Preasfințitul Macarie al Europei de Nord

de vorbă cu dr. Galina Răduleanu

Ieșirea din închisoare a însemnat pentru doamna Galina Răduleanu înfruntarea unui alt tip de ispitire a omului. După 1989, aceasta nu se mai baza pe represiune, ci pe… atracție: „Dacă înainte erau nişte lucruri care ţi se impuneau cu forţa, şi chiar cu forţa fizică, acum diavolul a schimbat macazul: este atracţia, atracţia!”.

În această a doua parte a interviului realizat cu vrednica supraviețuitoare a temnițelor comuniste, doamna Galina dă mărturie despre provocările puse creștinilor de societatea în care trăim și ne avertizează că suntem „pe muchie de cuțit”. Singura șansă pe care o avem este „să luptăm împotriva curentului”. Să redevenim creștini pentru ca, întru adevăr, să-L avem pe Hristos în mijlocul nostru! (PS Macarie)

– Soră Galina, ne-ați povestit despre temnițele prin care ați trecut. Cum priviţi acum acea perioadă?

– Mi se pare că n-am profitat destul de pe urma ei. Ar fi trebuit să smulg mai multă trăire decât cea pe care am avut-o. Eram încă necoaptă… la 27 de ani eşti încă necoaptă. Ceea ce am trăit însă a fost un lucru atât de extraordinar, încât întotdeauna îmi spun: nu aş vrea să mor până nu mai trăiesc ce am trăit în închisoare! Şi lucrul ăsta nu prea mai este posibil.

Când am intrat în închisoare, bineînţeles că îmi era groază de ce se va putea întâmpla, dar nu am plâns. În schimb, când am ieşit din închisoare, am plâns. E ciudat. Simțeam că pierd ceva extrem de preţios. Ştiţi, mărgăritarul acela pe care l-am găsit simţeam că-l voi pierde, simţeam că nu o să am puterea şi tăria de a-l păstra ‒ de a păstra. Pentru că, la plecare, când m-am despărţit de una dintre deţinutele pe care le admiram cel mai mult, o profesoară de latină din Călăraşi, pe care am întrebat-o: „Elena, ce-mi doreşti să fac de acum încolo?ˮ, ea mi-a răspuns: „Să rămâi aşa cum eştiˮ. M-a impresionat extraordinar ‒ şi ştiam că nu am să pot să rămân aşa.

– Cum v-aţi acomodat după ce aţi revenit în lume?

– Foarte greu m-am acomodat, foarte greu… Vreo zece ani de zile m-am dus, ca medic, numai în spitale izolate; nu puteam să vin în colectivitate, nu puteam să suport zgomotul. Lumea, în general, mi se părea foarte goală şi foarte fadă pe lângă ceea ce trăisem în închisoare şi pe lângă relaţiile dintre noi, cele care eram de un anumit fel. Nu mă interesau oamenii aceştia, în afară de cei bolnavi.

Abia după zece ani am putut să vin în Bucureşti. Şi în Bucureşti a fost o readaptare progresivă. Nu aş putea spune că am câştigat venind în Bucureşti – vorbesc de un câştig interior. Cred că a fost foarte multă risipă şi, în sensul mai puţin bun al cuvântului, m-am „înomenit” prea mult, mult prea mult.

Stânca se sfărâmă dar ţâşneşte apa!”

– Aţi suferit împreună cu tatăl şi fratele dumneavoastră foarte mult în temniţele comuniste. Care este rolul suferinţei pentru mântuire?

– Ştiţi, în închisoare recitam foarte mult; îmi plăceau extrem de mult versurile şi le învăţam pe dinafară încă din vremea când eram elevă. Aveam cartea de medicină, şi sub cartea de medicină era cartea de poezii – că eu am vrut să fiu profesoară de Istorie şi Română; după aceea, pe la sfârşitul liceului, am citit o carte în care era vorba de un medic chirurg şi am zis: „O, medicina e mai grozavă, trebuie să mă fac medic!”.

Şi învăţam poezii pe dinafară şi printre ele era și o poezie a lui Nichifor Crainic în care vorbea despre durere: „Îngerii se coboară să sărute picioarele durerii…”. Aşa m-a impresionat că îngerii se coboară să sărute picioarele durerii! Nu credeam – vorba poetului, „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”. Ei, acolo, în închisoare, am simţit că mor. Dintr-un punct de vedere, e o moarte pentru lume şi e o moarte a unui om vechi, adică ceva din mine a murit. Şi, în adâncul sufletului meu, foarte-foarte în adânc, am găsit o sclipire pe care nu ştiam că o am, nu credeam că o am, şi a fost o revelaţie. Da, asta a fost consecinţa durerii. Ştiţi, ca atunci când, ca să scoţi apa din stâncă, trebuie să izbeşti foarte puternic cu un ciocan şi stânca se sfărâmă ‒ dar ţâşneşte apa! Aşa a fost și cu mine, durerea a fost ca un ciocan ‒ a fost o durere teribilă, dar mocnită, o durere care rodea, dar rodea ceva ce trebuia ros.

