Preasfințitul Siluan al Italiei

În aceeaşi tensiune a actualităţii alegerilor prezidenţiale, am continuat interviul cu Preasfinţitul Siluan, Episcopul Italiei. Dar cuvântul Preasfinţiei sale ne vorbeşte despre altceva. Calea Domnului, ne spune Preasfinţitul, este calea păcii şi a vieţii, dar puţini merg pe ea. Pentru că a fi pe această cale nu înseamnă altceva decât să te încredinţezi cu totul Lui. Înseamnă să-I urmezi şi să-L asculţi, pentru că-L iubeşti. Aceasta este alegerea la care suntem chemați, iar dacă urmăm această cale, cu siguranţă şi conducătorii noştri vor fi mai buni. Căci potrivit gândurilor şi faptelor noastre ne sunt daţi conducătorii, votul de la urne contând mai puţin decât ne putem închipui, deşi şi acela poate fi o mărturie. (G.F.)

– Preasfințite, cum să vedem poporul român astăzi în faţa chemării Mântuitorului: „Ia-ţi crucea ta şi urmează-Mi Mie” cf. Marcu 8:34?

– Tot Domnul zice: „Largă este calea ce duce la pierzare şi mulţi sunt cei care merg pe ea, şi strâmtă este calea care duce la mântuire şi puţini sunt cei care merg pe ea” cf. Matei 7:13-14. Calea aceasta, „cea strâmtă”, este calea Crucii, dar calea Crucii nu înseamnă în primul şi în primul rând suferinţă; înseamnă inclusiv suferinţă, presupune o lepădare de sine care poate să însemne şi suferinţă şi strâmtorare ‒ „calea cea strâmtă şi cu chinuri”, cum se spune pentru monahi. Dar uitaţi-vă la lumea în care trăim: alegerea celui care merge după rânduiala lumii acesteia şi se înjugă şi se fidelizează la principiile lumii acesteia îl duce la o suferinţă şi mai mare.

Mie mi se pare că în lume este o suferinţă foarte mare: mulți se zbat în strâmtorare, în descurajare, în lipsă de sens, şi asta e una din cauzele pentru care, de exemplu, tinerii au impresia că, dacă pleacă din România, o să găsească în afară ceva mai bun. Şi câţi dintre ei, sărăcuţii, ajung şi se chinuie şi mai tare – şi nu numai tinerii, ci şi ceilalţi, mult mai tare se chinuie prin străinătăţi decât se chinuiau înainte să plece, dar le e ruşine să recunoască, le e ruşine să se întoarcă acasă. Și totuși este o realitate.

Mie mi se pare că alegerea aceasta de a trăi după principiile lumii, de a merge pe „calea cea largă” şi de a pune la temelia fericirii tale „a avea” este un eşec. În timp ce calea de a urma Domnului, care înseamnă lepădare de sine, este adevărata plinătate, adevărata pace. Căci ce leapădă omul când leapădă sinele? Leapădă viziunea lui şi principiile lui şi chiar certitudinile lui asupra a ceea ce este fericirea, împlinirea, bunăstarea, şi îmbrăţişează principiile Domnului, şi întâmpină fiecare zi acceptând şi asumând ceea ce-i îngăduie Domnul să trăiască; şi uneori sunt greutăţi, uneori sunt dificultăţi, împotriviri, uneori moştenirile de la înaintaşi dau cu tine de pământ. Dar omul care-şi pune nădejdea în Domnul le aduce pe toate la Domnul, I le încredinţează Domnului, îşi ia ajutor şi sprijin şi mângâiere pe Maica Domnului, pe Sfântul ocrotitor, pe Sfântul Înger păzitor şi învaţă, pe de o parte, să se pocăiască de propriile lui proaste alegeri sau de perpetuările năravurilor moştenite de la înaintaşi, în felul acesta stăvilind în sine toată lucrarea nepocăită şi moştenirile nepocăite ale înaintaşilor ‒ şi, pe de altă parte, pune temelie bună pentru cei care vin după dânsul. Dar el este un om încrezător, şi a fi un om încrezător înseamnă a fi un om liniştit, un om care trăieşte în pace.

