Regizorul Andrei Negoiţă

Continuăm dialogul cu regizorul şi producătorul Andrei Negoiţă despre frumuseţea care poate schimba lumea, despre ce ȋnseamnă unitate, despre puterea de a lupta pȃnă la capat pentru o idee ȋn care crezi.

Iar filmul „Scrum”, pe care ȋl aşteptăm cu nerăbdare, poate ne va da mai multă ȋnsuflare pentru a vedea frumosul din jurul nostru, pentru a trăi mai profund viaţa ȋn Hristos, căci, aşa cum spune Părintele Sofronie: „Dacă un artist, unul adevărat, trăieşte zi şi noapte chipurile artei sale, noi, creştinii, trebuie să fim cu atȃt mai cu luare-aminte. Trebuie să depăşim strădaniile artiştilor, pentru a trăi ȋn duhul Evangheliei”. (R.T.)

– Andrei, ai făcut regie de film în America. Puteai să faci mult mai bine film acolo decât aici. De ce ai ales România?

– Pentru că în România poți să-ţi spui poveştile tale aşa cum vrei tu. În altă parte, dacă nu ai banii necesari, nu cred că poţi să spui poveştile în care crezi tu, până la capăt. În România este un privilegiu să duci o poveste până la capăt fără nici cea mai mică cenzură. În America lucrul ăsta nu există. Martin Scorsese oricând poate fi tras de urechi de orice producător american. Însă pentru filmul religios Silence nu a găsit bani, indiferent de numele lui – deci lumea investeşte greu. Chiar dacă e Martin Scorsese, nu a găsit bani decât spre final, după o muncă uriaşă.

Iar ca să spui poveştile tale trebuie să ai nebunia de necontestat a lui Mel Gibson. El este printre puţinii oameni care nu au făcut rabat niciodată. Pentru că, practic, a luptat împotriva unei lumi întregi. Toți erau împotriva lui. Dar a avut anduranţa de a lupta împotriva unui „tsunami” de producători americani, care nu ar fi dat niciodată doi bani pe filmele la care el visa. Şi a avut anduranţa să scoată până la capăt The Passion of the Christ, practic un film mut, în care a ales o actriţă româncă, Maia Morgenstern, care era şi însărcinată în timpul filmărilor – i-a dat o şansă uriaşă în viaţă! – şi un actor pe care nimeni nu s-ar fi bătut vreodată, James Caviezel. Şi omul ăsta a reușit să facă din banii lui un film religios care în box office se apropie de nouă sute de milioane de dolari! Cel mai de succes film creştin făcut vreodată în lumea cinematografiei.

Deci asta e România. În România poţi să-ţi spui poveştile aşa cum vrei tu, ai acest privilegiu. În plus, aici poţi să faci un film de zece ori mai ieftin decât în America. Şi pe mine nu mă interesează unde fac filmul; mă interesează să-mi spun povestea aşa cum o cred eu şi cum o văd eu, şi mă interesează piaţa americană de desfacere. Cam asta e filosofia. Pentru că în spatele artei este şi o industrie, e un business. Îl faci cu costuri minime pentru o piaţă reală.

Am trăit în România cât multe vieţi în America”

– Dar tu ai drag de România?

– Ce să vă spun? De obicei, mulţi emigranţi nu recunosc asta. Dar pentru mine România e o ţară care se prăbuşeşte. Însă ce-am învăţat de la Părintele Calciu? Dacă ai sufletul larg deschis, poţi să vezi ceva frumos în absolut orice, şi-n cea mai monstruoasă lume. Iar dacă vezi lucrul acela frumos, poţi să schimbi o lume urâtă, o lume fără nădejde, fără speranţă, fără scăpare. Dar trebuie să ai ochii atât de larg deschişi ca să vezi frumuseţea în absolut orice.

