Părintele Florin Stamate, tatăl Teodorei

Continuăm ȋn acest număr interviul cu Părintele Florin Stamate, tatăl Teodorei, despre mucenicia fiicei sale. Şi luăm putere din puterea ei, şi dobȃndim pace din pacea pe care o avea Teodora, şi ne bucurăm şi noi de Domnul aşa cum se bucura ea. Iar gȃndul la ȋntȃlnirea cu Hristos, Mȃntuitorul nostru, ne va ajuta să omorȃm ȋn fiecare zi din patimile şi din relele care ne stăpȃnesc, pentru a ajunge să privim moartea ca pe o Înviere, aşa cum a făcut-o familia Teodorei. (R.T.)

– Părinte, ne-ați povestit despre suferințele de neîndurat prin care a trecut Teodora, în lupta ei cu cancerul. Puteți să ne spuneți cum se ruga Teodora în timpul acestor suferințe?

– Teodora, la începutul bolii, își făcea rugăciunile singură, după care ne punea pe noi să i le citim; ne spunea că obosește foarte mult când citește. Mai încoace, când avea dureri foarte mari, striga la Sfinți. Și mai târziu mi-a spus așa, cu oarecare amăreală în inimă: „Tată, nu mai pot să mă rog, mintea mea este atât de obosită și sunt atât de încrâncenată, încât nu mai pot să mă rog…” „Strigă «Iisuse!» ‒ măcar cuvântul ăsta, strigă cât poți, din suflet. Și ne rugăm noi pentru tine, nu-ți face probleme!”.

Mă trezea noaptea, când o durea, și-mi spunea: „Tată, poți să mai citești o rugăciune?”. Şi eu îi citeam Paraclisul Maicii Domnului, Acatistul Bunei-Vestiri ‒ îi plăceau în mod special rugăciunile către Maica Domnului.

– Mai putea să postească?

– Da, da, Teodora postea. O singură dată îmi aduc aminte că, la spital, la București, a mâncat de frupt și i-a fost rău în ziua respectivă. Și atunci a spus: „Mama, eu nu voi mai mânca de frupt niciodată!”. De multe ori avea analizele proaste și știam că i-ar prinde bine câte un ou, însă miercurea și vinerea Teodora nu mânca de frupt.

De doi ani de zile, de când s-a detectat boala aceasta, toată casa nu a mai mâncat carne deloc, ci doar produse din pește, iar lunea, miercurea și vinerea, mâncare de post, efectiv. Copiii mai mici au avut de ales dacă vor să mănânce sau nu de post. Dar s-au aliat cu noi.

– Cu câteva zile înainte de trecerea la Domnul, a simțit nevoia să le dea sfaturi fraților ei. Credeți că și-a simțit sfârșitul?

– Teodora vorbea mereu despre sfârșit. Mie îmi spunea de multe ori: „Tată, eu mă sfârșesc!”. Dacă făceam o fotografie cu ea, mereu îmi spunea: „Cred că asta va fi ultima!”. Da, simțea că se va sfârși viața ei. Și noi știam că doar o minune, efectiv, doar o mare minune putea să o scape, dar în rest, nu. Vă dați seama, când primești de la atâtea spitale verdictul că nu se mai poate face nimic… Urma un sfârșit și Teodora știa foarte bine lucrul acesta. Îndrumările pe care le-a dat către frați, ea le-a dat privind slăbiciunile lor. Avea gândul că vor crește, vor intra în adolescență, și i-a fost teamă să nu cadă în păcat.

Da, și-a simțit sfârșitul și cerea mereu „rugăciunea de plecare”, cum spunea ea. Mă întreba deseori ce se întâmplă la ieșirea sufletului, din ce am citit eu, să îi povestesc. Eu auzisem despre un caz similar în care un preot și-a pierdut fiica, tot cu o boală grea. Tot o copiliță, mai mică un pic decât Teodora. Și, în timp ce tatăl ei slujea în altar, au văzut-o frații ei, în timpul slujbei, de mână cu Maica Domnului și cu alți copii. I-am spus povestea aceasta Teodorei atunci, demult, când mi-a spus-o chiar Părintele respectiv. Și aveam ideea că acolo este bine pentru copiii care s-au dus, care au reușit să plece curați, spovediți și împărtășiți, cu duhovnic.

