Maica Mina de la Diaconești

†13 iulie 2019

 „Fericită este calea în

care mergi acum, suflete!”

„Binecuvântată este Împărăția, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”. Așa a început, în ziua de 15 iulie 2019, Dumnezeiasca Liturghie – cea văzută, pentru noi, cei aflați în biserică, și cea nevăzută pentru Monahia Mina, trecută din moarte la Viață.

Așezat în mijlocul bisericii, sicriul cu trupul maicii este chivot, purtând într-însul templul Duhului Sfânt cf. I Corinteni 6:19. De parcă s-ar fi vorbit între ei, oamenii au adus ca prinos flori albe și purpurii, care împresoară racla de pretutindeni, închipuind curăția și pătimirea. Căci florile, se știe, adesea definesc și rezumă viața unui om mai bine decât cuvintele.

Pe crucea din lemn stă scris simplu, cu litere negre, bizantine: „Monahia Mina Mămăligă, 26 octombrie 1922 – 13 iulie 2019”. Maica Mina s-a născut, așadar, în urmă cu aproape 100 de ani, într-o lume în care oamenii aveau viața și mintea mai curate. A primit la botez numele Xenia și a fost al doilea dintre cei trei copii ai colonelului Mina Mămăligă, ofițer în Armata Regală, și ai soției sale Sempronia, care se trăgea dintr-o veche familie de români bănățeni. Născută în Basarabia, și-a petrecut copilăria și adolescența în Banat, perioada de studii în București, anii de închisoare în Ardeal și viața monahală în Moldova, încât era o unire în mic a României Mari de odinioară.

În anii de liceu făcuți la Lugoj, Xenia Mămăligă a intrat în „Cetățui”, implicându-se, ca mai toată elita generației interbelice, în mișcarea creștin-naționalistă a epocii. În 1940 a venit în București, unde a absolvit Facultatea de Chimie Industrială, devenind asistent universitar la Catedra de chimie biologică a Facultății de Biologie din București. Exemplul pe care îl dădea studenților era însă revoltător pentru regimul comunist proaspăt instaurat: tânăra profesoară venea la cursuri cu crucea la gât, refuza să participe la lecțiile de marxism obligatorii pentru cadrele didactice, iar duminica dimineața, în loc să iasă, ca toți cetățenii Republicii, la „munca voluntară” impusă de partid, mergea la Sfânta Liturghie.

Mai mult decât atât, la începutul anilor ’50, când prigoana ateistă era în toi, când la Pitești și Gherla se făcea cruntul experiment al Reeducării, ea a avut curajul să ascundă în casă, în interiorul unui fotoliu, poeziile religioase ale preotului martir Ilie Imbrescu, mort în închisoarea de la Aiud. Părintele Ilie scrisese aceste poezii în temniță și reușise să le trimită soției sale în căptușeala unui palton. Deși se știa supravegheată, Xenia a primit să le păstreze. Mai târziu, Securitatea le-a descoperit, le-a confiscat și a făcut din ele un cap de acuzare important împotriva ei. După zeci de ani, Maica Mina se bucura ca un copil că în felul acesta Securitatea salvase poeziile: „Dacă nu le-ar fi găsit ei, cine știe unde ar fi ajuns fotoliul și li s-ar fi pierdut definitiv urma! Dar așa, le-am găsit, frumos ordonate, în dosarul meu de anchetă, după ’90!”.

„Astea sunt lucruri

care nu trebuie spuse!”

În anul 1960 a fost arestată. Primul an de detenție l-a petrecut la închisoarea Uranus din București, pentru a i se întocmi dosarul de anchetă. Acolo, după mai multe luni, ca să justifice condamnarea grea pe care voia cu orice preț să i-o dea, Securitatea a izbutit să o facă să semneze niște declarații false, în care se învinuia singură de activități dușmănoase grave pentru dărâmarea regimului. Ca urmare, a fost condamnată la 10 ani de temniță grea pentru uneltire împotriva ordinii sociale.

