Experiența diagnosticului în cancer

Ultimul cuvânt al prietenului nostru ne vorbeşte mai mult despre tămăduire. E vorba de tămăduirea sufletului şi urcuşul către Lumină la care suntem chemaţi fiecare dintre noi. E vorba despre asumarea Crucii, despre dobândirea păcii, despre împăcarea cu moartea din prea multă dragoste de viaţă ‒ de viaţa în Hristos. „Căci pentru mine viaţă este Hristos şi moartea un câştig” Filipeni 1:21. (G.F.)

Frica

Un alt factor care va conta când vei lua o decizie terapeutică este frica. Se induce de multe ori o stare de panică: „Dacă nu acționăm urgent va fi prea târziu!”. Între diagnosticul meu și prima operație au trecut 24 de ore(!), cu toate că între primele semne ale bolii și diagnostic trecuseră mai bine de șapte ani(!). Unii din tabăra naturistă vorbesc despre frică ca despre un instrument pe care îl folosesc medicii alopați pentru a-i forța pe pacienți să ia decizii pripite, care vor duce la profituri pentru companiile farmaceutice producătoare de citostatice și de imunoterapii extrem de costisitoare.

Frica, în diverse grade, în funcție de caracter, de vârstă, de diagnostic, pune stăpânire pe om. Familia începe și se agită. Aici este un moment crucial. Frica, în anumite doze, este bună, ea te face să-ți aduci aminte de Dumnezeu, să te rogi ca să o birui. Însă când devine dușman și te paralizează, trebuie alungată.

Experiența cu aproapele

Un alt lucru care intră în discuție atunci când iei hotărâri: experiențele prin care ai trecut deja cu prietenii sau cu cei apropiați care au fost bolnavi de această boală și fie trăiesc, fie au murit. Fiecare a ales o cale, un tratament, și fiecare a avut o experiență profund particulară. Din doi bolnavi tratați similar, unul a trăit, unul a murit. Aceste experiențe te vor influența. Dacă ai avut o prietenă care a murit de la citostatice, e puțin probabil că vei accepta cu ușurință acest tratament, dar dacă mama ta a făcut o serie de citostatice acum cincisprezece ani, într-un stadiu incipient al bolii, iar acum e bine, vei merge cu încredere la chimioterapie.

Ce te faci însă dacă ai cunoscut multe situații, spre exemplu una în care cineva s-a vindecat cu sucuri, iar altcineva, nu? O să încerci și tu și, dacă vezi că nu dă semne de remisie, e bine să treci la alte soluții. Și să te rogi să-ți găsești tămăduirea înainte de sfârșit.

Soluția credinței

Dincolo însă de toate acestea, ca la începutul Jurnalului Fericirii, unde Părintele Nicolae Steinhardt, după ce oferă faimoasele trei soluții omenești pentru ieșirea dintr-un regim concentraționar, prezintă o a patra cale, cea a credinței, așa este și aici. Omul poate evita toate aceste întrebări și se poate încredința cu tărie proniei lui Dumnezeu. Aceasta o poate face în două feluri: fie în mod desăvârșit, nefăcând nimic altceva, nici un tratament. Este o cale extremă, pe care unii au mers și boala i-a părăsit și au trăit și au dat slavă lui Dumnezeu. Alții însă au murit. Unii împăcați, iar alții dezamăgiți că Dumnezeu nu i-a vindecat.

Fie în alt fel, adică omul le face pe amândouă: face ceea ce i se pune în față de către știință, de către doctori, dar fără să judece și fără să se intereseze prea mult de evoluția situației din punct de vedere medical, precum am auzit că a petrecut ultima parte a bolii Părintele Gheorghe Calciu.

Ce trebuie înțeles, cred, mai înainte de toate, e că această boală cruntă este, culmea, o boală care are rolul de a tămădui. Sensul bolii este tămăduirea duhovnicească a omului. Iar uneori, când Dumnezeu îngăduie, chiar și trupul omului se tămăduiește de stricăciunea ascunsă.

Prin această boală, mai ales atunci când vine în prima parte a vieții și pare că frânge o curgere firească, se poate tămădui omul de lipsa unui orizont, de amânarea pocăinței, de automatismul unei vieți neînțelese, lipsite de curaj, în care totul se face mecanic, pe bandă rulantă, fără a se descoperi pe sine, fără a cunoaște ce zace în adâncul inimii sale. Poate fi un moment de trezire. Mulți s-au întors la credință. Mulți au descoperit ce puteri au înlăuntrul lor, și-au descoperit adevărata vocație, pentru că au căzut măștile, fricile sociale. Când nu mai are nimic de pierdut, omul devine liber și începe să creeze. Acest diagnostic te obligă se te oprești din alergare, din falsitate, din mondenitate și să te întrebi: „Eu încotro mergeam? Aceasta chiar era calea mea? Sau am fost împins aici de rigorile unei lumi în care nu credeam?”.

Esențial însă este ca boala să fie prilejul declanșării pocăinței. Pocăința este tâlcuirea corectă a vieții noastre. Tâlcuirea pe care a ajuns să o dea Fiul Risipitor vieții sale. Diagnosticul este un moment crucial în viața omului, o ocazie pe care nu trebuie să o piardă cu nici un preț. E clipa dezmeticirii sale.

Mamă, sunt în Lumină…”

Mi s-a tot cerut să scriu o încheiere la această scrisoare și tot amânam, dar nu știam de ce o fac. Tot așteptam, neștiind ce. „Așteptând am așteptat pe Domnul…” Psalm 39:1. Și iată că acum, după toate câte s-au întâmplat în ultima vreme, am mai aflat ceva.

