Nu mă lansez aici în nici o discuţie politică, fiindcă din punct de vedere politic perspectivele sunt aiuritoare şi duc la blocaj. Cel puţin asta am înţeles din tot ceea ce s-a întâmplat în ţara noastră în ultimele trei decenii. Decembrie ’89 se anunţa a fi un nou început pentru noi, dar nu a fost. Mulţi şi-au pus speranţele într-o renaştere naţională, fiindcă asta ni s-a promis: un catharsis. Conştiinţa aceea atinsă de morbul neîncrederii, al minciunii zilnice, al controlului strict, al denunţului ridicat la rang de strategie instituţională se dorea a fi restaurată. Dar cum? Din nefericire pentru noi, programele politice au reuşit să distragă atenţia într-un asemenea grad, încât orientarea noastră a fost puternic afectată. Trebuia, cu orice preţ, să clădim politic.

Toate eforturile s-au concentrat pe acest segment. Libertatea, de exemplu, care fusese dobândită cu sânge la Timişoara, Bucureşti şi în alte oraşe ale ţării, a fost confiscată politic. Nu voi insinua aici că s-a făcut cu bună ştiinţă. Poate că da. Poate că nu. Astăzi avem libertatea de a trece dincolo de graniţele ţării. Ceea ce visa generaţia părinţilor mei, fără să poată îndeplini, astăzi e un fapt comun. Şi e un lucru bun. Avem, de asemenea, libertatea exprimării, libertatea opiniei. Înainte de ’90, pentru o opinie exprimată liber puteai fi arestat. Schizofrenic e faptul că, înţelegând inadecvat libera exprimare, desfiinţăm criteriile şi ne dăm cu părerea despre toate. Dar asta nu ne împiedică să vedem că libertatea expresiei e o bună dobândire. Suntem liberi să ne alegem valorile, să le protejăm, să facem publică credinţa. Bisericile nu mai sunt dărâmate, preoţii şi cei ce-I urmează lui Hristos nu mai sunt arestaţi, bătuţi, omorâţi, aruncaţi în gropi comune. Ne putem cununa fără teamă, ne putem boteza copiii. Ora de Religie este în şcoli. Toate acestea pledează în favoarea libertăţii pe care programele politice au considerat-o prioritate a vieţii sociale în România postdecembristă.

În pofida evidenţelor amintite, poporul lâncezeşte. România pare o ţară tristă, cu oameni mai mereu încruntaţi, nemulţumiţi, cârtitori, dornici să evadeze. Unde? Nu e libertate aici? Nu asta s-au străduit partidele politice să aplice, cu o abnegaţie ce nu li se poate reproşa? E un paradox? Sau o anomalie? Poate că sărăcia, după cum spun unii, e motivul pentru care ne înjurăm ţara şi o considerăm ghinionul nostru cel mai mare. Sau chiar ruşinea noastră. Să pornim acum o discuţie pe tema de ce-am ajuns aşa de săraci ar fi destul de nepotrivit. Noi ştim doar c-am fost furaţi, am fost minţiţi, s-a dat cu industria şi agricultura de pământ, s-au defrişat pădurile, au fost preluate de străini zăcămintele de aur, de metale rare, de minereuri, de gaze de şist. Şi mai ştim că (doar l-am citit pe Bukovski!), trăind în sărăcie, societatea se blazează. Sunt primele etape din strategia modernă de îngenunchere a unui popor. Să-l umileşti. Să-l ţii în lesă. Să simtă permanent apăsarea bocancului pe gât.

Să fie oare aceasta o întrebare atât pertinentă, încât să merite să ne-o adresăm: suntem prea săraci ca să ne permitem să sperăm? Suntem prea săraci pentru a mai emite pretenţia la o perspectivă firească, luminoasă asupra vieţii în România? Sunt convins că nu. Experienţa istorică e un argument solid în acest sens. N-am fost nicicând bogaţi, deşi ţara a avut şi are suficiente bogăţii, resurse, valori. Am fost săraci. Tot timpul ne-am gestionat sărăcia, încercând din răsputeri să nu ne umilim. Când nu s-a mai putut, am luat calea codrilor şi-a munţilor.

