Numele meu este Zoe. M‑am căsătorit cu soțul meu pe când aveam 21 de ani. Acum am 33. Eram al treilea copil în familia mea mutilată de mama, care făcuse un oarecare număr de avorturi și, prin ’83, când aflase că e din nou însărcinată – cu mine! –, voia să mai facă un avort. Pe atunci, avortul era restricționat și era destul de riscant să practici așa ceva, că te turna cineva și suportai consecințele…

Au chemat o moașă la apartament „să pună în mișcare treburile”, dar, tocmai în acel moment, de pe holul blocului au început să se audă niște țipete teribile. Ce se întâmplase? Vecina de palier murise în timpul unui avort și soțul ei striga disperat pe hol. Tata a ieșit să vadă. Moașa s‑a făcut nevăzută. Așa m‑au lăsat și ai mei să trăiesc…

Aflasem toate acestea pentru că stăteam mereu cu urechile ciulite când mama avea musafiri. M‑au născut, m‑au botezat… Aflasem, de asemenea, că tatăl meu a vrut să‑mi pună numele „Zoe”, pentru că, în greacă, înseamnă „viață”. Trecusem o dată pe lângă moarte.

La vârsta de 5 ani, din cauza unui ganglion inflamat, existase din nou riscul să-mi pierd viața. Am trecut și de acel moment cu bine. Când ne‑am mutat la țară, aveam vreo 14 ani; cum n‑avusesem baltă în fața blocului, m‑am dus la scăldat. Era să mă înec… Noroc cu Lupu, câinele nostru, care m‑a salvat. În clasa a cincea, o prietenă era să fie călcată de tramvai. Am tras‑o și-am scăpat amândouă. Deci pe lângă moarte am trecut de mai multe ori! Peripeții, peripeții…

Apoi m‑am căsătorit cu Cornel. Întâi am stat la soacră‑mea, mai apoi cu chirie, pe urmă ne‑am mutat la țară. La 25 de ani am născut primul copil ‒ în 19 aprilie 2009, zi de Paște. Foarte dorit… o fetiță.

Apoi am luat pastile contraceptive. Duhovnicul meu, cu care păstram legătura strâns, mi-a spus să nu le mai iau. Eu nu știam: să le iau, să nu le iau?… „Părinte, dacă nu le iau, rămân gravidă!” „Păi, și?”.

Am rămas din nou însărcinată. Nici un an diferență de la primul copil. Am vorbit cu mama. Ea a început să plângă. Pentru ea, a face un avort era ceva destul de normal, și asta îmi tot sugera. Mama mai era cum era, dar soacră‑mea, mă sună și ea: „Tu nu ești sănătoasă la cap! Îi distrugi viitorul lu’ Ramona!” – Ramona fiind primul copil ‒ „Cum să mai faci acuma un copil?! O mai lași să crească 4-5 ani și pe urmă te apuci de făcut copii!”.

Cornel, când a aflat, a început să plângă. Plângea ca un copil…

Te duci și‑l dai afară! Te duci și‑l dai afară!”. Atât îmi spunea. Eu tăceam, nu ziceam nimic. Începuse să mă mustre conștiința. Mă gândeam pe toate părțile… Cum să-mi omor copilul? Nu puteam! Zilele treceau… eram stresată continuu… Mama, soacră‑mea, soră‑mea, Cornel și toată lumea avea ceva cu mine! Toți erau împotrivă! Toți mă presau…

Timpul trecea. Soțul era din ce în ce mai rece, din ce în ce mai dur. Aveam vreo lună jumătate de sarcină și el îmi zicea: „Dacă nu te duci să-l dai afară, îți fac eu ceva să‑l pierzi!”. Și-mi zic eu: „Bine, atunci! Mă duc să-l dau afară! Dacă tu nu vrei să înțelegi, asta am să fac!”.

Deși știam că eu puteam să nu mai fiu, că mama mea a vrut să mă avorteze, nu mă gândeam la asta când mă pășteau îndoielile cu privire la sarcina mea. Totuși, nu simțeam că pot să fac asta. Mi‑aduc aminte că, atunci când eram singură în cameră, stăteam cu lumina stinsă și plângeam și vorbeam cu copilul din burtică și-i tot ziceam: „Mami nu te omoară, că mami te vrea! Lasă, mami, că mare‑i Dumnezeu!” ‒ tot felul de discuții care creau o legătură din ce în ce mai strânsă între mine și copil. Știam deja cum avea să arate copilul!

Cu Cornel mă certam mereu. Pe el îl influența mama lui. Mai avea și patimi pe care nu le suportam și care reprezentau un motiv în plus de ceartă.

Până prin luna a șasea, căci păstrasem sarcina, se uita la mine de parcă eram gravidă cu altul. În ochii lui eram un gunoi. Mă umilea, mă înjosea, mă făcea să mă simt cea mai urâtă, cea mai proastă, cea mai grasă, cea mai, cea mai… Îmi zicea că nici nu‑l mai atrag. Eu eram foarte stresată! Mă simțeam ultimul om. Toată sarcina am fost într‑o situație groaznică! Pe fond nervos îmi ieșiseră niște pete pe tot corpul, ca niște furuncule, care supurau și se infectau. O babă care mă văzuse zicea că am „făcături”.

Mă simțeam așa de rău… Am început să citesc Acatistul Sfântului Nicolae. Eram sigură că o să mor la naștere. Așa își tot bat dracii joc de oameni.

Pe 6 decembrie 2010 am născut o fetiță. Surprinzător, Cornel, când a venit la spital, a vrut să o țină în brațe! După ce am adus‑o acasă, a început să se poarte normal. Tocmai el, care nu se comportase niciodată normal… A ajuns și în situația în care a fost nevoit să rămână singur cu copila. Eu eram plecată, ea avea doar câteva luni, și trebuia să-i schimbe scutecele, să-i dea lapte… Deci Dumnezeu l‑a adus într‑un punct în care parcă i-ar fi spus: „N‑ai vrut‑o, totuși ești răspunzător pentru ea!”.

Fără Dumnezeu nu faci nimic în viață!


Zoe P., 33 ani

București

Vă rugăm să ne sprijiniți trimiţând mărturii sau îndemnând persoanele cunoscute dumneavoastră care au trecut prin criza de sarcină să-şi povestească experienţa, pe adresa de e-mail: 101marturii@gmail.com.

Mărturiile pot fi complet anonime și garantăm că datele personale ale celor care le vor trimite nu vor fi făcute publice.

Vă rugăm să oferiți doar mărturii adevărate, deoarece spunerea adevărului și numai a adevărului este centrală în abordarea crizei de sarcină. Vă mulțumim.

Marturie publicata in revista Familia Ortodoxa/Ianuarie 2020

Foto: Oksix Dreamstime.com

IANUARIE 2020