Părintele Christos Mukiibi din Rwanda

Domnul cel milostiv şi iubitor de oameni a dorit să ne lărgească inima şi să așeze în ea încă un frate iubit, pe Părintele Christos Mukiibi. Mână în mână, uniți într-un cuget, venim să ne prezentăm înaintea voastră, să ne adunăm, să ne unim, punându-vă înainte ‒ ca pe un dar! ‒ acest interviu, așa cum odinioară, copii fiind, când primeam o ciocolată, alergam cu chipul luminat să o împărțim tuturor. Nu dorim să rămânem nerecunoscători față de mila Domnului, de aceea vă cerem îngăduința să vă vorbim despre „Părintele bucuriei”, așa cum l-am numit din prima clipă când l-am întâlnit pe Părintele Christos. (J.G.)

– Părinte Christos, vă punem umilă metanie! Vă rugăm să ne vorbiți puțin despre sfinția voastră. Cine este şi de unde vine „Părintele bucuriei”?

– Vă binecuvântez în numele Domnului nostru Iisus Hristos! Cu smerenie aduc cu mine binecuvântarea Episcopului Inochentie al Burundi-ului şi Rwandei. Sunt profund recunoscător pentru această purtare de grijă a Domnului, care îmi oferă ocazia să mă prezint în faţa frățiilor voastre.

Sunt născut şi crescut în Uganda, din familie ortodoxă. Tatăl meu, regretatul Dr. Samuel Kangave Mwagalwa, a fost printre primii convertiți la Ortodoxie din Uganda. Bunicul tatălui meu a fost primul preot al Ugandei. În vremea aceea nu exista Ortodoxie în țara noastră. Străbunicul era preot în religia protestantă cunoscută astăzi ca „Biserica Ugandei”. Numele său era Kitakule şi a fost hirotonit în anul 1893, perioadă în care biserica protestantă din Marea Britanie își răspândea misiunea în Uganda şi în toată Africa. Eu însă slujesc acum ca preot misionar în Rwanda. 

Tatăl meu a fost crescut oarecum în biserică. În vremea aceea erau mişcări politice, iar tatăl meu, împreună cu alți doi membri ai bisericii anglicane, a găsit o carte despre Ortodoxie care i-a trezit interesul. Tineri fiind, au început să caute Adevărul şi astfel au ajuns să se boteze ortodox. Din cauza tensiunilor politice, acesta a fost un act de mare curaj.

Fiind un mare iubitor de oameni, tatăl meu s-a dăruit pe sine semenilor. Nu s-a mărginit la a trata bolnavii, ci s-a implicat în construcția multor școli şi biserici.  

– Și sfinția voastră când ați hotărât să deveniți preot?

– Îmi doream să devin profesor, luptător pentru drepturile omului, sau poate avocat. Visam să ajut oamenii, să-i reprezinte cineva, să fiu vocea lor dincolo de granițele ţării.

Perioada copilăriei a fost deosebit de grea. Nu mi-a fost deloc uşor: uneori lipseau materialele școlare, alteori nu avem bani pentru taxele ce trebuiau achitate pentru frecventarea cursurilor… Îmi amintesc cu durere cum a trebuit să dorm aproape un an pe ciment, pe un așternut improvizat din cartoane, în garajul unui bun prieten al tatălui meu. Din cauză că şcoala era foarte departe, trebuia să mă trezesc foarte devreme ca să ajung la cursuri. Dar și vremurile erau foarte primejdioase. Odată, pe drumul spre școală, am văzut o bandă de criminali şi, de teamă, m-am ascuns într-un tufiş până au plecat.

Cel mai greu mi-a fost când mătuşa mea, o anglicană ferventă, a vrut să mă ducă la episcopul anglican să mă boteze. Eu însă am mărturisit că sunt botezat ortodox. Din cauza aceasta am suferit mult din partea rudelor anglicane. Dar Dumnezeu a fost, cumva, de partea mea. Îndrăznesc să spun asta pentru ca m-a ajutat mult să depășesc lipsurile, suferinţele, frigul şi uneori foamea. Cu nădejde în Domnul, am reușit să merg înainte şi să ajung profesor la Universitatea Makerere din Uganda. Tot prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, am fost acceptat la un master pentru Drepturile omului la aceeași Universitate.