Dar nu cum voiesc Eu, Tată, ci cum Tu voieşti”

Chiar descoperisem nu de mult etimologia cuvântului „siguranţă”. Cuvântul „siguranţă” vine din latineşte şi are la rădăcină două cuvinte, sine cura, adică fără grijă. Cel care e în siguranţă, de fapt, e un om fără grijă. De ce? Pentru că toată grija şi-a pus-o la Domnul, şi toată grija cea lumească a lepădat-o, şi atunci este lipsit de griji. Ne spune Evanghelia: „Nu vă îngrijiţi” – şi chiar am putea zice „Nu vă îngrijoraţi” – „ce veţi mânca, ce veţi bea, cu ce vă veţi îmbrăca” Matei 6:31, că toate vi le va da Tatăl vostru Cel din Ceruri; acestea numai păgânii le caută. „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui” ‒ îngrijoraţi-vă sau îngrijiţi-vă mai întâi de Împărăţia lui Dumnezeu şi de dreptatea Lui ‒ „şi toate celelalte se vor adăuga vouă” Matei 6:33. Şi omul, când face asta, el îşi asumă „un risc”, dar face alegerea. Căci, de fapt, noi, când vorbim de Cruce, vorbim de alegerea pe care Hristos Domnul a făcut-o în Ghetsimani. Acolo este „miezul” Crucii, care s-a împlinit concret, practic, imediat după aceea.

Domnul ne arată că a-ţi fi teamă de perspectiva pe care viaţa ţi-o prezintă nu este ceva de blamat sau de dispreţuit. De aceea şi El, în faţa paharului amar al suferinţelor şi al pătimirilor pe care le întrevede, se roagă până la a picura de pe fruntea Lui picături de sânge, şi zice: „Părinte, Tată ceresc, să se îndepărteze de la Mine paharul acesta”. Deci a face aceasta nu este de blamat pentru creştin. Însă asumarea Crucii se află în propoziţia următoare: „Dar nu cum voiesc Eu, Părinte, ci cum Tu voieşti” cf. Matei 26:39.

Încredinţarea liberă – pe mine însumi, pe ceilalţi şi toată viaţa mea, cu toate detaliile ei, cu toate speranţele ei, cu toate temerile ei, cu toate doririle ei, cu toate aspiraţiile ei – lui Hristos Dumnezeu, Mântuitorul meu, mă îndeamnă să-mi iau Crucea. Adică m-am lăsat în grija lui Dumnezeu precum S-a lăsat şi Domnul. La noi intervine aici un pic de necredinţă, că noi ne lăsăm în voia lui Dumnezeu, dar aşteptăm să se întâmple lucrurile cam cum vrem noi, şi „să se întâmple bine”. Crucea, spune Apostolul, „pentru iudei este sminteală şi pentru elini, nebunie” cf. I Corinteni 1:23, dar pentru noi, cei ce credem, este puterea lui Dumnezeu. Nu e o glumă, şi nu se ia Crucea fluierând, ci ea îşi află temelia în această încredinţare totală, orice s-ar întâmpla, în mâna lui Dumnezeu. Mă las în mâna lui Dumnezeu fără să-mi imaginez scenarii şi fără să sper că Dumnezeu îmi va da ceea ce eu aştept. Nu voia mea ‒ voia Ta, Doamne!

Dar, orice s-ar întâmpla, dacă este cu voia lui Dumnezeu, numai lucru bun este. Dovadă că „prin Cruce a venit bucurie la toată lumea”. Şi atunci eu, dacă îmi las grija mea în mâna lui Dumnezeu, eu sunt fără de grijă, sine cura ‒ devin un om sigur. De ce se mizează atâta pe siguranţă în zilele noastre? Pentru că populaţia e nesigură, omul e nesigur. De ce e nesigur? Pentru că îşi duce singur grija, sau şi-o încredinţează „fiilor oamenilor”, care „nu pot să mântuiască” cf. Psalm 145:3, care nu pot să rezolve lucrurile. Şi omul de azi nu înţelege că singurele „pile” cu care mai merge ‒ că nu mai merge nici cu cele cu care mergea până în ’89 ‒ sunt numai Maica Domnului, Sfinţii şi Sfântul meu Înger păzitor. Acestea sunt „pilele” care nu cer bani, nu cer pielea de pe mine dacă rezolvă o problemă, nu cer compromisuri, nu şantajează. Acestea nu doresc altceva decât ca noi să ajungem acolo unde ele sunt, acolo unde e Maica Domnului şi acolo unde sunt Sfinţii ‒ acolo îşi doresc ei să fim și noi. Şi ei şi-au însuşit voia lui Dumnezeu, Care „voiește ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoaşterea adevărului să vină” I Timotei 2:4. Căci numai așa, zice Domnul, „veţi cunoaşte Adevărul, şi Adevărul vă va face liberi” Ioan 8:32, vă va elibera.