Numai că, odată ieşită din închisoare, s-a diluat, nu mai era aceeaşi concentraţie, și nici eu nu mai eram aceeaşi. Încetul cu încetul, am fost furată de „ale vieţii valuri”. Am pierdut, şi ştiam că voi pierde. Acum, cu boala asta, am mai regăsit ceva din ceea ce era…

– Credeţi că tinerii de astăzi mai sunt capabili de asemenea jertfe ca cele ale mărturisitorilor din perioada comunismului?

– E greu de spus, greu de apreciat şi greu de judecat. Ar însemna să ne punem pe o poziţie foarte înaltă şi să spunem: „Ehe, ce-am fost noi şi ce sunteţi voi!”. Poate că sunt printre ei, dar nu atât de mulţi câţi eram noi. Aşa, izolat, eu sunt convinsă că sunt oameni, dar noi eram in corpore, la noi era un fel de suflu, un fel de ideal al unei întregi generații.

Îmi aduc aminte că, pe când eram în liceu, existau două cărţi care se numeau „Tinereţe” şi „Eroism”. Aveam 15-16 ani, și ce mult mă impresiona această carte care se numea „Tinereţe” şi care avea un motto: „Tinereţe, ţie îţi spun: Scoală-te!”. Aşa cum este acum psihoza lui „Hai să plecăm, că acolo e bine şi aici e răuˮ, atunci era această psihoză de a ne iubi patria, a ne jertfi pentru ea ‒ era o psihoză de masă! Or, acum psihoza de masă este cu totul altceva: să ai cât mai mult, dacă se poate fără muncă, dacă se poate cu orice preţ, să accezi la putere, la bani şi la tot ce poate să-ţi ofere plăcere.

Cred eu că nu este numai vina acestor tineri, pentru că noi, dacă am beneficiat de această mentalitate, a fost şi pentru că ne-a fost cultivată: ne-o cultiva şcoala, ne-o cultiva biserica, ne-o cultivau părinţii, toată atmosfera era de o asemenea factură. Or, acum nu este întâmplător faptul că se cultivă exact toate lucrurile care îl fac pe om să-şi piardă personalitatea, să devină un robot plin de succese, plin de bani şi de distracţii. Starea asta se cultivă; tinerii nu sunt vinovaţi, ei sunt doar victime – să nu mă întrebaţi ale cui!

– Ce sfaturi le-aţi da, concret, ca să se poată elibera de aceste ispite?

– Am avut un moment de mare dezamăgire după ’89… De fapt, au fost două momente de mare dezamăgire, când am avut iluzia că, odată ridicată lespedea terorii comuniste, vom înflori ca nişte crini şi vom cânta cu toții „Oda bucuriei”. Şi am căzut de la foarte mare înălţime când mi-am dat seama că, de fapt, comunismul ne-a schimbat profund, ne-a schimbat genetic. Cu toate acestea, mă gândeam: nu se poate, o să ţâşnească, o să fie! Filonul din noi nu va putea fi stârpit!

A doua mare dezamăgire şi, aş zice, mult mai puternică, a fost acum, la Referendumul pentru familie. După Referendum mi-am dat seama că poporul român trebuie recreştinat. Nu suntem creştini ‒ numai în statistică sau de formă! Nu avem absolut nimic, nimic, nimic! Suntem indiferenţi, căldicei, atei. Ce să spun? „Tinereţii îi spun: Scoală-te!”.

Mărul era frumos la vedere…”

– Ce trebuie să facem fiecare dintre noi pentru a ne păstra identitatea şi credinţa în aceste vremuri de cernere?

– Să-L urmăm pe Hristos, să-L găsim şi să-L urmăm, să vrem lucrul acesta! Dar, în primul rând, să ne dăm seama că trebuie să ne păstrăm pe noi înșine, să ne dăm seama că toată lupta celor din jur este să ne facă să ne pierdem. Deci să înţelegem că este o luptă. Dacă nu înţelegem că este o luptă, atunci ne lăsăm duşi de val; or, dacă ştim că este o luptă, luptăm contra curentului. Dar noi nu ne dăm seama, ni se pare totul foarte firesc, pentru că acum sistemul a fost complet modificat. Dacă înainte erau nişte lucruri care ţi se impuneau cu forţa, şi chiar cu forţa fizică, acum diavolul a schimbat macazul: este atracţia, atracţia! A schimbat tactica, în aşa fel încât reuşeşte să te facă să nici nu realizezi că aluneci.