Despre anii petrecuți în închisoare, Maica Mina povestea foarte puțin, mai bine-zis aproape deloc și întotdeauna cu osândire de sine, spunând că nu se compară pătimirile ei cu ale băieților trecuți prin Pitești, Gherla și Aiud, ori cu ale fetelor care își executaseră integral condamnarea. Când am insistat, în chip oarecum nepotrivit, să ne spună ce s-a întâmplat în acele anchete, cum de au reușit să o facă să-și semneze propria sentință, maica ne-a răspuns cu finețe: „Eram obosită, eram așa de obosită în anchete, noapte de noapte, și nu mai rezistam, ajunsesem la o slăbiciune fizică și psihică, și atunci am semnat”. „Maica Mina”, am insistat neîncrezătoare, „dar era în joc viața sfinției voastre…”. Atunci, prima și singura dată, am văzut în ochii senini ai maicii o durere răscolitoare: „Mă loveau în cap, aproape la fiecare anchetă mă băteau în cap. Dădeau, dădeau…”. Și repede, scuturându-se de întunericul amintirilor, a adăugat: „Dar astea sunt lucruri care nu trebuie spuse!”.

De la Uranus a fost transferată la Jilava, apoi la închisorile de femei de la Arad și Oradea. La Oradea a făcut greva foamei și apoi greva tăcerii, refuzând orice comunicare cu administrația și ofițerii închisorii. Atunci, în numele „grijii umanitare” a regimului, au început să-i administreze niște injecții cu „polivitamine”. Temându-se ca îndărătul lor să nu se ascundă metode chimice de influențare a creierului – lucru pe care, așa cum s-a confirmat ulterior, Securitatea îl practica nu de puține ori – Xenia a refuzat să le mai facă. Și, pentru a nu-i fi administrate în timpul somnului, se silea din răsputeri să nu doarmă aproape deloc. Arma cea mai puternică în această luptă i-a fost Rugăciunea lui Iisus, lucrarea de căpătâi ce dă minții putința de a rămâne trează și nebiruită de vrăjmași.

În anul 1964 a fost eliberată prin decretul general de grațiere a deținuților politici. Exclusă din rândul cadrelor didactice, a lucrat câțiva ani pe post de laborant chimist în mai multe spitale din provincie. Nu s-a căsătorit, dar, cu sufletul ei generos și sensibil la suferințele celorlalți, a înfiat un copil, pe care l-a crescut și l-a sprijinit până când a ajuns să-și întemeieze propria lui familie. După ce s-a pensionat, a colaborat vreme îndelungată cu Părintele Boris Răduleanu, preot mărturisitor al temnițelor comuniste, la diverse texte și traduceri religioase, pe care le-a publicat după 1990.

La 85 de ani, aproape toți oamenii își socotesc viața încheiată, sau cel puțin pornită pe făgașul fără prea multe neprevăzuturi al sfârșitului. Pentru Xenia Mămăligă, această vârstă a fost însă un început: acela al îmbrăcării în schima monahală, care i-a pecetluit viața și sufletul; iar la sfârșit și trupul, căci acum, în mijlocul bisericii, în sicriu, înfășurată în mantie, maica stă acoperită cuminte cu pânza neagră pe care sunt cusute cu purpură crucea, piroanele, sulița, trestia și buretele înmuiat în oțet și fiere…

„Și totuși, cât de mult

contează dragostea!”

Sfânta Liturghie a ajuns la citirea din Apostol și, cu toate că pericopa este cea a zilei de rând, din lunea săptămânii a cincea după Pogorârea Duhului Sfânt, pare aleasă anume pentru maica:

„Fraților, precum într-un singur trup avem multe mădulare și mădularele nu au toate aceeași lucrare, așa și noi, cei mulți, suntem în Hristos un trup, iar fiecare dintre noi suntem mădulare unii altora. Bucurați-vă cu cei ce se bucură, plângeți cu cei ce plâng” Romani 12:4-5; 15.

