Regizorul Andrei Negoiţă

Filmul „7 Cuvinte” – povestea unui ȋnvingător, Părintele Gheorghe Calciu ‒ ne-a impresionat pe toţi şi a schimbat multe vieţi. Regizorul  şi producătorul Andrei Negoiţă ne propune acum să-i fim parteneri în realizarea unui alt film, tot despre ȋnvingători – filmul „Scrum”. Un film inspirat dintr-o poveste reală, un film despre „copiii Părintelui Nicolae Tănase” de la Valea Screzii, un film despre credinţă, nădejde şi dragoste.

Să facem din „Romanian Dream” realitate, alături de Andrei Negoiță! (R.T.)

– Andrei, au trecut patru ani de la premiera filmului „7 Cuvinte”. Care este rețeta unui film de succes?

– Reţeta unui film de succes este una singură. Reţeta unui film de succes este să trăieşti povestea. Să te pierzi în poveste şi să nu mai ieşi din ea până-n seara premierei, atunci când filmul a ajuns pe marile ecrane. Trebuie să uiţi cine eşti tu, să rupi orice contact cu lumea din momentul în care ai intrat într-o poveste de film: nu mai ai vacanţe, timp liber… Pur și simplu, trebuie să trăieşti povestea. Ca să o trăieşti, trebuie să o simţi cum îţi curge prin vene. Asta e singura reţetă.

– În povestea filmului „7 Cuvinte”, cȃt de mult a contat că l-aţi cunoscut pe Părintele Gheorghe Calciu?

– „L-am cunoscut” este puţin spus. Părintele Calciu m-a scos de sub procedurile de deportare. Eu am intrat ilegal în America, pentru că nu am obţinut viză. Nu voiam să ajung la pensie stând cu mâna întinsă la o viză. Mi-a plăcut America, am visat America. Pentru mine, American Dream este American Dream, şi primul meu American Dream a fost Părintele Calciu – am realizat asta mai târziu.

Practic, cred că m-am născut din nou ca emigrant în anul 1994. Pentru mine a fost o renaştere. Erau oameni – ca Părintele Gheorghe Calciu, Părintele Roman Braga – cum n-am mai întâlnit de atunci încolo în lumea reală românească şi americană. A fost un privilegiu, o binecuvântare. Iar dacă acum, după toate eşecurile suferite, am rămas cu zâmbetul pe buze, cred că i-o datorez.

Am văzut o poveste de Hollywood”

– Ai amintit de eşecuri ‒ te referi, probabil, la proiectul „Scrum”, pe care nădăjduim să-l vedem transformat în realitate. Ce îşi propune acest film?

– Filmul „Scrum” îşi propune să scoată de sub preş problema copiilor abandonaţi, bătuţi, abuzaţi sexual, situaţia mamelor abuzate, alungate de acasă, a bătrânilor fără nici o speranţă de viaţă… Toţi aceștia au găsit o casă nouă în inima Părintelui Nicolae Tănase. Valea Screzii este despre oamenii abandonaţi, rejectaţi de societate, de care toată lumea se fereşte să-şi aducă aminte, nu mai spun să le dea o mână de ajutor. Valea Screzii este un refugiu al disperării. Copiii de acolo sunt fascinanţi, şi visul meu este să scot povestea la lumină, statul să-şi asume partea lui de grijă faţă de oamenii aceştia care sunt români, Biserica să contribuie mult mai mult, pentru că Biserica e ultima lor şansă.

Dacă voi reuşi să fac filmul „Scrum”, care este un film pentru piaţa americană, şi dacă va fi bine, adică dacă o să am inspiraţia şi liniştea sufletească, energia nebună creatoare, mi-am propus ca 25% din succesul de box office să ajungă la copiii din Valea Screzii. Visez să schimb Valea Screzii, să aibă un business lucrativ, Părintele Tănase să nu mai stea cu mâna întinsă, să aibă şi ei o mică industrie care să producă bani, să nu mai trăiască cu frica zilei de mâine.