Prima dată când am văzut frumuseţea asta a fost când duceam cu Părintele Calciu ajutoare unei comunităţi de negri care stăteau într-un rehab, într-un spital de reabilitare: împuşcaţi, tăiaţi, drogaţi, decerebraţi din cauza drogurilor. Erau oameni pentru care viaţa practic nu exista decât de azi pe mâine. Şi totuşi mă uitam cu câtă grijă îi privea Părintele. La un moment dat, cred că unul „scăpase” o doză mai mare de droguri în spital şi Părintele căra – el, la 70 de ani! – cutiile cu mâncare. Erau câţiva oameni atârnaţi pe un gard, care fumau – normal, nu fumau ţigări, fumau „iarbă” – şi se uitau zâmbind la Părinte, cum el cară. Atunci am spus: „Totul are o limită, Părinte! Prea multă nesimţire! Hai să le lăsăm în stradă şi să ne vedem de treaba noastră!”. Şi a început să se uite la fiecare şi să-mi spună cât de frumoşi sunt şi ce înseamnă viaţa şi cum sistemul i-a învins… Vedea atâta frumuseţe în ei, că eu unul nici nu puteam să concep.

De asta spun: chiar dacă ţara se duce de râpă – până acum s-a dus constant de râpă, pas cu pas, pas cu pas – există o nişă de oameni atât de buni şi atât de frumoşi, o nişă autentic românească, care te face să trăieşti. Şi vreau să vă spun că, în cei câţiva ani cât am stat în România, în acei câţiva ani am trăit cât multe vieţi în America. Multe vieţi, multe de tot! Totul e să vezi nişa asta. Trebuie să ai foarte multă linişte sufletească. Pentru că nici un emigrant nu pleacă din ţara lui de bine. Nimeni nu recunoaşte, dar toţi sunt morţi de dorul de România. N-au s-o recunoască niciodată, pentru că e foarte greu să recunoşti că ai renunţat la ani din viaţă, ai renunţat la speranţe pentru o viaţă mai bună financiar. Însă ce am văzut în România n-o să găsești nicăieri în lume. Iar din punctul de vedere al filmărilor, dacă filmezi într-o locaţie în care s-a întâmplat povestea ‒ să presupunem filmul Scrum, care se filmează la Valea Plopului ‒ o să credeţi că sunt nebun, dar există o energie a pământului și, dacă filmezi în locaţie, se întâmplă minuni în cadru, minuni pe care ţi-e şi frică să le mărturiseşti, pur şi simplu, pentru că ai putea să crezi că dispar.

Am să vă spun una. Filmam 7 Cuvinte şi trebuia ca o pală de vânt să ridice un steag american aşezat peste o floare albastră. Era o căldură de peste 40 de grade, o căldură tropicală, totul era înţepenit, nici musca, nimic… Washington D.C., Alexandria, „Holly Cross” Romanian Orthodox Church, în anul filmului 7 Cuvinte. Şi ne gândeam cum să facem ca să găsim o pală de vânt naturală, pentru că altfel trebuia să tăiem scena. Nu puteam să reglăm vântul ca să ridice steagul, iar o maşină de vânt nu ne permiteam. Vai de capul nostru, câţi bani aveam să filmăm asta! Şi între timp intră în cadru un om cu un baston. Era orb. Şi ne întreabă pe unde se traversează strada Leesburgh Pike, pentru că voia să ajungă la o farmacie. Practic era prima dată pe strada aia un orb care căuta o farmacie. Şi ne uitam la omul ăsta… pur şi simplu, ne arăta drumul. Am spus: „Omul ăsta vrea să ne arate ceva!”. Şi stând aşa, prietenul meu Sorin şi-a aprins o ţigară, şi-n momentul în care scoate chibritul, vine o pală de vânt şi-i stinge ţigara. Şi atunci zice: „Acuma! Ăsta-i semnul!”. Camera era fixată şi am aşteptat. Nu exagerez, în cel mult trei minute a venit o pală de vânt uşoară care a ridicat steagul, a arătat floarea, şi imediat steagul a picat din nou peste floare. Şi ne gândeam: „Ne-ar mai trebui o pală!”. Şi vine o pală care ridică steagul atât de frumos, floarea se descoperă, după care steagul se lasă lin, ca un puf, peste floare.

Cred că în fiecare filmare este ceva divin. Dacă ai ochii deschişi, vezi anumite semne. Ştiu că sună mistic, dar tot timpul când filmez în locaţii există o energie. Cel mai bun regizor să fii, nu poţi să-ţi imaginezi asemenea lucruri.