Maica Mina, deși intrată în mănăstire la 85 de ani, s-a făcut fără greutate una cu trupul obștii și mădular de mare trebuință tuturor, plinind lipsurile noastre cu vârsta, cu experiența și cu așezarea sfinției sale. S-a făcut tuturor toate, primindu-i sufletește pe toți, și asta în chip firesc, fără a se socoti vreodată povățuitoare de suflete. Oricine intra în chilia maicii intra și în inima ei, cu toate bucuriile sau durerile sale, oricât de lumești sau neînsemnate ar fi fost ele. Toate erau importante pentru maica, fiindcă toate țineau de viața unor suflete pentru care Se răstignise Hristos.

Orice găseam mai deosebit prin ograda mănăstirii alergam să-i ducem îndată Maicii Mina: vreun melc pripășit prin iarbă după ploaie, o floare mai rară, un pui de vrăbiuță căzut din cuib, o crenguță de brad în chipul crucii, un pisoi speriat rămas fără mamă. Și maica se bucura de toate. Nu pentru lucrurile în sine, ci pentru bucuria noastră de a-i dărui. Odată, venind vorba de un stareț cuvios de la Athos, i-am povestit, fără nici o intenție, că era foarte aspru cu sine, că nu primea să fie mângâiat de frați, că a trăit foarte retras, fără ca cineva să-i știe cu adevărat viața și nevoința. După câteva zile în care maica – ne-am dat seama după aceea – se frământase mult, ne-a spus, ca o izbucnire: „Și totuși, cât de mult contează dragostea! Eu le iubesc atât de mult pe maici! Când vin la mine, mă bucur de fiecare. Fiecare e specială în felul ei, fiecare are ceva frumos în suflet…”.

Nu numai bucuriile, ci și durerile noastre deveneau ale sale. Maica Mina suferea pentru fiecare în parte. Și nu așa, superficial sau din datorie, cum o facem noi adesea, ci trăia cu adevărat durerea celuilalt. Simțeai că ea devine tu. Când o maică și-a rupt mâna și am dus-o la operație, maica s-a rugat mult; ostenită, a adormit rugându-se și, când s-a trezit, ne-a rugat să nu o mișcăm, pentru că s-a operat la mână și o doare… Adesea, când îi spuneam de vreun necaz sau de vreo boală a cuiva, o surprindeam murmurând și în somn numele acelei persoane. Oamenii veneau, îi împărtășeau problemele lor, plecau, și cei mai mulți nu știau că, în urma lor, maica îi păstra în rugăciune și le avea grija vreme îndelungată, chiar mult timp după ce problemele lor se rezolvau.

„Ce vești mai aveți

de la fratele meu?”

„Nu cugetați la cele înalte, ci lăsați-vă duși spre cele smerite. Nu vă socotiți pe voi înșivă înțelepți” Romani 12:16.

Deși toate din obște, fără nici o excepție, am fi putut să-i fim copii, Maica Mina făcea ascultare cu o smerenie uimitoare pentru noi, generația „afirmării personalității”. Întreba, lua binecuvântare, cerea iertare. Multă vreme s-a îngrijit cu acrivie să se încadreze în program, să nu cumva să pricinuiască vreo neorânduială: pleca la trapeză cu un sfert de oră mai înainte, fiindcă mergea greu și nu voia să întârzie la masa de obște; se silea să nu lipsească de la Utrenie, deși începea foarte devreme, și numai în anii din urmă a putut fi înduplecată să rămână la chilie, tânjind până la sfârșitul vieții, cu dor nemângâiat, după slujbele de la biserică.

Se osândea nemăsurat pe sine: că nu face metanii (la aproape 100 de ani, cu o operație de proteză la șold!), că nu vine și ea, cum se cade monahului, la slujbe, că doarme prea mult, că se îndestulează de toate. „În închisoare”, spunea, „o cană de apă pe zi îmi ajungea să beau, să mă spăl și chiar să spăl vreun lucrușor, și acum uite câtă apă consum!”.

„Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiți în bună pace cu toți oamenii” Romani 12:18.

