…a rămas atât de vie, peste ani, amintirea acelei cumplite zile când am ales să ucid. Eu, care am milă de orice vietate, care salvez furnicile de tălpile ce amenință să le strivească și le caut adăpost buburuzelor și aricilor, am ucis cu sânge rece.

Îi condamnăm pe criminali, ascultăm cu exasperare știri care ne distrug în subconștient, avem coșmaruri cu fete legate de pat, tranșate, vândute pentru a deveni carne de consum, trăim drame și tragedii, ne cutremurăm la trădări ale prietenilor, suntem firi sensibile, dar… suntem la fel de abjecte noi, toate cele care, odată, în anumite circumstanțe, am ales să smulgem din trupul nostru fărâma de viață care se înfiripa acolo, pe care o modela Dumnezeu.

Vineri, ora 16. Ora când se pregăteau să-L răstignească pe Domnul. Ora când bietul meu prunc nenăscut nu știa că urma să fie sacrificat. Peste o oră, la biserică, începea Sfântul Maslu. Dar eu nu știam atunci de așa ceva.

Aveam programare la doctor. Nu la Doctorul cel Adevărat, vindecător de suflet și trup, ci la un ucigaș plătit. Nu i-am dat nici o șansă. Nu am vrut nici măcar să îl văd la ecograf înainte. Nu voiam să existe măcar cea mai mică posibilitate să mă răzgândesc. Am băut, cu două seri înainte, o sticlă întreagă de vin, ca să fiu sigură că „stric” lucrarea dumnezeiască și că am, astfel, „justificarea” de a ucide cu premeditare. Dar nu știam ce fac. Auzeam pretutindeni, în jurul meu, voci care îmi spuneau că e doar o celulă care nu are viață.

Nu știu ce s-a întâmplat, nu am vrut să știu. Mai târziu, peste ani, mi-am făcut curajul de a privi pe youtube forcepsul care rupea organele fătului, aspiratorul care îl scotea afară, felul cum el se ascundea în colțul protector al uterului. Zadarnic, însă! Instrumentele morții îl ajungeau și acolo. Dumnezeu crea viața, omul o distrugea. M-am gândit, cu milă, că al meu era abia un punct într-un început de sac embrionar. Dar era scânteia de viață!!!

Am ieșit afară cu ochi cețoși. Eram goală. Golită în interior. Ca și cum mi-ar fi fost smulse organele. M-am îndreptat spre casă (nu spre Acasă!), avidă să citesc despre iertare. Aveam nevoie de Dumnezeu, aveam nevoie să știu că există iertare, că El mă poate primi, mă poate accepta, chiar și așa, cu mâinile pătate de sânge.

La exact șapte zile după aceea, „beat de lume și păgân”, după spusele lui Blaga, pașii mă purtau, pentru prima dată în viața mea, spre Casa cea Sfântă. Voiam cu disperare să-L văd, să cad la picioarele Lui cele însângerate și să I le spăl cu lacrimile mele, să-mi ridic ochii spre Crucea răstignirii Sale. Orice aș fi căutat în viață, acolo am aflat. Mereu sufletul meu a tânjit după ceva ce nu puteam defini. Atunci și acolo l-am aflat. Judecata oamenilor nu e cea a lui Dumnezeu. Și nici iertarea lor. Am plâns în biserică până s-a făcut noapte afară. Dar nu și în sufletul meu. Am plâns pentru că El nu m-a mustrat, nu m-a lovit, nu a strigat după mine că sunt o criminală. Am plâns pentru că a fost atât de bun. Și m-a înconjurat cu ceva ce eu nu mai cunoscusem până atunci. Cu Iubire. Ceea ce eu numeam „iubire” înainte, iubirea oamenilor, era un fals, un surogat. Aceasta era Iubirea cea Adevărată. Jertfa totală, deplină, a lui Dumnezeu cel nevinovat pentru mine, cea atât de vinovată!

Așa m-am întors Acasă. Doar un pas am făcut, iar El a ieșit în întâmpinarea mea! Un astfel de Dumnezeu avem!

Acasă mi-am aflat soțul, Acasă mi-am botezat pruncii, Acasă am înțeles ce înseamnă familia, Acasă e liniște, evadare din vacarmul de afară. Acasă e adiere lină de vânt spre înserare și surâs de nou-născut. Acasă e binecuvântare.

„Domnul când dă, dă boierește”, spunea Părintele Nicolae de la Rohia. „El nu se încurcă cu jumătăți de măsură”. În adâncul sufletului, știam că iertarea Lui va fi deplină când mă va binecuvânta cu o nouă fărâmă de viață. Pe care aveam s-o prețuiesc și s-o apăr cu prețul vieții. După ani de rugăciune și de căință fierbinte, deși aveam slabe șanse ca pântecele meu să dobândească rod, iată că minunea s-a întâmplat. „Doamne, m-ai iertat, în sfârșit? M-ai iertat cu adevărat?”, am gemut, căzută la pământ, cu testul care îmi arăta cele două liniuțe. „Gustați și vedeți că bun este Domnul” Psalmul 33! Prea bun, prea milostiv.

Rătăcită fiind, El m-a chemat acasă. În moarte fiind, El m-a adus la viață. În casa Lui. Acasă!

Josephine

Text premiat la concursul de

eseuri al lunii septembrie 2019

Foto: Thomasz Buttler Dreamstime.com

Marturie publicata in revista Familia Ortodoxa/octombrie 2019

OCTOMBRIE 2019