Despre plecare am discutat mult. I-am spus cum este sfârșitul sfinților, cum este sfârșitul celor care-L au pe Dumnezeu în suflet. Cum a fost la Sfântul Macarie, când veneau diavolii și-l lăudau, spunându-i: „Te-ai mântuit!”, și el răspundea: „Nu încă, cu ajutorul lui Dumnezeu!”, deși îl luaseră îngerii și plecau cu el spre Cer. Numai după ce a trecut pragul Împărăției a spus: „Acum m-am mântuit, cu ajutorul lui Dumnezeu!”. Îi spuneam mereu: „Uite, chiar și după moarte trebuie smerenie”.

Simțeam o eliberare continuă în inimă”

– Teodora a avut o maturitate duhovnicească și a cerut să fie înmormântată la Mănăstirea Paltin…

– A cerut, da. A avut prima dată o discuție cu doamna preoteasă, mama ei. Am înțeles că au discutat cele două variante: să fie înmormântată aici, în parohie, sau la Mănăstire, la Paltin, după care Teodora a ales mănăstirea, explicându-i mamei că acolo va fi pomenită mereu, cu toți morții, în fiecare zi, la Sfânta Liturghie. Bănuiesc că a avut în sufletul ei o deosebită dorință de-a nu avea mormântul aici, pentru a nu se amărî mamă-sa mereu când va merge la biserică, și a o îneca în lacrimi ‒ bănuiesc, nu mi-a spus asta, dar, din grija pe care o avea față de noi să nu ne supere, cred că a avut și lucrul acesta în vedere, și atunci a spus că vrea acolo.

După care, cu o zi înainte de a muri, m-a chemat și pe mine și m-a întrebat dacă nu am ceva împotrivă, dacă nu vreau să fie aici, în parohie, lângă mine. Și atunci i-am răspuns că nu, trupul va fi luat de Mântuitorul, la a Doua Venire, de oriunde. Sunt alții care au murit pe front, sunt alții care au murit în peșteră, sunt alții care prin pustietăți au pustnicit, unii îngropați, alții neîngropați. Important e să ajungă sufletul unde trebuie. Și atunci mi-a mulțumit. Și-a cerut iertare, într-un fel, că nu s-a consultat și cu mine atunci când a discutat cu mama ei, dar și-a pus problema ca eu să fiu perfect de acord cu ceea ce au hotărât ele.

– Cum a fost la înmormântare?

– A fost ca la Paște. Toată lumea care venea se aștepta să fie foarte trist. În primul rând, vreau să vă spun că, din momentul în care a murit în casă, au fost câteva lacrimi, dar n-a fost disperare. Am simțit o pace. Cred că grija Teodorei și prima rugăminte pe care a făcut-o către Îngerul lui Dumnezeu a fost aceea de a-i sprijini părinții să nu pice în depresie. Așa am simțit, că nu reușeam să mă supăr nici dacă voiam, nici dacă mă uităm la cei care plângeau, pentru că simțeam că, în jurul inimii, cineva îmi „decupează” tot ceea ce-ar putea să mă tragă într-o întristare. Simțeam ca o eliberare continuă în inimă.

După aceea a venit surioara ei de 5 ani, Cristina, care a văzut-o pe Teodora îmbrăcată în costum popular, când o așezam în sicriu, și a spus: „Uite comoara noastră!”. Noi am rămas foarte surprinși de cuvântul ei. Ea probabil s-a gândit și la faptul că, de fapt, comorile se țin în sipete de lemn. Și sicriul arăta ca un sipet. Nu știu ce-a fost în capul ei, poate a fost de la Dumnezeu cuvântul acesta… Apoi, când au întrebat-o prietenii ei, care veniseră în prima seară la priveghi: „Dar unde-i Teodora?”, ea a răspuns: „Teodora este jumătate pe pământ și jumătate-n Cer!”. Au fost două vorbe pe care le-a spus și care ne-au odihnit. Ne așteptam la frățiori, știu eu… Vă dați seama, nu-i ușor nici pentru ei. Dar nu, i-a întărit Dumnezeu. După care, v-am spus, lângă ea s-a simțit mereu o pace. Mâna ei dreaptă, așa, cum stătea în siciru, o vedeam mereu de un galben atât de lucitor, încât mă gândeam că are un bec pe care îl ține sub palmă, acoperit. Așa arăta ea de frumoasă.