Cu adevărat, duhul blând și liniștit, care este de mult preț înaintea lui Dumnezeu, împodobea omul lăuntric al inimii Maicii Mina. Noblețea era însușirea de taină a sufletului ei. Era atentă mereu să nu rănească, să nu jignească, chiar dacă uneori, ca orice om, avea împotrivirile sau poticnirile ei lăuntrice.

Odată, maicile care se îngrijeau să-i ducă mâncare la chilie i-au adus din greșeală, în loc de zeamă de compot, o zeamă searbădă, scursă de la fasolea fiartă, care, ce-i drept, aducea la culoare cu compotul de piersici. Maica Mina a luat o înghițitură și s-a oprit. Cum însă maicile insistau să bea, lăudându-i proprietățile terapeutice ale „compotului”, a băut, fără să spună nimic, mai mult de jumătate de cană. Abia la îndemnurile stăruitoare de a termina tot, a spus cu un aer stânjenit: „Cred că e puțin pornit…”. Când maicile au gustat și și-au dat seama de greșeală, și-au cerut iertare, dar Maica Mina n-a dat nici o importanță celor petrecute și a trecut peste toate ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Toate acestea, Maica Mina le izbutea prin puterea rugăciunii. Învățase pe de rost în închisoare Acatistul Buneivestiri, Acatistul Mântuitorului, Paraclisul Maicii Domnului și alte rugăciuni pe care le repeta adesea, necăjindu-se și osândindu-se tare când se întâmpla să mai încurce câte un condac sau o cântare. De asemenea, deși nu a avut niciodată rânduială de împărtășire zilnică, citea în fiecare zi Rugăciunile Sfintei Împărtășanii, din dorul nemărginit de a fi mereu una cu Domnul. Însă prietenul nedespărțit al maicii era metanierul. Rugăciunea, chemarea Numelui lui Iisus erau îndulcirea sufletului ei. Se împrietenise din cărți cu familia duhovnicească a Starețului Iosif Isihastul și ținea să-și fixeze corect în minte genealogia: „Deci, Iosif Isihastul este tatăl, care are patru fii duhovnicești: Efrem Katunakiotul, Iosif  Vatopedinul, Haralambie Dionisiatul și Efrem Filotheitul…”. Pe Părintele Efrem Filotheitul, născut în 1928, îl botezasem „fratele ei mai mic din America” și îi povesteam cum se nevoiește în mănăstirea lui din Arizona, îmbrățișând în rugăciune lumea toată. Maica era nespus de bucuroasă de această înrudire, și de câte ori treceam pe la chilia ei, ne întreba: „Ce vești mai aveți de la fratele meu? Este bine?”. De asemenea, îi iubea mult pe Sfinții Mari Mucenici Dimitrie și Mina, care îi vegheaseră unul nașterea după trup, iar celălalt, nașterea în chipul îngeresc. Iar, mai presus de toate, desigur, o iubea nespus pe Maica Domnului, despre care spunea, cu discreție ca întotdeauna, că o salvase de multe ori în viață.

„Cu Hristos în trup

și în suflet”

Sfânta Liturghie își urmează curgerea spre Prefacerea Darurilor cu Dumnezeiasca Evanghelie. Fiindcă în 15 zile ale lunii iulie se face pomenirea pruncului Chiric, care l-a zgâriat pe față pe împăratul păgân ce-l îndemna să se lepede de Hristos, se citește pericopa în care Domnul spune că cei ce nu se vor face asemenea pruncilor, nu vor intra în Împărăția cerurilor. Cuvântul, viu și puternic, răsună din fața ușilor împărătești în biserică, pătrunde în inimile celor de față și se răsfrânge lin, ca roua pe lână, peste chivotul din mijloc, unde trupul Maicii Mina așteaptă cuminte a Doua Venire. Sufletul ei a pornit deja pe drumul către Împărăție și, pentru bunătatea lui copilărească, afla-va, cu mila lui Dumnezeu, porțile larg deschise.