Pe Părintele Tănase l-am cunoscut prin filmul „7 Cuvinte” şi, ori de câte ori mă duc la Valea Screzii, mă simt ca acasă. Așa am cunoscut povestea asta, şi cred că o simt suficient de mult ca să aduc realitatea pe marele ecran. Nu vreau să fie un film documentar. Vreau să fie un film de lung-metraj, un film care să le vorbească tuturor, atât unui om din China, cât și unui hispanic, unui american, unui român. Vreau să fie un film universal, care să trateze problema abandonului, dar şi marea problemă a României: copiii care nu se mai nasc.

În România, din statisticile OMS, ȋncepȃnd din 1955 și până astăzi, la o populaţie de 17 milioane de oameni s-a ajuns la aproape 30 de milioane de avorturi, chiar și fără cifrele de confidenţialitate ale clinicilor private; iar în America, la 340 de milioane de oameni, în aceeaşi perioadă de timp, la aproape 50 de milioane de avorturi. România este o ţară care practic se sinucide. Şi, făcând Medicină, făcând stagiu în spitale, în orfelinate, în săli de ginecologie, m-am implicat aşa de mult în problema asta, încât mi-a intrat în suflet, nu pot să mă mai descotorosesc de ea.

Deci, cu zâmbetul Părintelui Calciu, pot să vă spun că filmul trebuie făcut. Iar dacă nu-l fac, ideea unui eşec mă va hăitui, poate, până la capăt.

– Dintre atâtea subiecte cu tentă religioasă, care erau poate mai ofertante, de ce v-aţi oprit la „Scrum”?

– Pentru că am intrat acolo, în Valea Screzii, să-mi iau rămas-bun de la Părintele Tănase, şi-n momentul în care m-am dat jos – în Valea Screzii este doar un singur drum, deci nu te poţi rătăci, însă eu, intrând pe acest drum, m‑am rătăcit, și mi-a dat Dumnezeu şansa să pot visa cu ochii deschişi, larg deschişi. Şi atunci, visând cu ochii larg deschişi, pe primul drum pe care m-am rătăcit, am văzut o poveste de Hollywood. Şi, când vezi o poveste de Hollywood, trebuie s-o spui. Este ca un coup de foudre: ai văzut povestea; dacă n-ai avut curajul, nu mai există second choice ‒ ai văzut-o şi simţi că trebuie spusă.

Copiii m-au fascinat. Toți cei de acolo erau dintr‑o lume suprarealistă, ca-n filmele lui Federico Fellini. Era atâta bunătate şi pace… Părintele care se răţoia, făcând-o pe durul cu nişte copii abandonaţi. Am văzut copii care, înainte de-a pleca la şcoală, la patru dimineaţa vin singuri la Liturghie – copii normali, care mai și copiază la şcoală, dar m-a impresionat mult că niciodată n-au fost împinşi de Părintele Tănase: „Trebuie să vă duceţi la biserică!”. Au avut opţiunea lor. Şi am văzut copii moţăind pe scaune, cu ghiozdanul în spate, spunând „Tatăl Nostru”, rugându-se să treacă teza din ziua respectivă. Era o lume necunoscută, în care am văzut cum religia şi viaţa socială sunt atât de împletite între ele la vârste de grădiniţă, încât mi-am zis că povestea trebuie spusă.

Îndârjire, anduranţă şi credinţă”

– Dar copiii de acolo se simt marginalizaţi sau se simt ca într-o familie normală?

– Ce e interesant, cel puţin aşa cred eu, este că au uitat lumea din afară, şi toată viaţa lor gravitează în jurul Părintelui Nicolae Tănase. Părintele e ca un tată al lor, iar ca să ai aşa tată e un privilegiu, un dar de la Dumnezeu. Îi cred mult mai norocoşi decât mulţi copii din familii normale, care au tot ce vor, tot ce visează. Copiii aceia au şansa să le rămână o linişte şi o credinţă în suflet, care nu-i va mai părăsi niciodată.

Toţi oamenii din lumea asta civilizată, chiar și copiii „de bani gata”, la un moment dat pot pierde. Părinţii au pierdut o cursă, iar ei au pierdut totul, nu sunt în stare să meargă mai departe. Însă copiii Părintelui Tănase nu mai au ce pierde. Totul este impregnat în sufletul lor, în zâmbetul lor şi au rămas cu ceva de nepreţuit. Am simţit asta stând cu ei la masă, stând cu ei de vorbă. Practic, e o lume nouă, necunoscută, într-o Românie mult prea prăfuită.