Măi băieţilor, vouă vă trebuie un isonar!”

– Ce crezi că ar putea să‑i ţină pe tineri să nu plece din țară?

– Ca tinerii să nu plece, ar trebui o singură mişcare ‒ care nu poate pleca de la tineri, pentru că majoritatea sunt pierduţi. Ca România să reziste – şi nu vreau să fac nici o critică aici, pentru că şi eu sunt plecat – ar trebui o mişcare de bună calitate, în care lumea să se bazeze pe credinţa în valorile româneşti, în ţara lor, în pământul lor. Politica fiind discreditată, singura şansă ar fi o Biserică tânără, pentru că singurul loc care a mai rămas curat este credinţa. Credinţa ţine comunitatea românească la un loc.

În Occident, toţi se învârt în jurul bisericilor. Lumea gravitează, când este la ananghie, când trece prin ingratitudinea unei migraţii, prin postura pe care trebuie s-o trăiască zi de zi pentru a supravieţui, toţi se întorc, vrând-nevrând, nu la organizaţii româneşti, ci în jurul bisericilor. Soluţia și aici ar fi o biserică tânără, cu preoţi militanţi. Preoţi care să le inoculeze oamenilor credinţa în neam, în ţară. Suntem o ţară europeană, avem valorile noastre. România a decăzut atât de mult! În perioada interbelică lumea înflorea. Ţin minte că, în 1907, p.i.b.-ul României era mult mai ridicat decât p.i.b.-ul Suediei, p.i.b.-ul Norvegiei… Deci era o ţară europeană, ar fi putut ajunge un fel de Portugalia dacă n-ar fi nimerit peste ei ciuma asta roşie, care a lăsat multe sechele.

Oamenii despre care v-am povestit, de netăgăduit toţi, s-au născut aici şi au valori româneşti. Toţi oamenii care mi-au schimbat mie radical viaţa sunt români, deci se poate. Dar ca să fie totul posibil, trebuie să se întoarcă la credinţa în neam, în valori, în aproapele nostru, în bunătate, în milostenie. Asta Biserica poate să ofere. E foarte greu acum, dar altă şansă, sincer, nu cred că există. Şi când vă spun asta nu vreau să par mesianic. Dar asta mi s-a întâmplat mie, familiei, prietenilor mei: tot ce mi-era mai drag în America, toţi oamenii, toate job-urile, şcoala de film, spitalele americane, ce-am lucrat eu, cât am putut, ca medic în cercetare – aproape nouă ani în cardiologie intervenţionistă ‒ totul a plecat dintr-o comunitate românească strânsă în jurul Părintelui Gheorghe Calciu. Deci nu vă spun cai verzi pe pereţi. Vă spun realitatea pe care am respirat-o.

Și vă dau exemplu din Biserica unde am trăit cel mai mult, Orthodox Church of America, în care un episcop, Nathaniel Popp, vine la strană la noi şi ne spune: „Măi băieţilor, vouă vă trebuie un isonar, că n-o scoateţi la capăt!”. Noi încercam să cântăm Lumină lină şi el practic se băgase între noi și ne-a fost isonar! Iar acuma, la despărţire, după 23 de ani, i-am spus: „Părinte, ai mai slăbit!” ‒ şi m-a tachinat scurt: „Nici engleza ta în 23 de ani nu s-a îmbunătăţit!”. Şi i-am spus: „Suntem chit!”. Zice: „Nu! Am o datorie”. Părintele Calciu i-a fost mentor, îl respectă foarte mult. Și la plecare m-a luat în braţe în parcare şi mi-a spus: „Dacă tu mai ţii minte cuvintele de la Lumină lină, hai să-ţi țin eu isonul!”. Și, efectiv, cât durează Lumină lină, la ora cinci după-amiază, timp de minute bune, m-a îmbrăţişat şi mi-a ţinut isonul la Lumină lină. Asta-i apropierea între clerul înalt şi oameni. Trebuie să fie ca o îmbrăţişare. Atunci se poate schimba ceva. Dar fără îmbrăţişarea asta fizică şi mentală, nu există.