Nu i-am pus nici un fel de capac frigorific, la Mănăstirea Paltin nici n-au vrut să audă de așa ceva, pentru că ei au spus că vor să o atingă pe Teodora. Și ne-am temut să nu intre în putrefacție ‒ vă dați seama că trecuseră atâtea zile de duminică până joi, când a fost îmmormântarea! Dar nu s-a întâmplat nimic, eu unul nu am mirosit nimic. În plus de asta, ne-am bucurat că mânuțele ei, atât cât le mișcam noi, din încheietură, erau foarte moi. Acestea au fost semne că totuși n-a fost hidos cadavrul, decât numai pace și bucurie radia în jur. Și atunci chiar ne-am simțit ca la o mare sărbătoare, am cântat „Hristos a înviat!” la parastas, după „Veșnica pomenire”.

Lumea care venise ‒ a fost foarte multă lume ‒ ne-a spus: „Aici, în biserică, am simțit în seara asta multă pace”. Nu mai spun că au fost mai multe familii care erau certate și s-au împăcat atunci, am auzit ulterior. S-au întâmplat multe lucruri frumoase, care ne-au dat nădejde. N-am putut fi triști. La un moment dat, mi-era teamă să nu fie intepretat altfel de cei din jur ‒ știți, lumea se uită la tine, iar tu ești liniștit, zâmbești, în timp ce copilul tău e în sicriu, dar vă spun că și acum mă simt la fel. Nu ne întristează nimic. Absolut nimic.

Trebuie să murim un pic în fiecare zi”

– Înalt-preasfințitul Ioachim Băcăuanul i-a dedicat o poezie Teodorei, din care citez: „Din suferința ta, iubită Teodora,/ Iisus voit-a și noi să învățăm”. Ați primit mesaje în care oamenii mărturisesc că au învățat din suferința Teodorei?

– Da. Am primit mesaje din momentul în care am făcut publice cele două înregistrări. Am fost sunat de părinți care și-au pierdut copiii și care au spus: „Noi nu am privit boala asta așa cum o priviți dumneavoastră și ne dăm seama că, de fapt, nu avem nici cunoștințele teologice, nici trăirea creștină din care să se alimenteze. Acum privim cu alți ochi”. M-au sunat părinți cu copii bolnavi, copii cu cancer, și mi-au spus: „Acum privim altfel boala și plecarea copilului nostru, dacă va fi să plece…”.

M-au sunat oameni simpli, care mi-au mărturisit: „Uite, noi nu reușim la vârsta noastră, de oameni maturi, să gândim așa cum a gândit Teodora. Ne-am schimbat toată percepția despre viață, despre credință, despre moarte”. M-au contactat copii care au probleme și mi-au spus că Teodora i-a încurajat foarte mult. Au rămas surprinși profesorii de liceu, pentru că mulți copii care nu prea gustau ora de Religie, după ce au ascultat mărturisirea Teodorei, simțind-o ca pe colega lor, și-au schimbat cu totul viziunea asupra vieții, asupra a ceea ce sunt ei, și au devenit mai profunzi, mai interiorizați. I-a pus pe gânduri ceea ce a transmis Teodora.

Acesta a fost, de fapt, și scopul meu când am făcut publice înregistrările, pentru că, pentru noi, Teodora a fost și rămâne ceea ce a fost ea, dar m-am gândit că poate acele cuvinte trebuie să ajungă la oameni. Mi-au mulțumit și am simțit că au lucrat acele cuvinte ale ei.

– După ce ați asistat atâta timp la chinurile Teodorei, cum credeți că ar trebui să ne pregătim pentru moarte?

– Cred că, așa cum spunea Părintele Arsenie Papacioc, „Trebuie să murim un pic în fiecare zi”. Așa am văzut eu ‒ cel puțin la boală, prima dată am învățat că noi, cei sănătoși, suntem foarte alintați. Avem anumite tabieturi care, cu adevărat, ne despart de Dumnezeu. Avem mofturi, avem tot felul de pretenții de nimic, mai mari, mai mici, care, în momentul unei grele încercari, sunt apă de ploaie, urmare de vânt. Și mi-am dat seama că noi, de fapt, trebuie să ne pregătim pentru această călătorie zilnic, să murim în primul rând eu-lui nostru lăuntric.

Vă puteți închipui că, dacă cineva îmi spunea: „Scoală-te de cinci ori pe noapte și roagă-te!”, înainte de boala Teodorei, îi spuneam că o noapte fac lucrul ăsta, dar nu pot să-l fac cinci nopți la rând! Ei, cu Teodora am văzut că se poate orice. Efectiv, orice! Îți poți tăia voile tale într-un mod inimaginabil. Nici nu știi cât poți când spui că nu mai poți! Și atunci am învățat, în primul rând, că nu există Cruce pe lumea asta să nu poată fi dusă, iar cei care nu o avem dată de Dumnezeu, cum a fost la Teodora, trebuie să ne-o alegem noi, adică să facem noi un pic de asceză, de rugăciune, de priveghere, de post, de smerenie, încât, în fiecare zi, să gustăm un pic din aceste nevoințe, pentru a ne pregăti de Împărăția lui Dumnezeu.