Peste noi vin întâmplările lui Dumnezeu la care, dacă se adaugă partea noastră firavă, dar necesară, de rugăciune, atunci iată calea ce ne stă în față. Nu trebuie să facem foarte multe, doar să ne ferim de orice tulburare, și asta arată că înțelegem și așteptăm cu sete ca pronia lui Dumnezeu să lucreze în viața noastră. A nu te tulbura înseamnă a nu face nimic pe pământ? Nicidecum. Fiecare însă, potrivit lucrării acestei pronii dumnezeiești în viața lui unică, va vedea și modul concret în care se va așterne pe pământul inimii sale această lucrare: unul va fi în lume foarte activ, altul se va nevoi într-o mănăstire, altul prin vreo peșteră, altul, cine știe, la maraton ‒ pronia lui Dumnezeu să lucreze, și deloc legile naturii sau cele omenești.

De curând a murit o prietenă lângă care am stat ultimele zece luni și am văzut ce poate face medicina când se străduiește: da, poate face multe, poate atenua o durere, o poate prelungi, sau o poate agrava, poate îndepărta ceva care obstrucționează sistemul digestiv, vreun canal, însă niciodată nu va ști dacă într-adevăr a făcut bine sau nu. Totuși niște indicii sunt, și eu cred că tulburarea, deznădejdea, grijile sunt astfel de indicii, și numai pacea inimii dăruită de Hristos ne poate încredința că mergem pe calea cea bună. Tulburarea e semnul că greșim undeva. Eu am trăit ducând o luptă tragi-comică cu această tulburare, de care nu îi pot învinovăți pe cei care mă iubeau și doreau să mă salveze cu orice preț prin tratamente. Și poate nu întâmplător am auzit curând de trei cazuri de bolnavi de cancer, care fie nu au făcut nimic pentru a se trata, fie, de la un punct încolo, au încetat tratamentul, și care au trecut la Domnul în pace, fără durere, cu rugăciune, în chip minunat. Poate că atunci când Domnul vede că omul nu se ține cu dinții de viața aceasta trecătoare și stricăcioasă, îl desprinde mai ușor. Nu știu.

Mai este o problemă. O mamă, a cărei fiică era bolnavă de cancer în ultimul stadiu, nu voia să o lase să moară cu nici un chip, dacă s-ar fi putut. Au fost o povară una pentru alta până în ultima clipă. După ce tânăra fată a trecut la Domnul, am avut o discuție mai lungă cu mama. Printre altele, am întrebat-o: „Dar dacă fata dumnevoastră vi s-ar arăta acum și v-ar spune: «Mamă, sunt în Lumină, mă desfăt de toate bunătățile negrăite, vreau să vii și tu aici!», ați mai dori să o aveți lângă dumneavoastră?”. Răspunsul a fost categoric: „Da, cum să nu! Să se căsătorească, să aibă și ea copii!”. Și m-am întrebat: „Ce este asta? Nu este o nebunie?…”. Atracția noastră către moarte și stricăciune este atât de puternică, încât poate înăbuși orice elan al sufletului către Lumină.

Ca un prunc în pântecele mamei”

Încercăm să înțelegem ceva din ceea ce ni se petrece, dar, pentru că vedem prea puțin din ceea ce este adevărat, orbecăim.

Dumnezeu este stăpânul vieții noastre, iar toată taina nu este cum să stai cu mânile în sân și să aștepți vindecarea numai de la Dumnezeu, sau să te dai cu capul de toți pereții globului pământesc, din Mexic până în Israel, din Filipine până în Siberia pentru a găsi leacul bolii celei înfricoșătoare. Toată taina este alta. Taina este cum să stai ca un prunc în pântecele mamei, sau ca un crin al câmpului, care nici nu ară, nici nu seceră și totuși răsare, se hrănește și crește, lipsit de orice grijă. Nu este neapărat să nu faci nimic, ci să nu intre în inimă nimic din cele apăsătoare. Nebun, beat, copil… iată alte nume ale creștinului.

Mi-am mai dat seama că experiența mea este profund particulară, ca de altfel experiența fiecăruia, și nu există statistici, pentru că statisticile se fac pe populații largi, însă eu sunt un singur om. Ce statistică să faci cu un sigur om? E adevărat că atunci când pleacă, omul nu poate lua nimic cu el, nici frați, nici soț sau soție, nici pe părintele duhovnicesc. Se duce el, singur, în fața lui Hristos. Acolo se va vădi cât din el a fost minciună și cât lumină, adevăr.

Fiecare are propria lui poveste, și cel mai rău lucru pe care ar putea să-l facă ar fi să-i impună în vreun fel altuia ceea ce el singur a aflat. Adevărul, viața în Hristos nu poate fi impusă, pentru că e legată de dragoste, iar dragostea este imposibil de impus, pentru că dragostea fără libertate nu există, nu mai este dragoste.

Frica de moarte a venit din exagerata iubire față de trup. Ce putea vindeca această boală decât o alta, la fel de serioasă? Ce greu este sa ieși din trupul tău și să intri în Trupul lui Hristos… Ce desprindere dureroasă… De ce putere e nevoie spre a decola! Poți să crăpi, dar merită riscul.

M.S.

Articol publicat in revista Familia Ortodoxa/octombrie 2019

OCTOMBRIE 2019