Stăteam de vorbă cu un copil, într-o zi, înainte de a se urca în autobuzul şcolii. Avea teză la matematică şi pur şi simplu îmi mărturisea că se roagă la Sfântul Mina – atunci era chiar ziua Sfântului Mina ‒ și el se ruga să poată fi făcut invizibil în ziua tezei, ca să poată să se „inspire” dintr-o carte şi să treacă examenul de matematică. Rămăsese repetent de cel puţin patru sau cinci ori, nu putea să treacă mai departe. Și el credea că Sfântul Mina o să-l ajute şi o să-i pună în pix exact o teză pentru care să ia 5. Şi, dacă nu ia 5, măcar să fie invizibil, să tragă cu coada ochiului în stânga, în dreapta. Chiar credea asta. Cam aşa sunt copiii de acolo. Asta e numai una!

Deci ei cred cu un suflet de copil, necondiţionat, în tot ce se cheamă minuni, în tot ce se cheamă filocalie, ei prin asta trăiesc. Au ajuns la o puritate spirituală – şi nu mă joc cu cuvintele pentru fundraising, dar, dacă trăieşti în două lumi, cum am trăit eu între America şi România, când ai o privire neutră şi eşti visător, poţi să vezi lucrurile astea. Dacă nu, sunt doar o hoardă de copii abandonaţi, de care nimeni nu are grijă. Însă eu am văzut acolo copii frumoşi. Şi, când îi vezi pe toţi la un loc, într-o cantină, adunaţi grămadă şi făcând rugăciune, şi cum îl înconjoară pe Părintele Tănase, îmi dau seama că într-o lume sălbatică cum e România nu cred că ar fi avut vreodată altă şansă în viaţă.

– Înţeleg că va fi mai degrabă un film despre nădejde: oricât de crunte ar fi condiţiile de viaţă, poţi supravieţui.

– Da. În momentul în care nu mai ai nimic pe lumea asta şi-ţi rămâne doar credinţa, se poate trăi şi se poate visa din credinţă.

Va fi o poveste pe mai multe planuri. Un prieten al meu, Ovidiu Toniţa, va intra în poveste. Este un rugbist care a avut şansa să ajungă de jos cel mai mare rugbist român al tuturor timpurilor. Filmul trebuie să fie un film de ficţiune şi, ca să tragi un film pentru piaţa americană şi să ai succes, nu poate fi doar despre copii şi Părintele Tănase. Trebuie să vină şi o persoană puternică, care să tragă povestea după ea. Adică Părintele Tănase va fi principalul erou, iar Ovidiu Toniţa, un erou care, pur şi simplu, cu toate pariurile negative puse pe capul lui, plecând dintr-un oraş ca Bârlad, fără nici o şansă, a ajuns cel mai mare rugbist român. Doar trei oameni au reuşit performanţa ca până la 37 de ani să participe la cinci campionate mondiale, iar el face parte din ei. Este vorba despre îndârjire, anduranţă şi credinţă.

Nu fiţi doar consumatori, fiţi şi investitori!”

– Aţi spus la început că aţi privit cu zâmbetul pe buze eşecul. La ce v-aţi referit?

– Am crezut că îmi va fi la fel de uşor să fac filmul „Scrum” sau Nothing but ashes, cum se va numi în engleză ‒ la fel de uşor ca „7 Cuvinte”. Şi aici am greşit, pentru că am dat de piedici de neînchipuit la momentul respectiv. A trebuit să fac un website, ca filmul să fie cunoscut pe piaţa online. A trebuit să mă descotorosesc de cinci echipe de web designer-i, pentru că erau nevisători, neprofesionişti, și mai ales nu credeau în copiii abandonaţi. Cu greu am reușit să duc proiectul până la capăt. Website-ul scrumfilmul.ro l-am scos pe piaţă în februarie şi am crezut că totul va merge aşa cum visam. Însă până acum nu s-a strâns nici 1% din bugetul filmului.

