Luptam în fiecare zi pentru supravieţuire: şase fraţi, părinţi și-o bunică, într-un loc unde pădurile ne dădeau căldură iarna, aşternut pentru vite toamna, răcoare vara, când întorceam brazdele cu flori de munte cu mii de arome.

Ştiam fiecare colţişor de loc, adunam cu grebla orice firicel de fân… Şi laptele văcuţelor ne sătura, pâinea ne sătura, slănina ne sătura… Toate le luam cu mâinile împreunate la rugăciune şi cu mulţumire: „Făcutu-s-a pântecele tău masă sfântă, având cerească pâine pe Hristos Dumnezeul nostru, dintru Care tot cel ce mănâncă nu va muri, precum a zis Hrănitorul tuturor”.

La margine de cuget, la margine de revoluţie, am schimbat modul de trai: dimineaţa beam suc, sub poala pădurii mâncam salam. Ne ziceam boieri. Drujbele mâncau şi ele din carnea albă a brazilor. La început aveam un fior: seva ce se scurgea din ei, în visul meu de noapte, era sânge ce se prelingea pe picioarele mele, care prindeau rădăcini şi mă ridicam ca un copac falnic. Însă bărbaţi veneau să mă doboare, şi ciocănitul securilor mă durea în fiecare fibră: „Nuuu, nu o să mai dobor nici unul!”. Mă zvârcoleam şi mă trezeam cu dor de aer curat, cu dor de liniştea dinainte.

Treptat, m-am obişnuit. Tăiam zeci de brazi în fiecare zi. Banii curgeau, cheltuiam fără milă. Pădurea avea un strigăt mut, de care noi ne apăram cu nepăsarea unei conştiinţe adormite. Păsările ţipau aproape nebune printre arborii chirciţi, pietrele se rostogoleau, plângând, peste rădăcinile orfane… Aurul verde se topea văzând cu ochii. Într-o zi, n-am mai avut ce tăia.

Am început să plăsmuim alt vis: asupra „Lumii Noi”. Fulguia cu bani, libertate, modernitate şi, deschizând braţele încărcate de speranţe, am plecat. Bunica mă plictisea, iar pe mama nu o mai auzeam demult: mă deconectasem de lumea lor simplă şi curată. O! de-aş fi ştiut…

Chinul nu pot să mi-l compar, am tot murit, ca într-o aspră răscolire, şi am devenit o pânză subţire, peste care uneori se coboară briza. „E vremea să trăieşti: timpul e scurt din zori în asfinţit! Găseşte cărarea, trăieşte într-o lume cu părinţi!”, striga glasul conştiinţei mele. Și, într-o zi, n-am mai răbdat: sub cerul serii am simţit mirosul mierii curgând peste fâneţe şi am sărit să cuprind în braţe ţara mea.

O! de-aş fi ştiut ce greu e dorul ţării mele… Un pui de vânt mi-a adus cântecul timpului şi… m-am întors.

Dintr-o lume inventată mă întorceam în ţara părinţilor: zece ani de dor erau merindea de drum. Dar în ţara părinţilor se ajunge totdeauna târziu, când totu-i pustiu, pe lumină de lună, cu spaima sângelui voind să curgă mai iute, într-un singur trup – al meu şi-al țării!

O! de-aş fi ştiut… Fluviul mă aştepta zăcând, sălcile mă plângeau pe frunze, despletite…

Ştiam acum ce voiam: voiam să mă contopesc cu străvechiul sătuc, păstrându-mi anii, tinereţea… Blândul meu suflet se retrăgea spre a fi mai aproape de țărâna-ncăpătoare, de țărâna bunicilor mei.

O! de-aş fi știut… Plângeam în pumni morminte.

Angela Costea

Horea, Alba

Text premiat la concursul

de eseuri al lunii mai 2019

Articol publicat in revista Familia Ortodoxa/septembrie 2019

SEPTEMBRIE 2019