E noapte adâncă afară și razele lunii îmi netezesc aievea alergarea. Sunt aici, într-un ungher al odăii mele și aștept. Te aștept, Doamne. Căci azi sunt un suflet pornit în căutarea Ta. Mi-e inima slabă și, din pricina genunchilor mei neputincioși, nu pot alerga întru întâmpinarea Ta. Sunt suflet lipsit, căci mi-a fost jefuită vistieria inimii în timp ce rătăceam pe cărările vieții. Ramuri de finic nu port în căușul palmelor mele, și nici nu-mi pot striga credința în atotputernicia Ta!

Suflet viu sunt, dar nu cutez a ieși înainte, îndurând oprobiul tuturor pentru spălarea picioarelor Tale, și nici nu am lacrimi, căci e multă vreme de când a secat înlăuntrul meu apa cea vie a Duhului. Rănile-mi sunt încă deschise, Doamne, și nu aflu în mine vreun ascunziș spre a-Ți așterne loc de odihnă peste noapte. Și nici nu izbutesc a mă izbăvi de gârbovirea cea amarnică a duhului, pentru a mai limpezi puțin foișorul inimii mele.

Și totuși, Te caut, Doamne! Te caut cu ardoarea sufletului ce și-a risipit lumina, căci abia acum mă întorc cu untdelemn pentru candela sufletului meu și porțile-mi stau ferecate înainte, lipsindu-mă de slobozirea în cămara cea de praznic. Știu, Preabunule, că mi-ai iertat mulțime de păcate, și încă mă arde căușul palmei în care Ți-ai așezat dreapta cea atotputernică pentru a mă ridica dintre valurile învolburate ale mării!

Se zdruncină încă cele mai dinlăuntru ale mele gândindu-mă la ceasul acela în care ai stins văpaia deznădăjduirii, aprinsă atunci când cerul sufletului meu s-a prăbușit la vreme de cutremur. Dar mi-e frică, Doamne! Mi-e frică astăzi și de umbra mea, și mă pomenesc adesea ascunzându-mă de la Fața Ta printre pomii din ograda sufletului meu. Mă văd suflet gol, Doamne, mă tem și mă rușinez de Tine, chiar dacă știu că Tu țeși haină pentru crinii câmpului, neîntrecută de măreția mantiei regilor pământului.

Dar eu mă tem! Goliciunea-mi vădește împrăștierea inimii și, deși nu am haină de nuntă, mă grăbesc a mă așeza pe locul de cinste ce nu mi-a fost încredințat mie. Știu prea bine că voi fi vădită în lumina Ta și voi fi alungată degrab’, dar mi-am legat inima de bogățiile trecătoare ale lumii acesteia și nu mă pot dezlipi de ele. Am ales mai degrabă a viețui printre mrejele temerii de Tine decât a slobozi din mine cele ce nu mi se cuvin, și iată-mă fugind la auzul pașilor Tăi!

Astăzi nu mi-e bine, Doamne. Căci însetez de picătura harului asemenea bogatului celui nemilostiv, și am pornit în căutarea Ta. Știu că nu se cuvine a lua partea celor vrednici, de vreme ce sunt asemenea fiului risipitor, dar astăzi îndrăznesc a bate la poarta îndurărilor Tale. Nu-mi trebuie mult; dă-mi doar fărâmitura liniștirii ce cade de la ospățul milostivirii Tale, tocmindu-mă mai apoi vas de bună treabă spre săvârșirea celor menite a mă călăuzi spre Tine! Poate nu am credința femeii ce s-a atins odinioară de marginea veșmintelor Tale, dar astăzi îndrăznesc a Te ruga să nu treci pe alături, lăsându-mă pradă vitregiilor vremii. Și Te caut, Doamne! Nu pe ulițe și nici pe la ferestre, nici chiar în pragul Casei Tale, ci în adâncul inimii mele, acolo unde încă mai pâlpâie lumina simțirii prezenței Tale.

Te caut, și căutarea aceasta îmi devine neprețuită și domoală! Te caut, Doamne, chiar dacă uneori rătăcesc pe calea vieții acesteia. Pașii-mi sunt numărați și toată zbaterea-mi este cântărită sub părinteasca Ta purtare de grijă, dar gândul meu încă Te caută spre a Te atinge cu mâna, căci îndoiala îmi sfredelește adesea fibrele sufletului. Nu am om care să mă arunce și pe mine în scăldătoarea curățirii, și nici nu mă pot arunca eu însămi la vreme, căci vădit lucru este că gârbovirea duhului mă războiește. Dar nu mai vreau să fug, Doamne! Oricât de lungă mi-ar fi alergarea, nu mă voi mai ascunde de la Fața Ta!

Am obosit… Am obosit înainte de ceasul rânduit spre odihnă, și mulți stau în preajma mea și mă arată cu degetul. Dar nu mai vreau să-mi îndrept privirea înspre ei. Vreau să alerg înspre Tine, căci Tu Însuți cunoști nopțile-mi zbuciumate și zilele lipsite de răgazul firesc al primenirii! Sunt suflet ostenit azi, dar port în mine fărâma îndrăznelii de a-mi striga înaintea Ta căutarea, căci știu că vei poposi înainte-mi, așa cum ai făcut odinioară cu orbul ce Ți-a ieșit în cale spre a căpăta vederea.

Poate vor mai fi zile și nopți în care mă voi ascunde la umbra neînfăptuirii, din pricina nevederii celor drepte, dar mai îngăduiește-mă puțin și nu mă lăsa pradă nopții! Te caut, Doamne ‒ pășește și Tu întru întâmpinarea inimii mele îndoielnice!

Și-n felul acesta, de mă vei întâmpina pe cale la vreme de îndoială, curmându-mi alergarea zadarnică, iar inima-mi nesimțitoare nu se va aprinde sub fierbințeala prezenței Tale, nu mă părăsi, Doamne! Însoțește-mă până la capătul cărării, grăind Tu Însuți inimii mele, și trece-mi cu vederea nepriceperea! Iar mai înainte de a merge în drumul Tău, rămâi cu mine, Doamne, căci este spre seară și s-a plecat ziua…

Irina Căpățână

Sibiu

Premiul I la concursul de

eseuri al lunii iunie 2019

Marturie publicata in revista Familia Ortodoxa/Ianuarie 2020

IANUARIE 2020