Dă-Te jos de pe Cruce!”

– Vorbeaţi de siguranţă şi, când pomeneaţi despre acest lucru, mă gândeam la un copil care se află lângă părintele lui ‒ iar copiii, lângă părinţii lor, au întotdeauna sentimentul de siguranţă. Credeți că pierderea aceasta a siguranţei pe care o resimțim poate fi sinonimă cu îndepărtarea de Dumnezeu ca Părinte al nostru?

– Da. Una din definiţiile ascultării, pe care o avem de la Sfântul Ioan Scărarul, este că starea în care se află ascultătorul, adică cel care se încredinţează total lui Dumnezeu – căci esenţa ascultării e să te încredinţezi total lui Dumnezeu – este ca starea unui prunc în braţele maicii sale dormind, în totală siguranţă, sine cura, fără nici o grijă, fără nici o teamă, că e la mama în braţe şi oriunde îl duce mama e bine, nu trebuie să-şi pună nici o întrebare.

Cam aşa ar vrea Dumnezeu să ne ducem viaţa aceasta, până când ajungem în punctul în care ni se pune înainte scara la căpătâiul căreia stă El, sau ni se pune înainte uşa dincolo de care stă El ‒ „Uşa milostivirii” pe care o rugăm pe Maica Domnului mereu să ne-o deschidă. Noi însă ne chinuim. Dumnezeu vrea ca „ambarcaţiunea” cu care să ne ducă în Împărăţia Cerului să fie o corabie cu pânze pe care noi doar să le orientăm în direcţia în care Duhul Lui suflă, şi să ne încredinţăm că unde ne duce El e bine, chiar dacă vom întâmpina valuri mari, chiar dacă vor fi momente extreme. Dar noi preferăm varianta cu vâsle, ca să fim noi la cârmă. Și tragem la rame, şi ne mirăm că gâfâim, ne mirăm că suntem extenuaţi – şi omul de azi e total extenuat, terminat, şi tot îşi caută alte soluţii, una mai istovitoare decât cealaltă. Dar Domnul, în continuare, zice: „Veniţi la Mine cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” Matei 11:28. Și „învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” Matei 11:29.

Lumea de astăzi nu mai are înţelegere duhovnicească şi nu mai caută înţelegere duhovnicească, şi atunci, dacă rămânem numai la înţelegerea logică, prin Cruce înţelegem cât au înţeles şi cei care stăteau şi se uitau la Domnul Hristos: unii Îl huiduiau, alţii clătinau din cap, alții Îi strigau: „Dă-Te jos de pe Cruce!”. Dar Taina Crucii ‒ de care au avut parte mai ales Petru, Iacov şi Ioan ‒ înseamnă încredere în Domnul, şi punctul slab al omului de azi este tocmai lipsa de încredere în Domnul Dumnezeu şi lipsa de discernământ între care-i partea omului şi care-i partea Domnului. De multe ori, suntem precum acela care se ruga la Dumnezeu să câştige la Loto, dar nu cumpăra bilet: „Doamne, dă-mi să câştig la Loto!”. Până când îi spune Domnul: „Dar cumpără bilet dacă vrei să câştigi la Loto!”. Nu Dumnezeu cumpără biletul…

Doamne, poartă-mi Tu de grijă cum oi şti!”

