A trecut de-atunci mai bine de-un sfert de veac… Era prima mea vizită la Paris, când un francez, un şofer de TIR care ne luase cu autostopul, ne avertiza să nu ne încredem entuziast în tot ce vom vedea, căci, spunea el, în spatele tuturor vitrinelor luminoase, al tuturor plăcerilor seducătoare nu-i decât multă mizerie, multă minciună, este – și iertaţi-mă că trebuie să vă reproduc exact – un mare rahat. Desigur, nu am prea băgat în seamă ce ne spunea francezul, deşi părea un om inteligent, vesel şi deschis, și câtuși de puțin pesimist. Aşa că foarte repede am uitat de avertizarea lui șocantă, inexplicabilă pentru noi, cei de-atunci, veniţi să ne înfruptăm cât mai mult din desfătările culturale ale „Orașului Luminilor” – clipă la care visasem dintotdeauna.

Anii au trecut şi, odată cu ei, în conştiinţa multora dintre noi s-a înteţit tot mai mult conflictul între minciuna pe care o constatam în mass-media, în cultura de consum sau în plăcerile apetisante ale divertismentului, şi adevărul în care încă mai credeam. Dar parcă niciodată ca astăzi, eu, unul, nu am trăit atât de acut sentimentul că francezul acela, cu care n-am petrecut decât câteva ceasuri din viață, spunea adevărul.

Recent, mai mulţi prieteni m-au îndemnat să scriu despre cazul Alexandrei din Caracal şi despre toate câte decurg din el, dar am refuzat. Le-am spus că nu aş putea să scriu altceva decât că acest caz dovedește mai limpede decât orice că în nimic nu s-a investit cu mai multă energie şi mai mare eficienţă în ultimii 30 de ani decât în pregătirea conştiinţelor pentru intrarea într-o nouă dictatură, în dictatura minciunii. Sigur, şi comunismul a fost o dictatură a minciunii, înglobând poate toate trăsăturile ce definesc o dictatură, însă marea diferenţă este că atunci lumea se delimita de dictatură, i se opunea, nu se încredea în ea, câtă vreme acum nu mai ştii în ce să te încrezi, pentru că minciuna te asaltează din toate părţile, iar în afara lui Hristos, adevărul pare a nu mai avea nici un referent.

Spun toate acestea nu atât pentru că aproape tot ce se scrie în mass-media şi tot ce declară autorităţile în cazul Alexandrei este, după cum se va vedea mai devreme sau mai târziu, o mare minciună, ci pentru că nici de data aceasta noi, românii, nu conștientizăm că acest caz nu este altceva decât un avatar al minciunii în care trăim, deşi credem că suntem liberi. Şi, mai mult, dar şi mai dureros, că într-un fel sau altul toţi facem parte din această mare minciună.

Oare nu am auzit toți în ultimii 30 de ani că în România se face trafic de femei pentru prostituţia din ţară şi din afară, mai ales după intrarea în Europa? Oare nu am fost martorii propagandei mass-media pentru legalizarea prostituţiei, ca paravan pentru desfășurarea sub acoperire legală a aceluiași trafic cu femei? Oare nu vă amintiţi de scandalul legat de adopţiile internaţionale de copii, copii ale căror dosare au dispărut și care au putut fi transformaţi cu ușurință în organe pentru odraslele bogaţilor din Occident? S-a lămurit de-atunci cine este cu adevărat vinovatul?

Cristian Burci, patronul holding-ului „Adevărul”, a fost surprins şi video negociind copii, dar s-a prescris, pentru că trecuseră, chipurile, mulţi ani de atunci. Dar oare traficase singur? Acum Cristian Burci e unul dintre milionarii români care îşi are partea sa la manipularea minţii mulţimilor prin mass-media. „Probitatea” morală îi dă dreptul.

Mai mult, însuşi Preşedintele ţării, ales de mulţi dintre noi, şi soţia sa au fost implicaţi într-un scandal cu trafic de copii, și asta este numai ceea ce a ieşit la iveală, căci traficul se face întotdeauna printr-o reţea. Cum de l-am ales, oare? Era atât de greu să aflăm adevărul dând o simplă căutare pe internet sau, dacă nu credeam celor scrise, să facem o mică investigaţie printr-o simplă scrisoare trimisă autorităţilor sesizate, pentru a afla dacă într-adevăr soţii Iohannis au fost sau nu acuzaţi pentru traficul de copii!? Să fie, oare, şi acesta un motiv pentru care Preşedintele României nu s-a sesizat în ultimii ani în urma dispariţiei a peste 2000 de femei, multe sub 18 ani, în condiţiile în care Constituţia ţării noastre îi impunea o astfel de atitudine?!

Mă gândesc că minciuna care a ajuns azi să conducă destinele românilor sau ale majorităţii popoarelor lumii nu este numai un dictat al stăpânitorilor lumii noastre, ci un fel de construct, un Turn Babel la care fiecare dintre noi adaugă propria-i cărămidă, minciunile pe care le asimilăm, minciunile în care trăim.

Este drept că minciunile sunt de multe feluri. Ne minţim, de pildă, că băuturile sau alimentele așa-zis identic naturale sunt sănătoase sau nu ne fac mare rău. Ne minţim că vaccinându-ne copiii nu le punem sănătatea în pericol, deşi există atâtea studii sau mărturii care afirmă contrariul. Ne minţim când zicem că, uitându-ne la televizor cu orele, ani și ani la rând, ne distrăm şi ne informăm, când, de fapt, ne umplem mintea de multe mizerii şi minciuni şi devenim mult mai depresivi, mai anxioşi. Ne minţim, bunăoară, că având cont de facebook am socializa, când de fapt acest mijloc este poate cel mai bine adaptat funcţiei de însingurare a oamenilor, făcându-i tot mai narcisişti şi depresivi, mai ales pe tineri.