Dumnezeu ne-a dat totul”

– Tinerii au nevoie de modele. Unde ar putea găsi modele în societatea de astăzi?

– În general, modelele din societatea de astăzi s‑au cam stins, au cam murit, iar plaga asta comunistă le-a intrat oamenilor în sânge. E foarte greu să găseşti modele. Toţi, mai devreme sau mai târziu ‒ parcă-i un blestem! ‒ intră în compromis. Indiferent la ce nivel. Au fost modele, foarte multe modele, dar din păcate s-au stins și nimeni n-a fost în stare să le ia locul. Iar din cauza ingratitudinii politicii României faţă de ei, majoritatea au luat drumul pribegiei.

Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar cred că a plecat the cream of the crop („cei mai buni dintre cei mai buni”). Asta pentru mine înseamnă că, pe lângă perioada comunistă, când în lagărele de exterminare a fost distrusă floarea intelectualității româneşti – împuşcată, omorâtă, schingiuită –, cred că același lucru s-a întâmplat şi cu exodul masiv de refugiaţi români după revoluţia din decembrie. Imediat, în primele zile după revoluţie, eram în România. Credeam că România se schimbă. Ei, în momentul în care au plecat primele generaţii, a rămas un gol. Şi au plecat din ce în ce mai mulţi. Şi golul n-a fost umplut. Şi au plecat iar din ce în ce mai mulţi. Şi golul s-a lărgit. Iar acum, politica brain drain („scurgere de creiere”) este un dezastru la adresa culturală a României. Cred că a fost ca o lucrătură sistematică, pas cu pas.

Să vă mai spun ceva. S-ar putea să-mi închizi reportofonul. Cred că Dumnezeu ne-a dat totul până la un punct: ne-a dat revoluţie, ne-a dat lideri, ne-a dat o generaţie fantastică, ne-a dat oameni luptători: Gheorghe Calciu, Justin Pârvu, Arsenie Papacioc… Și, dacă ni i-a dat, cred că la un moment dat ‒ poate greșesc, nu am cultură teologică – cred că la un moment dat şi Dumnezeu oboseşte de atâta dat… E trist ce vă spun. Românii au avut şanse enorme. De asta spun că singura şansă este Biserica, alta nu mai există.

În fiecare an, crema pleacă pentru o viaţă mai bună. Dacă noi nu dăm un ajutor moral, spiritual, pentru ce să stea? Şi ştiţi de ce pleacă mulţi? Bine, plec în America. Sau plec în Italia, în Spania. Şi ce fac acolo? Ştiu o biserică ortodoxă ca o floare de primăvară. Mergem şi stăm în jurul ei. La biserica Părintelui Gheorghe Calciu erau oameni care veneau, nu exagerez, din Richmond, Virginia, de la 400 de kilometri distanță. Erau unii care veneau şi de la 500, din Pennsilvanya, dus-întors! Care era motivaţia lor? Ştiau că sunt într-o biserică cu un om sfânt.

Toţi oamenii din România care pleacă ştiu că vor găsi acolo o biserică care să-i primească cu braţele deschise. Şi atunci se duc, nu-i mai leagă nimic. Dacă nu găsesc asta aici, găsesc tot biserică creştin-ortodoxă în America. Sunt comunităţi foarte bine organizate. Deci au biserici, au unde să plece, au oameni care le respectă munca. Și la noi ar trebui făcut ceva rapid şi în forţă. Dar cu un cler nu numai tobă de carte dogmatic. Un cler carismatic, care să facă exact ce-am simţit eu în parcare: şeful bisericii creştin-ortodoxe a Americii şi Canadei mi-a ținut isonul în parcarea din faţa biroului administrativ!

Când l-am cunoscut pe episcopul isonar, pur şi simplu se urcase în maşină și l-a sunat pe Părintele cu 15 minute înainte de a ajunge: „Părinte, eşti bine? Vin la Vecernie. Este biserica deschisă?”. Unde o să vedeţi dumneavoastră că un mitropolit se duce la o biserică din provincie şi sună de pe autostradă: „În 15 minute sunt acolo”? Şi ştiţi care a fost surpriza? În biserică erau doi oameni în strană, Părintele Calciu şi o studentă. Şi totuşi episcopul a fost isonar şi am ţinut slujba, aşa, de dragul bisericii „Holly Cross”. Chiar dacă nu era nimeni, tot am fi ţinut.