Cât timp am fost profesor, am întâlnit mari provocări în calitatea mea de creștin ortodox, pentru că la Universitatea mea eram uşor de identificat. Obișnuiam să răspund întrebărilor colegilor, ba chiar şi studenților mei, cu mândria celui ce poartă asupra sa botezul Ortodoxiei. Cu cât vorbeam mai mult despre Ortodoxie, cu atât primeam şi mai multe întrebări care-mi cereau să explic credința ortodoxă. În acea perioadă nu erau mai mult de zece studenți creștin-ortodocși în toată Universitatea. Acest lucru mă determina să caut, la rândul meu, răspunsurile la întrebările pe care le primeam. Pot spune că din nou Domnul mi-a purtat de grijă, pentru că, în toata instituția, Ortodoxia l-a avut profesor pe venerabilul Părinte Peter Matovu, care era șeful departamentului de Consultanță, și pe regretatul Părinte Irineos Magimbi, care a trecut la Domnul. Ei au fost sursa mea de informare despre Biserica Ortodoxă și, mai mult decât atât, m-au sprijinit şi mi-au răspuns la toate întrebările pe care le aveam. Aceea a fost perioada când am început să mă gândesc tot mai serios să studiez Teologia, ca să le pot vorbi oamenilor despre Ortodoxie.

Străin în ţară străină”

– Ce însemna în vremea aceea să fii student la Teologie? Cum putea cineva să aibă acces la studii în afara țării?

– În ciuda tuturor dificultăților, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Episcopul Inochentie Byakatonda (pe atunci preot misionar în Arhiepiscopia Keniei) împreună cu tatăl meu m-au ajutat, şi astfel am primit șansa de a merge în Grecia să studiez Teologia. Am fost admis la Universitatea Națională din Athena, unde am studiat Teologia socială. Nu a fost nici de data aceasta uşor, străin în ţară străină, cu o limbă şi obiceiuri despre care nu știam mare lucru, fără bursă, fără nimic… A trebuit să fac faţă din nou multor provocări, dar Dumnezeu a fost iarăși de partea mea, slavă Domnului! În cele din urmă am reușit, datorită rezultatelor, să primesc bursă de studii. Am cunoscut și familii de greci care m-au ajutat cu multă bunăvoință.

Imediat ce am învățat greaca nouă, am început să studiez cărți de teologie și să particip la omilii ale Părinților greci. Încet, încet, parcă niște forțe nevăzute au început să mă călăuzească spre preoție. Înlăuntrul meu se duceau lupte. În același timp, tata şi Părintele duhovnic îmi cereau să mă gândesc profund la asta.

Cu sacrificii, dar şi cu multă bucurie, am terminat Teologia în anul 2015. Imediat am primit un loc la master în cadrul aceleiași Universități, la Facultatea de Teologie, secția Istoria generală a Bisericii.

– În acel moment ați simțit în inimă chemarea de a deveni preot misionar?

– Da! Din nou, purtarea de grijă a Domnului. Cu binecuvântarea Episcopului Inochentie al Burundi-ului şi Rwandei, în 2016 am fost hirotonit diacon, ceea ce m-a determinat să renunț la studii pentru a-I sluji Domnului. După încă un an, în 2017 am fost hirotonit preot, iar în același an, pe 30 decembrie, am fost hirotonit preot slujitor în Rwanda.

Vă mărturisesc că în momentul în care eram îngenuncheat, după tradiţia ortodoxă, iar episcopul avea mâinile pe capul meu, pentru prima dată am simţit că genunchii mei nu mai sunt pe pământ. Auzeam parcă vocea tatălui meu strigând „Axios!”… Trupul îmi tremura, lacrimile îmi curgeau şi ştiam că nu erau ale mele, deşi curgeau pe obrajii mei. Tatăl meu a fost cel care spunea întotdeauna că se va ruga să ajung preot, ca să mă rog pentru toţi cei din neamul nostru care s-au îndepărtat de Ortodoxie.

– Observ că treceți discret peste greutățile și sacrificiile făcute pentru a ajunge aici. Spuneți-ne, vă rugăm, câteva momente grele prin care ați trecut în această perioadă.

– Da, este adevărat, au fost multe. Slavă Domnului pentru toate! Am stat departe de familia mea, am fost nevoit să lipsesc de la înmormântarea propriului tată… A fost greu şi când a trebuit să mă despart de elevii mei, profesor fiind în Kampala, pentru a pleca într-o ţară străină să studiez Teologia. A fost greu, dar cu Domnul biruim toate! 

Dragostea pentru oameni te ajută să rabzi lipsurile”

– Şi totuși, de ce Rwanda şi nu Uganda? Uganda e locul natal… De ce a fost nevoie să vă rupeți de tot şi de toate?

Cu toții știm că Dumnezeu e plin de iubire, așa şi preoția trebuie să fie plină de iubire. Să nu uităm porunca Lui ca ucenicii Lui să meargă şi să slujească în toată lumea, iar oricine va crede şi va fi botezat se va mântui cf. Marcu 16:15-16. Așa că, întemeiat pe iubirea lui Dumnezeu şi pe sfânta Sa pronie, cu binecuvântarea Episcopului Inochentie şi setea oamenilor din Rwanda, am luat decizia de a deveni preot misionar al locului. Nici aici nu a fost şi nu este uşor. Dar dragostea pentru oameni te ajută să rabzi lipsurile.

– Spuneți-ne câteva cuvinte despre popoarele din Rwanda şi Burundi.