Sunt însă minciuni mult mai grave pe care le agreăm, ca să nu venim în răspăr cu opinia publică indusă de mass-media. Între acestea, sunt minciunile corectitudinii politice. De pildă, cele care promovează feminismul, libertinajul sexual, veganismul, homosexualitatea şi trans-sexualismul. Faptul că românii nu au ieşit pentru a vota la referendum în apărarea familiei, sub pretextul că era referendumul lui Dragnea, ne-a arătat cel mai bine cât de receptiv este poporul român, chiar ortodocșii practicanţi, la minciunile media.

Chiar vreți să vedeţi care sunt cauzele proliferării traficului de fete şi femei în România? În primul rând, faptul că pornografia este legiferată şi acceptată social în ţara noastră. Apoi, scăderea fără precedent a standardelor morale ale poporului, în ansamblul lui. Oare degradarea morală din şcolile şi liceele româneşti nu ar putea fi oprită şi contracarată, dacă profesorii şi părinţii chiar ar dori acest lucru? De ce nu există şcoli în care să nu fie acceptaţi copiii care consumă acasă pornografie? De ce nu pot fi exmatriculați copiii sau adolescenţii care își hărţuiesc sexual colegii? De ce nu pot fi interzise barurile şi băuturile pentru copii şi adolescenţi până la o anumită vârstă? De ce nu poate fi limitat consumul de droguri, în condiţiile în care traficanţii de droguri abundă cu ştirea Poliţiei în mediile de adolescenţi?

Întrebarea principală care se pune aici este de ce noi, românii, nu ne putem uni, nu ne putem asocia, ca în alte ţări, ca să ne apărăm interesele comune, ca să luptăm pentru valori, pentru adevăr, mai ales atunci când nu avem nici un câștig material? Oare nu este aici multă comoditate, nu este frica de a nu ne pierde confortul, frica de nu-i supăra pe alţii, de a nu păți ceva neprevăzut? Sau mai este şi altceva, cu mult mai important, cu mult mai grav?

V-aţi gândit vreodată de ce Pilat L-a dat pe Hristos să fie răstignit, deşi nu ar fi vrut s-o facă? Motivul reiese chiar din dialogul cu Mântuitorul, iar răspunsul îl avem în cuvântul Domnului, Care-i spune lui Pilat: „Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu” Ioan 18:37. Pentru Pilat însă adevărul este relativ, după cum reiese limpede din întrebarea pe care I-o pune retoric lui Hristos: „Ce este adevărul?” Ioan 18:38.

Faptul că nu crede într-un Adevăr absolut îl face pe Pilat să refuze să-L mai apere pe Mântuitorul, chiar dacă a constatat că este nevinovat. Aşa că, deşi nu ar fi vrut să-L răstignească, Îi lasă soarta în mâinile evreilor, mai cu seamă că-l ameninţaseră că, eliberându-L pe Domnul, se face duşman al Cezarului. Aşadar, relativizarea Adevărului şi frica de stăpânitorului lumii acesteia l-a făcut pe Pilat să-L răstignească pe Hristos, deşi chiar nu voia aceasta, având încredințarea că e nevinovat.

Din această perspectivă, nu poate fi socotit oare un fel de Pilat oricare dintre cei care relativizează adevărul, și prin aceasta Îl răstignesc pe Hristos? Oare când acceptăm minciuna în viaţa noastră, sub forma păcatelor mai mici sau mai mari, nu Îl răstignim, de fapt, pe Hristos? Oare, când ne lipseşte curajul de a ne apăra credinţa de frică să nu fim luaţi în râs, nu Îl răstignim pe Hristos? Oare când nu ne luptăm împotriva minciunii că bărbatul este femeie şi femeia bărbat, știind bine că puternicii zilei nu au nici un drept să ne înveţe altceva, nu Îl răstignim pe Hristos? Oare când am refuzat să ieşim la referendum pentru a apăra familia aşa cum a lăsat-o Dumnezeu, nu L-am răstignit pe Hristos? Oare când ne hrănim minţile şi agreăm milioanele de minciuni de la televizor, nu-L răstignim pe Hristos? Oare când ne irosim timpul vieţii cu lucruri care, chipurile, ne distrează, dar ne îndepărtează de viaţa şi mărturisirea creştină, nu Îl răstignim pe Hristos?

Desigur, există milioane de idei, comportamente, vestimentaţii, gesturi şi mentalităţi care relativizează adevărul Evangheliei şi ne fac să-L răstignim tăcut pe Hristos în propria noastră conştiinţă şi în faţa celorlalţi. Toate acestea nu sunt altceva decât cărămizile puse la zidirea Marelui Babilon, o lume eminamente a înşelării, a tatălui minciunii. Să nu mai arătăm, aşadar, cu degetul în altă parte, să nu ne mai mirăm că mai marii zilei sunt striviţi de presiunea de a minţi împotriva lui Hristos, când și noi minţim, cel puţin prin omisiunea mărturisirii lui Dumnezeu în viaţa noastră şi înaintea oamenilor.

Dacă vrem însă ca adevărul, binele şi frumosul să se simtă din nou acasă între români, nu este decât o singură cale – aceea de a crede cu toată puterea că Hristos este Adevărul şi să ne luptăm deopotrivă să ascultăm cuvântul Lui. Dacă am face astfel, sunt convins că francezi, olandezi, belgieni sau chiar americani vor emigra în România, nu atât pentru a o duce mai bine, cât pentru a trăi în Adevăr.

Gheorghe Fecioru

Foto: Dinu Lazar

Articol publicat in revista Familia Ortodoxa/septembrie 2019

SEPTEMBRIE 2019