Orice e posibil. Dar trebuie să crezi”

– În final, un gând pentru tinerii de astăzi: cum să-şi descopere talantul şi cum să-l înmulţească?

– Există o expresie americană: stick to your guns, adică ţine mâinile pe pistoale şi mergi înainte. Nu în sensul agresivităţii; în sensul de a-ți apăra valorile tale, a nu te lăsa, indiferent ce spun ceilalți.

Sfatul este unul singur: să creadă în valorile lor, să creadă în aproapele şi să ţină împreună. Ca o grămadă la rugby. Despre asta o să fie vorba în Scrum. Să nu capoteze din prima. Pentru că Occidentul tot timpul o să aibă nevoie de inteligenţă, tot timpul o să ofere job-uri. Mulţi oameni care s-au realizat în America nu s-au realizat că Americii îi era drag de sufletul lor. America avea nevoie de munca lor. Totdeauna o să fie nevoie. Dar dacă tu crezi în tinerii ăștia, trebuie să le dai un semnal în forţă, iar de cealaltă parte, tineretul să răspundă și el tot în forţă.

Să vă mai dau un exemplu. După ce Părintele Calciu a plecat din lumea asta, biserica la care a slujit s-a dezmembrat instantaneu. Deci trebuie o forţă constantă, nu doar un avânt imberb, tineresc. O forţă cum a avut-o Părintele Calciu, care era dogmatic, era profesor universitar la Teologie, dar era și sfânt, mărturisitor. În momentul în care a plecat, totul s-a prăbuşit. Vă daţi seama ce personalităţi trebuie să fie în lumea asta ca să-i ţină pe tineri împreună? Foarte greu!

Dar eu sunt convins că se poate. Eu am trăit o experienţă de genul ăsta când Părintele Calciu, la Platina fiind invitat, am fost cu el la o biserică de baptişti, uriaşă, în care lumea mai auzise de Serafim Rose ‒ unii mai călcau pragul la Platina, mai pe ascuns. Şi într-o zi au împărţit fly-ere: „Vine Părintele Gheorghe Calciu, care a făcut atâta timp închisoare şi toată viaţa lui a luptat pentru Hristos…”. Şi pastorul baptist l-a invitat pe Părinte să ţină un speech în biserica lor. Părintele a ţinut un speech și, nu exagerez, la două-trei luni, stareţul Mănăstirii Platina spune: „Părinte, mare surpriză! Avem patruzeci de enoriaşi noi! Bun speech!”.

Deci totul s-a întâmplat la o vecernie. Dacă ştii să vorbeşti cu oamenii, după aceea, uite-aşa se pot răzgândi! Dar trebuie să ai deschiderea asta. Am văzut patruzeci de convertiţi la o vecernie. E posibil, orice e posibil! La fel şi cu renaşterea naţională: orice e posibil! Dar trebuie să crezi. Chiar dacă lumea râde de tine, chiar dacă eşti luat în zeflemea, chiar dacă eşti marginalizat, tu ţii predica ta, aşa, pe stradă, de unul singur. Şi să ştiţi: nu oamenii „sănătoşi la cap” au schimbat lumea. Oamenii ca Părintele Calciu ‒ 90% spuneau că nu era sănătos, în sensul că, făcând a doua puşcărie, în condițiile în care avea și familie, lucrurile acestea aveau repercusiuni… Dar nu-l interesa. El ştia una şi bună, o ştia pe-a lui. De asta a lăsat atâţia discipoli în spate.

Ce să vă spun? Multe lucruri pot fi făcute. Dar dacă nu crezi, nu ai cum. Şi dacă crezi, atunci se deschid alte culoare în sufletul, în mintea ta, poţi să intri pe lucruri care înainte îţi păreau tenebroase şi poţi să ajungi la capăt. Dar fără credinţa asta necondiţionată nu ai cum.

Interviu realizat de

Mihaela Raluca Tănăseanu

Articol publicat in revista Familia Ortodoxa/august 2019

AUGUST 2019