Nu am capotat, am mers exact pe ce ştiam în şcoala de film. Toate speech-urile mele pentru fundraising au început cu un laitmotiv: „Nu sunt aici pentru caritate. Am venit să vă rog să investiţi într-un film”. Oamenii care investesc peste o sumă, hai să spunem o mie de dolari, sunt consideraţi producători. Adică la sfârşit, dacă va fi un succes de box office, îşi vor lua banii şi dividendele. Asta am învăţat-o în America: initial public offering ‒ adică investeşti într-un film, ca un fel de investiție bancară. Deci laitmotivul a fost: „Nu sunt aici pentru caritate. Vă rog să investiţi într-un film. Încercaţi să vă adunaţi în grupuri care scot pe piaţă produsele pe care le doresc, pentru a lăsa un mesaj lumii în care trăiţi. Nu fiţi doar consumatori, fiţi şi investitori!”. Din păcate, n-a fost să fie aşa. Am încercat şi în diaspora americană. Abia am început, nu ştiu rezultatul, însă mi se pare că se apropie dramatic de rezultatul din România. Adică sub nici o formă nu poate fi finanţat un film, nici măcar un documentar.

Cu piaţa românească, iar, un rezultat dezamăgitor, mai ales că eu nu intram în dialog la nivel de charity: „Daţi-mi bani să fac un film!”. Ci am mers pe mesajul: „Vreţi să lăsaţi un mesaj? Fiţi producători! Şi atunci veţi schimba lumea”.

Dacă nu ar fi fost câţiva oameni în America care să mă susţină necondiţionat, atât „7 Cuvinte”, cât şi „Scrum” erau demult într-o beznă a uitării. Nu ar fi fost făcute sub nici o formă de mine. Poate de altcineva. „7 Cuvinte” ar fi fost un film mort, „Scrum” ar fi fost un film mort. Câţiva oameni dragi din America m-au ajutat enorm.

Mi-am propus acum un termen de trei luni, să văd dacă pot mişca lucrurile. Dacă nu, mă voi întoarce la acel American Dream: filmele adevărate se fac la Hollywood, cu bani adevăraţi, cu box office adevărat. Eu am încercat şi mi-am distrus chiar ultimele economii pentru asta. Dar nu-mi pare rău. Pur şi simplu cred în asta. Singurul lucru care mă face să merg înainte este că eu cred în poveşti, şi practic poveştile astea le văd poveşti de Hollywood.

Lecţia Părintelui Calciu a fost una: „Măi, Andrei, ţine minte câteva lucruri: din filme nu se intră în puşcărie. Cel mult un eşec de box office. Iar pe platoul de filmare nu vine nimeni să te ia la bătaie. Deci, care-i problema? Puşcărie nu faci, producătorii nu te bat. Cel mult o să fie un eşec. Dar trăieşti şi poţi să speri că ai să faci altul. Mai ales că unul din cele mai frumoase lucruri din lume este ăsta. N-are de ce să-ţi fie frică”.

În nopţile albe mă gândeam la cuvântul Părintelui şi chiar am ajuns la o concluzie: din filme nu se intră în puşcărie, se intră doar în sufletul oamenilor. Deci ca să faci film e un privilegiu, aşa că, dacă Dumnezeu mi-a dat privilegiul ăsta, să renunţ mi se pare o laşitate fără limite. Şi n-am voie să fiu laş, mai ales că poveştile mor dacă nu sunt făcute acum. Sunt sigur de asta.

Cineva o să vină din cer şi o să-mi întindă o mână”

– Care au fost cele mai importante gesturi de susţinere ale proiectului „Scrum”?

Cel mai important gest de susţinere a fost al Părintelui Nicolae Tănase. Când l-am văzut, mi-am adus aminte de Părintele Gheorghe Calciu, căruia i-a fost elev, şi este impregnat de amintirea lui, de moștenirea lui. De la Părintele Calciu învăţase că nimic nu este imposibil pe lumea asta şi că, indiferent dacă reuşeşti sau nu, trebuie să fii sigur că ai încercat. Pentru că altfel vei fi hăituit de laşitate tot restul vieţii tale. N-ai cum să scapi de laşitatea de a lăsa o poveste să moară. Este o laşitate cruntă. Părintele Tănase mi-a dat primul ajutor, în sensul că mi-a pus toată povestea lui pe tavă. Mi-a dat un album de fotografii în care era pur şi simplu un copil mic, cu fundiţă, la mama lui în braţe, parcă o dată era chiar şi într-o copaie, complet dezbrăcat. Şi l-am întrebat: „Părinte, ce pot să folosesc de aici?” „Ce vrei tu, Andrei. N-am nimic de ascuns. Sunt pozele mele, ia-le şi foloseşte-le în documentar”.

