Unii îi spun „smerenie”. Nu ştiu cum înțelege smerenia poporul nostru, minunatul nostru popor, însă urmările acestei înțelegeri asupra comunităţii româneşti de pretutindeni sunt atât de dezastruoase, încât ajungi să te gândeşti: ce fel de smerenie mai e și asta? Nichita Stănescu observa undeva că noi, românii, avem un „exagerat mit al străinătăţii”, ajungând să apreciem de o mie de ori mai mult ceea ce este străin decât pe cele zidite aici, în mijlocul neamului nostru. Şi Nichita denunţa acest mit ca fiind din fire nătâng, căci nu are nimic în comun cu spiritul poporului nostru, crescut în istorie cu privirea către o altă lume, către lumea cea de Sus, care transcende totul şi căreia îi rămânem străini dacă nu-L dobândim pe Dumnezeu drept casnic al sufletului nostru.

Undeva s-a produs fractura în istoria recentă a poporului român. Nu putem spune precis când, însă, cu siguranţă, a fost un moment când românii au început să caute şi să aspire mai mult la străinătatea apusului, la orizontala realizărilor omenirii, abandonându-și astfel vocaţia îndumnezeirii. Să fie vorba de o amnezie istorică în care ne-a introdus beţia modernităţii, a societăţii tehnologice şi tehnocrate? Oare complexul aşa-ziselor „culturi mici”, de care suferea Cioran, să fie cauza pentru care ne-am uitat sensul? Sau să fie vorba la poporul nostru de o degenerare patologică a ospitalităţii într-o idolatrie a străinătăţii? După unii, cauza nu e alta decât faptul că, de la Brâncoveni încoace, românii au fost conduşi numai de străini, care întotdeauna aveau privirile îndreptate într-o cu totul altă parte; străini care, în definitiv, nu au iubit acest neam şi nu aveau cum să ne inspire dragostea faţă de ale noastre, atât timp cât ei înşişi erau străini de ele.

Spun „idolatrie a străinătăţii”, căci nu dragostea ne animă astăzi în a-i primi pe străini, precum ospitalitatea de demult. Dragostea din dragoste se naşte, așa încât, dacă i-am iubi cu adevărat pe străini așa cum îi iubim pe ai noștri, cu mult mai mult ar trebui să ne iubim pe noi înşine. O spune Evanghelia lui Hristos cf. Marcu 12:31. Ataşamentul nostru nu este însă din dragoste, nu este unul constructiv, ci vine dintr-un complex, dintr-un soi de invidie, ca principiu generator al dezunirii. Jinduim la altceva decât la ce este al nostru nu pentru că acel altceva ar fi cu adevărat mai bun, ci doar pentru că ni s-a nălucit că ar fi mai bun. Nu mai contează altceva decât pofta, orgoliul că „de ce el şi nu eu?” ‒ şi, în definitiv, patima. Dar, de fapt, toate acestea se petrec pentru că s-a împuţinat dragostea.

De ce Cain l-a omorât pe Abel? De ce nu s-a bucurat atunci când Domnul a căutat cu plăcere la jertfa fratelui său? Pentru că undeva, înlăuntrul său, simţea că nu-L iubeşte pe Dumnezeu așa cum Îl iubea fratele său şi, ca atare, nici pe Abel nu-l mai putea iubi. La fel, Eva a primit sfatul șarpelui pentru că în inima ei s-a despărțit, fie şi pentru o clipă, de Domnul. Pentru aceasta a şi dat vina pe şarpe, pentru că nu putea să recunoască adevărul. Altcineva este vinovat întotdeauna. Aşa că şi Adam a dat vina pe Eva ‒ deci pe Domnul Însuşi, Care i-a dat femeia ‒ tocmai pentru că i se împuținase dragostea şi nu mai avea puterea să-și asume vina prin pocăință, recuperând comuniunea în dragoste. Fiecare rămâne astfel singur, închis în egoismul lui.

Calea înstrăinării

Invidia nu se naşte acolo unde există dragoste, pentru că te bucuri pentru celălalt, îl primeşti în comuniunea cu tine ca Avram pe Dumnezeu la stejarul din Mamvri. Te bucuri să-l primeşti pe străin, pentru că, prin el, Îl primeşti pe Însuşi Domnul, şi laşi astfel deschis lanţul iubirii. Pe această dragoste se întemeia odinioară și ospitalitatea românească.

Aşadar, pentru românul de astăzi, străinul nu mai este chip al lui Dumnezeu, căci atunci i-am fi primit în mijlocul nostru şi pe cei 20 de milioane de copii avortaţi, veniţi tot în numele Lui. Dimpotrivă, străinul este căutat, apreciat şi slujit astăzi de români pentru că întruchipează duhul lumii, întrupează năzuinţa omului de a se face pe sine dumnezeu, edificând civilizaţii materiale care-I dau cu tifla lui Dumnezeu. Străinul e perceput ca fiind întotdeauna mai bun ca românul, pentru că are ceea ce noi aspiram să avem, cel puțin în vremea comunismului. Are haine şi mâncare din belşug, are divertisment de tot felul şi filme deochiate la televizor ‒ iar toate acestea par „plăcute la vedere şi vrednice de dorit” cf. Facere 3:6. Şi să mai spunem că, din ‘90 încoace, stăpâniţi de acest duh, ne-am năpustit cu frenezie către străinătate, către înstrăinarea de tot ce este al nostru, adesea chiar și de familiile noastre, de părinţi şi fraţi, de copii, soţi şi soţii, de obiceiuri şi limbă, de satul natal şi plaiurile străbune? De aceea a şi îngăduit Domnul să ne conducă astăzi străinii, ca pe poporul lui Israel lăsat mai întâi în puterea filistinienilor şi sirienilor, iar mai pe urmă în puterea babilonienilor sau a romanilor.