Încrederea în Domnul a omului de azi este foarte slabă. De fapt, asta e necredinţa; de aceea, nu la întâmplare cred că Domnul se întreabă în Evanghelie: „Când Fiul Omului va veni pe pământ, oare va mai afla credinţă?” cf. Luca 18:9. Credinţa presupune a-ţi pune nădejdea în Dumnezeu şi a-ţi pune încrederea în El, a te lăsa în grija Lui ‒ dar a te lăsa în grija lui Dumnezeu nu stând cu mâinile în buzunar, ci făcând partea ta, cât te pricepi, cât poţi, dar cu încredere că Domnul Dumnezeu are puterea de a împlini. Şi, pe de altă parte, El ştie ce este mai bine pentru tine şi împlineşte totul în funcţie de ce e mai bine pentru tine. Asta presupune deja o eliberare de presiunea stresului. Stresul, ce este stresul? Este o simptomă, un dar al lui Dumnezeu. Dacă am ţine cont de simptoma asta şi am reacţiona în consecinţă, cum reacţionăm la simptomele de pe plan fizic – o mâncare care îţi cade rău n-o mai mănânci, nu? ‒, tare bine ne-ar fi. Stresul este un simptom al neîncredinţării în grija lui Dumnezeu, al nelăsării în grija lui Dumnezeu; este un simptom al neîncrederii în Dumnezeu.

Reversul medaliei care este: încrederea în cine? De cele mai multe ori, în mine însumi şi în perspectiva mea. Adică mă ţin cumva de propriul meu brăcinar şi mă aştept ca, în caz de tsunami, să nu mă clatin, că brăcinarul meu e puternic, l-a purtat şi tata, şi bunicul şi aşa mai departe, și-i mai îndemn şi pe alţii: „Ia ţineţi-vă de brăcinarul meu, că n-o să ne prăbuşim!”. Altă variantă greșită e încrederea în ceilalţi; oamenii își pun încrederea în oameni, om în om, şi de aceea omul de azi e dispus să dea şpagă pentru orice: e dispus să dea şpagă până şi pentru o parohie, pentru orice e dispus să dea şpagă. „Pentru că merge”, zice el. Şi, când omul îşi pune încrederea în Domnul, deja această greutate, această povară, această presiune care este a stresului, a îndoielilor, a temerilor, a îngrijorărilor cu privire la ce se va întâmpla, povara asta se ridică, dispare. Păi, asta e cea mai mare uşurare şi cea mai mare liniştire şi cel mai mare beneficiu, de care omul de azi aproape că nici nu mai ştie! Creștinul se încredinţează lui Dumnezeu, aşa, simplu: „Doamne, poartă-mi Tu de grijă cum oi şti; eu am făcut ce am putut, dar Tu rânduieşte cum e mai bine pentru mine şi pentru mântuirea mea”. Acesta este criteriul cel mântuitor ‒ că tot vorbim de alegeri şi de criterii: ce este bine, Doamne, pentru mântuirea mea.

Ne roagă oamenii pe aici: „Părinte, binecuvântaţi-ne să găsim serviciu”. „Da, Domnul să binecuvânteze să găsiţi un serviciu care să nu vă strice rostul mântuirii!”. De exemplu, un serviciu care mă obligă duminică dimineaţa să fiu la muncă, în loc să fiu la biserică, este un serviciu dăunător. A, nu vorbesc de medicul ortodox care e de tură duminica, din când în când, ci de serviciul care nu-ţi lasă duminica liberă şi-ţi lasă marţi – cum se făcea la un moment dat în comunism – asta nu!

Dacă asta-i fericire…”

Însă alegerea aceasta de a te lăsa în grija lui Dumnezeu poate să însemne, de multe ori, neîntârziat, şi împotriviri, și suferinţă ‒ dar e o altfel de suferinţă. De suferit, cum spuneam, suferă lumea din greu. Omul care munceşte de dimineaţa până noaptea, încontinuu şi de-abia ajunge, gâfâind, cu ultimele puteri, să termine anul de muncă şi să aibă trei săptămâni de concediu, şi se fugăreşte pe nu-ştiu-unde, printr-un capăt al lumii, şi se întoarce înapoi ca să reia încă un an de gâfâială la rând ‒ dacă asta-i fericire… Mă cam îndoiesc foarte tare.