Maica nu doar că avea un suflet de copil, dar și iubea foarte mult copiii. Ochii ei zâmbitori, de un albastru senin, glasul cald cu care citea poveștile de pe „ulița copilăriei” deschideau inimile celor mici, care îi erau mereu în preajmă. Îi iubea și o durea mult pentru viitorul lor, pentru educația lor lipsită tot mai mult de sensul duhovnicesc al vieții. În seara priveghiului, la Stâlpi, o fetiță mică s-a apropiat de sicriu, a sărutat mâna maicii și a rămas descumpănită: maica o întâmpina totdeauna cu bucurie, și acum de ce stătea așa serioasă și nu se trezea? De pe sicriul cernit, privirea copilei a alunecat pe fotografia de alături. De acolo, Maica Mina o privea ca de obicei: senină, zâmbitoare, cu un aer oarecum năstrușnic. Ochii mari ai fetiței, din care două boabe porniseră deja să picure pe florile pe care le strângea la piept, s-au înseninat pe dată, căci copiii au intuiția veșniciei mai bine decât cei mari: maica era vie!

Slujba a ajuns la momentul culminant al Prefacerii: Duhul Sfânt Se pogoară pe Sfânta Masă și preschimbă pâinea și vinul în Cinstit Trupul și Scump Sângele lui Hristos, ca să fie celor ce se vor împărtăși spre iertarea păcatelor și spre viața de veci. Cu o seară înainte, la Trisaghionul făcut la căpătâiul maicii, un stareț și duhovnic cunoscut ne povestise o întâmplare cutremurătoare trăită de el însuși cu puțin timp în urmă. Un prieten apropiat, îmbolnăvindu-se foarte grav, s-a spovedit, s-a împărtășit, apoi a intrat într-o comă care a durat câteva zile. Când și-a revenit, i-a povestit Părintelui că, în acest răstimp, îngerul său păzitor l-a dus să vadă mai întâi Raiul, apoi chinurile iadului. Dar îngerul de lumină de la porțile iadului i-a strigat îngerului său păzitor: „Du-l pe un dâmb, să privească de acolo muncile! În iad nu poate intra, pentru că este împărtășit de trei zile!”. Maica Mina s-a împărtășit cu doar câteva minute înainte de a pleca spre veșnicie. A adormit cu rugăciune, cu dezlegare, cu Hristos în trup și în suflet. Și îngerul ei păzitor va fi răsuflat, pesemne, ușurat.

Dumnezeiasca Liturghie săvârșită în biserică s-a sfârșit, pentru noi, cei de pe pământ.

Pentru Maica Mina, Liturghia va fi de acum nezidită și nesfârșită.

Purtat pe brațele maicilor, sicriul a fost dus la groapă. Îi privim pentru ultima oară chipul, forma aceasta din lut pe care Dumnezeu a dat-o fiecăruia dintre noi spre a ne răsfrânge, în lumina lui, sufletul. Îi învelim încetișor capul: capul acesta, izbit de pereții celulelor de anchetă de la Uranus, îl acoperim acum pentru veșnicie cu vălul subțire al camilafcei, simbol al minții subțiate care Îl vede pururi pe Dumnezeu.

„Se pecetluiește groapa aceasta până la a Doua Venire…”. Și până atunci, ce rămâne dintr-un om după adormirea lui? Ați avut dreptate, Maica Mina! Cât de mult contează dragostea! De fapt, este singura care contează. Și nu dragostea aceea abstractă, care așteaptă împrejurări mărețe ca să se manifeste, ci dragostea aceasta măruntă, de zi cu zi, de a împreună-pătimi cu fiecare. E singura care contează, fiindcă, așa cum minunat spune Părintele Sofronie, dragostea atotcuprinzătoare și rugăciunea cu mintea curată sunt singurele două lucrări care îl înveșnicesc pe om încă de pe pământ.

Material realizat de obștea

Mănăstirii Diaconești

Articol publicat in revista Familia Ortodoxa/august 2019

AUGUST 2019