E adevărat, televizorul mai întâi, şi mai încoace calculatorul şi internetul ne-au ajutat să ne înstrăinăm, să ne globalizăm, să uităm care ne este casa unde suntem, prin fire, „acasă”. E la fel de adevărat că plăcerile ne-au făcut să uităm năzuinţele cele mai adânci ale inimii noastre. Promisiunea confortului şi a comodităţilor ‒ în fond, a stării de bine fără nici o strâmtorare, fără să mai strigăm la Domnul şi să mai căutăm la acoperământul Lui ne-au împins pe calea aceasta, ca pe Eva la mâncarea fructului jinduit.

Aşadar, calea străinătăţii este aceea care ne scoate din ale noastre, din cele rânduite de veacuri în comuniune cu dragostea lui Dumnezeu, din cele care ne-au dat sens şi ne-au făcut fericiţi. Este calea împuţinării dragostei, a certurilor de fiecare zi din familie, a nemulţumirii permanente în care trăim, criticând pe toţi şi pe toate. Pe ea umblând, viaţa noastră pare tot mai amară şi mai seacă, deşi aparent nu am avea motive, având şi noi de toate, ca toți ceilalţi. E calea nesiguranţei şi a fricii pentru ce va veni, calea obsesiei singurătăţii şi a sentimentului inutilităţii care, în loc să ne întoarcă la Tatăl nostru cel din Ceruri, ne aruncă şi mai mult în braţele lumii ‒ iar lumea, încă o dată, ne promite că ne înţelege. Ne minte că, plătindu-ne toate asigurările, nici sărăcia, nici boala, nici chiar moartea nu mai sunt de speriat, iar noi o credem, fiindcă e mai comod şi, aparent, mai sigur așa, decât să ne întoarcem cu pocăinţă la Dumnezeu.

E greu să aprinzi zilnic candela şi să începi ziua cu numele Lui pe buze şi să o sfârşeşti tot aşa? E greu să-ţi curăţeşti mintea şi inima de buruienile gândurilor şi ale afectelor pătimaşe? E greu să te smereşti în familie, făcând răbdare de câte ori e nevoie, pentru Domnul, crescând astfel dragostea neînchipuit mai mult decât a fost la început? E chiar imposibil să nu-i mai judeci pe ceilalţi pentru toate şi să vezi totdeauna şi partea ta de vină? Nu am putea oare măcar o zi, o săptămână, o lună din viaţă să fim făcători de pace acolo unde trăim, încât toţi să se bucure când ne văd? O mie de astfel de întrebări s-ar putea pune, şi fiecare ar trebui să şi le pună la rândul lui, iar răspunsul nu poate veni decât punându-ne la încercare. Iar asta nu de săptămâna viitoare, de luna viitoare, din noul an 2020, ci poate chiar de mâine.

Calea cea strâmtă a unirii

Când eram tânăr ‒ şi nu cred că aveam mai mult de 22 de ani ‒, mi se părea că e prea târziu să mai încep să învăţ o limbă străină, o altă ştiinţă sau, oricum, să-mi schimb în mod fundamental viaţa. Nu ştiu de unde sentimentul acesta de neputinţă care nu ar trebui să fie propriu tinereţii. Poate din faptul că la acea vreme nu credeam în Dumnezeu. Viaţa însă mi-a demonstrat de atunci, de mii de ori, că niciodată nu e prea târziu să pui un nou început ‒ şi chiar în asta stă tinereţea şi sensul tainic al existenţei umane. Și moartea va puncta un nou început, vrem-nu vrem. Nu este nici târziu, şi nici chiar atât de greu când Îl ai alături pe Domnul. Asta pentru că la El toate sunt cu putinţă. El vede hotărârea inimii noastre şi se bucură. Fiţi siguri că va face mai multe pentru noi în direcţia hotărârii noastre decât avem noi înşine puterea să facem. Dar ne va lăsa şi singuri să ne luptăm, pentru a căpăta experienţă în acest război cu lumea şi stăpânitorul ei. De noi depinde să vrem, iar dacă în această clipă ne este cu desăvârșire imposibil să purtăm acest război, măcar să ne dorim acest lucru. Pentru ce toate acestea? Pentru că numai aşa vom dobândi în mod real ceea ce avem iluzia că vom agonisi rătăcind printre străini. Numai aşa ne vom recăpăta încrederea în noi înșine şi bucuria de a trăi, numai așa vom putea să ne reîntoarcem la acel „acasă” unde ne aşteaptă Domnul.

Acesta este bunăoară gândul nostru, al „Familiei Ortodoxe”, la intrarea în Noul An. Nu în politici publice, nu în legi favorabile, nu în lărgirea sferei de alegeri în această lume să ne căutăm fericirea, ci umblând pe calea aceasta strâmtă pe care urci către Domnul. Nu singuri însă, ci împreună cu ceilalţi, trăgându-i după noi, pentru ca şi ei să ne tragă după ei când noi nu vom mai putea. Căci numai aşa, împreună, fiind toţi una în Domnul, putem să dobândim acea pace sinonimă cu fericirea pe care toţi învăţaţii lumii la un loc nu ar putea să o descrie în cuvinte. Iar această pace, care nu este a lumii noastre, ci este pacea lui Hristos cf. Ioan 14:27, fiecare dintre noi poate să o guste, trăind încă de aici în veşnicia Împărăţiei lui Dumnezeu.

Virgiliu Gheorghe

Foto: Simona Andrușcă

Articol publicat in revista Familia Ortodoxa/Ianuarie 2020

IANUARIE 2020