„Mărul era frumos la vedere…”. Ei bine, „mărul” a început din nou să fie frumos la vedere, dacă nu suntem conştienţi. Sigur că pot să spun: da, trebuie apostoli. Dumneavoastră aţi plecat în nord, dar să ştiţi că gheţurile sufleteşti sunt prezente aici mai mult ca în nord! Poate că oamenii de acolo sunt mai calzi la suflet decât noi.

Noi nu suntem atei declaraţi, dar suntem atei. Ştiţi când este momentul acela atât de impresionant din Liturghie, când se spune: „Hristos în mijlocul nostru!ˮ, iar Biserica ar trebui să răspundă: „Este şi va fi!ˮ. Dar nu este, Hristos nu este în mijlocul nostru ‒ nu pentru că El nu este, ci pentru că noi nu Îl primim. Trebuie să revenim la creştinismul primar…

Noi nu ne apărăm credinţa. Noi trecem nepăsători: lasă, dacă pe mine nu mă atinge, nu mă bag. „Nu te băga, nu te băga, vezi-ţi de curticica ta”. Nu se poate!

– Eu cred că aici este vorba de laşitate.

– E mai rău decât laşitate. E indiferenţă. Suntem căldicei. Eu citesc în fiecare zi acum psalmii, o catismă-două. Şi, ultima dată când am citit nişte psalmi, mi s-au părut îngrozitor de actuali, parcă ni se adresau nouă: „Mântuieşte-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios, că s-a împuţinat adevărul de la fiii oamenilor” Psalm 11:1-2, sau: „Căci, atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni” Psalm 11:8. Sau ȋn Psalmul 15 se spune că „Idolii s-au înmulțit și oamenii aleargă la alți dumnezei”. Idolii aceștia care s-au înmulțit sunt tot ceea ce pentru noi înseamnă mai mult decât viața spirituală, decât Dumnezeu ‒ adică viața materială, puterea, banul, sexul. Aceștia sunt idolii noștri! Până și Poetul spunea: „Oamenii din toate cele fac icoană şi simbol;/ Numesc sfânt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează/ Și pun haine de imagini pe cadravul trist și gol…”.

– Aţi declarat într-un interviu că „Nu ne mai pasă de ţarăˮ. Cum credeți că am ajuns ȋn această situaţie?

– Asta a făcut comunismul. Pentru că întâi ne-a băgat pe gât naționalismul ‒ ştiţi, când bagi pe gât cu polonicul omului dulceaţa, ajunge să-i fie greaţă! Naţionalismul comunist pe care ni l-a băgat pe gât Ceauşescu ne-a făcut să ne fie greaţă de sentimentul naţional autentic, de dragostea de neam autentică. Eu îmi aduc aminte că, atunci când au venit minerii şi au făcut crimele pe care le-au făcut în Bucureşti, eu eram la ţară, la o bătrână, undeva la munte, în Dâmboviţa. Şi bătrâna, când i-am spus ce se întâmplă în Bucureşti, mi-a spus un lucru extraordinar. Zice: „Cum pot să facă aşa ceva?! Ei nu sunt tot români?ˮ.

În plus, cei cărora le-a păsat de ţară au fost decimaţi, au fost torturaţi, au fost omorâţi. Aceştia erau elita ţării. Această elită ȋşi iubea ţara şi şi-a sacrificat viaţa, tinereţea şi toată existenţa ei pentru această ţară şi pentru credinţă. Dar aceştia au pierit, iar turma are în continuare nevoie de conducător. Şi turma nu mai are conducător, pentru că cei care ne conduc au ştiut să-i desfiinţeze, iar pe cei de acum, în cazul în care ar încerca să se ridice, există diverse metode de a-i anula, de a-i denigra, de a-i calomnia, de a le fabrica dosare, de a-i face să ajungă la o aşa lehamite, încât să plece.

Şi poate mulţi dintre cei buni şi care ar fi putut să fie elita ţării au plecat deja. Iar celorlalţi li se inculcă ideea că importantă este partea materială, şi li se vântură tot timpul ideea că sunt ai lumii, sunt ai Europei, nu mai au o ţară, ci au „o lume”. Ţara nu mai există! Asta este o tactică ce mizează pe această nouă educaţie de desfiinţare a sentimentului de ataşament faţă de ţară. Şi atunci omului ajunge să nu-i mai pese. Iar puţinii care mai sunt şi cărora le mai pasă sunt priviţi cu ostilitate.

  (…)

Interviu realizat de

PS Macarie al Europei de Nord

Foto: Ionuț Dumistrăcel

Fragment din articolul publicat in revista Familia Ortodoxa/Ianuarie 2020

IANUARIE 2020