Apoi, acordarea la acest program de muncă continuă a programului copiilor de şcoală cu program prelungit, ca să poţi să-l smulgi din pat dimineaţa la şase, să-l pui în maşină, să te duci pe unde e grădiniţa sau creşa şi să-l arunci acolo ca pe-un pachet, şi seara, la şase-şapte, când ieşi tu de la serviciu, te duci şi-l iei, îl pui din nou în maşină, îl duci din nou acasă… Și tu zici că-ţi iubeşti copilul? Copilul acela o să fie un copil fericit? Păi, să nu ne mirăm de copiii respectivi că sunt destabilizaţi şi că, la ora actuală, cu greu mai găseşti un om care să aibă un pic de aşezare şi de linişte şi echilibru, măcar la nivel psihic, ce să mai vorbim de restul! Şi atunci, da, alegerile cu Dumnezeu, mai ales în lumea în care noi trăim, întâmpină strâmtorări şi greutăţi şi împotriviri, dar ele nu fac altceva decât să tonifice sufletul care, la fiecare greutate sau încercare, îşi reînnoieşte alegerea de a se lăsa în mâna lui Dumnezeu – că ăsta e secretul: la fiecare împotrivire, la fiecare nouă situaţie care se creează, nu face altceva creştinul care se lasă în grija Acestui Dumnezeu minunat decât să-şi reînnoiască încrederea: „Doamne, Tu ştii toate…”. Cum zicem la cântarea pentru cei adormiţi: „Cela ce prin adâncul înţelepciunii, cu iubirea de oameni, toate le chiverniseşti şi ceea ce este de folos tuturor le dăruieşti” ‒ la fel zice și creștinul: „Doamne, şi mie îmi dai Tu ce ştii. Şi dacă ai îngăduit împotrivirea asta înseamnă că un rost este în asta, ori că am greşit undeva, ori că am eu de crescut şi trebuie să mă coc în cutare sau cutare aspect… Undeva, oricum, este spre binele meu şi nu îl blamez pe celălalt că-mi face rău, căci eu ştiu că Tu eşti stăpân pe situaţie”.

Spre deosebire de această lăsare în mâna lui Dumnezeu, „fiii oamenilor” vor să aibă situaţia în propriile mâini şi să o gestioneze, şi trag la rame, cum spuneam, şi gâfâie… dar au muşchi! Deci, cine trage la rame are muşchi, poate să fie un om estetic la vedere, pe când omul care se lasă în grija lui Dumnezeu poate că nu este aşa atrăgător, e un om oarecare, care nu sare în ochi, dar care poartă în gândul lui şi pe cei de lângă el ‒ şi pe cei care îl iubesc, şi pe cei care îl urăsc, şi pe cei care-i fac bine, şi pe cei care-i fac rău, dorindu-le, în egală măsură, pace, bucurie şi mai ales mântuirea, veşnicia cu Dumnezeu. Această permanentă întoarcere către Domnul nu înseamnă altceva decât pocăinţă. Nici în lumea creştină aproape că nu se mai vrea să se vorbească despre pocăinţă. Şi la spovedanie, dacă spui de pocăinţă nu se primește prea bine. Chiar şi la clerici, dacă le spui de pocăinţă, ca episcop, unii se uită, aşa, cam chiorâş, că doar ei spovedesc atâţia oameni! Dar spovedirea altora nu ţine locul propriei pocăinţe. Clerul nu se prezintă cu pocăinţa celorlalţi la Judecată, se prezintă cu propria lui pocăinţă.

Soluţia la toate aceste căi greşite, ca „purtători de trup şi vieţuitori în lume”, este întoarcerea către Dumnezeu, pocăința. E bine de știut că pocăinţa este, mai întâi, personală, dar că lucrează şi pentru ceilalţi. Dumnezeu, pentru pocăința unei mame, îl aduce pe fiul ei în situaţia în care să-şi regăsească credinţa. Așadar, cel care se pocăiește cuprinde în sine neamul său și întregul popor – întregul om.

(…)

Interviu realizat de

Gheorghe Fecioru

Fragment din articolul publicat in revista familia ortodoxa/noiembrie 2019