Perspective

Sărăcia am ştiut s-o gestionăm dintotdeauna. Ceea ce nu am ştiut să gestionăm a fost libertatea. Noi, românii, nu ştim cum e să trăim liberi. De asemenea, nu ştim să gestionăm bunăstarea. Le-am înţeles şi le înţelegem defectuos pe amândouă. Dacă ne spune cineva lucrul acesta, îl resimţim ca pe o acuză. Îl privim sfidător, ironic, necruţător. De ce? Fiindcă credem că nu-i adevărat. Dar evaluând ultimii treizeci de ani, vedem că se probează acuza care ni se aduce. Am trăit în libertate în toată această perioadă. Ce am făcut? Cum am gestionat şansa asta? Ne-a împiedicat cineva să prosperăm? Poate chiar am făcut-o. Dar ne-am blocat. Fiindcă nu ştim să trăim atunci când avem un trai prosper. Să apropiem şi mai mult perspectiva. Pentru poporul român, libertatea înseamnă nu numai o serie de drepturi, ci şi o serie de responsabilităţi. Una dintre ele este aceea de-a da viaţă copiilor nenăscuţi, de-a nu-i ucide în virtutea unei legi promulgate imediat după aşa-zisa cădere a comunismului. Cei mai mulţi dintre noi n-am ţinut cont de răspundere, ci de drept, deşi copiii nenăscuţi au dreptul la viaţă. Însă politic, legislativ, nenăscuţii n-au nici un drept. Iar noi am fost educaţi să ne asumăm politic libertatea. Sau măcar ne-am prevalat de dreptul ivit, fără să acceptăm că libertatea unei conştiinţe demne nu se suprapune exact peste libertatea politică. Derapajul acesta a fost convenabil şi a produs un cataclism la nivel naţional. O altă Românie, echivalentă în milioanele de locuitori, a fost chiuretată, aspirată, sfârtecată, aruncată-n pungi de plastic sau arsă în crematorii şi transformată în tone de cenuşă. Legea a permis.

Nu vreau să mă mai întreb cum ar fi arătat o Românie cu 40 de milioane de locuitori. Probabil ar fi fost o forţă în Europa şi în lume. O Românie binecuvântată. România de azi e tristă. Ea poartă doliu fără să ştie. E o Românie bolnavă, care a avortat în serie. Îşi plânge copiii, are coşmaruri noaptea şi ziua. Ţine ochii deschişi, dar pe pelicula lor interioară sunt urme groase de sânge. Ce poate vedea un astfel de ochi? Ce perspectivă poate avea? Traumatizată, România aşteaptă să vină un salvator. Din ’89 încoace s-au perindat tot felul de salvatori politici, s-au propus tot felul de platforme politice, de reforme, discursuri, dezbateri, iar rezultatul lor e năucitor: perspectivele sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârşire. Sunt nevoit să recurg la parafrază, contestându-i aspru ironia, fiindcă aici e durerea unei Românii bolnave, care se prăbuşeşte. Ea stă pe patul de spital, abia trăgându-şi sufletul, iar în jurul ei se fac calcule ca şi cum n-ar fi în joc o atât de profundă precaritate a sănătăţii.

De aceea declin radical oferta politică actuală. E o mascaradă. Ne facem şi acum că nu vedem în ce stare am ajuns? În primul rând, să ne dezicem de crima organizată. România are nevoie de viaţă. Restul e politică. O politică pe care mă abţin s-o critic în termenii cei mai duri, aşa cum merită, fiindcă a făcut din avort o afacere. Ceea ce ţine însă de noi e foarte clar. Să dăm viaţă României. Să nu ucidem. Să nu încurajăm uciderea. Să nu fim nepăsători faţă de situaţia aceasta tragică. Să facem ceva. E prima lecţie de gestionare a libertăţii şi bunăstării. Şi poate ar trebui chiar să cutreierăm spitalele şi clinicile, aşa cum făceau în anii ’90 Părintele Nicolae Tănase şi poetul Ioan Alexandru, în încercarea disperată de-a le convinge pe femeile însărcinate să nu avorteze. Şi se vor limpezi toate problemele? Nu ştiu. Ceea ce ştiu e că, prin pocăinţă şi hotărârea de-a spune „nu” păcatului, putem recăpăta o perspectivă firească. Canonul îl vom purta generaţii de-a rândul. Însă astfel vine împăcarea cu Dumnezeu.

Ar mai fi un aspect al gestionării defectuoase a libertăţii, care a dezvoltat, de asemenea, o patologie în societatea românească. Neconcilierea cu noi înşine. Asmuţiţi de ideologia comunistă unii împotriva celorlalţi, ne-am definit ca o societate polarizată în victime şi torţionari. Accesul limitat şi nepermis de întârziat la arhivele fostei Securităţi, lipsa unui proces imediat care să investigheze şi să condamne crimele comunismului, precum şi continuitatea susţinătorilor fideli ai partidului în funcţii de conducere au produs confuzia axiologică pe care o moştenim şi azi. Relaţia cu trecutul recent e una care se lămureşte greoi, având suport instituţional doar prin excepţie. Cine e de vină? Dacă solicităm vinovaţi, aceia suntem noi. Dacă cercetăm cauza, aceea este gestionarea defectuoasă a libertăţii. În treizeci de ani de libertate n-am reuşit să tranşăm această problemă, din care motiv încă ne mai e frică de denunţ, încă mai descoperim câte un torţionar, încă mai descoperim câte o groapă comună.

Acel moment istoric s-a risipit. Dar hotărârea fiecăruia dintre noi de-a a ne asuma modelul autentic şi viu al libertăţii poate constitui un nou moment istoric. Putem făptui chiar şi acum, când pare că-i târziu, corectând derapajele dinlăuntru. Din inerţie, tot încercăm să declanşăm politic „momente istorice”. Nu-i o soluţie. Soluţia e să declanşăm înlăuntrul nostru momentul istoric.

Sergiu Ciocârlan

Foto: Elena Lupescu

Articol publicat in revista Familia Ortodoxa/octombrie 2019

OCTOMBRIE 2019