Apoi au mai fost niște oameni care au căzut practic din cer, fără ei nu puteam să fac nimic, pentru că pe piaţa românească oamenii nu ştiu să voluntarieze. Vor banii înainte, nu-i interesează visurile, nu au nici în clin, nici în mânecă cu visurile. Deci, chiar dacă sunt plângăcios, sunt foarte norocos că i-am cunoscut pe oamenii ăştia. Practic mi-au rămas toţi prieteni de-o viaţă. Sunt oameni cu care te poţi băga în orice proiect. Dar în primul rând sunt visători. Şi cred că toţi sunt la fel de speriaţi ca şi mine, să nu intrăm în eşec cu filmul „Scrum”.

Ce va fi va fi. Oricum, nimeni nu ştie. Dar aşa a început şi „7 Cuvinte”. Înainte de a capota, o întâlnire de 15 minute cu Gabi Antal mi-a adus pe hârtie cuvântul pro bono ‒ adică am făcut un film în care partea lor a fost de aproape o sută de mii de dolari, şi suma asta a fost pro bono, din partea casei, exact în momentul în care mă pregăteam să-mi fac bagajele. Cred că aşa o să se întâmple şi cu „Scrum”: înainte de a-mi face bagajele, cineva o să vină din cer şi o să-mi întindă o mână. Dar eu sunt dator să încerc.

– Vă rugaţi pentru reuşita filmului?

– Da, mă rog. Chiar acuma, ştiind că s-ar putea să capotez, mi-am luat trei zile şi trei nopţi în muntele Athos. Am nişte prieteni buni în Mănăstirea Vatopedu: Părintele Vasile, Părintele Areta, Părintele Teologu, Părintele Haralambie…

Îmi aduc aminte că acelaşi lucru a fost şi cu filmul „7 Cuvinte”, când două maici – maica Parascheva şi maica Antuza de la Diaconești – asudau de dimineaţă şi până seara, lucrând cot la cot; parcă erau lucrători forestieri sau parcă lucrau în mină, sau la cules bumbac. Nu am văzut atâta anduranţă la două maici în toată lumea filmului, cu toţi cu care am lucrat.

Sunt oameni foarte buni. Orice se poate face, însă nu trebuie să cedezi. Cred că este o blasfemie să vezi o poveste de Hollywood şi să întorci capul în cealaltă parte.

Dacă lupţi până la capăt, ajungi și tu persona non grata

– Vorbiţi-mi despre oameni care au învins viaţa şi sistemul. Ce înseamnă să fii învingător?

– Ce să vă spun? Pentru mine, fiind mai mult legat de lumea filmului, am să încep cu filmul „Scrum”. Vreau să vă spun că am văzut cum un om ca noi, Părintele Tănase, construieşte practic un sat. Şi îl construieşte ca un fel de bază militară pentru toţi abandonaţii României, stând cu mâna întinsă. Aşa ceva rar vezi în viaţă.

Am mai cunoscut un om, o perioadă scurtă de timp, o dată patru minute, o dată şapte minute, pe Părintele Justin Pârvu. Un om care, la 70 de ani, cu mâinile goale, se apucă şi construieşte două mănăstiri, una cu azil de bătrâni, cu fabrică de medicamente. La 70 de ani, când alţii îşi caută un loc la umbră şi-un baston, omul ăsta construia două din cele mai frumoase mănăstiri din România. Şi le-a dus până la capăt.