– Viaţa de aici este foarte grea. Majoritatea oamenilor trăiesc în condiții îngrijorătoare. În anul 1994, în Rwanda a avut loc un genocid în urma căruia au murit sute de mii de oameni. Guvernul luptă să îmbunătățească situația băștinașilor, dar sunt încă foarte multe de făcut. De exemplu, lipsesc cu desăvârșire serviciile sociale, nu sunt bani pentru școli, pentru spitale… Ca om, ca preot, îndur foarte greu să văd copii care nu au nimic! Absolut nimic! Nu mai spun de şcoală sau de doctori… Sunt foarte multe familii care trăiesc fără apă. Parcurg kilometri pe jos pentru a-și procura apa! În pofida acestor probleme, sunt deschiși şi primesc cu bucurie vizitele mele.

Este o luptă aproape supraomenească să poți dărui ceva acestor oameni. Lucruri, care, de altfel, țin de necesitățile zilnice… Împreună cu episcopul meu încercăm să facem ce putem, dar sunt lipsuri foarte mari. 

Hristos a fost din nou de partea noastră, pentru că Ortodoxia nu a existat în Rwanda ‒ poate e nepotrivit spus, dar şi aici a fost pronia lui Dumnezeu. Credința ortodoxă a fost foarte bine primită în zilele noastre, din pricină că, în timpul genocidului din 1994, au fost implicați oameni de toate religiile, dar pe atunci Ortodoxia nu exista acolo. Astfel că unii oameni, care încă încearcă să treacă peste această traumă, văd credința noastră ortodoxă ca pe un loc de refugiu, la început. Apoi, întemeindu-se pe învățătura noastră, mulți își doresc să fie catehizați şi botezați.

În 2009, când patriarhul și-a dat acordul oficial, s-a creat eparhia de Burundi şi Rwanda. Dar în Rwanda, abia în ultimii cinci-șase ani a început să înflorească Ortodoxia. 

Cu nici un chip nu puteam renunța!”

– Dacă ar fi să faceți o retrospectivă a tuturor situațiilor întâlnite în viața sfinției voastre de preot misionar, ce ne-ați spune? 

– Ca o concluzie, aş vrea să vă spun că lucrarea misionară în eparhie e plină de entuziasm şi bucurii, în pofida tuturor greutăților. Îmi amintesc că pe 14 octombrie, anul trecut, mergeam spre bisericuța noastră să săvârșesc Sfânta Liturghie. Pentru că distanțele sunt foarte mari, iar de mijloace de transport nici nu se pune problema, mergeam pe motocicleta mea. Când, deodată, a început să plouă torențial. Atât de tare ploua, că mi-a udat şi hainele de pe mine, şi veșmintele cu care urma să slujesc! Pentru ca nu aveam două rânduri de veșminte, am fost nevoit să liturghisesc ud din cap până în picioare. Cu nici un chip nu puteam renunța! Erau enoriașii care așteptau să se împărtășească cu Hristos! După Liturghie a venit la mine o bătrână şi a scos din batistă 15 euro. Erau toată averea ei… A vrut să mi-i dăruiască pentru a putea cumpăra o mașină, ca nu cumva să mă îmbolnăvesc şi să nu mai slujesc. Simplitatea aceasta a mărturisirii aduce bucuria Ortodoxiei în inimile oamenilor!

Sunt multe nevoi. Dar poate cea mai grea problemă este cumpărarea pământului. Pentru a construi biserică, spital, școală pentru întreaga comunitate, e nevoie de pământ. Aceasta este cea mai mare piedică în dezvoltarea Bisericii noastre. Mai mult decât atât, guvernul din Rwanda are o politică potrivnică tuturor religiilor afiliate. Spre exemplu: „Orice biserică sau moschee, pentru a putea funcționa, are nevoie de o structură de rezistență completă, toalete şi celelalte dependințe aferente”. Dacă nu se împlinesc, guvernul le închide.

– Vă rugăm să ne spuneți un cuvânt de încheiere. Deși nădăjduim să existe o revedere cât de curând…

– În primul rând, vă mulțumesc din adâncul inimii că m-ați primit în familia voastră şi mi-ați dat ocazia să mă prezint Familiei noastre Ortodoxe. Doresc foarte mult să ne întâlnim şi fizic cu cei ce doresc aceasta şi să împărtășim mai multe experiențe, bucurii și tristeți întâlnite în lucrarea noastră misionară. Dimpreună cu Episcopul meu Inochentie, vă mulțumim pentru această dovadă de dragoste pentru misiunea din Africa!

Dorind viață lungă prietenilor lucrării misionare, vă binecuvântăm în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh!

Interviu realizat de

Jenica Gavrilă

Pentru cei ce doresc să sprijine lucrarea Părintelui Christos, îl pot contacta (în limba engleză) la telefonul: +306 999806631.

Articol publicat in revista Familia Ortodoxa/septembrie 2019

SEPTEMBRIE 2019