Am venit în această lume în data de 15 noiembrie. În aceeași zi în care, cu 126 de ani în urmă, se năștea marele savant, explorator, biolog și speolog român, Emil Racoviță. Părintele biospeologiei și fondatorul primului institut de biospeologie din lume. Descoperitorul a numeroase insule. Descoperitorul balenelor cu cioc. Artistul atâtor alte descoperiri geografice.

Ziua nașterii mele marchează granița dintre toamnă și iarnă. Sfârșitul și începutul. Moartea ruginiului pădurilor; nașterea albului. Tot această zi are o mare însemnătate pentru întreg poporul ortodox, căci ea e începătoarea Postului Crăciunului. Începutul Bucuriei. M-am născut, deci, în ziua în care creștinului ortodox i se cere să moară… dar altfel. Nu cu moartea-i biologică. O alt fel de moarte. I se cere să moară lumii ca să învie în Bucuria Nașterii Mântuitorului. Sunt creștin-ortodoxă. Așadar, m-am născut ca să mor. Din prima zi a vieții mele. În mod firesc, nimeni nu se naște ca să moară. Eu trăiesc, deci, suprafirescul.

Mic copil fiind, am vrut să fiu exploratoare. Să descopăr lumea. Nu rămâneau oale cărora să nu le deschid capacul, dulciuri ascunse pe care să nu le găsesc (și mănânc, apoi), perdele pe care să nu le feresc, uși pe care să nu le deschid, locuri în care să nu merg. Mi se spunea „pădurăreasa”, pentru că zilnic cutreieram pădurea-mi din inima Carpaților. De altfel, părinții m-au numit Silvana… trebuia să-mi merit, cumva, numele.

Am crescut apoi, iar în anii liceului, împreună cu colega mea de bancă, am vrut să plecăm de tot în pădure. „Să ne facem vraci!”, ne-am zis. Să descoperim plante și, poate, leacuri. Să descoperim cosmosul din natură. Să descoperim sensul vieții… și al morții. Dar iată-mă azi scriind nu din pădure; nu vraci.

Timpul a trecut și am crescut și mai mult. Am vrut apoi să descopăr ce se ascunde sub haina de piele care îmbracă trupul omului. Și am aflat: descoperit de pielea-i, omul e un cosmos pe fiecare milimetru pătrat.

Însă descoperirea vieții mele rămâne suprafirescul. Din mine. Din noi. Din tot ce a înfăptuit Dumnezeu. Suprafirescul din lacrimă. Suprafirescul din lumina soarelui apunând în mare. Suprafirescul unei priviri. Suprafirescul unui zâmbet. Probabil, prea emoționat de bucuria postului, în ziua nașterii mele, Dumnezeu, grăbindu-se, a uitat să mai acopere suprafirescul din mine. Îl văd, deci, descoperit. Graba Lui, darul meu! Mă bucur de el! Doar n-o să stau acum să acopăr ceea ce cu toții suntem invitați să descoperim?

Am gustat suprafirescul în noaptea Învierii, când duhovnicul meu, călugărul, neștiind că-l pot vedea, s-a apropiat de icoana Maicii Domnului și i-a mângâiat mâna. Cum altfel să poți a ține în mâini Trupul Fiului, dacă n-ai atingerea Maicii Sale? L-am văzut atunci pe Părintele atingând toată Slava Cerului. Iar apoi, din mâna lui, cu atingerea lui, am gustat și noi Suprafirescul: Trupul Mântuitorului. N-am mai știut atunci dacă, împărtășindu-ne, am atins Cerul, sau dacă s-a coborât Cerul în noi, atingându-ne.

Am văzut suprafirescul din floare. O floare moartă. Desenată… După ce a schimbat pansamentul bătrânei bolnave, asistentul, plin de bucurie, i-a desenat o floare. Am zâmbit. Cum să nu zâmbești înaintea unei asemenea demonstrații a Dragostei?… Mi-a spus: „I-am desenat o floare. Nu o vede, dar știu că o simte!”. M-am identificat atunci cu floarea cea moartă, desenată ‒ eu, cea care am murit în ziua nașterii mele, căci amândouă am trăit într-o clipă suprafirescul morții care ne traversează spre Veșnicie.

Am primit suprafirescul într-o metanie. Pentru noi, ortodocșii, metania e inima sufletului. Noi nu mai trăim după ritmul inimii ascunse în trup, căci noi, ortodocșii, trăim suprafirescul. Trăim, așadar, cu o inimă în afara trupului. O inimă care, cu fiecare bob, bate ritmul „Doamne, Iisuse Hristoase, mântuiește-ne!”. O inimă care, cu fiecare bob, nu mai pompează sânge, ci dragoste. Dragostea. Bucuria. Cerul. Pe El, Cuvântul. Așadar, când cineva îți dăruiește metania lui, primești, odată cu ea, și inima lui. E o responsabilitate mare, căci inima aceasta trăiește în afara trupului, dar pentru asta trebuie să-și păstreze ritmul… ritmul „Doamne, Iisuse…”.

Am găsit suprafirescul în doi ochi albaștri. Infinitul. Doi ochi adânci precum cerul; cuprinzători precum întinsul mării. Ochii înțeleptului. Călugărul. Cel care a murit lumii ca să dea viață, în munți, unei plantații de noi inimi care să bată după ritmul lui „Doamne, Iisuse…”. Am înotat în largul mării din ochii lui până la orizont, acolo unde marea se face una cu cerul… de acolo am pornit în zbor pe cerul ochilor săi. M-a privit lung și m-a întrebat: „Sil! Bem o cafea?”. Suprafirescul faptei, căci eu așa L-am cunoscut pe Dumnezeu: la o cafea.

M-am născut în 15 noiembrie. Cu 126 de ani mai târziu decât marele descoperitor Emil Racoviță. Nu sunt exploratoare și n-am descoperit nimic. Eu am murit lumii încă din ziua nașterii mele, căci m-am născut într-un sat din Ardeal, într-o familie ortodoxă. De atunci trăiesc suprafirescul, căci așa a îngăduit Domnul Dumnezeu: să mă nasc descoperită.

Silvana Ardelean

Sebeșu de Sus, Sibiu

Locul I la concursul de eseuri

al lunii octombrie 2019

Foto: Anna Ivanovna Dreamstime.com

Marturie publicata in revista Familia Ortodoxa/octombrie 2019

OCTOMBRIE 2019