Iar toate acestea le vezi, de fapt, în moarte. Când nu mănânci ceea ce vrei tu și postești, atunci a murit un pic omul cel vechi din tine. Când stai la rugăciune în picioare, într-o poziție în care obosești, atunci iarăși moare un pic din tine omul cel vechi. Și tot așa, câte una, câte una, până când, murind în fiecare zi, moartea nu va mai fi moarte. Va fi o Înviere, o trecere dincolo, în Împărăția lui Dumnezeu.

Împărtășania e cea care ne dă puteri”

Asta am învățat, că nu există Cruce care să nu poată fi dusă pe pământul acesta. Pentru că Teodora a avut dureri care nu au fost umane, au fost peste măsura de a înțelege cum poate să trăiască un copil cu așa dureri. Și atunci, comparându-ne cu ce a tras ea, vă dați seama că eu personal nu mai pot zice că vreun lucru făcut pentru Dumnezeu, pe lumea asta, este greu. Nu, nu am voie să zic lucrul acesta. Asta ar trebui să fie pregătirea noastră ‒ și să avem în primul rând, așa cum avea și Teodora, duhovnic, să ne spovedim și să ne împărtășim cât de des, că împărtășania e cea care ne ține și ne dă puteri. Să cunoaștem foarte bine credința creștină, pentru că teoria aceasta m-a ajutat mult atunci când practica ne-a lovit: când boala a venit peste noi ca un tăvălug, ne găseam refugiu în cuvintele Sfinților Părinți. Ei ne-au dat puterea ca să înțelegem că suntem pe un drum și trebuie să-l urmăm, indiferent de cât de greu este. Și să înțelegem că lumea aceasta este „umbră și vis”, așa cum spunem și la înmormântare.

Noi suntem pe un drum și moartea e o poartă care ne duce în Împărăția lui Dumnezeu ‒ ea ne întoarce acasă, practic! Nu trebuie să ne îngrozească nimic. Dacă trăim ancorați în lucrurile acestea și în credința noastră creștină, atunci cu adevărat nu trebuie să ne temem.

Toți vor să se mântuiască, dar nimeni nu vrea să moară. Asta nu este posibil. Noi, când cerem mântuire, cerem și Cruce și moarte deodată. Asta am conștientizat eu cu boala Teodorei, că noi, când ceream: „Doamne, mântuiește-mă!”, mântuirea noastră este, de fapt, o asumare a Crucii Mântuitorului, în primul rând, și apoi a morții. Or, noi spunem „Doamne, mântuiește-mă!”, dar nu suntem conștienți de ceea ce cerem. Pentru că, atunci când Dumnezeu ne dă aceste lucruri ca să ne mântuim, noi ne clătinăm. Și studiul acesta al Sfinților Părinți foarte mult ne-a ajutat: Gheron Iosif Isihastul, viața lui, scrierile lui, Efrem Filotheitul, în care am văzut iarăși nevoințe peste măsură, Părintele Arsenie Papacioc, care este, în sufletul meu, unul dintre cei mai mari duhovnici ai României, Părintele Sofronie de la Essex, cu toate învățăturile pe care le-a adus de la Sfântul Siluan Athonitul. Cred că au fost pilonii mei, datorită cărora am reușit să trec cu bine peste toate. Și iarăși, Mitropolitul Ierótheos Vlahos mi-a adunat foarte frumos aceste scrieri teologice, care la prima vedere erau cam grele. Atunci am avut sprijin puternic.

Dacă nu citești și nu ești întărit cum trebuie, nu știi, în necaz, de unde să ieși și pe unde să apuci. E foarte greu. Și apoi, am slujit Sfânta Liturghie cât de mult, cât de des. Am făcut și 40 de Sfinte Liturghii la rând, la care a participat și Teodora, la o mare parte din ele. Aveam un pat în biserică, unde în cursul săptămânii o duceam și o așezam, întinsă, și stătea la Sfintele Liturghii, cu durere, cum era. Toate acestea ne-au ajutat să trecem peste suferință. Și atunci, noi acum suntem cu un picior aici și cu un picior dincolo.

(…)

Interviu realizat de

Mihaela Raluca Tănăseanu

Fragment din articolul publicat in revista Familia Ortodoxa/Decembrie 2019

DECEMBRIE 2019