L-am cunoscut pe Părintele Gheorghe Calciu ca învingător care, pur şi simplu, cu zâmbetul pe buze, spunea că totul este posibil. Alt om, pe care nu l-am întâlnit personal, dar a fost un simbol în lumea filmului creştin, a fost Mel Gibson, care, după The Passion of Christ, pur şi simplu a răvăşit lumea, a distrus imaginaţia şi a arătat ce înseamnă suferinţă şi răstignire pentru oamenii tăi. Zece ani a avut o perioadă moartă, n-a mai fost lăsat să facă nici un film, iar actorul principal, James Caviezel, din rolul lui Iisus Hristos, a fost şi el tras pe linie moartă, nu cred că are vreo şansă să mai apară la suprafaţă.

Întâmplător, cu toate că nu sunt „uşă de biserică”, întâmplător, oamenii care m-au impresionat cel mai mult vin din lumea Bisericii. Iar dacă n-ar fi fost oamenii ăştia din lumea Bisericii, nu ştiu ce s-ar fi ales cu „7 Cuvinte”, și nu ştiu ce-o să se aleagă cu „Scrum”. Adică oamenii care, după o săptămână de muncă, se duc la o vecernie şi se cufundă în rugăciune, sau care, într-o duminică în care toţi ies la pădure, grătare, ei stau într-o biserică să se roage, şi cel mai mult nu se roagă pentru ei, ci pentru binele altora – astfel de oameni pentru mine înseamnă foarte mult. Şi am mai avut noroc de mama mea şi de bunicii mei, bunicul meu fiind preot, care m-au dus de mic la biserică, de la patru ani, când nu suportam să stau atâtea ore în genunchi. La sfârşit, când am ajuns emigrant în America, cu traumele de rigoare, Biserica a venit de la spate şi m-a sprijinit.

Cam ăştia sunt oamenii. Ar fi mult să-i menţionez pe toţi, însă cu oamenii ăştia m-aş bucura oricând m-aş întâlni, şi mâine dimineaţă la ora 5! Sunt oameni care mi-au schimbat viaţa. Însă factorul decisiv a fost Părintele Calciu, pentru că fără omul ăsta nimic nu ar fi fost posibil. Şi este incredibil: căutând un American Dream în America, am găsit un Romanian Dream în Washington D.C.! Ăsta a fost paradoxul. Mă gȃndeam că am să văd vedete, și primul om, în prima săptămână, l-am întâlnit pe cerdacul bisericii „Holly Cross Romanian Orthodox Church”. Ce să spun? A rămas adevărata mea vedetă.

– Cel mai mare învingător?

– Da, a fost cel mai mare învingător, pentru că, spre deosebire de alţii, omul ăsta a avut 21 de ani de Americă, 21 de ani de puşcărie şi, ce-i mai interesant, este printre puţinii din generaţia lui care, după după 16 ani de închisoare, nu s-au astâmpărat şi au luat-o de la capăt. Şi este singura persoană ‒ chiar dacă este, să-i spun aşa, Romanian American Dream ‒ care, pe cât de bun era, pe atât de luptător era, oriunde ar fi fost. Și-n America, şi-n România, a rămas un fel de persona non grata, pentru că oamenii care luptă pentru libertate îm­potriva politically correctness-ului nu-s doriţi niciunde.

Cam ăsta a fost visul meu american. Şi, din păcate, sună trist, l-am moştenit într-o mică parte pe Părintele Calciu, în sensul că oriunde am fost pe lumea asta, mai devreme sau mai târziu ajungeam şi eu o persona non grata. Cu cât îţi respecţi principiile în viaţă şi nu faci rabat, lumea nu prea te mai vrea. Cam asta e realitatea. Şi asta am simţit-o pe pielea mea, cu „Scrum”.

Diferenţa între mine şi oamenii despre care am spus este uriaşă. Însă mi-am dat seama că, dacă lupţi până la capăt, mai devreme sau mai târziu, ajungi și tu persona non grata. Sună trist, nu? Dar asta e realitatea.

(va urma)

Interviu realizat de

Mihaela Raluca Tănăseanu

Dacă doriți să vă implicați în proiectul „Scrum”, o puteți face donând în contul: Asociația „7 Cuvinte” IBAN RO41RZBR0000060019249014 deschis la Raiffeisen Bank.

 Interviu publicat in revista Familia Ortodoxa/iulie 2019

IULIE 2019