puloverul maron și baticul cu flori maron”.

Bunica a rămas cam mirată, dar i-a respectat dorința.

Probabil că, în urma contactului cu lumea cealaltă, viziunea ei asupra morții s-a schimbat; a înțeles că va merge dincolo cu ceea ce a fost întreaga ei viață, nu ca o babă de nouăzeci de ani.

Credem că ne ocrotește de acolo, de lângă tăicuțul ei, pentru că evenimente foarte importante din viața noastră, a nepoților și strănepoților ei, au avut loc de Sfântul Ștefan, și am primit ajutor în probleme grave de la oameni necunoscuți, cu numele Ștefan…

Poate că aceasta nu e povestea unei vieți clasice de sfânt. Dar evenimente recente, din viața socială și politică a țării, mă împing să-mi amintesc, cu nostalgie, de oamenii și vremurile de altădată.

B.R.

Vâlcea

Locul I la concursul de eseuri

al lunii ianuarie 2020

Marturie publicata in revista Familia Ortodoxa/februarie 2020

Foto: Cezar Machidon

FEBRUARIE 2020